Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1361 din 22 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

POEZIA CREDINŢEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

POEZIA CREDINŢEI

(Traian Vasilcău: „Sfeşnic în rugăciune”)

Moto: Poet rămân, să beau lacrima lumii  

Şi lacrima să-mi fie-n veci stăpână,  

Mergând cu infinitul mână-n mână.  

Traian Vasilcău- „Poemul lacrimii”  

S-a dovedit că un poet autentic are sufletul mare şi absoarbe ca un burete suferinţele semenilor, care-i provoacă stări de durere ce-o revarsă-n poeme-rugăciune, în rostogoliri sonore precum dangătul de clopot cu plânset tânguitor.  

Şi când semenii săi sunt fiii unei patrii sacrificate pe Crucea Istoriei, sufletul poetului-clopot de cristal- topeşte gemetele ce curg pe albia Timpului, transformându-le în fulgi sclipitori de rugăciune, pe care îi ninge în psalmi( „ning cu psalmi fără de vreme,/Nu am spulber mai frumos/Să trăim vecii de-a rândul/Nu în noi, ci în Christos”). Iată miraculoasa sublimare a suferinţelor şi durerilor neamului său redată de poetul Traian Vasilcău în volumul de poeme-psalmi, intitulat „Sfeşnic în rugăciune”, publicat în anul 2012. Pentru că toate poemele din acest volum sunt ca nişte flacoane cu esenţe de credinţă, denumite de autor, atât de simplu şi modest: PSALMI.  

Să precizăm: DEX-ul defineşte „ruga” astfel: „a cere cuiva stăruitor îndeplinirea unei dorinţe”. Pe când „rugăciunea” este definită: „cerere, mulţumire sau laudă adresată de credincioşi divinităţii”. Deci, rugăciunea este o treaptă superioară unei simple rugi, în care relaţia credinciosului cu divinitatea este mult mai complexă, raportul de credinţă având alte valenţe şi conotaţii.  

Originalitatea poetului Traian Vasilcău constă în faptul că înnobilează rugăciunea cu inefabile veşminte de Poezie şi atunci, poemele sale devin psalmi biblici de o factură aparte, întrucât acestea izvorăsc din râurile de lacrimi ale fraţilor din timpul său, dar şi din toate vremile trecute sau viitoare ale grăbitului Timp. Să ne amintim prin ce au trecut, trec şi se… petrec fiii Basarabiei, cea cu răni sângerânde, încă nevindecate. Basarabie răstignită la răscruce de hotare, în viforul arctic al estului vecin. O curgere de lacrimi continuă, ce pare fără sfârşit şi fără sens, pe care poetul a dirijat-o spre „Unicul Sens”, cum ar zice poeta gălăţeană Speranţa Miron şi cum o spune poetul Traian Vasilcău în altă formulă poetică superbă: „A fi doar în El-ce artă!/Să o ai şi s-o tot ceri/Luna stelele îndeamnă: „Hai la secerat tăceri!”  

Ajuns în peisajul cosmic, poetul revelează starea sa de extaz pe care o simte: „şi-n ninsoarea potopindă/Mor şi-nviu ca o colindă”.  

În această stare creează tulburătoare poeme, în care rugăciunea plânge, tăcându-şi durerile, picurând mesaje de Lumină şi Iubire, ofrande înălţate Domnului: „Am plâns şi-n mine mahnele s-au stins./ Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea/Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea/Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea/Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins!”  

Întărit în credinţa sa („Mori în mine viaţa toată/Şi în Domnul-niciodată!”), poetul străbate dincolo de ţărmurile Speranţei, acolo unde „Viaţa cu moartea merg la braţ,/Tristeţea mea-cu bucuria,/Prin crângul psalmilor, vecia/Mă buciumează cu nesaţ.”  

