Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1395 din 26 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

MĂ IARTĂ, MAMĂ!..
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mă iartă, mamă! 
  
Moto: Uneori, dragii noştri blajini se întorc la noi cu 
  
mâinile întinse, cerându-ne o fărâmă de 
  
Neuitare. Numai aceasta le-astâmpără foamea 
  
pe lungul drum al Nemuririi. 
  
Mama nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte şi nici nu m-a alintat cu acele diminutive drăgălaşe. Nu m-a sărutat, nu m-a mângâiat. Dar eu…totdeauna am simţit dragostea ei. Toate problemele existenţiale şi nevoile mele elementare de copil, mi le rezolva mama, fără să-i cer, fără să mă rog de ea sau de altcineva. Şi mi se părea că aşa e firesc, aşa e normal. De aceea, în copilărie, eu n-am cunoscut anormalul copilului orfan, sau cu mamă vitregă, ori mamă anormală. Nu voi da o definiţie a mamei anormale, pentru că nu am cunoscut-o. „Normalul” meu, todeauna mi l-a asigurat biata mama, cu priceperea şi efortul ei, drămuite în puţinul timp, sfâşiat de atâtea treburi şi griji. Dar le făcea pe toate, fără nici un ajutor din partea cuiva, pentru că era energică şi destoinică. 
  
Toate femeile ştiu ce-nseamnă grija casei, a bărbatului şi a copiilor, pe lângă muncile necesare subzistenţei, care le rup o halcă substanţială de timp. Nu avea un anume serviciu cu program fix. Alături de tata, ea se ocupa cu maşinile agricole (dărac de lână şi bumbac, maşină de egrenat bumbac, maşină de decorticat ricin, trioare de selecţionat grâul, başca lucrările agricole pe patru hectare şi o vie de 25 de ari. Iar printre toate astea…eu şi copilăria mea fericită. Când am crescut mai mărişor, mă punea să fac unele mici treburi. Instructajul era ultrascurt: mă, ia fii atent!.. Dacă vedea că n-am făcut, sau am făcut prost, observaţia era tot scurtă: vrei să-ţi băşic fundul? Iar eu…mă chinuiam să-mi imaginez: cum este când ai fundul băşicat? Dar mă străduiam să fac mereu aşa cum trebuie şi nu aflam niciodată chestia asta. 
  
Dacă o supăram prea tare cu ceva, se repezea la mine cu pumnii strânşi, şuierând: mă, te omor, mă! Cu mâinile mele te omor! Şi iar încercam să-mi imaginez: cum e când te omoară mama cu mâinile ei? Mă străduiam să nu o mai supăr şi, uite-aşa, n-am aflat niciodată cum e. 
  
Târziu, când m-am făcut mare, am întrebat-o: de ce nu mi-ai băşicat niciodată fundul, mamă? Sau…măcar o dată, să mă fi omorât cu mâinile tale. A zâmbit trist, dând din mână, parcă alungând astfel de gânduri: dacă ai fost ascultător, mă! 
  
Acum, stau şi mă-ntreb: chiar am fost aşa de ascultător? Şi imediat mi-am adus aminte de o fază cu o încăpăţânare stupidă, care ar fi făcut să crăpe de invidie pe orice măgar sau catâr ce se respectă. 
  
Cred că aveam vreo trei sau patru anişori. Era o zi frumoasă, cu soare blând şi pomi înfloriţi. Tinerii mei părinţi, săraci, dar voioşi şi fericiţi, doreau să se plimbe la Piatra, satul natal al mamei. Să viziteze rudele, pe care nu le mai văzuseră de când făcuseră nunta. De, voiau şi ei să se laude, că au o căsnicie fericită, cu doi copii frumoşi şi sănătoşi, dar, mai ales, cuminţi şi ascultători. Că aşa sunt tinerii părinţi care se iubesc. Tata făcuse rost de la un vecin de un car cu boi şi trebăluia prin curte cu pregătirea de plecare. În acest timp, mama se chinuia în casă cu „primenirea” noastră. Reuşise s-o amăgească pe soru-mea, dar cu mine nu i-a mers. Degeaba se ruga de mine cu hăinuţa-n mâini. Botos, o refuzam ţinând strâns mâinile pe piept. Mormăiam într-una: da, de ce să mă-mbrac? Cu vocea blândă, aproape plângând, mama mi-a explicat: s-o vedem pe ma’marea, măă! Că n-ai văzut-o niciodată! Am răspuns ţâfnos: şi ce dacă! Da’, se ruga mama de mine, eu n-am văzut-o de multă vreme, măă! Şi ce dacă! răspundeam impasibil. 
  
