Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1389 din 20 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

HOMO POLITICUS
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

HOMO POLITICUS  

sau Vânzătorul de iluzii  

Românii au reuşit să facă politică pentru realizarea intereselor lor, numai în două situaţii:  

-când au fost UNIŢI şi au reprezentat o FORŢĂ în echilibrul politic din zonă şi  

-când au fost conduşi de genii politice şi militare, care s-au impus pe scena politică din zonă, prin curaj, abilitate, forţă organizatorică şi, de multe ori, prin spiritul de vitejie şi puterea de sacrificiu a românilor.  

Revenind la statul destrămat după moartea lui Burebista, acesta a fost refăcut peste o sută şi cincizeci de ani datorită geniului militar şi capacităţii organizatorice a lui Decebal. El a făcut din Dacia o forţă de temut care i-a umilit pe romani.  

Însă, în fruntea imperiului roman a ajuns un general destoinic, alt geniu militar şi politic, care i-a învins pe daci, copleşindu-i cu forţa lor numerică superioară.  

Deci, împăratul Traian este cel care a făcut să dispară definitiv din istorie statul dac şi puterea neamului nostru…Culmea ironiei, în ultimile două secole, am „descoperit” că suntem „urmaşii” lui Traian. Entuziasmaţi, i-am ridicat statui, l-am proslăvit în cântece şi poezii, ba, mai mult, l-am introdus în imnul nostru naţional, numit, din nou culmea, „Deşteaptă-te române!” O imensă farsă istorică! Desigur, farsă fără voie, pe care ne-am făcut-o noi înşine. Vă închipuiţi cât de jenat este împăratul Traian, acolo, în străfundul istoriei, care, probabil, zâmbeşte dispreţuitor. De asemenea, trebuie să vi-l închipuiţi şi pe bietul Decebal cum ţipă la noi mut şi disperat, blestemându-ne pentru neghiobia noastră, înfingându-şi la nesfârşit sica în inimă, gest inutil al unui Prometeu dezamăgit de urmaşii săi.  

Ulterior…degeaba s-au mai ridicat din neamul nostru nişte eroi, genii militare şi politice în vremea lor. Un Mircea, zis cel Bătrân, care a vrut să joace la Masa Politică a imperiului otoman, un Vlad Ţepeş, defăimat de duşmanii săi şi poreclit cu numele Dracula de un scriitor care habar nu avea de istoria noastră, nume „promovat” cu satisfacţie de străini, dar şi de idioţenia unor români. Apoi, un Ştefan cel Mare, care, cu toate biruinţele sale în războaie, refuzat de principalele puteri, nu a reuşit să fie un jucător de prim plan în politica europeană, fiind nevoit până la urmă să plătească tribut turcilor. Sau,un Mihai Viteazul, care a „pohtit” reunirea provinciilor româneşti în vechiul stat al dacilor, vis pe care l-a realizat, dar l-a pierdut fulgerător, pierzându-şi capul pentru această „pohtă”, întrucât nu a fost pe placul principalei puteri europene de la graniţele viitoarei Marii Dacii. Apoi, de ce nu, un Tudor Vladimirescu, cel care „a-mbrăcat cămaşa morţii” când a jucat interesele neamului său, împotriva intereselor boierilor, grecilor şi turcilor. Sau un Cuza-Vodă, înlăturat, atât de interesele străinilor, dar, mai ales, de interesele trădătoare autohtone. Doamne, câţi au mai fost cei înlăturaţi de interesele autohtonilor trădători, făcând jocul intereselor străine!..  

De aceea, niciunul nu a reuşit să aducă neamul nostru la gloria şi puterea marelui regat al dacilor. Se-nţelege de la sine de ce. Domnitorii noştri nu „domneau” peste o ŢARĂ, nu erau regi sau împăraţi cu puteri pe măsură, ci conducea fiecare câte o provincie, o ŢĂRIŞOARĂ, având o forţă care provoca duşmanilor, fie o furie oarbă, atunci când erau învinşi de „micuţii” principi, fie zâmbete arogante, când îi învingeau şi le „călcau” ţărişoarele, aservindu-i politic şi economic.  

