Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Carti > Mobil |   


Autor: Mircea Băduţ         Publicat în: Ediţia nr. 2040 din 01 august 2016        Toate Articolele Autorului

Florin-Corneliu Popovici, despre
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
"Un nebun patentat", "un Christ spaniol", iată doar două dintre apelativele foarte folosite de critica de specialitate pentru a sintetiza esenţa nemuritorului personaj Don Quijote. La vremea când îşi scria celebrul roman, 'Don Quijote de la Mancha', Miguel de Cervantes nici nu bănuia că e pe cale să devină creatorul unuia dintre genotipurile de prim rang care va intra în patrimoniul cultural al umanităţii. Povestea Cavalerului Tristei Figuri o cunoaştem cu toţii: Alonso Quijana, un umil ţăran spaniol din secolul al XVII-lea, singur şi trecut binişor de vârsta a doua, decide la un moment dat, sub influenţa lecturilor romanelor cavalereşti ale epocii (pe care Cervantes le persiflează în binecunoscutu-i stil), să rupă legătura cu realitatea în care trăieşte (o realitate ternă, searbădă, ce nu-şi mai ajunge sieşi) şi să-şi făurească propria realitate, plecând în lume şi trăind liber, după bunu-i plac. Drept urmare, îşi schimbă numele (dezicându-se simbolic de vechea sa identitate şi de eul său perimat), se autoînnobilează, luându-şi cu de la sine putere titlul de "don" şi de cavaler, îşi găseşte un scutier (în persoana lui Sancho Panza, un om la fel de umil, căruia îi promite că îl va pune guvernator peste o insulă), îşi confecţionează o armură ruginită (de un caricatural aparte) şi, călare pe mârţoaga Rosinanta (pe care o imaginează drept un straşnic bidiviu), porneşte în lume în căutarea aventurii şi a adevărului său pentru care este în stare de sacrificiul suprem, de unde şi "rătăcirile" sale picareşti sublime care, în timp, au luat denumirea de "donquijotisme".  
 
Mânat în "luptă" de celebrul personaj, Mircea Băduţ, în ale sale 'Donquijotisme antropolexice', îşi concentrează "rătăcirile" (umaniste şi deopotrivă ştiinţifice) în sfera antroplogicului, luându-şi însă necesare măsuri de precauţie prin plasarea acestora deliberată în zona lui "pseudoantropikos", al Falsului tratat de antropologie. De ce fals şi de ce antropologic?, ar fi o dublă întrebare legitimă la care încercăm să răspundem în cele ce urmează. În privinţa primei chestiuni, cea a "falsului", autorul (de formaţie inginerească), fără a avea orgolii personale nemăsurate şi fără a se ascunde îndărătul falsei modestii, recunoaşte că nu e nici pe departe deţinătorul adevărului absolut (în opinia sa existând o sumă de adevăruri şi nu unul singular), nici atunci când, preluând două dintre miturile fondatoare ale poporului român (Balada Meşterului Manole şi Mioriţa), ficţionalizează abundent creând variantele sale la variantele deja existente (de unde şi adevărul sau realitatea ficţiunii), nici când, schimbând radical metoda, discursul şi stilul, îşi formulează propriile opinii în eseuri cu caracter ştiinţific (e vorba aici de realul real sau de realitatea realităţii). În problema antropologicului, după modelul clasic, preluat şi desăvârşit de modelul renascentist, Mircea Băduţ consideră oportun, dată fiind criza majoră prin care trece umanitatea, să repună omul în prim-plan, să restaureze omul, de unde şi viziunea sa antropocentristă, cu omul în centrul preocupărilor sale literare şi extraliterare. "Melange"-ul astfel obţinut, o îmbinare fericită între discursul de tip po(i)etic şi discursul de tip ştiinţific, este în sine o paralelă-pledoarie între lumea ficţiunii şi lumea ştiinţifică, fiecare operând cu un anumit tip de adevăr (realitatea ficţiunii şi realitatea reală fiind faţete diferite ale conceptului de real).  
 
