Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Mirela Ioana Borchin         Publicat în: Ediţia nr. 2083 din 13 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Mirela-Ioana BORCHIN - CONVORBIRI CU POETUL EUGEN DORCESCU (1) DESPRE AVATAR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana BORCHIN: De la prima întâlnire cu poezia Dumneavoastră, am început să caut ceea ce nu au văzut alţii. De pildă, am vrut să înţeleg poetica avatarurilor, care irigă cu mister lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?  
 
Eugen DORCESCU: S-a scris destul de mult despre poezia mea şi le sunt recunoscător tuturor celor care s-au ostenit s-o citească şi s-o comenteze. E drept, însă, că tema avatarurilor a rămas oarecum străină acestor nevoinţe.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Străină?  
 
Eugen DORCESCU: Am constatat că multe persoane, inclusiv numeroşi intelectuali, nici nu ştiu ce este acela un avatar. Apoi, câţi crezi tu că sunt dispuşi, nativ, la o asemenea introspecţie, încât să caute străvechile întruchipări? Eu am aflat că aceste umbre se numesc avataruri (sau, mai rar, avatare, ori avatari), după ce le-am căutat ani întregi, după ce le-am descoperit.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Nu conta terminologia...  
 
Eugen DORCESCU: E o dimensiune psihologică şi existenţială relativ nouă în mentalul colectiv şi în lirismul nostru. Un şoc.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Tocmai tema aceasta vă defineşte ca Poet, vă individualizează.  
 
Eugen DORCESCU: Da. Dar eu, ca poet, abia acum îmi adun publicul.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă postromantică. Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate. Poezia nu se opreşte la inversarea polilor, ci revalorizează unitatea acestora: „Ce ploaie luminoasă mi-e sângele!” Nu mai e vorba de opoziţia feminin-masculin, care e axiologică în simbolismul clasic, în sensul denigrării femininului, şi răsturnată de romantism, în sensul favorizării acestuia. În poezia Dumneavoastră se amestecă femininul cu masculinul, când, cum. De exemplu: lupul Dumneavoastră e puternic, superior, masculin; însă nu muşcă, nu sfâşie, nu atacă, nu se apără. Nu e de temut. Se retrage, face o mişcare feminină; în context, asta e soluţia cea mai înţeleaptă, deci masculină.[1] De asemenea, cavalerul, războinic, supradeterminat de arme, de conflict, e şi trubadur. Sigur că şi trubadurul e un iniţiat, e creator, dar nu de cântece de luptă, ci de cântece de amor...  
 
Eugen DORCESCU: E foarte interesant ce spui apropo de simboluri. Eu pot afirma doar că aceste avataruri au fost şi sunt foarte prezente, se confundă cu mine, de când mă ştiu.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Ele apar într-un nocturn al sinelui, care are înălţime spirituală. Avatarul Dumneavoastră nu e un cocoş pe o grămadă de gunoi, ca la M. Eminescu. E LUPUL, cu care VREŢI să vă identificaţi. E CAVALERUL, cu care VREŢI să vă identificaţi – PRIMUL CNEAZ!  
 
Eugen DORCESCU: Nu pot spune că vreau să mă identific. Totul a început demult, cu o nelinişte, continuă, care mă obliga să privesc în mine însumi, să cobor, tot mai adânc, să fiu atent la ce-mi spune visul. De fapt, avatarurile voiau ca eu să iau cunoştinţă de ele.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Aceste confesiuni nu-mi influenţează lectura. Eu voi analiza textul, ceea ce-mi arată el...  
 
Eugen DORCESCU: Tu faci ce ştii. Cum s-a întâmplat şi în strălucitul tău eseu, ce-mi însoţeşte NIRVANA. Cea mai frumoasă poezie. Şi faci bine.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Totuşi, orice creator se regăseşte în text...  
 
Eugen DORCESCU: Aşa crezi tu? Poate...  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Poezia nu e o joacă. Nu poţi fi într-un fel şi scrie în alt fel.  
 