De aceea, marile imperii vecine (otoman, ţarist, austro-ungar) şi-au făcut jocurile politice pe teritoriile noastre, aruncând pe masă interesele (tot ale noastre), pe care le câştigau ori le pierdeau pe rând, în funcţie de victoriile obţinute în războaie.  

Uite aşa, la MASA POLITICĂ a istoriei, noi nu am mai fost jucători. Doar chibiţi, care ajutam când pe unii, când pe alţii, ce ne jucau interesele, în speranţa să obţinem şi pentru neamul nostru o ciosvârtă de interes. Evident, eram chibiţi dezbinaţi, ajutând jucători diferiţi, lacomi să apuce interesele şi teritoriile noastre. Noi…ne alegeam cu firimituri şi/sau cu tragediile de chibiţi, când jucătorul pe care-l ajutam pierdea.(vezi soarta domnitorului Dimitrie Cantemir şi nu numai).  

În bunătatea Lui, Dumnezeu ne-a mai dat o şansă să ne refacem puterea neamului, dacă vom fi UNIŢI. Şi am fost. Atunci, El ne-a dăruit România Mare, spre furia imperiilor care ne ştiau dezbinaţi şi nepricepuţi în politică. Volens-nolens, devenisem şi noi un jucător la Masa Politică. E drept, un jucător mic şi pricăjit, dar jucător, în dispreţul marilor puteri, dintre care, unele se prefăceau că ne sunt parteneri de joacă. Când au început certurile dintre coloşi, când tensiunile au dus jocurile politice la războaiele dintre ei, marii jucători au muşcat din interesele şi teritoriile noastre.  

Degeaba a intrat în joc un alt mare erou naţional, mareşalul Ion Antonescu. Jocul lui nu putea fi NUMAI al intereselor noastre. De aceea cartea lui a fost perdantă. Şi nici nu putea fi altfel în acele împrejurări încrâncenate, când destinul ţării noastre deja fusese jucat la Ialta, fără ştirea oamenilor politici români. O adevărată tragedie politică pentru ţara noastră! Nici măcar chibiţi nu mai puteam să fim…  

Uite-aşa, mareşalul Antonescu a ajuns un proscris, încât nu mai avem dreptul să-l considerăm erou naţional, ceea ce a fost. Asta se întâmplă când eşti un jalnic chibiţ în politica mondială.  

Ca urmare, am fost obligaţi să chibiţăm pe faţă, în avantajul marelui jucător Uniunea Sovietică, cea care ne-a „dăruit” pentru prestaţia noastră forţată „luminosul”sistem comunist. Până la urmă, am avut noroc cu un om politic abil, care a profitat de certurile dintre marii jucători şi s-a aşezat pe un scaun „liber” de la Masa Politică. A fost un fel de chibiţ-jucător, curtat şi acceptat de marii jucători. În acest fel, vicleanul Nicolae Ceauşescu ne-a jucat interesele, reuşind să se impună pe plan mondial şi să obţină respectul tuturor. Numai că, până la urmă, aceştia s-au împăcat şi n-au mai avut nevoie de jocul lui de chibiţ mărunt. Mai mult, au speculat şi nemulţumirea poporului român faţă de politica sa dictatorială, şi l-au înlăturat.  

Iarăşi am devenit chibiţi fără importanţă pe plan internaţional, neluaţi în seamă şi dispreţuiţi de marii jucători, dintre care unii s-au prefăcut că ne ajută, atunci cănd am intrat şi noi în „glorioasa” familie a popoarelor capitaliste. Da, trecusem de la comunism, înapoi la capitalism. Însă, proverbiabila noastră DEZBINARE, reanimată în anii comunismului a continuat şi înflorit în această interminabilă perioadă numită „de tranziţie”. Biata noastră istorie a devenit o înşiruire de falii, nişte rupturi întunecate, nevoiţi să le numim „perioade de trecere, de tranziţie” de la capitalism la comunism şi invers, cu nişte consecinţe dureroase pentru progresul neamului nostru.  