Ce presupun 'Donquijotismele antropolexice' ale lui Mircea Băduţ? În primul rând, o libertate deplină, puternic amprentată de subiectivism, a interpretării, autorul permiţându-şi să fie de acord sau nu cu idei deja formulate sau, după caz, să formuleze propriile ipoteze sau scenarii. În al doilea rând, evadările-rătăciri ale sale sunt o punere în acord cu sinele, un antidot la lumea reală care pare să-şi fi epuizat resursele, inclusiv la nivel de idei. În al treilea rând, evaziunea în ficţional, şi aceasta o demonstrează pe deplin personajul lui Cervantes, nu ţine de vârstă, ci doar de asumarea curajului de a visa, de a te desprinde, fie şi la nivel mental, de realitatea "rea", de realitatea "contondentă“. Pornind de la modelul literar invocat, Mircea Băduţ îşi permite două tipuri de "rătăciri", în două lumi fundamental diferite, pe care încearcă (şi aici e detectabilă o primă notă de originalitate) să le apropie, să le găsească posibile puncte antropologice comune: controlate, artizanul fiind "tehnocratul" Mircea Băduţ, iubitorul de ştiinţă, opuse celor necontrolate, caz în care vorbim de "povestaşul" Mircea Băduţ, evazionistul în ficţional, ficţiune care îl surprinde în dubla ipostază, cea a evazionistului în ficţiunea baladescă şi cea a evazionistului în literatura de tip science-fiction. Indiferent însă de formele de evazionism practicate de cel în cauză, esenţa lor poartă girul aventurii, al ludicului, inclusiv sub aspectul limbajului (există situaţii când, chiar în interiorul discursului de tip ştiinţific, Mircea Băduţ stă să încalce regula rigorismului discursului aplicat, intervenind cu pasaje intertextuale sau cugetări personale presărate adeseori cu ironie subtilă sau cu fin umor).  
 
Puse laolaltă, donquijotismele şi antropolexicele dau naştere unui oximoron: "rătăcirile" după modelul personajului din La Mancha (care, în treacăt fie spus, nu are niciun moment oroare de ridicol, aventurile picareşti pe care şi le provoacă şi la care se înhamă fiind tratate la modul extrem de serios şi de responsabil, personajul însuşi luându-se în serios) versus lexicul, vocabularul (tributar normelor fonetice, gramaticale) propriu fiinţei umane. Ceea ce au în comun Don Quijote şi Mircea Băduţ este faptul că ambii interpretează, trec realitatea prin filtrele propriei subiectivităţi, amprentând-o cu eul. Şi unul şi altul, chiar dacă primul este personaj, iar celălalt persoană, construiesc o metarealitate pornind de la realitatea-fundament în care trăiesc, de la realitatea ca dat, de la realitatea obiectivă. Altfel spus, subiectivizează adevăruri obiective. Indiferent de forma pe care o îmbracă aventura celor doi, fie că se desfăşoară pe tărâmul ficţiunii, fie pe cel al ştiinţei, aceasta are în centru omul. La fel, pornind de la realitatea obiectivă (pe care nu o contestă), Don Quijote şi Mircea Băduţ construiesc pe scheletul acesteia viziunea proprie asupra realităţii.  
 