Eugen DORCESCU: În adolescenţă, am fost foarte surprins să aflu că Schiller definea poezia drept joc.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Dacă Samsara şi Nirvana sunt concepte artistice şi existenţiale, avatarurile sunt, mai întâi, existenţiale şi apoi transfigurate artistic, în acest mod original şi foarte izbutit estetic. Aţi spus la Lugoj că avatarurile nu sunt teme poetice. De ce n-ar fi? Ca orice altă temă...  
 
Eugen DORCESCU: Teme sunt pentru cine citeşte, nu pentru mine. Eu am scris, nu am tratat o temă, sau mai multe. Tot ce ştiu eu este că lupul, cavalerul, trubadurul sunt alter-egouri vii, concomitente, în timp şi spaţiu, cu mine, deşi anterioare eului meu empiric. Eul artistic, cel mai adevărat şi mai profund, n-a avut linişte până nu le-a identificat. Simt, ca să zic aşa, şi ca să nu ne pierdem umorul, cu o concreteţe ameţitoare, şi iarba, şi tufişurile prin care umblam, pe vremea când eram lup, am simţit, cum ţi-am povestit, lumea aceea a taberei, am auzit zgomotul copitelor, am simţit armura, l-am văzut pe Litovoi aici, la mine în casă. Privesc aceste avataruri, le contemplu şi, de fapt, mă privesc pe mine însumi. Sunt singur şi mai mulţi.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Până la urmă, pentru un cititor, nici nu contează dacă în operă e adevăr sau ficţiune. El are, oricum, propria reprezentare conceptuală a semnelor, care îl atrage sau nu spre poezie. Dar Dumneavoastră sunteţi credibil, convingător.  
 
Eugen DORCESCU: Uite, acum, în acest moment, îmi pot închipui că sunt, fără niciun dubiu, într-un anumit loc, deasupra de vie, pe deal, la poalele pădurii, pur şi simplu, un lup. Îi văd ochii, colţii. E noapte. Altă dată, e cavalerul cel care ocupă prim-planul etc.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Asta se întâmplă şi fiindcă aveţi un comportament vizibil apropiat de cel al avatarurilor evocate.  
 
Eugen DORCESCU: Aşa s-a întâmplat – mult mai neguros şi mai intens – când am scris AvatarI[2]. Acolo a fost o adevărată transfuzie, un fel de schimb de sânge. Tot noaptea.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: E formidabilă construcţia aceea. Înfricoşătoare şi sublimă. „... În trup/ Eram cu mine însumi împreună.../ (Când m-am trezit, alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”).  
 
Eugen DORCESCU: Acolo, eul şi lupul fac schimb de identitate, un schimb existenţial.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: A fost excelentă observaţia lui Dan Floriţa-Seracin: aţi surprins momentul în care arheul îşi schimbă avatarul.  
 
Eugen DORCESCU: Eul, dormind, vine spre trupul lui, iar, când se trezeşte, vede că alături e un lup.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Şi cu câtă linişte ia act Poetul de... oglindirea aceasta!  
 
Eugen DORCESCU: Şi ce noapte!... Şi câtă singurătate!... Doar conştiinţa lucidă ne separă de noi înşine. Cea supralucidă ne readuce în noi înşine. Aceasta e inspiraţia: hiperluciditatea conştiinţei, aidoma unui „ax de argint şi oţel” (cum am numit eu, cândva, duhul).  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: E uluitor cum aţi reuşit să vă clădiţi poezia din trăiri necomunicabile. Oricine ştie ce sunt dragostea, ura, moartea, bucuria, tristeţea etc. Cine ştie să coabiteze cu un avatar? Mulţi nici nu vor să audă de aşa ceva. Religia noastră nu admite reîncarnarea. Dar poezia se ridică deasupra oricărei religii.  
 