Tocmai în aceste perioade au apărut şi s-au înmulţit specimenele de HOMO POLITICUS, care ne-au sufocat cu sloganuri amăgitoare despre schimbare, reforme, libertate, dezrobire, descătuşare, independenţă, viitor luminos, prosperitate,democraţie, crearea lumii noi şi alte farafastâcuri demagogice, acceptate cu entuziasm de necăjiţii, disperaţii şi dezmoşteniţii soartei. De fapt, ei intuiseră că nu pot face nimic în politica mondială şi nici pe plan intern nu pot mişca în front. „Frontul” decis de marii jucători…Ştiau că nu pot visa la o independenţă politică reală şi că nu pot obţine pentru poporul român absolut nimic din jocurile lor de chibiţi politici internaţionali.  

De aceea specimenele de HOMO POLITICUS nu aveau de ales. Pe plan internaţional continuau jocul de chibiţi servili faţă de marii jucători, iar pe plan intern exersau jocul demagogic, în care au devenit experţi, unii devenind adevăraţi maeştrii. Numai oamenii simplii, denumiţi cu formula globală POPOR, au visat, plutind în mlaştinile credulităţii, căutând cu ştampila de votanţi pe MARELE CONDUCĂTOR, salvatorul naţiei.  

Tocmai în aceste mlaştini s-au dezvoltat din mormolocii politici, broscoii Homo Politicus.  

În aceste perioade a avut loc ascensiunea speciei HOMO POLITICUS, pe care o voi numi în continuare „HP”. Specimenele „HP” au răsărit în mediul politic de la începuturile comunismului în ţară, dintre acele elemente de extremă stângă sau de dreapta virată la stânga, când împrejurările au fost prielnice dezvoltării unei politici mincinoase, demagogice, apologetică monstrului sovietic, plin de ură şi dispreţ faţă de popor şi ranchiună răzbunătoare faţă de „duşmanul de clasă”, burghezo-moşierimea. Cine au fost aceştia?  

De fapt, au existat mai demult în istoria noastră, stigmatizaţi prin descrierile lor, de marile genii ale literaturii române, Eminescu şi Caragiale, dar şi mulţi scriitori talentaţi. În perioada comunistă şi postdecembristă, specia HP este reprezentată de clasa politrucilor, cunoscută foarte bine de toţi românii, pe care-i votează cu mult entuziasm la toate alegerile noastre „democratice”. Pentru că, în urma manipulărilor perverse şi abile, poporul român s-a fărâmiţat în populaţii votante a grupurilor de politruci numite, chipurile, „partide”.  

N-am să detaliez caracterizarea lor. A făcut-o (şi o face în continuare) în chip strălucit domnul doctor Valentin Munteanu. Mă voi limita să analizez doar rolul lor de chibiţi ai politicii externe şi rolul lor de politruci demagogi, grupaţi în haite mafiote, care se urăsc, se bălăcăresc precum ţaţele ordinare pe la posturile de televiziune, acţiune diversionistă cu fumigene manipulatorii, pentru a distrage atenţia alegătorilor de la hoţiile lor mârşave şi criminale. Noroc că justiţia, sub presiunile marilor jucători externi, a început să-i împacheteze prin puşcării. Deşi, toţi HP au reacţionat dur la astfel de manevre justiţiare, regrupându-se sub umbrele legislative.  

Dar să urmărim evoluţia broscoilor HP, atât în perioada comunistă, cât şi în „măreaţa perioadă de trecere” postdecembristă.  