Cum detectăm donquijotismele-"rătăciri" ale lui Mircea Băduţ? În cazul baladelor Meşterul Manole şi Mioriţa (ambele creaţii populare, cu autor necunoscut, circulând în multiple variante), ficţiune pură, autorul pleacă de la o bază cunoscută urmărind povestirea (până la un punct), după care se abate de la textul original intervenind cu varianta sa, deci ficţionalizînd în interiorul unei ficţiuni (deja existente). Personajele sale (în esenţă cele originare, dar "altfel") ajung să donquijoteze la rândul lor, nu atât la nivel de acţiune (în mare, acţiunea baladescă fiind aceeaşi cu cea binecunoscută), cât la nivel lexical, având propriul discurs, propriile replici, propriile memento-uri şi reconfigurări ale realităţii ficţionale baladeşti, caz în care mistificarea "povestaşului" Mircea Băduţ, ţinând cont de caracterul "mincinos"-ficţional al baladei şi de gradul mare de libertate, este una permisă. De cealaltă parte, în cazul eseurilor ştiinţifice, libertatea de mişcare în interiorul textelor se reduce drastic datorită supunerii la normă, la canon şi la rigorile demonstraţiei, Mircea Băduţ nepermiţându-şi denaturarea şi divagaţiile de la adevărul ştiinţific, în caz contrar contravenind datelor empirice considerate ca fiind viabile. Totuşi, şi în acest caz se poate vorbi de "donquijotisme" în măsura în care iubitorul de ştiinţă Mircea Băduţ, de astă dată se lansează în şi formulează propriile ipoteze şi demonstraţii vizavi de un adevăr logic şi legic. Ca o concluzie, în ambele domenii se poate "donquijota", în funcţie însă de specificul domeniului respectiv şi de permisivitatea acestuia, de gradul de abatere pe care îl presupune acesta. În cazul ficţiunii se poate "rătăci" şi divaga fără oprelişti, în vreme ce în cazul ştiinţei se poate face aceasta controlat, cu metodă, depinzând de un anume rigorism. Indiferent de domeniul abordat şi de amploarea "rătăcirii", Mircea Băduţ se ia foarte în serios în demersul său antropocentric.  
 
Deloc întâmplător, volumul 'Donquijotisme antropolexice' este "flancat" de două evaziuni ale autorului în domeniul baladescului, respectiv în Balada Meşterului Manole şi în Mioriţa (aici purtând numele de Manoli şi de Mioara-mică). Constatarea aceasta se bazează pe faptul că ficţiunea îi permite autorului un grad sporit de divagare (de unde şi abaterea de la baladescul "clasic" şi inserarea unei viziuni "moderne", cu accentul pus pe antropolexic, pe personaj şi pe ceea ce spune acesta) şi demersul comparatist pe care-l poate realiza orice cititor interesat, pornind de la textul de bază (mult mai facil şi accesibil decât un text ştiinţific). În Manoli, spre exemplu, ficţionalizând pe scheletul unei ficţiuni, Mircea Băduţ îşi îngăduie libertatea de a contura în tuşe groase profilul uman al personajului de legendă (portretizat la intersecţia geniului constructiv cu slăbiciunile umane), scoţând în evidenţă maniile, pornirile sale hübrice, instabilitatea emoţională, impulsivitatea, încăpăţânarea de a construi fără proiect şi fără metodă (dovadă şi eşecurile constructive repetate), patriotismul, orgoliile, poliglosia, întreţinerea cu bunăştiinţă a tainei în jurul persoanei sale, cruzimea de a se folosi de debila Ana (prin sacrificarea ei) în a dura monastirea Curtea dela Argeş (un alt element de originalitate, în care întâlnim o Ană cerşetoare, inutilă din punct de vedere social, cu minţile rătăcite, adoptată de un preot, fascinantă prin misterul ascuns în ochii-i ireali). Tot în spiritul noutăţii aduse de Mircea Băduţ în viziunea sa baladescă este povestea spusă din perspectiva naratorului Timus, ucenic al lui Manoli. Prin divagaţiile sale de la baladele cunoscute (aici nu zidurile nu se încheagă, ci complicatul acoperiş de pe care Manoli îşi va găsi, într-un final, pieirea, după ce-şi va fi salvat - într-un acces de altruism suprem, dar şi din încăpăţânarea de a nu-şi abandona opera - întreaga echipă care nu-l merită) şi prin accentul pus pe valenţele antropocentrice, Mircea Băduţ destructurează un mit, demitizează deliberat. Jocul de idei caracterizează şi versiunea Mioara-mică, inspirată de balada Mioriţa. Povestea e relatată din perspectiva naratorului cioban moldovean extrem de receptiv la aspectul antropocentric. "Saga" sa diferă de textul de bază, în sensul că variantei donquijoteşti propuse de Mircea Băduţ îi lipseşte tema iniţială a complotului ciobanilor vrâncean şi ungurean. Naratorului îi este teamă de solitudine şi de îmbătrânire (practic, nu îşi ascunde slăbiciunile umane), tânjeşte după comuniune şi tovărăşia semenilor pe principiul omului-fiinţă socială, e captiv între dorinţa de a crede în divinitate şi contestarea vehementă a acesteia (moartea surorii îi trezeşte porniri eretice), are predilecţie pentru evaziunea în imaginar (având mai degrabă profilul artistului), însă îi lipsesc atributele masculinităţii feroce (respinge alcoolul, se păstrează cast). Finalul Mioarei-mici ni-l prezintă pe naratorul-cioban ţinându-i oii botezate de el Mioriţa un discurs nostalgic antropologic.  
 