Eugen DORCESCU: Ideea reîncarnării e prezentă, vag, sporadic, e drept, şi în Biblie, alături de resurecţie. Nu scriem ca să ştie cineva ce scriem. Dacă ştie, bine. Dacă nu, iar bine. Eu a trebuit să scriu. Am convingerea că cine e menit să mă citească, mă citeşte şi mă va citi. Iată că universităţi spaniole îmi cer cartea. Nu se ştie niciodată ce hotărăşte El Shaddai.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Aveţi o poezie cu conţinuturi puternice. Arhi-amintirea se distinge, în acest context, nu doar prin forma internă originală, ci şi prin paradigma semantico-simbolică. Am în vedere asocierea cu arhetipul („Sunt chip? Sunt arhetip?” – Anthropos ergon I), cu arheul: „Nu mă disting de propriul arheu” (Omul din oglindă 19). Mă gândesc şi la arhifiinţă („arhifiinţa tatălui…”), care pare un termen filosofic, rece, dar, în contextul operei, se apropie, ca structură, de arhi-amintire, iar ca sens, de arheu... De ce arhi- şi nu arhe-?  
 
Eugen DORCESCU: Am contopit arhe- şi arhi-. Pentru a denumi o supra-amintire străveche, eternă, saturată de sine însăşi, copleşitoare, situată în timp, şi atât. Timp absolut. Care, de fapt, nu există. Undeva, în poezia mea, apare, dacă nu mă înşel, şi asocierea „amintire uitată”...  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Şi contopirea prefixelor e un act de creaţie. Iar „amintirea uitată” se înscrie perfect în logica paradoxurilor anulate, care vă caracterizează...  
 
Eugen DORCESCU: Poezia evocă ieşirea eului din iluzia timpului (a prezentului) şi intrarea, revenirea lui, în eternitate, în ne-timp.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: În ne-timp şi in-creat?  
 
Eugen DORCESCU: Poate. Există un asemenea continuum, vacuitatea, realitatea ultimă, bazală, unde evenimentele, fenomenele, sunt şi reale, şi, doar, posibile.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Până unde ne duce, totuşi, arhi-amintirea?  
 
Eugen DORCESCU: În cazul particular al poemului O arhi-amintire[3], până la scena de pe dale şi la ceea ce a urmat. De atunci, până în clipa de acum, nu e nicio întrerupere, nicio discontinuitate temporală sau spaţio-temporală. Ideile, noţiunile acestea, spaţiu, timp, trecut, prezent, viitor, ne impiedică să cunoaştem şi să ne cunoaştem. Le-am preluat şi le manevrăm, mecanic, uneori pretenţios şi maniacal, aidoma unor roboţi. Au sensurile tocite, nu mai dezvoltă, de fapt, niciun sens. Sunt nişte şabloane, ce ne afundă în comoditatea noastră intelectuală, afectivă, imaginativă, ce ne împiedică şi să gândim, şi să trăim.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Din câte paradoxuri e făcută viaţa... neviaţă! Tot ce afirmăm poate fi în secunda următoare negat.  
 
Eugen DORCESCU: Paradox. Paradoxos (gr. παράδοξος). Para – doxa. Paradoxuri faţă de gândirea uscată, aplatizată, secătuită, preluată, din om în om, din carte în carte, din generaţie în generaţie.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Întrebarea e ce se află dincolo de acestea...  
 
Eugen DORCESCU: Vacuitatea. Libertatea. Iluminarea. Nirvana. El Shaddai. Adevăratele relaţii nu sunt cele convenţionale, ci acelea întemeiate pe conştiinţa non-diferenţierii, în esenţă, a indivizilor, a entităţilor.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Să revenim la subiect. Am identificat două nuclee lexicale în lirica dorcesciană: ARHI-AMINTIREA şi NIRVANA, amândouă denumind concepte cu semnificaţii antropocosmice. Nirvana e un plurivalent lexem sanscrit, dar arhi-amintirea e un cuvânt-imagine-simbol, creat de Domnia Voastră.  
 
