Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1367 din 28 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Fragment 1 din nuvela
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

OMUL DIN VIS  

Deseori când mă întâlnesc cu vecinii, după bineţele de rigoare, aceştia îmi şoptesc la ureche nesuferitele refrene:  

-Ai auzit? S-a scumpit din nou benzina...Ai auzit? Curentul...şi gigacaloria...Ce mai, ”ăştia”ne belesc!..  

La asemenea veşti dau din cap fără replică. În războiul interminabil dintre ”noi”şi ”ăştia” numai asta poţi să faci. Dezastrul este evident, iar jurnaliştii îl amplifică şi îl menţin la foc continuu. Disperarea este de ”bon ton” şi ar fi o necuviinţă să spui contrariul, să ţii cu ”ăştia” care se “îmbuibă” din ”sudoarea” noastră. De aceea corul jurnaliştilor s-a transformat în corul antic al bocitoarelor, care lansează în media melodii dramatice.  

Astfel, starea de disperare se transmite şi străinilor, cărora le provoacă teribile dureri în coate şi călcâie. Am citit într-un ziar un interviu luat unui demnitar din...(putere mondială). Reporterul bocea cu obişnuitele întrebări miorlăite:  

-Credeţi că România va mai ieşi din prăpastie? Mai avem şanse să intrăm în Europa?  

Înaltul demnitar i-a răspuns şiret:  

-Nu mai plângeţi!Să plângă cei care vor să vă scoată din Europa. N-au cum. Apoi, demnitarul a continuat visător:ce femei aveţi voi... Jurnalistul a rămas cu gura căscată. Demnitarul a continuat, tot mai visător:  

--Ce femei aveţi, domnule!..Ce femei !..Comori nevalorificate...  

Aceste afirmaţii apar ca un leit-motiv în mai toate declaraţiile străinilor .Şi ambasadorul din...(altă putere mondială) a exclamat la televizor tot aşa de visător :ce femei aveţi, domnilor !..  

Asta e! Toţi străinii, artişti, sportivi, turişti de rând, sunt încântaţi de micii şi sarmalele noastre, dar, mai ales...de femei. Păi, să nu cazi pe gânduri ? Ce femei avem, domnule? Uite-aşa mi s-a înfipt în creier această idee. Că atunci când un vecin mi-a şoptit : ai auzit că...i-am răspuns visător : ce femei avem noi, vecine!..  

Vecinul a făcut ochii mari şi a fugit speriat. După ce am răspuns şi altor vecini tot aşa, acum toţi mă ocolesc strategic.Deunăzi i-am auzit şuşotind :ce i-a sărit lui nea ?..  

-Ei, i-a plecat cu lerui, ler!  

De fapt, această aură de dilimache îmi convine. Mă scuteşte de refrenele pomenite. Deşi...acestea, mereu se adeveresc şi mă obligă să îndur cu stoicism tot ce ne-au clocit...”ăştia”. Iar fixaţia cu femeile noastre îmi scapără scenarii monstruoase:  

Văd flăcăii noştrii încropind cete de fecioare pe care le haiducesc prin toată Europa. Sau...văd pe marele erou naţional...care salvează naţiunea declarând mobilizare generală: de la nepoatele de şapte ani până la bunicile de şaizeci. Le încolonează pe batalioane şi regimente şi le trimite în toată lumea, până-n Australia, Alasca şi Japonia.La căpşuni, la portocale, la plantat cactuşi sau spart gheţarii. Să muncească pe brânci, pe coate, pe faţă sau pe spate! Bani să iasă!..Şi să-i trimită acasă, la scumpii bărbăţei, să plătească impozitele, întreţinerea, să facă piaţa pentru ăia mici. Scenarii stupide!..Totuşi, nu pot scăpa de obsesia: ”ce femei aveţi,domnule!” Uite-aşa mă apucă fel de fel de îndoieli: ce au observat străinii la ele şi noi, nu? De aceea m-am hotărât: ia să fiu eu atent şi să descopăr! Ce? Te pomeneşti că este vreuna salvatoarea naţiunii şi noi trecem indiferenţi pe lângă ea.Unde eşti, tu, Jeanne D’Arc?  