Aşa cum am mai afirmat, "umanistul" Mircea Băduţ donquijotează şi când vine vorba de literatura de tip science-fiction, al cărei fan declarat este. Un exemplu în acest sens sunt Dosarele pan-galactice, cu acţiunea plasată în anul 200 al erei galactice, într-un topos numit "Penalgezia", planetă populată de "penalgezieni", specializaţi în hoţia de tip "trişpuială" (p.137), o veritabilă parabolă a societăţii româneşti contemporane.  
 
"Replierea" donquijotescă a lui Mircea Băduţ are loc în momentul în care, depăşind sfera literaturii, acesta schimbă registrul discursiv şi tematic şi se cantonează în sfera eseurilor ştiinţifice. Dacă în Manoli întâlnim un veritabil "tratat" de antropologie aplicată (a se vedea şi discursul ciobanului ţinut oii Mioriţa), eseurile ştiinţifice ale autorului conţin speculaţii pe marginea subiectului. Schimbarea de paradigmă ni-l aduce în prim-plan pe "tehnocratul" Mircea Băduţ, cel care devine emitentul unor idei interesante, chiar dacă se pretinde doar "chibiţ" în materie: "antropologia se află la confluenţa dintre biologie, sociologie şi psihologie." (p.31). În acelaşi timp, cel invocat sesizează paradoxurile lumii moderne contemporane, postura din care formulează judecăţi de valoare fiind aceea de subtil observator al fenomenului social şi nu numai: "În ultimul timp, cu toţii am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala şi chiar pe verticala societăţii umane" sau "câştigăm eficienţă, dar pierdem esenţe, evităm profunzimi" (p.35). În opinia lui Mircea Băduţ (şi aici suntem înclinaţi să-i dăm dreptate), orice formă de progres înseamnă, invariabil, o formă de regres, civilizaţia tinzând, dacă nu să anuleze, să acapareze farmecul şi "romantismul" unor acţiuni ce ţin de sfera naturalului şi a firescului, gen rătăcirea pe străduţe întortocheate. Fiind un subtil observator al universului în care trăieşte şi fiind conectat la informaţie (care înseamnă putere), Mircea Băduţ nu scapă din vedere nici neajunsurile lumii înconjurătoare. Concluziile la care ajunge, departe de a fi panicarde, ţin totuşi să ne tragă un serios semnal de alarmă: supertehnologizarea care ameninţă fiinţa umană, îndepărtarea omului de lucrurile esenţiale şi de trăitul autentic, promovarea agresivă, de către societatea consumeristă, a lui ‘a avea’ în dauna lui ‘a fi’ etc. Toate aceste constatări pertinente, oricând verificabile (şi nu "invenţii"), îl îndepărtează pe autor de ficţional sau de scenarii virtuale, moment în care Mircea Băduţ e mai puţin "donquijotist" cât spirit raţional, echilibrat, cartezian. "Tehnocratul" nu întreprinde o cercetare în adevăratul sens al cuvântului, deşi, în comparaţie cu "povestaşul", există situaţii când devine extrem de tehnic.  
 