Eugen DORCESCU: Ai intuit şi acest simbol... Dacă ai citit ce am scris eu despre semantica metaforei, ai remarcat, presupun, şi definiţia pe care am dat-o simbolului, definiţie despre care Ivan Evseev spunea că este cea mai frumoasă dintre câte cunoştea el. Anume: „Simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropocosmice”. Crezi că, la mine, ar fi sinteza eu-avatar? O s-o descoperi tu, dacă există cumva. La Macedonski, vedeam simbolul ca sinteza dintre eu şi faun. La Eminescu, eu-luceafăr. La Arghezi, eu-copac. La Nichita Stănescu, eu-apă etc.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Arhifiinţă-arheu, fiinţă-avatar, eu liric-lup/ cavaler/ trubadur formează un şir de incluziuni, de abstractizări, care sunt expresii lingvistice ale unei experienţe/ existenţe antropocosmice.  
 
Eugen DORCESCU: Avatarurile sunt prezente pe tot traseul poeziei mele, încă de la debut. Nicio clipă, nici măcar una, fie zi, fie noapte, nu m-am „distins” şi nu mă „disting de propriul arheu” şi de avataruri.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: De aceea v-aţi referit la o „realitate antropocosmică”. Eu i-aş spune irealitate...  
 
Eugen DORCESCU: Tu vei discerne, poate, din exterior, mai exact decât mine.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Nu pot să vorbesc despre arheu ca despre o realitate, ci ca despre o irealitate, cel mult realizabilă (trăire, experienţă, existenţă întru)...  
 
Eugen DORCESCU: Se poate spune şi aşa. De fapt, ce înseamnă realitate? Ce înseamnă real? Ce e mai real? Ce este palpabil, sau ce este impalpabil?  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: „Ceea ce creăm noi” (Aurel Gheorghe Ardeleanu)...  
 
Eugen DORCESCU: Nu eu mi-am creat avatarurile. Ele există în şi prin ele însele. Fiindcă l-ai amintit pe nepreţuitu-mi prieten, prozatorul, dramaturgul şi marele sculptor al persoanei umane, care este Aurel Gheorghe Ardeleanu, iată ce spune el despre recentul meu poem Avatar[4]: „Am primit Avatar-ul tău. Profund impresionat de forţa, de vitalitatea, de necedarea ta umană şi măiestria artistică, încă o dată magistral confirmată de acest excepţional poem, născut din viguroasa şi tensionata tuşă a unor umbre grele. Situat în noaptea fiinţei, are o ‘culoare’ sură; cea a blănii lupului”. Cuvintele lui Aurel Gheorghe Ardeleanu par săpate în piatră, cu dalta.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Va fi şocată multă lume de relaţia eului liric dorcescian cu avatarurile, chiar dacă o prezentaţi în limbaj poetic, în imagini neconvenţionale.  
 
Eugen DORCESCU: Coabitarea eu-avatar, atât de veche în scrisul meu, consubstanţială acestuia, definitorie, în mare măsură, probează că s-a ajuns la experienţa, măcar parţială, a eului relativ, a non-eului, a non-eului obiectiv, şi a non-eului subiectiv, la intuiţia vastităţii lor atotcuprinzătoare, la vacuitatea fericită, unde toate con-vieţuiesc.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Eu încerc să procesez această componentă biografică a avatarurilor. Dar, în general, cititorul se opreşte la text. Şi la ceea ce recunoaşte el drept creaţie.  
 
Eugen DORCESCU: Iată o împrejurare întru totul concretă, determinată empiric. Cu un an şi ceva în urmă, în criza existenţială prin care treceam, după ce Olimpia-Octavia s-a eliberat, nădăjduiesc, de Samsara, nu-mi era mie gândul la creaţie, la poezie, la imagini, la abateri stilistice, la invenţii estetice. Trăiam, şi atât. Cu o zdrobitoare intensitate. Ei bine, atunci s-a impus Litovoi. Mai real decât eram eu însumi.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Singurul avatar care apare în poezia Domniei Voastre cu numele...  
 
