Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1343 din 04 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Fragment din povestirea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

HORA

 

Fermecata horă care a dispărut…Frânturile imaginilor ce au zburat, le-am prins din zborul lor prin Timp şi le-am aşezat cu grijă aici. Mă tem de cariile Uitării şi mă grăbesc să vi le redau pentru îndelungă păstrare.  

Eu am apucat acele mirifice hore din duminicile cu înserări aurii…Când soarele uimit alinta cu razele sale obrajii fetelor prinse-n horă şi se juca cu fluturii sclipitori ai iilor înflorate, sărutându-le ghiduş umerii şi sânii. Horele de atunci aveau „ceva” invizibil, inefabil, acel tainic fir care lega deopotrivă pe lăutari, dansatori şi privitori, cu trăiri intense care le curgeau în suflete. La horă se-nfiripau izvoarele de bucurii şi tristeţi, cu legări şi dezlegări de prietenii, iubiri…căsnicii…Nu era doar cântec şi joc. Era şi locul de întâlnire săptămânală, fericit prilej de vedere la faţă, vorbe şi învăţăminte. Acolo turuia „gura satului”, acolo se-ncălzeau şi se răcoreau sufletele şi avea loc o „paradă” fantastică: Prostia sfida Inteligenţa, iar aceasta din urmă o ironiza elegant. Trufaşa Bogăţie îmbrâncea pe mândra Sărăcie, care, la rândul ei, o sfida cu Frumuseţea şi Priceperea la joc. Neobrăzata Lene călca ţanţoşă înaintea Cuminţeniei şi Vredniciei, care priveau stupefiate la băţoşenia ei. Se trăia intens, pentru că Hora cuprindea tot Universul satului. Toţi veneau aici cu vise, iluzii, speranţe, dorinţe…  

Eram copil prin anii treizeci-patruzeci…Mă văd în faţa casei noastre, dincolo de pârâul frumos şi liniştit, în locul numit de toată lumea „Piaţa”, deşi acolo nu se vindea nimic, nu era târg, nu erau magazine. Mai degrabă era un fel de parc de distracţii, unde erau aduse uneori bărci, leagăne şi carusele, în special în zilele de Paşti, spre bucuria copiilor şi a tinerilor flăcăi şi fete.  

Tot acolo se jucau oina, rişca, ţurca şi alte jocuri care mi-au încântat copilăria. Duminica, de dimineaţă, Piaţa era plină de chiote, râsete şi hârjoneli, care se terminau pe la prânz, când toţi plecau acasă, obosiţi şi flămânzi.  

După amiază venea un grup de flăcăi cu lăutarii. Mergeau în partea de nord a Pieţei sub cei doi duzi bătrâni, groşi, de nu puteau fi cuprinşi de trei-patru oameni. Coroanele lor formau o boltă înaltă sub care cântau lăutarii, iar mulţimea de tineri juca hora.  

Acolo, sub bătrânii duzi, începeau să cânte lăutarii şi flăcăii să chiuie. Semn că hora începea…Auzeai câte-o vecină:  

-Leano, eşti gata, ghea? A-nceput hora!  

-Stai, fă, să mă premenesc!  

Cântecul lăutarilor nu se auzea până la marginea satului, dar valul de bucurie sonoră se transmitea din suflet în suflet şi toţi ştiau că a-nceput hora. Toată suflarea satului se cuprindea de acel tainic fior. Atunci intrau cu toţii-n febra pregătirilor. Se agitau, se chemau, se-ntrebau:  

-Unde mi-ai pus rochia, mamă? Nu găsesc pantofii!  

Ce mai! Începea primeneala…Toate fetele se-nghesuiau la oglindă. Se…”găteau”.  

-Hai, fă, odată! Ce te mai moşmondeşti?  