-Hai, mă, că e frumos la Piatra! mă îmbia blând, ca un iscusit agent de turism. Ai să vezi acolo…Şi mi-a înşirat toate minunăţiile pe care am să le văd pe acel tărâm de basm: căţei, pisoi, mânji şi iezi jucăuşi, găini moţate şi bibilici, ăhăă! Ascultam grav, cu ochii holbaţi. Nu văzusem niciodată bibilici şi am întrebat-o cu vocea sugrumată: chiar şi bibilici? Da, şi bibilici! a răspuns voioasă mama, cu un licăr de speranţă în ochi. Am răspuns calm şi răspicat: nu merg! Neajutorată, a-nceput să plângă: nu ţi-e milă de mine, mă? Cu un cinism, demn de cel mai sadic criminal, i-am răspuns nepăsător: de ce să-mi fie? Mama a-nceput să plângă cu hohote, când a intrat tata, care a ţipat: 
  
-Ce-i bâlciul ăsta? Îmbracă-te, mă, imediat, că acu’ te… 
  
-Să nu dai! a ţipat mama, apărându-mă cu braţele. Bietul tata…a ezitat, iar eu am prins curaj: nu v-am spus, mă, că nu merg cu voi? N-aveţi decât! 
  
-Şi ce faci singur în casă? m-a întrebat tata foarte calm. 
  
-Treaba mea! 
  
Au reluat rugăminţile cu promisiunile, că…ce-am să văd eu la Piatra…şi, ce-o să mi se dea acolo…Văzând că-mi cresc acţiunile, am tăiat aerul cu mâna: dacă am spus că nu merg, nu merg! Ce nu-nţelegeţi, mă? Fermitatea mea a pus capac răbdării lui tata, care m-a pocnit fulgerător peste botul ăla hotărât, de mi-a dat sângele pe nas. Mama iar a ţipat şi m-a luat în braţe: nuu! lasă-l! Tata m-a lăsat, că aşa sunt bărbaţii iubitori: îşi ascultă nevestele. Dar mi-a şoptit mieros: nu-i aşa că acum vrei? 
  
Cu botul plin de sânge, i-am răspuns tăios: nu ţi-am spus, mă, că nu vreau? Abia atunci a explodat. Palmele grele ale lui tata au început să lipăie în neştire pe trupuşorul meu cel gingaş, care mustea de atâta încăpăţânare. În final, m-a aruncat în car, ca pe un buştean noduros ce nu se lăsa despicat, în bocetele mamei şi ale soru-mii. Le-a spus şi lor,scurt: hai şi voi! În car! Comandă executată în viteză. Tata a dat bice boilor şi a mers pe jos o bună bucată de drum. Apoi a oprit boii şi s-a adresat blând celor din car: toată lumea liniştită? 
  
-Toată! a îngăimat mama. 
  
Suit în car, tata mi-a arătat peisajul câmpului, tulburător de frumos, cu valurile verzi de grâu, abia crescut de-o palmă, dar care se unduia la alintarea vântului. Apoi, cum cântă ciocârliile, înălţându-se în albastrul imens al cerului şi pomii înfloriţi din depărtări, ca nişte fantome de zăpadă. Cu gura căscată, scăpam din când în când câte un „ăă!”. Şi le făceam pe mama şi pe soru-mea să râdă cu hohote. A fost cea mai fericită excursie din viaţa mea, în acel car plin cu veselie şi râsete. Da, mamă, ai avut dreptate, am fost un copil foarte ascultător! 
  