Eugen DORCESCU: Nu am nicio îndoială că, artisticeşte, desigur, Litovoi a venit, cu adevărat. Dar să nu ne pierdem cumpătul, nici simţul realităţii imediate! Repet: deopotrivă existenţial şi artisticeşte. Nu o halucinaţie, nu un vis, cum zicea, despre întâmplarea sa, Radu Stanca. Nu, chiar s-a ivit, neguros, intangibil, dar a umplut casa cu aura lui... Ah, ce noapte a fost aceea!  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: S-a făcut văzut, la modul ideal? V-a arătat cine sunteţi, din ce stirpe morală descindeţi?  
 
Eugen DORCESCU: Eu nu fac literatură acum. Mă confesez ţie, e o excepţie, fiindcă te preţuiesc şi te admir, pentru intuiţia ta, atât de percutantă, şi pentru ştiinţa ta de carte. Îţi mărturisesc, în deplină sinceritate, cum a fost. Cândva, demult, Litovoi a căzut pe câmpul de luptă. Aşa i-a murit trupul. Dar sufletul, nu. Sufletul nu este supus morţii şi, ca atare, nici formelor intuiţiei, adică spaţiului şi timpului.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: ...Ca şi când aţi fi purtători ai aceluiaşi suflet?  
 
Eugen DORCESCU: Am simţit cum urcă din abisul care devenisem, cum ajunge la suprafaţa fiinţei şi a persoanei mele, cum ne dedublăm, rămânând unul singur. Aşa am stat, împreună, până s-a făcut ziuă. Atunci, în zorii tulburi, am scris acea poezie[5].  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Eu pot crede că din asemenea experienţe se naşte poezie. Dar, fie că e dicteu automat, fie că e creaţie de laborator, fie că e trăită sau nu, poezia nu-i rămâne creatorului. Ea trebuie transmisă…  
 
Eugen DORCESCU: La mine nu a fost niciodată dicteu automat. Eul meu, cel empiric, şi cel artistic, nu scapă, în nicio împrejurare, de sub controlul unei anumite lucidităţi, spectrale, astrale, abisale. Numeşte-o cum doreşti. Chiar m-a indispus, şi încă mă indispune, cunoscuta manieră suprarealistă. Dar, fireşte, n-o contest. Adesea, lucrez mult, sub raportul concentrării forţelor lăuntrice, la desăvârşirea unui text. Însă nu pot explica în ce fel scriu eu. Şi nici nu vreau să explic… Sau pot. Şi vreau. Scriu cu o hiperluciditate halucinantă, cum, parcă, am mai spus.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Hiperluciditate halucinantă? Cine şi cum accesează referinţa acestei sintagme??? Textul poetic începe de la autor şi continuă, cu fiecare cititor în parte. Incontrolabil. Ce ar putea pricepe din poetica avatarurilor cel ce se crede unic posesor al sufletului său? Sau un creştin, care exclude reîncarnarea?  
 
Eugen DORCESCU: Nu ştiu. Eu ajung, cu luciditatea, până în zona în care ea îşi identifică toate contrariile şi se uneşte cu ele.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Aceasta e o ţintă. A unora, foarte puţini, ca Dumneavoastră.  
 
Eugen DORCESCU: Nu e o ţintă. Nu e rezultatul unui efort, al unei intenţii. E starea cvasi-continuă, care se acutizează enorm, atunci când scriu.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Înseamnă că veţi continua să scrieţi.  
 
Eugen DORCESCU: Nu-i exclus!  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Dacă se acutizează starea aceasta, trebuie să vă eliberaţi de tensiune. Trăiţi din arhi-amintiri?  
 
Eugen DORCESCU: Nu DIN. Ci CU. Arhi-amintirile, ca şi avatarurile, sunt concomitente cu prezentul. Au fost întotdeauna, de când mă ştiu, concomitente.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Şi nu obturează prezentul?  
 
Eugen DORCESCU: Nu, deloc.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Nu afectează trăirea clipei?  
 
Eugen DORCESCU: Câtuşi de puţin. O potenţează.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Se revarsă în ea?...  
 