-Stai, ghea, să-mi pun mărgelele! Şi floarea…  

Nu puteau ieşi la horă oricum, dar nu era timp de „moşmondeală”. Hora începuse…Odată primenite, cu feţe zâmbitoare şi poftă de joc, ieşeau pe uliţă, unde se formau grupuri-grupuri. De pe toate liniile, grupurile curgeau spre horă în pas vioi, parcă atrase de un misterios magnet. Pe acasă rămâneau doar unele babe neputincioase şi moşnegii morocănoşi. Dar şi aceştia ieşeau la porţi, pe băncuţe, sau direct pe şanţ. Ori îşi arătau doar nasurile pe la gard. Priveau cu invidie la cei care se-ndreptau spre horă şi-i bârfeau:  

-O văzuşi, fă, pe sluta asta…a lu’…  

-Aha! Ce caută, ghia, la horă?  

-Ce să caute? Asta nici cu naiba nu se mărită!  

-Ba se mărită, dac-o peţeşte moartea.  

Bârfele leliţelor de pe şanţ forfecau pe toate care treceau pe drum:  

-Da’, p-asta lu’…O vezi, fă, cum se ţine mare?  

-Păi! Moartea o caută pe-acasă şi ea aleargă-ntr-un picior la horă.  

-Cum s-a mai împopoţonat , paţachina!  

-Asta sparge hora, fă! Sparge hora dac-ajunge-n Piaţă!  

Aşa se distrau cele care nu puteau sau nu voiau să meargă la horă. Ceilalţi şi celelalte mergeau pe drum ţinându-se de mâini sau de braţ, glumind şi râzând, fără să ia seama leliţelor de pe şanţ sau a babelor de la garduri.  

Când ajungeau în Piaţă, grupurile de fete se plimbau sfioase. Treceau pe lângă alte grupuri de pe alte uliţe, se studiau reciproc cu priviri piezişe şi făceau remarci ironice cu şuşoteli şi chicoteli.  

Soseau alte grupuri, de femei, bărbaţi, copii şi se aşeza fiecare în anumite locuri. Deşi nu era nicio regulă sau restricţie, fiecare îşi cunoştea locul şi distanţa faţă de horă.  

Bărbaţii însuraţi se aşezau mai departe, în apropierea unei crâşme. Făceau roate-roate şi discutau despre vreme, politică şi alte „probleme” de-ale lor. La-nceput vorbeau pe rând, apoi toţi odată, fără să se mai asculte.  

Grupurile de femei se aşezau chiar lângă horă ca să urmărească dansatorii. Ochii de „cerber” ai femeilor analizau pe fiecare cum joacă, la cine priveşte, cui zâmbeşte, cum este îmbrăcat. Sau…ca viitoare mame-soacre, alegeau posibilii gineri, respectiv nurori. Fetele şi flăcăii erau studiaţi, „scanaţi” şi „pieptănaţi”, evaluaţi cu atenţie, după zestre, după neamuri, înfăţişare şi comportament. Doamne, cum mai cerneau privirile mamelor! Cum le mai înfloreau feţele în zâmbete largi, dacă le convenea şi cum li se întuneca privirea şi strângeau din gură, dacă nu le plăcea! Le auzeai, bombănind:  

-Ce se ţine mare ăsta lu’ Cirifleaşcă? Amărâtu’!..Cu două pogoane?...Hmm!..  

-Ce ştii tu? îi da replica cea de lângă ea, zâmbind ironic. Are el ceva care-i place fie-tii! Mama fetei înghiţea în sec.  

Uneori, în rândul femeilor de pe margine se strecura şi câte o vădană, ce se voia pioasă, dar cu ochii ţintă pe flăcăii mai vânoşi.  

La început, flăcăii care veniseră cu lăutarii jucau hora cu foc. O încingeau cu strigături, atrăgând flăcăii şi fetele de pe margine. Se prindeau în horă şi ceilalţi flăcăi. Fetele priveau sfioase, ezitând…Până la urmă se prindeau cele mai îndrăzneţe. După ele, îndrăzneau şi celelalte.  

Prinsul în horă era un moment important şi deosebit de gingaş. Fiecare fată se gândea toată săptămâna la flăcăul drag. Ajunsă la horă, îl căuta cu privirea şi ardea de nerăbdare să joace lângă el. Ei…dar nu era aşa de simplu! Când ajungea în dreptul celui care i-a căzut cu tronc, o cuprindeau emoţiile, se înroşea, se fâstâcea. Îşi închipuia că peste ea plouă toate privirile. Că toţi şoptesc: „uite la asta!” Atunci, ezita.  