În anii comunismului, broscoii HP s-au dezvoltat şi şlefuit în perioadele tulburi din istoria noastră, din scursuri legionare şi cominternişti comunişti. Ajunşi la putere, au orăcăit în lupta de clasă, plângându-se de „greaua moştenire a burghezo-moşierimii”, clasă pe care s-a străduit s-o lichideze. Dar ce putea să ofere poporului, ajuns sub cizmă sovietică? Evident iluzii politice transformate în sloganuri sforăitoare, despre libertate, independenţă, reforme derivate din lupta de clasă, descătuşare (din ce?!), dezrobire de sub „jugul” exploatatorilor, viitor luminos şi planuri cincinale cu vise de prosperitate şi progres. Nu putem spune că proiectele comuniste nu au adus o cvasiprosperitate celor desmoşteniţi de soartă, dar cu ce sacrificii…Şi abia după ce ne-am scuturat de tentaculele caracatiţei SOVROM-urilor. În realitate, acele vremuri au fost perioade tulburi de regres amar. Doar entuziasmul celor mulţi şi visători din neamul nostru a reuşit să realizeze acele obiective economice, devenite forţe concurenţiale îngrijorătoare în ansamblu mondial economic. Sub umbrela succeselor economice, clasa HP se dezvolta şi înflorea, manipulând masele populare cu sloganuri mincinoase. Pentru că, în comunism tehnica manipulării s-a perfecţionat cu metode rafinate, învăluite în iluzoria manta a limbajului de lemn. Atunci a apărut tipul de HP-politruc, dulău al puterii politice comuniste, executant feroce al directivelor dictatoriale împotriva intereselor oamenilor de rând, organizator ideal al turmelor gregare de aplaudaci, pentru aprobarea acelor măsuri prin osanale şi ovaţii interminabile. Astfel de servicii oferite de HP-politruci abili, lingăi cu şefii şi fiare nemiloase cu oamenii de rând, erau răsplătite cu funcţii directoriale remunerate cu salarii consistente şi privilegii nobiliare.  

HP-ul politruc nu avea morală, nu avea principii. Ideologia comunistă o considerau „gargară” pentru ameţit fraierii de rând, cărora le serveau şi sloganuri patriotarde, naţionaliste.  

Atunci s-au demonetizat principiile sfinte ale iubirii de neam şi ţară, a respectului faţă de strămoşi. Dacă în perioada comunistă a fost posibilă crearea şi dezvoltarea industriei naţionale, precum şi modernizarea agriculturii, acestea s-au datorat reinvestirii integrale a profitului, prin menţinerea unor salarii mici, dar şi prin folosirea „muncii voluntare”, o prestaţie neplătită a maselor de „oameni ai muncii”, elevi, studenţi şi militari.  

În comunism s-a format şi definitivat mentalitatea lui HP-politruc, găunos, gergaragiu, perorând la şedinţe sloganurile demagogice, în inventatul limbaj de lemn, lipsit de idei concrete şi principii reale. Folosea setul de sloganuri pline de ură, precum „cine nu-i cu noi e-mpotriva noastră, „ascuţind” mereu lupta de clasă, formă mascată a urii de oameni, pe care-i considera potenţiali adversari politici. Faţă de omul de rând manifesta un profund dispreţ,  

considerând necesară permanenta „fraierire” şi aservirii lui, propriilor interese, şi pentru „realizarea măreţelor obiective comuniste”, iluzii de prosperitate cu care-l „aburea”.  

Această specie de HP-politruci era stratificată în eşaloane ierarhice, iar trecerea dintr-un eşalon inferior în altul superior se făcea în funcţie de gradul de servire a şefilor ierarhici, de cantitate şi calitatea plocoanelor oferite acestora, de gradul de înrudire şi relaţii cu acei şefi. Corupţia în plan vertical era o caracteristică a structurii politice, aceasta manifestându-se în forme rafinate, încât numai HP-ul abil, cu inteligenţă şi fantezie bogată putea să opereze cu succes în sistem. Oricum, când dădea greş prin „gafe” politice, nu era ejectat din sistem, ci era „mutat” în altă „muncă politică” prin celebra „rotaţie a cadrelor”.  

