Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Omagiu > Mobil |   


Autor: Muguraş Maria Petrescu         Publicat în: Ediţia nr. 1922 din 05 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

Muguraş Maria PETRESCU - GEORGE FILIP LA 77 DE ANI. LA MULŢI ANI, POETE!

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„nu-s george FILIP, ăsta-i doar un nume,  
bătut cu fierul roşu - un stigmat,  
să nu mă rup de cârdul meu prin lume,  
când pe idei, mă vreau crucificat...”  
(george FILIP, Portret invers)  
 
Mărţişorul din anul acesta, i-a adus binecunoscutului poet canadian de origine română în afară de împlinirea a 77 de primăveri şi cel mai recent volum de poezie, „Poeme dansante / Dancing Poems”, traducere în limba engleză de Muguraş Maria Petrescu şi David Paul Vnuck, cu un „Cuvânt înainte’’ semnat de traducător şi un eseu „George Filip sau baletul măştilor’’ de Muguraş Maria Petrescu, Editura Călăuza v.b. – Deva şi Editura Destine – Montreal, 2016, 195 pp.  
 
„Volumul „Poeme dansante / Les Poèmes qui dansent” a fost tradus de Muguraş Maria Petrescu şi în limba franceză, fiind publicat de aceleaşi două edituri menţionate mai sus. Ilustraţia cărţilor îi aparţine lui David Paul Vnuck.  
 
În volumul „Poeme dansante”, George Filip se distinge ca stăpân deplin al cuvântului şi al metaforei. Emoţiile lui au fost făurite cu secera şi ciocanul în trecutul României, în care s-a inclus o ocupaţie a Uniunii Sovietice, un guvern marionetă, dar şi o opresiune greu de imaginat. Noi, cei care nu am trăit niciodată în astfel de condiţii, doar prin poezia lui George Filip putem înţelege experimentul neputinţei, al fricii, sentimentul de a fi pierdut ceva şi, de ce nu, capacitatea lui de a visa la o existenţă mai bună atât în viaţă, cât şi în moarte. Stilul liber de a scrie al lui George Filip curge lin, chiar dacă aparent nu are o linie melodică. Cu o libertate a sufletului şi prin imagini vii, cuvintele lui pictează pe pânza spiritului cititorilor, făcându-ne să simţim mereu nevoia de a fi super atenţi, atât la atmosfera politică din lăuntrul cât şi din afara graniţelor ţării noastre.”  
 
David Paul Vnuck,  
Jurnalist cultural – Membru UZPR  
Toledo, Ohio, Statele Unite ale Americii  
 
***  
 
GEORGE FILIP SAU BALETUL MĂŞTILOR  
 
George Filip este unul dintre cei mai deconcertanţi poeţi, pentru simplul fapt că nu scrie într-o manieră convenţională, ci se foloseşte de chipuri anonime ce apar şi dispar în nicăieri, mânuindu-le ca pe nişte marionete hâde, denudate de tot ceea ce ar fi putut vreodată să fie frumos, sau acţionându-le cu o măiestrie şi o dexteritate ce se revoltă dintr-o durere amară, paradoxal tot împotriva lui, uneori chiar cu o bucurie răutăcioasă. Atunci mai există acest frumos? şi dacă da, cine îi stabileşte etalonul şi pe baza căror criterii, când totul nu este decât o mască dintr-un carnaval reprezentat poetic, adevărata faţă a lucrurilor ascunzându-se?  
 