De-aici încolo, poetul, imunizat împotriva vitregiilor existenţiale, călătoreşte senin pe cărările Timpului, sub „Boltă lină”, unde, „Urcând pe-o rază de argint, cocorii/salută morţii care ne conduc.” Morţi care „poartă cravată, dogme şi trabuc”. Astfel, poetul îşi încifrează mesajele poemelor în simboluri, care dau forţă versurilor sale şi profunzime poeziei pe care o scrie, o poezie complexă, de înaltă valoare artistică şi spirituală.  

În toate poemele, Suferinţa transformată-n rugăciune-psalm, în care preamăreşte slava lui Dumnezeu, devine leit-motivul întregii opere poetice, creând o atmosferă originală în care se succed stările sale de credinţă ardentă. „Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumânarea,/Mă leagănă în braţele-i şi zic:/ Din tronul Suferinţei nu abdic.” Aceasta-i atmosfera lirică în care „lacrima lumii” este sublimată de poet în fulgi senini şi luminoşi de credinţă şi Iubire divină: „Lină viscolire peste ochii mei”. Poate, chiar aceasta e taina descoperirii sale: topirea poeziei în credinţă, care dă acea rezistenţă sufletească de a trăi senin şi încrezător în Domnul, când  

iureşul viscolitor al vicisitudinilor existenţiale te copleşeşte. O altă cale cu acelaşi finiş, pe care şi-a dus crucea şi martiriul, Steinhardt. Atmosfera acestui peisaj al Suferinţei, poetul o pensulează cu simboluri ale fericirii: „Vijeleşte cu lumine/Şi printre nămeţi de cânturi/Trec, sorbit de-alese gânduri,”.  

Ce poate fi mai sublim în Poezie decât metamorfoza Suferinţei în imn de slavă măreţiei lui Dumnezeu? Ce forţă mai mare decât cea care te-ntăreşte în lupta cu Răul, decât credinţa-n Dumnezeu şi dăruirea totală „în Domnul”?  

Fixată pe astfel de repere, poezia lui Traian Vasilcău din volumul „Sfeşnic în rugăciune” capătă dimensiuni magice, cu bogăţii de sensuri şi înţelesuri, purtate pe aripele metaforelor-simbol, care strălucesc în toţi psalmii volumului.  

Aşa curg psalmii săi pe „fir de rai”, unde „prohodul poeziei n-are capăt” şi unde „orice învins e-nvingător”. Poezia „răbufneşte” dureros în poet, ca un vulcan mereu clocotind „sublimă rană” în „taină şi cântec”, iar cuvintele-i din versuri, poetul le vrea „spice în rugăciune-ngenunchiate/La porţi de rai…”  

În credinţa sa, poetul hiperbolizează rugăciunea într-o superbă imagine plastică: „Îngenunchează oşti de pescăruşi/Într-un altar al mării nesfârşite.”, metaforizând suferinţa istorică a neamului său, devenită simbol al Durerii, în imensul cor al cunoscutelor ţipete de pescăruşi. O astfel de rugăciune îl face pe poet să exclame: „atâta suflet nu există-n soare/Părinte!” .  

În psalmii poetului ideile poartă aureole lirice, mustind în fiecare vers şi sunt crucificate în metafore-simbol, radiind mesaje luminoase, într-un joc feeric, miraculos, plin de mister. (exemplific: „Nimeni nu se-nvoieşte-a muri pentru păcat./Cu câte-o cruce-n mână ies morţii la arat/Un cer al nesfârşirii. În urma lor lăstunii/Îl seamănă cu lacrimi la lumânarea lunii!”). Iată cum creează Traian Vasilcău imagini poetice fascinante, smulse din magma metafizică îngheţată-n pustiuri aride de înţelegere. Să dai sclipiri de înţelegere din profunzimi întunecate de idei metafizice, în care zac comori de nestemate ale gândirii filosofice- aceasta-i arta poetică pe care o practică Traian Vasilcău, atunci când ne oferă în psalmii săi îngemănarea Poeziei cu Credinţa! Şi cred că în asta constă valoarea poetică a psalmilor din volumul „Sfeşnic în rugăciune”.  