Ceea ce se degajă din lecturarea atentă a cărţii 'Donquijotisme antropolexice' este poziţia echilibrată pe care o afişează Mircea Băduţ vizavi de cele două domenii de referinţă, umanist şi ştiinţific. Când vorbeşte despre datele imediatului, el devine concret, punctual, sistemic, reacţionând prompt la situaţiile paradoxale de care se înconjoară fiinţa umană: dispariţia publicaţiilor tipărite şi înlocuirea lor cu cele on-line va văduvi omul de plăcerea lecturii şi implicit îl va sărăci din punct de vedere spiritual; expansiunea fără precedent a gadget-urilor îi va transforma pe tineri în inşi fără personalitate şi identitate clar conturate, mai degrabă versatili decât dotaţi cu un intelect peste medie; efectele globalizării adâncesc şi mai mult frustrările şi alienarea; dispariţia graniţelor geografice dintre ţări izolează, îngrădesc libertatea şi instaurează barierele artificiale între semeni.  
 
Indiferent însă de forma donquijotismelor sale, Mircea Băduţ are momente când devine filosofic, vorbind în parabole: "în lungul vremurilor neturbulente, traiectul civilizaţiei umane e dat nu atât de voievod, cât de făuritorul de «obade»"(p.39) sau, în alt context, pur aforistic: "Liliputan = un hipopotam în miniatură şi având culoarea liliacului." (p.102); "În plină eră comunistă Marin Preda scria despre acea orânduire că ar fi şansa pitecantropului de a sui pe scena istoriei. Acum, democratizarea internetului, speculată comercial, cu involuţia serviciilor web la furnizarea lor în pachete […], pare a face acelaşi lucru – reducând proporţiile, dar extinzând fenomenul la scară mondială." (p.103)  
 
Don Quijote şi Mircea Băduţ au în comun refugiul în lumea ideilor lor, ambii creându-şi lumea lor, universul uman "de rezervă". Personaj şi persoană pleacă de la premisa că datul existent suferă de ceva, are carenţe majore, de unde şi tendinţa de depăşire a acestora. Păstrând proporţiile, ambii îndrăznesc, depăşesc cadrele rigide ale realităţii-dat, au curajul asumării propriului fel de a fi: tranşant, definitoriu. Şi unul şi altul, în funcţie de luciditatea reclamată şi permisă de context, fac apel la prietenie şi la socializare, încurajează căutarea, (re)descoperirea şi (re)inventarea omului.  
 
Chiar şi în ipostază de "tehnocrat", întâlnim situaţii în care Mircea Băduţ destructurează mituri ce ţin de sfera antropologicului mioritic: "Apropo de era comunistă! Cred că se vorbea mult despre căldura/ospitalitatea poporului român şi datorită faptului că eram pe atunci mai relaxaţi (nu tremuram de grija serviciului, «ziua de mâine» era cumva prestabilită social; nu prea aveam bani, dar nici pe ce îi cheltui) şi mai neştiutori (mass-media nu ne absorbea/provoca; fiecare îşi confecţiona domestic propriul divertisment). Observăm aici două condiţionări întrepătrunse: una economică şi una de disponibilitate psihică." (p.41-42) Mircea Băduţ este preocupat de alienarea omului fără însuşiri contemporan, ce îmbracă hainele omului Facebook, care vorbeşte (de cele mai multe ori inutil şi inconsistent), dar nu (se) comunică. Oarecum "de modă veche" în ceea ce priveşte scriitura pe suport de hârtie, el adresează cititorilor săi un îndemn de reflecţie asupra condiţiei umane în genere. Chiar dacă abordează genul literar sau pe cel fundamental opus, ştiinţific, discursul său vizează antropologia ficţională sau nonficţională, "subiecţii" racolaţi fiind, după caz, personaje literare sau semeni din imediata sa vecinătate. Discursul său este discurs despre om.  
 