În „Pome dansante”, chipurile mutilate şi contorsionate duc o viaţă „frumoasă” antrenată într-o luptă permanentă, pentru că le este drag aşa, pentru că se complac în agonia de arrière-gardă prefigurată de la începutul acestui ciclu de viaţă, reluat la nesfârşit cu fiecare poezie, hamletian în faþa craniului lui Yorik, prin întrebarea retorică „a fi sau a nu fi’’ şi ilustrat apocaliptic în tablourile lui Bruegel cel Bătrân sau în pictura flamandă a sec. al XVI-lea, pentru ca apoi să fie stors liric, până la ultima picătură de ironie amară. „A fi sau a nu fi’’ implică lupta permanentă sau celebra dilemă hamletiană dintre un timp prezent şi amintirea a ceea ce va fi fost trăit sau retrăit într-un viitor la trecut: „adio arme şi adio viaţă/ bidonul plin cu viaţă nu mai este/ şi de-or veni groparii să mă-ntrebe:/ le spun să pună trupul meu întors pe dos/ să cânt prin viaţa mea posterioară’’ („Testament aproximativ”). Poezia lui George Filip este învăluirea în blândeţea misterioasă a unei nopţi de început de lume. Personajele lui exercită o adevărată magie şi fascinaţie, naturaleţea lor fiind dezarmant prezentată de poet. Din acest punct de vedere relaţia lor este biunivocă şi indestructibilă, în sensul că autorul nu poate trăi fără ele, pentru că-i sunt dragi precum creaţia ruptă din propria contemplare, dar nici ele nu şi-ar afla rostul în afara orbitei lui şi a atracţiei exercitate de el. Ca majoritatea eroilor lui Pieter Bruegel cel Bătrân şi personajele lui George Filip constituie imagini groteşti, schilodite dinainte de a se naşte, cu diferenţa că, dacă ele îşi acceptă soarta ca pe un dat aşa cum vine, el, poetul, creatorul lor, este un revoltat în sine care „terorizează’’ arzând prin cuvântul scris. Fiind învăluită în blândeţea misterioasă a unei nopţi de început de lume (a fi) şi duritatea care te sperie şi te face să te retragi în sine, afişând în exterior ridul adânc săpat pe chipul îmbătrânit înainte de vreme, ce se bucură în neruşinarea zbârcită şi rânjetul lui a nu fi, poezia lui George Filip este o alegorie a hâdului celor şapte păcate capitale. Ea mai înseamnă şi o provocare permanentă adresată cititorului de „a ridica mănuşa” întru purificarea unui Univers etern, a unei suferinţe la care suntem predestinaţi, aşa cum simţea odinioară poetul Cezar Ivănescu: „Suferinţele mari se făcură’’ („Rod’’). Din acest punct de vedere versurile cărţii sunt alegoria suferinţei celor patru puncte cardinale răstignite şi înfipte în carnea durerii umane, a unei existenţe şi radiografii a lumii acesteia, a unui întreg ciclu de (con)-vieţuire.  
 
O trăsătură pregnantă a operei lui George Filip este singurătatea apăsătoare a omului. El, pe de o parte, lumea de cealaltă parte, el în postura de Hamlet, zbătându-se între „a fi’’ ca certitudine şi „a nu fi’’ ca posibilitate sau chiar necesitate (?!) a unei ironii triste, amare, exprimată surprinzător printr-un dubiu de netăgăduit: „dacă v-ar avorta planeta desigur aş fi/ singurul neavortat. Iar voi aţi fi mulţi/ dar nu cred că v-ar prii fără domnul POET/ chiar şi el este uneori ad-hoc necesar” („Presimţire”). Versurile lui sunt însoţite de presimţirea apropierii unui final inexorabil. Dacă nici comunicarea verbală nu va mai exista, atunci nimic nu va mai exista „limba vorbită de voi se va stinge curând” („Presimţire”). Şi totuşi ce va rămâne? Ce va mai fi? Ce va mai dăinui? Cu aceeaşi amărăciune şi copleşit, împovărat de greutatea tristeţii apăsătoare, personajul principal al tuturor acestor versuri este el, POETUL, care recunoaşte deschis, măcar două din păcatele capitale: crima, pe care omenirea însăşi prin semenii ei o va comite în numele şi pentru justiţia viitoare (vezi modelul Cain şi Abel), „dar justiţia va rămâne justiţie/ fiindcă va fi necesar să ucidă tot ce mişcă’’ („Presimţire’’), însoţită de perfida trădare prefigurată de la începutul veacurilor (vezi cuplul Lilith şi Adam, sau Lamashtu, Lamia – frumoasele şi ademenitoarele femei demon care ucideau, în special copiii nou-născuţi). Preacurvia manifestată şi în somn. Aceeaşi Lilith, care în evul mediu le provoca vise erotice bărbaþilor (lilim = wet dreams), ucigaşa de copii şi seducătoarea bărbaţilor, caracterul ei demonic, partenera, desigur, a lui Satan (îngerul decăzut al întunericului), iar ea regina împărăţiei forţelor răului. Lilith este femeia păcătoasă, urmată de Eva, care la rândul ei trădează prin neascultare şi păcatul desfrâului. În sensul rău al cuvântului, cele două sunt primele femmes fatales care prin trădare îşi exercită cu succes puterea de seducţie. Cu siguranţă vom regreta Turnul Babel de astăzi şi la propriu, şi la figurat (la propriu, toate limbile pământului care s-au vorbit, au murit, se vorbesc şi astăzi şi se vor mai vorbi până la sfârşitul veacurilor, comunicarea dintre individ şi omenire, iar la figurat vezi limba noastră ca modalitate de comunicare interioară). Ce va rămâne din toate acestea? Ca să revenim şi să parafrazăm aceeaşi celebră întrebare hamletiană, spionul dintre noi, eternul Iuda sau celebrul Iago care, tot ironic spus, dacă nu ar exista pe pământ vor fi obligatoriu închiriaţi de printre „fantomele din cer” („Presimţire”). Speranţa poetului, care parcă adulmecă dezastrul sfârşitului de lume, aşa cum se spune că fac animalele înainte de o catastrofă naturală, este aceea de a nu mai apuca acea zi. În existenţa permanentă întru păcat, ca şi în „Presimţire” unde la final el conchide (este chiar convins de hotărârea sa), că asemenea chiriaşului grăbit, îşi va face valiza, lăsându-i pe semenii lui muritori în plata Domnului şi plecând spre o altă planetă, lucru care se vede şi în destinul lui, iar în prezent nu neapărat zborul fizic în altă parte, ci perspectiva unei alte existenţe, a unei alte vieţi, în care timpul nu există. Concluzia este dură şi deosebit de tristă: „oameni, nu vă irosiţi talentul/ nu vă bateţi joc de el’’, pentru că dacă nici acum în ultima clipă nu veţi înţelege ce se petrece cu voi, mâine acest iluzoriu munte sacru, perspectiva luminoasă va fi doar aceea a deschiderii unui nou „târg de vite.”  
 