Vă închipuiţi, totuşi, că nu m-am ţinut după toate femeile întâlnite în cale. Sunt un om serios. Doar că le priveam mai atent în speranţa s-o descopăr pe doamna...Super. Şi...ce s-o mai lungesc, că, într-o după amiază, am întâlnit-o pe ea, adică nu, pe EA, cu majuscule...O adevărată zeiţă!..O Afrodită căzută-n stradă din vremurile lui Fidias. O ”Primăvară” coborâtă din pictura lui Tintoreto cu rochia azurie mulată pe trupu-i clasic de 90-60-90. Ochii albaştri ca două safire, părul în onduleuri de abanos săltând pe gâtul subţire de lebădă şi umerii de marmură. Ducea în mâini două sacoşe care jucau în ritmul paşilor graţioşi şi al şoldurilor şerpuitoare. Am exclamat extaziat:  

-O, Fidias, tu care sculptai zeiţe, turnând găleţi de apă pe rochia fecioarei-model, ia sacoşile de la doamna şi eternizeaz-o în marmură!  

Dar Fidias, de acolo, din străfund de timp, mi-a răspuns mânios:  

-Nu ţi-e ruşine, om de rând! Ceri geniilor să-ţi facă treaba? Cară tu sacoşele, idiotule!  

Îndemnat de Fidias, am zâmbit mieros superbei doamne, cu gândul să-i duc sacoşele. Dar am constatat cu stupoare că ochii mei nu mai erau la locul lor. Nu mai vedeam! Închipuiţi-vă că în acele clipe de admiraţie totală, tâlharii fugiseră din orbitele mele, aruncându-se în decolteul doamnei ca nişte lupi hămesiţi. S-au agăţat cu toate genele de rotunzimile marmoreene, muşcând lacom din ele. Cu toate eforturile mele disperate, n-am reuşit să-i smulg din netezimea sânilor dumneaei. Apoi, pişicherii, s-au dat ca pe tobogan în valea adâncă dintre sâni.Ca nişte obraznici ce sunt, au coborât pe sub rochie până...Chiar, până unde au coborât ochii mei? Că eu nu mai vedeam nimic. Bâjbâiam ca orbetele până când am dat nas în nas cu frumoasa doamnă. Dumneaei m-a ocolit elegant:  

-Fiţi mai atent, domnule!  

Am început să bâjbâi, dând din mâini:  

-Ochii mei!..ochii mei!..  

Speriată, doamna s-a ferit:  

-Ce vreţi să spuneţi? Fiţi mai clar!  

-Mi-au scăpat ochii în sânul dumneavoastră şi nu-i mai găsesc.  

Două fulgere albastre au ţâşnit din ochii doamnei:  

-Domnule, te văd om serios! Eu nu sunt din alea care îţi spun două vorbe...  

Şi dă să mă ocolească. Dar eu, nenorocitul, scai după ea:  

-Care sunt cele două vorbe?  

Doamna se întoarce brusc, şuierând furioasă:  

-Hai sictir!  

Stupidă curiozitate!.. Laserele doamnei mi-au pătruns prin orbitele goale până-n encefal. Am mers după ea ca o oaie capie. Miorlăiam jalnic, împiedicându-mă de toţi stâlpii şi copacii:  

-Daţi-mi, vă rog, ochii!..Voiam să vă duc sacoşele, doamnă! Ochii mei...Vă rog, ochii!..  

Doamna s-a oprit brusc, s-a întors şi iar mi-a şuierat în orbite:  

-Ascultă, boşorogule! Vrei să-ţi scap în ţeastă o sacoşă? Te capeţi cu două faruri în loc de ochi.  