Alte fete se prindeau în horă fără să ezite. Aoleu! Dacă se prinde alta lângă el?..Dar ce-o să zică lumea? Ei, şi? De ce-a venit la horă? Ce, dacă se prinde lângă…Dac-aici a ajuns hora! Roşie foc, îl desprindea din horă, îl apuca de mână, zâmbind stânjenită.  

Băiatul…o primea lângă el, că aşa-i la horă. Acum…o cuprindea fiorul atingerii (ce mână puternică!) Se întâmpla ca EL nici să nu se uite la ea. Sau, măcar să-i arunce o privire, aşa…  

Mai grav, i se părea că o priveşte cu dispreţ. Adică… „ce vrei, fă?” Ce putea să facă biata fată? Juca lângă el, că doar se prinsese-n horă, însă în sufletul ei se stârnea furtuna dezamăgirii. Auzea ca prin vis melodia horei şi făcea paşii ca o păpuşă mecanică. Îl privea cu coada ochiului, din când în când, şi observa înciudată că se uită indiferent înainte, la lăutari sau în dud, ori…zâmbea cu subînţeles la altă fată din horă. Zâmbea şi ea trist, cugetând:  

„Toată săptămâna m-am gândit numai la el. Şi…acum? Mă crede toantă, sau urâtă?..sau… hmm!..prea săracă. I-o fi spus mă-sa: „mă, să nu te uiţi la orice nenorocită!” Proasta de mine!..Vreau să-mi fie mă-sa soacră?!..Ha! Dar…dacă-mi place de el!..Iar el, priveşte aiurea  

şi nu-i pasă că eu fierb lângă el.”  

Erau şi situaţii când ea se prindea-n horă lângă EL, care-i zâmbea dulce, îi strângea degetul cu mâna lui puternică şi la fiecare pas o privea drăgăstos. Din ochii lui izvorau razele care-i îmboboceau obrajii şi-i luminau ochii, făcându-i să strălucească. Atunci, paşii ei uşori se armonizau cu paşii flăcăului, iar şoldurile ei se arcuiau pe linia sinuoasă a mlădierilor săltăreţe ale lui.  

Toate aceste consonanţe sau disonanţe ale celor prinşi în joc reprezentau acel „ceva” care da farmec horei din copilăria mea.  

Pe marginea horei, feţele femeilor se luminau sau se întunecau în funcţie de mulţumirea sau nemulţumirea odraslelor prinse-n horă.  

Dacă băiatul uneia juca lângă cineva de care nu-i plăcea, faţa ei îngheţa. Făcea mărunt din buze, iar cu gura strânsă „muşca zăbala”. Bineînţeles, după cum îi plouau în minte gândurile întunecate. Mormăia:  

-Uite la el, amărâtu’! I-am spus acasă: mă, să nu te mai ţii după roşcată, că te mănânc! Nici nu ştii ce zace-n fundu’ ei! Că şi mă-sa este-un pui de lele!..Auzi, tu? Te omor cu mâna mea dacă-mi aduci în casă roşcata! Că roşcata mi-a mâncat sufletul! Că şi taică-tău!..  

Bietul băiat! S-a ţinut departe de roşcată, dar…când a văzut-o jucând în horă, s-a prins lângă ea, parcă atras de un magnet. Iar când vălvătăile din părul şi privirea ei l-au cuprins, s-a topit în joc, purtându-şi paşii şi zâmbetul după unduirea şoldurilor ei.  

Pe altă femeie care „ronţăia zăbala” o simţeai că mormăie şi ea-n gând:  

-Ia uite şi la-mbro-bo-di-ta mea! Ţine, de, lângă ăsta lu’ Piciontea. Nu vede, tâmpita, că pe şmecher nu-l interesează decât pogoanele şi galbenii din salba ei? Că ochii lui aleargă după scârba lu’ Scârmoci? Pe ea…o târăşte ca pe Vaca Domnului! Cât am mai tocat-o! Da’… degeaba!  