Acum, când mi-am amintit de faza asta, l-am chemat la ordin pe dumnealui EU-l meu. Am rămas uluit când l-am văzut cum arată: ca un copil. L-am întrebat mirat: 
  
-Bine, bă, au trecut atâţia ani peste noi şi tu n-ai crescut deloc? 
  
-Da’, ce, tu ai mai crescut? mi-a întors întrebarea, ca un obraznic ce este. Vă-nchipuiţi că-mi venea să-l articulez cu un dos de palmă peste nasul acela ridicat pe sus…Dar, mi-a fost milă de el, că era prea mic. Am schimbat vorba: 
  
-De ce i-ai supărat, mă, pe tata şi pe mama? A răspuns mirat: eu, mă? Când i-am supărat? 
  
-Oho, de câte ori (a făcut ochii mari). Ai uitat excursia de la Piatra?...Faza cu…Mormăie cu ochii-n pământ: daa!..mi-aduc aminte… 
  
-De ce,mă, de ce? 
  
-Aşa…ca să-ntrebe proştii. 
  
Ei, spuneţi şi dumneavoastră, nu merita cârpit? L-am iertat. Că a rămas tot mic. Dar, eu?.. Eu m-am făcut mare după atâţia ani trăiţi?.. I-am cerut, oare, vreodată, iertare mamei, atunci când am supărat-o?.. Când am supărat-o? Că nu mi-a spus niciodată. Nici atunci când spunea că mă omoară cu mâinile ei. Doar ofta şi ţinea supărările în ea. Şi atunci se ducea la focărie, aprindea focul pe vatră şi rămânea cu privirile agăţate de rotocoalele de fum care se ridicau spre horn. Aşa am surprins-o odată şi am întrebat-o: la ce priveşti, mamă? 
  
-Ei, na, a zâmbit ea, la fumul ăsta, care se duce şi nu ştiu und’ se duce! Avea ochii umezi… 
  
Dar odată, a răbufnit…Era prin anul 50 al secolului trecut. Mă făcusem un adolescent, de! Citisem câteva cărţi comuniste şi începusem să cred că sunt deştept. La masă, gura mea se trezeşte că vorbeşte, fără nicio comandă de la creier: 
  
-Bă, ştiţi ceva? Eu nu mai cred în Dumnezeu, pentru că…nu există Dumnezeu. 
  
Au încremenit toţi, cu îmbucătura-n gât. 
  
-Cum aşa? a-ntrebat palid tata. 
  
-Uite-aşa! am răspuns eu, cu deşteptăciunea şiroind pe nas, pe gură, chiar şi prin urechi. Am citit câteva cărţi despre materie. Ăhăă! Dac-aţi şti voi câte cărţi am citit! Romanul „Aşa s-a călit oţelul”, Istoria partidului bolşevic. Da’ câte cărţi am citit eu… 
  
-Te-ai deşteptat, carevasăzică! a murmurar tata, lăsând lingura-n farfurie. Mama nu a spus nimic. S-a sculat de la masă…În focărie aveam o nuia după uşă, cu care băteam covoarele. A intrat în casă cu ea şi s-a năpustit asupra mea…Dădea cu sete. Aşa cum o ştiam de la prăşit la vie, când dădea cu sapa ca să stârpească pirul şi pălămida. Nu scotea o vorbă, doar icnea. Dar şi eu m-am ţinut tare. După fiecare lovitură scoteam doar un „ă!”, scurt. Tata s-a speriat şi a strigat: Ce-ai, fă? Ai înnebunit? 
  
-Nu eu, mă, ăsta a înnebunit! Eu l-am făcut creştin şi cărţile otrăvite l-au făcut diavol. Gâfâind, m-a întrebat: acum, crezi în Dumnezeu, mă? 
  
-De ce să cred, dacă nu există? 
  