Şi îşi văzu liniştită de drum săltând sacoşele în ritmul şoldurilor. De data asta ochii de gorgonă ai doamnei m-au transformat într-o statuie tembelă. O trecătoare a strigat speriată: aoleu, omul ăsta a înţepenit! La îndemnul ei, un trecător solid mi-a dat doi pumni în ceafă. Binefăcători pumni! Mi-au readus în orbite spăsiţii mei ochi. Am oftat uşurat când am văzut cu ei şi că pot să circul normal pe stradă. De atunci, când o mai zăresc pe stradă o ocolesc,ca să nu-i mai pierd din nou ochii. Însă fixaţia mi-a rămas. Găsisem femeia care putea scoate ţara din mocirlă. Bineînţeles, ea nu-şi dă seama că este o comoară…nevalorificată. În loc să salveze ţara, hrăneşte un tăntălău de soţ. Sau, mă rog, o droaie de copii făcuţi cu tăntălăul. Bine, bine, dar ce mă interesează pe mine de viaţa nevinovatei femei?..Nu vă spusei? Nenorocita de fixaţie că ea salvează naţiunea. Că, aşa sunt eu. Dacă mi-a intrat un cui în cap, nu mi-l scoate o armată de dulgheri.  

Deşi fug din calea misterioasei doamne, doresc să pătrund în intimitatea ei. Şi tot îmi bat capul: cum? Că, după nesăbuita comportare a ochilor mei, nu mai pot să mă apropii de ea.Trebuie să procedez altfel. Am să mă transform într-o muscă... Prostii! S-ar enerva, m-ar fugări şi, până la urmă m-ar strvi. Mai bine...un purice. Doamne fereşte! Femeile prind foarte repede puricii. Şi cu ce plăcere îi strivesc!.. Nuu! Mai bine o pisicuţă. Sau, o căţeluşă. Femeile se topesc după ele. Aoleu! Dacă se ţin după mine motanii? Sau dulăii...ori hingherii...Idei stupide! Totuşi, trebuie să pătrund în intimitatea ei, să ştiu ce gândeşte, ce face, să-mi dau seama dacă are calităţile eroinei care salvează ţara.Trebuie să fiu ceva neobservabil...nederanjabil...o vietate invizibilă...Ah, nenorocită fixaţie! Blestemată curiozitate!..  

Până la urmă m-a salvat cultura mea teleenciclopedică. Degeaba pierd eu timpul la televizor? Aşa mi-a venit ideea să mă transform în acarian. Da, domnilor, asta era...acarianul! Acea fiinţă invizibilă şi inofensivă. Mi-am frecat mâinile de bucurie că am găsit ideea salvatoare şi am început să meditez: cum s-o pun în aplicare.Chiar...Cum?  

Păi, de ce sunt pe lumea asta vrăjitoarele? Nu sunt pline ziarele de anunţurile lor ? Nu au făcut ele nu-ş...ce vrăji ca să câştige echipa noastră campionatul mondial? Şi...nu l-a câştigat? Dar, pentru aşa trebşoară ai nevoie de bani. Nu mulţi. Foaaarte mulţi! Dar singura mea sursă de finanţare este doar pensia. Care pensie... Însă, când omul are o idee şi este hotărât s-o realizeze îşi pune mintea la frigare...şi reuşeşte. Nu aşa au devenit miliardari atâţia oameni?..Păi?!..  

Cu această stare sufletească m-am prezentat la Casa de Pensii şi le-am cerut hotărât să-mi dea în avans pensia cuvenită pe un an întreg. Funcţionarele de acolo(de altfel, foarte drăguţe) s-au făcut roşii ca sfecla, uitându-se surprinse una la alta. M-au întrebat că...de unde am aflat eu de acest haşgheu, că este ultrasecret. Că...numai persoane importante uzează de el.  