În peregrinările sale donquijoteşti, Mircea Băduţ are un oarecare control asupra speculaţiilor (realităţilor-irealităţilor) sale, indiferent de spaţiile în care acestea se consumă (real sau ficţional): "reflexul de a privi autocritic propria obişnuinţă de speculare […]" (p.45), atrăgând atenţia, o dată în plus, asupra riscurilor "urmăririi adevărului absolut" (p.48). Demersurile sale antropologice mai vizează eseuri ce au ca temă sinuciderea şi implicaţiile sale sociale, formele extraterestre de viaţă şi de inteligenţă, diferenţele dintre a vorbi şi a scrie în comunicarea directă (scrierea de tip SMS, Yahoo Messenger sau e-mail), dreptul la diferenţă, antroposemantismul, muzica şi dezvoltarea plantelor, labirintul social şi regulile de convieţuire, reflecţii despre Grecia, eseurile cu tentă autobiografică (Râmnicu-Vâlcea copilăriei sale), despre "diversitatea acţiunilor omeneşti" (p.97), despre mecanismele gândirii ("gândim prin propoziţii-fraze"- p.123), despre rolul determinant în gândire al cuvântului şi al imaginii, despre "legătura dintre starea de sănătate a oamenilor şi undele electromagnetice" (p.128), despre factorii care favorizează sau împiedică cunoaşterea, despre învăţare, educaţie religioasă şi afonie, despre "prezumţia de mediocritate" (p.153), despre aptitudini şi talent, despre impactul pe care-l are asupra omului scurgerea ireversibilă a timpului, despre relaţiile interumane, despre discrepanţa dintre litera şi spiritul legii, despre sport şi muzică, despre traduceri, despre filme etc.  
 
Mircea Băduţ, dincolo de ideile îndrăzneţe pe care le avansează (exemplu inteligenţa minerală şi energetică, "xeno-inteligenţa"- p.61 sau "xeno-viaţă", "meta-viaţă"- p.56, "AXIOMA TIMPULUI: Călătoriile în timp sunt imposibile. Timpul este unic şi nerecuperabil."-p.174), nu se limitează doar la a le expune telegrafic, ci îşi încearcă demonstraţii, pune întrebări, provoacă, invită la dezbatere de idei. Uneori, explicaţia pur ştiinţifică se îmbină cu explicaţia pe înţelesul tuturor. Pentru a menţine suspansul, în cazul eseului pe marginea Baladei Meşterului Manole, Mircea Băduţ îşi întrerupe deliberat textul, pentru a-l continua câteva zeci de pagini mai încolo, nu înainte de a insera speculaţiile sale de factură ştiinţifică. 'Donquijotismele antropolexice' iau în cătare şi destructurarea basmului (a se vedea Fot-Frumos şi Ileana-model). Datate, fără însă a respecta o ordine cronologică strictă (e vizată perioada 1987-2015) sau o logică textuală, donquijotismele lui Mircea Băduţ conţin citate din Winston Churchill, Karl Marx, Spinoza, Demostene, Steve Jobs sau John Lennon.  
 
Ca o concluzie, departe de a fi o carte "ezoterică", 'Donquijotisme antropolexice' este o carte necesară (carte reflex anti ignoranţă, anti blazare, anti tabuu) în contextul vremurilor "crizate" în care trăim şi care pun în paranteză tocmai esenţa: Omul. Încercarea lui Mircea Băduţ de restaurare a omului, de restitutio in integrum a lui, cu nota de autoironie şi de umor aferent ("Hai să nu «naşpim» chiar toată viaţa atunci când avem un moment mai jalnic!"- p.150) este o dovadă de altruism 'sui generis'.  
 
Referinţă Bibliografică:
Florin-Corneliu Popovici, despre DonQuijotisme AntropoLexice / Mircea Băduţ : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2040, Anul VI, 01 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mircea Băduţ : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mircea Băduţ
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!