A-ncetat să mă mai bată. A aruncat nuiaua şi s-a dus în camera alăturată. Am crăpat uşa să văd ce face. Plângea şi se ruga la icoană, unde Mântuitorul se ruga în grădina Ghetsemani. O vreme nu mi-a mai vorbit, dar mi-a dat să mănânc, rufe şi haine curate. Cred că mă iertase şi aştepta ca Domnul Hristos să-i împlinească ruga. A fost răbdătoare, că, până la urmă, i-a îndeplinit-o. 
  
-La faza asta, nu mă mai chemi, mă? Am tresărit. Cu mâinile în buzunare, pişicherul meu de EU îmi râdea-n nas: he, he, he, te credeai marele deştept, că ai citit şi tu vreo trei cărţi proaste. Adică, erai băiat mare, de! Ia să-mi faci pantofii cu cremă! 
  
Nu l-am mai cârpit, pentru că ştiam că mama m-a iubit întotdeauna. Nimeni nu ştie cât îşi iubesc mamele, băieţii!.. 
  
Când am terminat facultatea, am trecut pe-acasă şi le-am spus că plec cu serviciul la Galaţi. 
  
-Aşa departe? a oftat mama. Şi noi… când te mai vedem? 
  
-Fii fără grijă, i-am spus nepăsător, o să vin şi pe-acasă. Din când în când. 
  
A oftat din nou, privind în gol: din când în când…din când în când…Am liniştit-o, spunându-i că am găsit o fată frumoasă „din părţile alea”, căreia i-am promis că mă-nsor cu ea. Aşa, da! s-a înseninat. După ce am ajuns la Galaţi şi am văzut câte fete frumoase erau la în treprinderea unde lucram, am cam uitat de promisiunile făcute „fetei frumoase” din Bucureşti, în ultimul an de facultate. Adică…am amânat cererea-n căsătorie, gândindu-mă să mă mai bucur de plăcerile tinereţii. Dar m-am pomenit cu scrisoare de la mama: ce faci, mă, cu fata aia, nu te mai însori? I-am răspuns în doi peri: o să mă-nsor eu! Am primit un răspuns rapid: auzi, tu? Eu te-am făcut un om, mă, nu o tinichea! Dacă i-ai promis că te-nsori cu ea, apoi, nu mai amăgi fata, însoară-te cu ea imediat! Atârnăule! Mereu ai atârnat, când trebuia să faci ceva. Însoară-te, că!..M-a amuzat teribil. Nu-mi mai spunea că mă omoară. De, acum eram mare! Însă, chestia cu „atârnatul”…cam avea dreptate. Aşa am fost mereu. Totdeauna am lăsat pe grăbitul timp să-mi tragă preşul vieţii de sub picioare. 
  
Când m-am dus acasă cu mireasa, a chemat-o deoparte şi a-ntrebat-o: ai, fa? Îţi place de băiatul meu? Îmi place, mămico! Da’, el te iubeşte? Mă iubeşte! Şi eu îl iubesc. Aşa! Să vă iubiţi, mamă! Mereu să vă iubiţi! 
  
De atunci, soţia mea nu a avut niciodată soacră, ci o a doua mamă, simţindu-se iubită de ea, ca şi mine. Deşi, nu i-a spus niciodată că o iubeşte. 
  
Împlinise doar 73 de ani când s-a îmbolnăvit de cancer. Aflase chiar în luna când trebuia să facă nunta primul ei nepot de la Bucureşti. Doctorul îi spusese să facă imediat operaţie. Ea ne-a spus: lasă!..după nuntă, să nu-i stric fericirea. Dar era prea târziu când s-a internat. Am alergat într-un suflet la Bucureşti. Am stat de vorbă cu ea până la miezul nopţii. Calmă, mi-a spus că nu mai scapă. Mi-a derulat tot filmul vieţii ei, cu momente mai mult triste, deşi mi-a spus, zâmbind senin: ştii ce, mă? eu am fost fericită în viaţa asta. N-am realizat prea multe, 
  
dar am fost fericită cu tac’-to…V-am făcut pe voi…Am făcut şi o casă frumoasă…dar au venit comuniştii şi ne-au stricat rostu’…ne-au sărăcit…ne-au chinuit…dar până la urmă, v-aţi făcut şi voi un rost…vă iubiţi, aveţi şi voi copii…asta e important. Însă…viaţa asta e aşa de scurtăă… E, asta e! Toţi murim. Acu’, o să mă duc şi eu… 
  
A doua zi dimineaţă, doctorul mi-a spus că s-ar putea să n-o opereze: pe lângă cancer, mama dumitale suferă şi cu inima. Nu cred că rezistă. 
  