-Nu cumva...ai pe cineva...pe undeva?  

Mi-am mângâiat barba ca un vizir, zâmbind misterios:  

-Uite că am!  

Atunci, ele, că...câr, că...mâr, că dumneavoastră nu cunoaşteţi condiţiile de acordare a pensiei în avans. Că, trebuie să garantaze cineva, că trăiţi pe întreaga perioadă cât vi se acordă avansul. Că, dacă muriţi anticipat, ăla trebuie să restituie pensia necuvenită...Chestii d-astea.  

Le-am răspuns, zâmbind tot atât de misterios:  

-E simplu, dragele mele! Îmi daţi avansul pe un an şi eu vă dau jumătate din sumă ca să mă giraţi dacă mor anticipat.  

Ce bucuroase au fost când le-am făcut propunerea:  

-Aşa, da, stimate domn! Acum vă încadraţi în condiţiile haş gheului !  

Cu substanţiala sumă am alergat la mama Omida. I-am spus păsul. A rămas cu gura căscată, deşi i-am explicat ce este un acarian. Am apelat şi la un renumit cercetător de la Institutul Cantacuzino care i-a dat explicaţii detaliate. Degeaba!.. Mama Omida a rămas tot cu gura căscată. Până la urmă s-a edificat:  

-Boierule, că te văz că plăteşti ca un boier, trebuie să-ţi spun că vraja asta o poate face numai Zambilica, nepoata mea. Ea a terminat şase clase şi înţelege chestiile astea. Dacă vrei să te duc la ea, mai scoate şase sutare! Ce era să fac? Am scos şi am ajuns la Zambilica. După ce m-a ascultat, aceasta mi-a spus cu inima îndoită :  

-Haoleu! Pricep eu ceva la jigăniile astea, dar transformarea poa’ s-o facă doar bunică-mea, Pahoma. Că numai ea vrăjeşte cu jigănii. Dacă vrei...Am înţeles, alte sutare. Şi am ajuns la mama Pahoma, care avea un singur dinte în gură şi mă stropşea:  

-Ausi, domnisorule? Pă se pământ trăiesti? Chestii d-astea numai maistrii africani le fac.Cu vrăzile alea...Vu-du.  

-Aoleu! m-am speriat. Trebuie să plec în Africa?  

-Ai, bre, da matale nu mai cetesti? Că te văs om scolit.N-ai ausit că a venit Africa la noi?  

-Adică...noi vrem să intrăm în Europa şi Africa a intrat la noi?  

-Cam asa! Scoate repede două milioane şi te duc în inima Afrisii...D-asilea, bre...din Bucuresti.  

Am scos oftând milioanele şi am ajuns la maeştrii africani, care au fost foarte bucuroşi să experimenteze pe mine vrăjile Woo-Doo. Nu vă mai spun cum am stat gol-puşcă la o margine de pădure, într-o noapte cu lună plină, iar cei trei vraci africani au făcut Woo-Doo pe mine şi au început să mă biciuiască până am intrat în transă siderală. Când m-am trezit după o săptămână, şeful lor mi-a spus:  

-Acum eşti bun! Poţi să te transformi în orice. Spui: vreau să fiu asta sau...ăsta. Şi te faci ce gândeşti.  

-Chiar aşa? am întrebat eu, nesigur.  

-Hai să facem proba! Fă-te un gândac!  

-Nu, vreau să mă fac un tigru!  