Când a avut loc „trecerea” la capitalism din decembrie 89, specia HP din comunism a înflorit sub soarele binefăcător al „democraţiei”. Toţi politrucii din eşaloanele doi şi trei, dar şi câţiva din eşalonul unu, s-au declarat dizidenţi şi revoluţionari, având grijă şă-şi tragă certificatele de rigoare, care le-au asigurat importante privilegii ce le dădeau posibilitatea să hăulească şi să zburde pe larga câpie a politicii democratice. Rapid şi-au vopsit existenţa în culorile diferitelor partide, apărute ca ciupercile după ploaie şi au escaladat diferite funcţii în fragilele structuri ale noului „Stat capitalist”. Evident că s-au înghesuit pe locurile eligibile de pe listele electorale, obţinând la alegeri locuri parlamentare, ideale pentru tras sfori pentru relaţii şi afaceri grase. Dar şi în alegerile pe plan local se aranjau în consiliile judeţene, municipale şi comunale, locuri de aranjat afaceri cu banul public. Aşa s-au creat reţelele mafiote de oligarhi naţionali şi baroni locali, care considerau funcţiile politice feude proprii de îmbogăţire.  

Apoi au trecut la „reforma” capitalistă, prin procopsirea ţării cu seturi de legi care le permiteau jaful averii „întregului popor”, restructurând „odiosul” sistem comunist. Adică, au avut grijă să desfiinţeze sistemul de control financiar comunist, format din celebrele „CFI-uri” ierarhice, care, deşi corupte sau coruptibile, reuşeau să gestioneze în anuite limite „averea poporului” care trebuia să fie privatizată.  

Deşi au lansat sforăitorul slogan „nu ne vindem ţara”, ajunşi în parlament, au creat sistemul legislativ de „privatizare”. Întrucât în primii ani de capitalism nu existau capitalişti români, aceştia trebuiau creaţi. Pentru ei a fost nevoie de acele „capitaluri” necesare cumpărării „averii” poporului. Cu amărăciune ne aducem aminte de farsa „cupoanelor de privatizare” şi cumpărarea întreprinderilor de către salariaţi prin metoda „PAS”, altă farsă servită oamenilor de rând de către HP-politrucii cu mentalităţile lor din comunism. Cunoaştem rezultatul acestor farse. Ce putea să iasă din privatizarea unor întreprinderi cu tehnologii învechite şi productivitate scăzută, mană cerească pentru jaful managerial? Aşa au fost aduse în prag de faliment şi vândute străinilor pe nimic, contra comisioanelor grase încasate de politicienii noştri corupţi, nepricepuţi, fără viziune strategică şi grijă pentru viitorul ţării, ostili interesului naţional. În mai puţin de douăzeci de ani se ştie unde am ajuns. Rezultatul? S-au furat, s-au vândut pe nimic unor străini de interesul naţional, lacomi de profit maxim sau interesaţi să înlăture concurenţa românească. S-au trimis în şomaj mase largi de specialişti şi muncitori vrednici şi cinstiţi, nevoiţi să se pensioneze înainte de vreme sau să plece în străinătate, unde să presteze munci umilitoare pe salarii de nimic. Aşa a fost restrânsă baza de impozitare a statului, diminuându-se veniturile bugetare care au dus la împrumuturi împovărătoare pentru ţară. Prin majorare de taxe, s-a deschis front larg de „lucru” pentru evazionişti, cu dezastruoase consecinţe pentru acele sectoare bugetare vitale pentru securitatea, sănătatea şi viitorul ţării, adică sectoarele: sanitar, educaţie şi apărarea naţională. Şi procesul politic al broscoilor HP-politruci din România continuă. Acum, în prag de alegere, stau cu ştampila în aer şi mă gândesc pe ce s-o aplic… Îmi poate da cineva vreun sfat? Că am devenit imun la toate formele de manipulare ale lui HOMO POLITICUS.  

Năstase MARIN  

Galaţi, octombrie 2014  

Referinţă Bibliografică:
HOMO POLITICUS / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1389, Anul IV, 20 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!