-Mai bine, mi-a spus cu un calm dezarmant, hai acasă! Barem mor pe patul şi pe perna mea. 
  
După trei luni, soră-mea îmi dădea telefoane disperate: vino repede că mama moare! Are dureri cumplite. Era sfârşit de an, cu inventare şi lucrări de închidere, când lucram până noaptea târziu. Directorul îmi spusese că nu mă poate învoi, până nu terminăm lucrările. Am dat telefon să mai aştepte cu moartea. Şi soru-mea i-a spus să mai amâne. 
  
-Bine, mai aştept…dar să vină. Nu pot muri până nu vine, chiar dacă mă chinuie durerile. Trebuie să-l văd…Să-i văd… După câteva zile: dă-i, fa, telefon, că nu mai pot să-l aştept! Să lase treburile şi să vină, că mor fără să-l mai văd. 
  
I-am spus soru-mi că plec a doua zi. Bine, s-a liniştit ea, da’ să se grăbească, să mă mai apuce, că s-ar putea să plec fără să-l mai văd. A doua zi, sufletul ei deja îşi făcuse bagajele, chiar de dimineaţă şi se grăbea ca să părăsească trupul cel chinuit de boală şi golit de putere. Sufla din greu. Chinurile o sfâşiau: ia vezi, fa, de ce nu vine ? Mai dă un telefon! 
  
Se prefăcea că dă telefon. O minţea: trebuie să pice din moment în moment. Mai ai răbdare! 
  
-Bine!..Respira din greu… din ce în ce mai greu... Întreba din minut în minut: 
  
-N-a venit, fă, ăla? Uită-te pe drum, poate se vede! Când a auzit câinele lătrând şi gălăgie la poartă, chipul i s-a înseninat. Sosise sora mea şi cumnatul de la Bucureşti. Când i-a văzut, atât a mai spus: şi…ăla? 
  
-Vine cu trenul, mămico. Mai aşteaptă! 
  
În acel moment a dat ochii peste cap şi mâinile i-au căzut moi. Sufletul i-a părăsit trupul, obosit de atâta aşteptare şi iubire zadarnică. Toţi din familie m-au certat că am chinuit-o cu întârzâierea mea. I-am privit chipul liniştit, cu ochii închişi şi mâinile pe piept. Dar îi simţeam privirea plină de reproş: Atârnăule, tot moşmondit ai rămas! Îmi venea să urlu ca un lup căzut în capcană: iartă-mă, mamă! Mă iartă, mămicuţa mea!..Ăst-am fost, ăst-am rămas! 
  
De multe ori când mă duc la biserică şi încerc să aprind o lumânare pentru ea, flacăra se agită la cea mai mică adiere. Semn că e supărată pe mine şi mă respinge. Simt că mă podidesc lacrimile, dar mă abţin cât pot. Este lume-n jurul meu. Atunci ţip în gând, să se-audă până-n străfundul cerului: mă iartă, mamăă! Şi iubeşte-mă aşa cum m-ai iubit toată viaţa ta, chiar dacă te-am necăjit de atâtea ori! Flacăra se linişteşte, semn că mama a primit lumina sufletului meu. Şi m-a iertat. Ea mă iubeşte şi Acolo, pentru că tot copilul ei am rămas. 
  
Năstase Marin 
  
Galaţi, octombrie 2013 
  
Referinţă Bibliografică:
MĂ IARTĂ, MAMĂ!.. / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1395, Anul IV, 26 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!