N-au aşteptat transformarea că vracii au rupt-o la fugă. Amuzat, am făcut proba, transformându-mă în mai multe animale şi păsări. Însă, la aşa putere, mi s-a urcat vraja la cap, iar curiozitatea mea bolnavă m-a zgândărit:  

-Ia să mă transform eu într-o găină, să văd... cum e? Aşa m-am pomenit într-ogradă cu vreo cinci cocoşi. Deşi eram o amărâtă de porumbacă, cocoşeii m-au luat de prospătură. Vă închipuiţi ce-am păţit...Când mă lăsa unul, mă fugărea altul. Noroc că a sărit gardul din ograda vecină o moţată bălăioară care a intrat în atenţia cocoşeilor. Atunci am alergat printr-o spărtură de gard, direct în uliţa pustie, unde m-am transformat din nou în om.Ce mă durea ceafa...spinarea...dar, mai ales acolo...jos. Mi-e şi ruşine să vă spun. Acu...dacă o să fac un ou... asta e !(Doamne-fereşte?!).Dacă m-a mâncat...curiozitatea! La acarieni, cum o fi? Că biologii nu prea dau detalii. Cum o fi, cum n-o fi, trebuie să-mi duc planul până la capăt! Degeaba sacrificiile până m-am vrăjit ?  

Aşa că, într-o după amiază, când am văzut-o din nou pe frumoasa doamnă, m-am făcut o muscă. Am zburat direct la decolteul dumneaei şi mi-am dat drumul în sânul dânsei. Când a ridicat palma ca să mă strivească, am strigat rapid(adică am... bâzâit) :vreau să fiu acarian! Şi...minune! Vraja s-a împlinit. Mă transformasem în acea fiinţă invizibilă, inponderabilă. Doamna s-a uitat mirată în sân, s-a uitat în sus, în jos...Nimic! Musca dispăruse. Apoi, şi-a văzut liniştită de drum. Dar eu... Aţi fost vreodată acarian? Sau, măcar v-aţi închipuit? Ei, bine, m-au cuprins nişte sentimente ciudate. Încă nu realizam că devenisem o fiinţă microscopică, pentru că nu-mi pierdusem cele cinci simţuri, încă mai gândeam şi, culmea, aveam sentimente. Mai ales frică. Acea teamă de necunoscut. Dar şi o bucurie imensă că îmi realizasem dorinţa. Acea dorinţă biciuită de curiozitatea mea bolnavă, pe care, sunt convins că v-am transmis-o. Sigur că acum doriţi să ştiţi ce gândeam, ce simţeam...Acolo...între sânii doamnei. Hei, la aceste dimensiuni, aceştia mi se păreau doi munţi marţieni iar valea adâncă dintre sâni, groapa Mindanao din Pacific. O picătură de transpiraţie ce se prelingea printre sâni, valuri uriaşe provocate de uragan. Bătăile inimii frumoasei doamne, o infernală canonadă de artilerie. Deşi frica mi se amplifica, m-am obişnuit repede cu starea asta de acarian. Apoi...începusem aventura vieţii mele. Alea jacta est!..În această stare-cocteil, de frică dusă la paroxism, exaltare, curiozitate entuziastă, regrete şi reproşuri(de ce am intrat în aventura asta?), stăteam « ghemuit » între sânii doamnei, care mergea liniştită, fără să bănuiască ce s-a întâmplat. Aşa am ajuns acasă la dumneaei, într-un bloc la etajul trei. A descuiat, a deschis uşa şi...a intrat. M-au cuprins emoţiile. Deşi eram îngrozit, mi-am acceptat statutul de acarian-spion. Îmi dădeam seama de ticăloşie, dar consideram aventura ca o nobilă misiune de a descoperi pe salvatoarea naţiunii noastre. Nu-i aşa că nu mă credeţi? Nici eu. Eram un infractor ordinar pe care legea îl pedepseşte...Care lege? Există legi pentru acarieni? Acum, dacă v-am stârnit curiozitatea, haideţi să spionăm împreună!  

Doamna s-a descălţat şi-a pus papucii, a dus sacoşele la bucătărie, geanta la cuier, a scos legumele şi fructele, le-a pus în frigider şi...  

-Şi, şi?  