Eugen DORCESCU: Ce-ar fi clipa fără propriul trecut?...  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Mă gândesc, cutremurându-mă, la acea clipă, când ai tot trecutul cu tine („În prezent le-avem pe toate” – M. Eminescu), dar niciun viitor. La ultima clipă.  
 
Eugen DORCESCU: Nu există ultima clipă. Cutremurător e că, în aşa-zisa ultimă clipă, avem cel mai necuprins şi mai încărcat de promisiuni viitor.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Deci... nimic nu se sfârşeşte?  
 
Eugen DORCESCU: Bineînţeles că nu. E ridicol să-ţi închipui, cum fac materialiştii, că devenim nimic. A văzut vreun materialist, am văzut noi doi, vreodată, ceva, un fir de nisip, orice, preschimbându-se în nimic? Tot ei vorbesc de legea conservării masei şi a energiei. Poate fi o contradicţie logică mai flagrantă? Pe de o parte, declară că nu există nicio pierdere în univers, pe de alta, că ne aşteaptă neantul, că energia, continuumul conştiinţei devin nimic!  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Sunteţi atât de înfricoşător, şi de blând, şi de senin.  
 
Eugen DORCESCU: De ce înfricoşător?  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Pe mine mă sperie tot ce nu pot reprezenta... Perspectiva aceasta a vacuităţii, pe care mi-o sugeraţi, este imposibil de reprezentat. Ce va ieşi din trupul meu?  
 
Eugen DORCESCU: Din trupul tău vei ieşi tu, liberă, în lumina increată, în lumina „neapropiată”, vei ieşi tu, cea adevărată. Nu vei mai şti ce este suferinţa. De ce te sperii?  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: ...Cum aţi reprezenta avatarurile într-o ordine spirituală?  
 
Eugen DORCESCU: Ca pe nişte trepte, ce pregătesc zborul. Acea beatitudine, despre care ţi-am vorbit. Acea beatitudine, care nu e veselie, nu, ea poate fi şi dureroasă, dar e sublimă, acea beatitudine, la care ajungi după ce ai înţeles, cât de cât, care e realitatea şi te-ai armonizat cu ea, acea beatitudine, care nu te mai părăseşte, orice ţi s-ar întâmpla. Ea, beatitudinea aceea, animă lumea cuvintelor şi generează poezia. Aşa mi se întâmplă mie.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Eu vă percep avatarurile ca pe o bucurie imensă de a descoperi că viaţa continuă, ca pe o jubilaţie a trăirii şi a retrăirii intense, responsabile, a unui destin reiterat, în datele lui esenţiale. Dumneavoastră i-aţi spus beatitudine. Citindu-vă, mă mir de acea fericire, pre- sau cvasinirvanică, a (re)animării sinelui. Nu am trăit-o (încă), pe cont propriu, dar iau act de existenţa ei, cu încântare. E contaminantă, mă umple de speranţă.  
 
Eugen DORCESCU: Beatitudine... care nu e jubilaţie, poate fi şi dureroasă, cum spuneam, chiar tragică. Dar rămâne beatitudine. Şi în El Caballero[6], spre exemplu, tot beatitudine este.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Într-un strigăt disperat de ajutor pentru refacerea cuplului. Aveţi şi o soluţie culturală pentru această perspectivă. Cea ilustrată în Nirvana. De fapt, arhi-amintirea induce ideea că aţi trăit într-un cuplu „avataric”, format din reîntruparea unui cavaler şi a doamnei sale. Recunoaşterea, dulcea moarte, ca exerciţiu al căutării Nirvanei, şi moartea iluzorie, care nu distruge cuplul, ci îl cosmicizează, îi conferă dimensiuni mult mai largi şi mai înalte. Din cenuşă poate zvâcni oricând flacăra, în lumina căreia (re)unirea devine posibilă.  
 
Eugen DORCESCU: O ieşire din contingenţă. Asta înseamnă poezie, şi trăire, şi metafizică. Nu mai faci raportări spaţio-temporale. Ignori, spontan, timp, vârstă, moarte.  
 