Autorul îşi permite să scrie uneori într-un stil flatant, alteori, zeflemitor, frivol, ironic, muşcător şi usturător. Poeziile lui se înscriu perfect în tehnica de picture in picture. Poemele lui sunt o alegorie dansantă, spune el, şerpuitoare, unduitoare, am spune noi, a celor şapte păcate capitale. El nu se referă anume la ele, înşirându-le într-o ordine oarecare şi nici nu insistă în dizertaţia lui lirică asupra temei lor religioase, de la care pleacă, folosindu-se de ea doar ca motiv de a-şi da sieşi startul discuţiei, de a le prezenta în această deşertăciune a unei lumi care trăieşte într-un infern permanent. Unde sunt, în antiteză, cele şapte virtuţi, în dilema dintre a fi sau a nu fi? Din acest punct de vedere putem spune că poezia lui George Filip este o zbatere permanentă a unei incertitudini şi a unui inexorabil. Opera lui este o lungă alegorie în versuri creată de un om înzestrat cu harul scrierii versurilor. Citind-o ai impresia că-l vezi pe acest om care respiră poezia, propulsat prin tunelul unui timp „îndărăt cu mii de veacuri” (Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”), descris la modul unui trecut prezent şi râvnit în a fi trăit într-un viitor deja trecut. Poezia lui George Filip este şi va fi căutarea permanentă a metaforei ce pare că lipseşte din versurile lui „în rime de vânt” („Poem psihanalist”). El crede cu tărie în puterea cuvântului său, pe care efectiv îl domină suveran. Poeme dansante este o carte care stă sub semnul unei tristeţi inexorabile, greu de imaginat şi greu de trăit, este o lungă şi tristă scrisoare de dragoste: „iubito, de departe-ţi scriu/ cu mâna mea schiloadă/ nu-i niciodată prea târziu,/ încarcă-ţi carabina// pe-aici e totul excelent/ femeile sunt zvelte/ din rude mari împărăteşti/ a mai rămas pădurea// închide ochii când îţi cânt/ e zgomot prin tăcere/ iar calul doarme în genunchi/ pun punct – la revedere...” („Puţină romanţă”). O pendulare între elegie şi parodiac!  
 
George Filip ne descrie o lume poetică a unei viziuni alegorice, de care el nu se poate desprinde. Dovada este realitatea ei, folosirea tonului de nostalgie, de amintire. Spuneam la început că autorul este deconcertant în poezia lui. Pe de o parte el se scufundă în bucuria de a scrie, iar pe de altă parte este trist de tot ce ştie, de toată experienţa acumulată şi trăită de omenire dar şi de el însuşi. Timpul şi locul poeziei lui sunt „în vid... acolo se loveşte/ aripa somnului de vis/ căzând în carapacea scoicii/ fără stele diamante” („Farul de la Tuzla”).  
 