De regulă, tinerii ascultau de mamele lor, care ţineau frâiele casei. Dar pârdalnicele de inimi o luau razna aici la horă, vrăjite de farmecele ei. Hora îi prindea în mrejele ei miraculoase, indiferent de pogoanele şi zestrea lor. Am auzit de unele cazuri când, la sfârşitul horei, câte-o astfel de mamă cătrănită îşi căuta copila neascultătoare. Întreba disperată-n jurul ei:  

-N-aţi văzut pe fata mea?  

Câte-odată, răspunsul venea prea târziu, ca o lovitură de satâr:  

-Am văzut-o, ţaţă Drino! A fugit cu Ghiţă a’ lu’ Păduche acum o oră. Cred că pân-acum…  

Ghiţă a făcut-o ferfeniţă! Că Ghiţă…(chicotea codana) e dat dreacului!..  

Respectiva fată murea de invidie că Ghiţă a făcut-o ferfeniţă pe aia şi nu pe ea. Că ea ştia ce poate Ghiţă…Biata mamă îndurerată alerga la neatentul ei bărbat şi, împreună alergau la casa băiatului. Ieşea Ghiţă, mândru de fapta lui şi le spunea cu un aer obraznic:  

-Băă! Fata voastră nu mai e fată!  

Începea scandalul. Bieţii părinţi încercau să o-nduplece să meargă acasă aşa cum era. Dar ea, dedulcită la fructul plăcerii, bătea din picior: nu şi nu! Că ea….numai pe Ghiţă…numai cu Ghiţă…Ce să facă bieţii părinţii? Dacă aşa se întâmplase…După îndelungate negocieri cu fălosul Ghiţă, acceptau situaţia, cedând şi pogoanele de rigoare. Ca s-o ţină de nevastă.  

Hora avea şi astfel de efecte, care se dovedeau deseori binefăcătoare pentru tinerii îndrăgostiţi. Alteori, fierbinţeala fetei, apărută la horă, putea deveni un adevărat calvar, dacă nemernicul urmărise doar averea ei. După ce i-o toca, îi făcea zile fripte până pleca singură de la el. Câteodată, ducând după ea şi un copil.  

Deşi se cunoşteau astfel de experienţe, deşi mamele le atrăgeau mereu atenţia, mirajul horei pârjolea fetele şi flăcăii, ca lampa pe fluturi.  

Farmecul horei era acel fior care-i cuprindea pe toţi cei care jucau, atunci când se prindeau în ea, ţinându-se strâns de degete. Acolo, în vârful degetelor îi fulgera pe tineri. Când fetele şi flăcăii erau electrizaţi de acel fulger, jucau aşa de uşor, plutind legănaţi, ca spicele-n bătaia vântului, purtaţi de ritmul melodiei. Priveai cum joacă şi ţi se păreau foarte simpli paşii lor.  

Nici ei n-ar fi fost în stare să-ţi explice cum îi făceau. Jucau, precum bobocii aruncaţi în apă. Pentru că aveau hora-n gena lor. Paşii lor erau simpli doar în aparenţă. Stânga, unu, dreapta, doi. Sau, un pas înainte şi doi înapoi. Ori invers. Ei, nu-i chiar aşa! Că melodia horei are un chichirez: atunci când joci, trebuie să faci un pas „minţit”. După paşii normali, la următorul, rămâi în aer cu piciorul, sau baţi măsura cu vârful ori pe călcâi. Dacă nu ai în genă această măsură, nu o simţi şi nu o baţi. Atunci faci „paşii câinelui pe gard”, spre hazul celor din jur, sau…zâmbetele lor „amabile”.  

Străinii care se prind în hora noastră cad în capcana pasului „minţit”, mirându-se că ies din ritm. Ei nu pricep că ritmul horei este ritmul sufletului românesc.  

Aşa erau horele din anii copilăriei mele!..  

Referinţă Bibliografică:
Fragment din povestirea HORA / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1343, Anul IV, 04 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!