Am încercat să culeg într-un buchet metaforele-simbol, cu care poetul îmbracă ideile metafizice şi am strâns snopi, chiar stoguri, cu astfel de flori lirice, imposibil de prezentat într-o simplă recenzie. Voi enumera, totuşi, câteva din aceste nestemate artistice din atelierul subtil al poetului, pe care le-a încrustat în filigranul poemelor sale, cu atâta măiestrie:  

-pescăruşul( „cor de pescăruşi”), tristeţea, deşertul de tăceri, crinul ( „deal de crini”, „crinul uitării”), zborul de cocori, crângul de psalmi, zidirea în plâns, vijelii de lumini, lacrima lumii, bolta lină, lina viscolire, nămeţii de cânturi, colindul, tălăzuiri de harpe, triluri de lumine, eternitatea clipei, sărutul clipelor, câmpul de maci, marea, mierla, pustiul înverzit, bradul, clopotul, frunza, raiul( „fir de rai”, „raiul de pâine”), ora( „o.Zeu”, „o. Înger”, „o. de rai”), turme de clopoţei, a fi în Christos, a fi în Cuvânt, fărăsfârşitul, preanădejdea şi…atâtea alte „pietre rare”(cum ar zice poetul Alexei Mateevici) din şiragul poetic al lui Traian Vasilcău, cu care a-mpodobit limba română, nestemate care dau ideilor şi mesajelor din poeme o bogăţie de irizaţii în sensuri şi înţelesuri. Bogăţia acestor „pietre rare” reprezintă etalonul măiestriei poetului Traian Vasilcău.  

Tematica poemelor-psalmi seamănă cu străluminările aurorei boreale, în care jocul fascinant al culorilor şi nuanţelor acesteia cuprind misterele întregii game de suferinţe ale trăirilor sale. În creuzetul trăirilor, poetul a topit toate vitregiile existenţiale ale fraţilor săi, ale întregului neam românesc din patria sa, transformându-le în ceara lumânării rugăciunilor, înălţate la Domnul, arzând întru Domnul nostru Iisus Christos. Aşa pot fi explicate „ocnele cuvântului” în care munceşte poetul pentru „îmblânzirea eternităţii clipei”, aşa cum descrie în psalmul „Cântec revoltat: „Când luna uită să răsară/Când rănile uită să doară/Când viaţa uită să şi moară/Deschide geamurile-n noapte/Să intre-n ele nechemate/Veciile. Să-ţi cânte toate,/Să nu mai plângi!”  

Nu pot trece cu vederea câteva dintre temele abordate, în care picură dureri din rănile mereu sângerânde:  

-în „Bradul interzis”, poetul evocă „strădania” celor care „i-au găsit cătuşe grele” bradului (identităţii neamului său), ce „stă-n vamă, creşte-n vamă/Şi-a încărunţit de dor”.Degeaba „A tot scris petiţii luna/Şi copiii trişti au scris,/Răspundea Tăcerea-ntruna:/Bradul vostru-i interzis!”.  

-pe acelaşi fir tematic se toarce şi suspinul din „Poem cu ţară”, în care deznădejdea poetului îngenunchează-n rugă: „Vai, ochii nopţii parcă-ar fi morminte/Spre care-o să venim să ne cunune/Însingurările din rugăciune/Iubito, ce-amiroşi a primăvară,/Noi suntem condamnaţi să fim o ţară!”.  

-dar, în poemul „Ultimul vis al ultimului cneaz”, arderea „sfântă şi clară”(cum ar zice Eminescu), a lumânării credinţei poetului se transformă în vâlvătaie de revoltă împotriva „satrapului”, „cneaz pe puşlamale/(Miniştri, preoţi, jurnalişti-cobai). Flacăra sarcasmului îl pârjoleşte pe satrap ca-n iad: „Ruşinea de-a fi comunist nu-l prinde,/Râde prin somn, despot analfabet” şi-l arde până la rărunchi, stigmatizându-l: „Mai are-un gând: cum să ne poată vinde/Ţarului prim, Rusiei răpitoare,/Cu mare-alai pe veci, fără recurs!”. În acest poem apar faţete ascunse ale talentului său: calităţile militante, specifice unui poet-tribun.  