Prin Poeme dansante George Filip ne supune atenţiei două emisfere alegorice prezentate liric, acea îmbrăţişare unduioasă şi permanentă de Yin şi Yang, înlănţuită într-o răsucire dureros exprimată prin cuvinte şi într-o trăire senzual transmisă prin idei-imagini, ce exprimă deznădejdea unei arderi. Îmbrăţişarea lui Yin cu Yang vine să apropie până la sufocare dintr-o dragoste totală, dar şi să respingă până la ruptură. Aşa se explică existenţa celui de al doilea capitol Dragă Maria, atât de diferit de primul, unit şi cu al treilea doar prin erezia purificatoare a iubirii femeii: „Vom arde iar/ Pe ruguri/ Instinctele femeii” („Ardere”). De multe ori, citindu-i poemele m-am întrebat cum de cuvintele i se aşază exact aşa cum trebuie, la versul potrivit şi în locul potrivit. Chiar dacă îi spui să scrie poezie în vers alb, el tot în vers clasic se va exprima, într-o artă perfectă, multiplicată în De 70 de ori câte 7 (capitolul III) ca o concluzie de viaţă închinată şi trăită numai pe altarul poeziei.  
 
Ca om şi poet, George Filip se poate schimba de la un moment la altul, de exemplu din observatorul de temut căruia nu-i scapă nimic, în omul care arde într-o existenţă vremelnică şi mult prea limitată în timp şi spaţiu, ca orizont şi perspectivă. De remarcat este faptul că steaua sub care stă poezia lui, sau poate mai bine zis semnul zodiacal care-l guvernează, ca şi scrisul lui sunt imaginea unei tinereţi moarte dinainte de a ajunge la punctul ei culminant: „declar că-n viaţa mea ulterioară/ nici Leu mă vreau, dar nici minuscul Puric/ cu ambii se dispută omenirea/ şi-i dreptul meu de-A FI să nu fiu laş/ ca liderii cei mai perfizi ai lumii/ ce semenii şi-i duc la tribunal./ cu banii mei eu cumpăr galaxia;/ cam cât credeţi că ar costa planeta?/ cu paraziţii ei – cu toţi poeţii/ care se vând de verzi la cămătari/ să-şi treacă sufletele peste Stix/ şi unde nu sunt critici literari,/ dar nici neveste prea patriotarde/ care ne sting ţigara-n podul palmei/ şi-şi culcă şerpii în privirea blândă/ a Boului biped – aşa numitul OM/ din care urlă moartă tinereţea” („Testament aproximativ”).  
 
Pare ar fi destul de uşor şi de la îndemână să-l citeşti pe George Filip, dar şi mai greu este uneori să-l înţelegi şi să reuşeşti să hoinăreşti pas la pas cu el prin poezia lui, anticipându-i mişcările lirice, sau să dansezi „cheek to cheek” alături de el, în unduirea poemelor lui dansante, printre şegălniciile lui provocatoare din punct de vedere lingvistic, printre îndrăznelile lui lirice, toate acestea fiind susţinute de adevărurile lui dezarmant exprimate, fulgerătoare, ce cad năucitor cu precizia şi viteza nemiloasă a unei ghilotine. De fapt, când vorbeşte George Filip serios, grav şi când râde? Tot timpul. Un dialog cu el este o permanentă provocare. Ca şi lectura cărţilor lui. Mintea, spiritul pătrunzător, incisiv, sprinţar, dur uneori, trist, melancolic şi amar, obosit alteori, te fac să fii mereu în gardă. Şi totuşi nu-i abandonezi cartea, nu o laşi părăsită pe noptieră şi nici nu o pui înapoi frumos într-un raft de bibliotecă, deoarece rodul minţii lui te incită, îţi doreşti să-l citeşti mai departe. Şi cu cât îl citeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că George Filip are dreptate în exprimarea lui dură, de tough guy care se dezvoltă în versuri într-o manieră aproape axiomatică. Ajungi să-l urăşti, să te cerţi cu el, dar trebuie să-i recunoşti, în final, faptul că are dreptate: chapeau bas! Nonşalanţa lui aparentă, senzaţia pe care i-o dă că trece peste tot şi peste toate sunt doar o impresie care te poate induce uşor în eroare. Autorul este un scrutător, omul-poet de o generozitate sufletească incredibilă în scris, care deschide tuturor uşa spre universul cărţilor lui. Este imposibil să nu te regăseşti în miile lui de versuri, să nu rezonezi cu el. Dacă ai reuşit, tant mieux pentru tine, cititorule, dacă nu, tant pis, mai încearcă, George Filip este acolo pentru tine şi-ţi acordă cu bună-voinţă întregul acces la opera lui, la el omul, poetul, prietenul tău.  
 