-Sunteţi nerăbdători? Nu mă mai sâcâiţi! S-a dus la baie. Acum... vreţi să ştiţi ce-a făcut la baie. Sigur că s-a spălat şi pe urmă...Dar dumneavoastră, ce faceaţi la toaletă? Ce făceam eu? Stăteam cuminte, tot acolo. Însă, când am văzut că ia un prosop mare din dulăpior, m-a fulgerat gândul negru şi am sărit pe etajeră. Doamna s-a dezbrăcat, a dat drumul la duş şi…  

-Şi,şi...  

-Iar? Sunteţi exasperant de curioşi! Doamna habar nu avea că este examinată cu multă atenţie de un...idiot bolnav, sau, mă rog, un păcătos.În fine. Ce vreţi să spuneţi, că remuşcările mele sunt false? Trebuie să recunosc că aveţi dreptate, dar...eu nu eram decât un biet acarian...invizibil, care...”aprecia” în tăcere formele de statuie clasică şi prelingerea stropilor pe ele. Îmi spuneţi să mă fac muscă şi să...Uite că n-o fac! Acum mă faceţi neruşinat? Acarian nenorocit? Vă rog, vă rog! Aţi uitat că resorturile curiozităţii mele mă îndeamnă să-mi continui aventura? De aceea, am sărit pe prosop şi am aşteptat. Am sperat să revin tot pe sâni dar s-a şters prea repede şi m-am pomenit pe fundul doamnei. Aoleu!...Eram disperat. De fapt, ajunsesem între cele două abisuri, rătăcit prin pădurea de liane uriaşe.Am stigat disperat:ajutoor!..ajutooor!...Cine să audă pe un biet acarian? Doamna se ştergea, zâmbind fericită. Iar eu eram tot mai agitat, tot mai îngrozit. Mă putea arunca printr-o ştergere cu prosopul drept într-unul dintre cele două hăuri întunecoase. Deşi meritam, Dumnezeu nu m-a pedepsit(încă). Pentru că, doamna şi-a parfumat părţile delicate ale superbului său corp şi...când a venit cu mâna în zona mea, m-am agăţat cu dinţii(care dinţi?) şi am revenit tot acolo, între sâni, locul meu preferat. Am respirat uşurat. Ce...uşurat? Că parfumul mă sufoca, de credeam că voi muri eroic pe altarul curiozităţii.  

După ce a îmbrăcat un capot de mătase moale a început să alerge prin casă. Când la bucătărie, când la frigider, când la chiuvetă, când la aragaz, într-un ritm năucitor şi un dute-vino interminabil. Spre disperarea mea, care am căzut pe burtica dumneaei, apoi mai jos. Abia mă mai ţineam şi făceam eforturi supra...acariene să mă ridic acolo, între sâni.  

Sigur veţi spune dumneavoastră, domnilor care mă invidiaţi, că este un deliciu să urci pe corpul frumoasei doamne, să aluneci pe pulpe, să mângâi şoldul fără urme de slănină, să alergi în extaz pe circumferinţa taliei şi să te culci în văgăuna aia parfumată, numită buric.Apoi, beat de fericire, să te urci pe sâni şi să te dai pe tobogan până în valea adâncă dintre...Nu mai salivaţi degeaba, domnilor! Sunt nevoit să vă dezamăgesc.Altfel stau lucrurile dacă eşti acarian. Toată tevatura suspomenită a fost pentru mine un coşmar, un calvar înfiorător. Escaladarea mea a fost mai cumplită decât urcuşul pe creasta unui munte aflat într-un cutremur de gradul opt pe scara Richter.  

După ce m-am agăţat cu nădejde de sânii doamnei şi m-am liniştit, am auzit soneria ţârâind nervoasă ca o ambulanţă în misiune. Frumoasa doamnă a sărit ca arsă şi a descuiat uşa.  

Va urma  

Referinţă Bibliografică:
Fragment 1 din nuvela OMUL DIN VIS / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1367, Anul IV, 28 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!