-în diversitatea tematică a poemelor-psalmi străluceşte ca o floare rară, floare vie, mândria apartenenţei poetului la un neam străvechi şi renumit, redată tulburător de frumos în poemul „Cântec pentru dacii noştri”. Acest poem ar merita să devină un „Îmn al Daciei”, dacă un compozitor talentat ar crea o melodie pe măsura versurilor sale. Eu sper că se va ivi acel compozitor inspirat cât mai curând. Închipuiţi-vă emoţia ce ar cuprinde pe cei care ar auzi acest imn, dacă s-ar simţi strănepoţi ai dacilor. Iată versurile dăltuite-n marmura Istoriei: „Dacii nu-mblânzesc oraşe,ei numai în sate mor,/Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor./Dacii merg spre niciodată, dacii plâng în nicăieri,/Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri./Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu/Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu/În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi/Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi”. Emoţionant!..Cuvinte care fac să tremure fibrele oricărui suflet de român!  

-dacă suferinţa poetului arde-n sfeşnicul rugăciunii molcom şi senin în majoritatea poemelor sale, uneori răbufneşte agitat şi ţipă ca în „Blestem actual”: „Foaie verde, noroc n-are/Soarta mea ce-n van o port./Ţara noastră-i de vânzare,/Ţara noastră-i de export.”Disperat, poetul strigă: „Ce n-aş da să fiu cel care/Cumpăra-o-aş de tot?”, pentru a schimba mersul destinului ţării şi să spună demn tuturor „lorzilor” care vor s-o cumpere: „N-avem ţară de vânzare,/N-avem ţară de export!”  

-demn de menţionat este şi poemul „Paştele”, cu eternul motiv al Învierii „visului plecat”: „Satele plâng în întuneric, mamă,/Visul plecat e aşteptat la porţi”  

-Ca o apoteoză a psalmilor înălţaţi întru slava lui Christos, poetul, care se declară „Cocor în anticamera Iubirii”, declamă în „Poem mereu actual”: „Am izbândit!Suntem durerea/Acestui neam uitat de astre.”, dar murmură întristat: „Se-navuţeşte doar Puterea/Pe seama lacrimilor noastre”. Însă revine la această resemnare: „Am izbândit! Doamne-Fereşte/Să credem că n-avem vreun rost/Ţara din noi mai prohodeşte/Pân’ şi tăcerile ce-am fost”. Poetului i-a rămas nădejdea arderii în rugăciune şi credinţă, întru Domnul.  

-o menţiune aparte pentru poemul „Nins de cuvinte”, închinat celui care a fost POETUL Grigore Vieru, „Poetul-crin cu glas de veşnicii”. Este descris în versuri ce evocă un altfel de  

admiraţie faţă de unul dintre cei mai mari poeţi români: „O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,/Rugându-ne să i-l întoarcem cânt./Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru,/Frumos ca un poem doinit de vânt”. Este bucuria că a existat Vieru şi va fi mereu printre noi, pentru noi.  

Dacă aş fi critic literar aş încerca să evaluez locul în literatura română al poetului Traian Vasilcău. Poate…undeva între Ion Barbu şi Lucian Blaga, sau…Cum nu sunt critic literar, ci un simplu cititor al poemelor-psalmi, încântat de metaforele-simbol care le împodobesc, strălucind în versurile pline de Tăcere şi Suferinţă-n rugăciune, simt nevoia să îngenunchez alături de poet şi să-i cer permisiunea să mă rog alături de el… „nins cu psalmi fără de vreme”, trăind starea de rugăciune „nu în noi, ci în Christos”.  

Năstase MARIN  

Galaţi, septembrie 2014  

Referinţă Bibliografică:
POEZIA CREDINŢEI / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1361, Anul IV, 22 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!