Poeme dansante este cel mai enigmatic volum de poezie pe care George Filip l-a scris vreodată, caracterizat prin stoarcerea cuvântului de semnificaţia lui, asigurând ideii acestuia o măsură exprimată prin metaforă şi totul transpus în pictura minuţioasă a verbului, care, în acest caz, ajunge să devină însăşi existenţa lui. Tabu şi îndrăzneţ, limbajul lui, aşa cum îl ştim, se lasă modelat şi disimulat în universalitatea limbilor engleză şi franceză.  
 
Să nu uităm că asemenea lui Sancho Panza, acest poet este servitorul cuvântului, trăgând din greu la apărarea şi şlefuirea lui, ajungând, în acelaşi timp să se ridice la înălţimea visului văzut „în realitate” de un Don Quijote modern. Şi în toată această furtună sufletească, bântuită de zgomotele imenselor tăceri, stăpân şi servitor (Don Quijote şi Sancho Panza) vor muri înviind în cuvântul unei limbi uitate, nemaivorbită astăzi, limba visării şi a visului, limba poeziei perpetuată de însuşi cavalerul ei.  
 
Muguraş Maria Petrescu  
Jurnalist Cultural,  
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România  
 
VINE O FATĂ  
 
cu mileniul aninat pe umăr  
dă pinteni calului şi vine tiptil.  
lupul cu dinţi de rubin original  
îi muşcă sania trupului  
în tura de lucru samariteană  
şi de ce la ora aceasta  
nu dansează pe uliţi fetele caste?  
nu există decât femei  
de rasă care aduc apă  
să ne hrănim cămilele  
împovărarea verde abuziv  
îmi tulbură vederea virgină  
din ochii de vultur îmi fură ideea  
în cofe de dud pline la refuz  
cu apa răpită fântânilor  
ca la răpirea fecioarelor  
numai clopotul acela bătea  
eu aşteptam răstignit pe catarg  
şi străbunul meu a fost un pirat  
şi pe eşafod a ajuns;  
acolo... o fată...  
 
 
THE GIRL IS COMING  
 
with the millennium hanging on the shoulder  
she spurs on her horse while the wolf  
with its original ruby teeth is coming stealthily  
and bites from the sleigh of her body  
in the Samaritan working a shift  
and why at this time  
chaste girls do not dance?  
there are only race women  
who fetch the water.  
in order to feed our camels  
the abusive green burden  
troubles the virgin look  
from the eyes of a vulture and steels my idea  
in wooden cram-full mulberry pails  
with the water stolen from wells  
like in the abduction virgins’ case.  
it was only that bell which was tolling  
while I waited crucified on the mast  
my forefathers were pirates too  
and ended up on the scaffold;  
there… a girl…  
 
 
LA JEUNE FILLE QUI VIENT  
 
le millénaire accroché sur l’épaule  
elle stimule son cheval tandis que le loup  
avec ses dents originelles en rubis vient furtivement  
et mord du traîneau de son corps  
dans le quart du travail samaritain  
et pourquoi à cette heure-ci les vierges  
chastes ne dansent pas dans les rues ?  
il n’y a que des femmes  
de race qui vont chercher de l’eau.  
pour donner de la nouriture aux chameaux  
le fardeau vert abusif  
trouble mon regard vierge  
et des yeux un vautour me vole l’idée  
dans des brocs de mûrier qui bondent  
de l’eau volée  
tout comme dans le cas de l’enlèvement des vierges  
ce fut seulement cette cloche qui sonnait  
tandis que j’attendais crucifié sur le mât,  
et mon aïeul fut un pirate lui aussi –  
il finit sur l’èchafaud ;  
là-bas... une jeune fille...  
-----------------------------------------------  
Prezentare, selecţie de texte şi traducere de Muguraş Maria Petrescu  
martie 2016  
Referinţă Bibliografică:
Muguraş Maria PETRESCU - GEORGE FILIP LA 77 DE ANI. LA MULŢI ANI, POETE! / Muguraş Maria Petrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1922, Anul VI, 05 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Muguraş Maria Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Muguraş Maria Petrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!