Mirela-Ioana BORCHIN: Nu văd nimic... în afară de fiinţele noastre esenţiale, care se împletesc ca nişte liane. Dar avatarurile nu mai sunt pure ipoteze pentru mine, de când v-am citit Nirvana...  
 
VA URMA  
 
--------------------  
 
NOTE:  
 
[1] În 1 decembrie, la data când am luat acest interviu, Eugen Dorcescu nu scrisese încă recentul Avatar, în care lupul, feroce, corespunde arhetipului cultural.  
[2] Avatar I  
Dormeam. Se prelingea din trupul meu  
Fluidul somn, împrospătând pământul  
Ca o difuză negură. Şi eu  
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.  
Înaintam în negură. Eram  
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care  
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram  
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.  
Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup,  
Eram cu mine însumi împreună...  
(Când m-am trezit, alăturea un lup  
Se oglindea în Râul alb şi-n lună).  
[3] O arhi-amintire  
Era o zi senină, ca şi azi  
(Tu, chintesenţă-a zilelor senine !)  
Se destrămau păduri de sumbri brazi  
În urmă, pe ceţoasele coline.  
Călătoream, de mult, către apus,  
Când drumul m-a adus într-o câmpie  
Greu adâncită-n umbra viorie  
A codrilor ce-o străjuiau de sus.  
Şi te-am zărit. Departe, în amurg,  
Fixai curbura unui spaţiu, care  
Înainta treptat în înserare  
Cu soarele şi neclintitul burg.  
Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit  
Acolo chiar, pe dalele curbate,  
Şi am rămas cu tine în cetate,  
Şi cred că tot acolo am murit...  
Uitasem totul: codrii, lungul drum,  
Cetatea, podul, gustul gurii tale...  
Şi brusc, mi le-am reamintit acum,  
Când mi-ai zâmbit, ca şi atunci, pe dale.  
[4] Avatar  
Un gnom, luând sublimul prea uşor,  
Nepricepând, în mâzga lui, cu cine  
Se-ncumentă, a ridicat spre mine  
Un braţ necugetat, dezgustător.  
Surprins de lovitură, am căzut.  
Dar, s-a trezit, în chiar fatala clipă,  
El, Lupus lupus, şi-a venit, în pripă,  
Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.  
Priveam, printre crenele, câmpul gri,  
Pe care fiara fulgera, în goană,  
Spre arătarea tâmpă şi vicleană,  
Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri.  
Şi-am contemplat, sub cerul mohorât,  
Al cruntei înnoptări medievale,  
Cum eu, însoţitorul Umbrei tale,  
Cum eu şi fiara i-am sărit la gât.  
Apoi, am stat, pe marginea genunii,  
Noi, dublul nepătruns, întunecat,  
Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:  
Doi colţi însângeraţi, în raza lunii.  
[5] (Poemul 30 din Nirvana, Timişoara, Ed. Mirton, 2014).  
Sunt neam de cavaleri şi  
de eroi.  
Prea bine ştiu: mă trag din  
Litovoi.  
Dorm, ca strămoşii mei, pe  
lănci şi scut.  
Şi-o singură iubire am  
avut.  
Nu ştiu nici a  
minţi, nici  
a-nşela.  
Drept care, ea. Doar  
ea.  
Şi numai ea.  
[6] El Caballero  
Prietene, de te-ai ivi acum,  
La uşa mea, de-un veac pecetluită,  
Şi-ai spune: „Spre soţia ta iubită,  
Cum bine ştii, nu e decât un drum”,  
Sătul de subterfugii cronofage,  
De viaţa fără ţel şi înţeles,  
Sătul de mine însumi, mai ales,  
M-aş ridica şi-aş zice, simplu: „Trage!”  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana BORCHIN - CONVORBIRI CU POETUL EUGEN DORCESCU (1) DESPRE AVATAR / Mirela Ioana Borchin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2083, Anul VI, 13 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mirela Ioana Borchin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mirela Ioana Borchin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!