Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Milena Munteanu         Publicat în: Ediţia nr. 1312 din 04 august 2014        Toate Articolele Autorului

Milena MUNTEANU - AMINTIRI DIN ŢARA SOARELUI RĂSARE (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cum am avut şansa unei excursii în Japonia şi a întâlnirii faţă în faţă cu oamenii ei, relatez din minunăţiile pe care am avut norocul să le întâlnesc pe drumuri nipone. Ichigo ichie – o întânire, odată. O experienţă unică, de poveste.  
 
Nikko  
Proverb japonez: „Bărbaţii puternici înţeleg valoarea răbdării” (The strong manly ones in life are those who understand the meaning of the word patience.)  
 
Hotărâsem să mergem la Nikko, fosta capitală japoneză, parte din UNESCO World Heritage, ce deţine recordul Guinness pentru cele mai lungi alei plantate cu cedri, de 37 km. Este locul unde a fost sanctificat unul dintre primii shoguni care a şi pus bazele unui templu la Edo (Tokyo de azi), în secolul XVII. Templul pe care l-am vizitat este Tosho-gu, unde frize cu maimuţele inţelepte (din cele care nu văd, nu aud şi nu spun nimic rău) se alătură altora reprezentând tot restul de animale din zodiacul chinezesc. Templul e Budhist. Dacă am înţeles bine, vorbim de mai mulţi Budha, iar muritorii pot lua forme divine pe merit. Tokugawa Ieyasu a fost sanctificat după moarte, iar rămăşiţele i-au fost transmutate pe muntele sacru de la Nikko.  
 
Există ceva sfânt la Nikko, şi aici nu vorbesc doar de temple, podul sacru, fântâna sacră, etc. Locul are o vibraţie senzaţională. Dantelăria fără egal a templelor adaugă, sigur, la magia locală. Dragoni şi animale de tot felul răsar din plafoane, şerpi se încolăcesc pe stâlpii templelor, maimuţe înţelepte sugerează cuminţenia celor ce nu zic, nu gândesc şi nici nu grăiesc de rău. La fântânile lor sacre te purifici prin procedeul elaborat al spălării, etc... Câte o scorbură de copac devine şi ea un templu, unde lumea îşi pune mâinile împreună şi se roagă. Văd răvaşe lăsate la intrările în temple, mă gândesc că sunt dorinţele trecătorului lăsate la uşa templului, spre îndeplinire.  
 
Impresionează densitatea de temple în acest loc divin, unde Dumnezeirea exista chiar înaintea ridicării lor. Nikko invită consternarea, cu arbori înalţi, cedrii seculari, o vegetaţie bogat udată de ploi abundente, aşa cum numai la Sintra mai văzusem, un alt monument UNESCO, din Portugalia. Copacii seculari, aici ancoraţi unii de alţii să se susţină, creează o impresie covârşitoare de catedrală la dimensiuni uriaşe. De fapt, te simţi cumva ocrotit, nu zdrobit de frumuseţe, nici de dimensiuni, care totuşi te fac să tresari la vederea lor, te fac să păşeşti cu pietate, să simţi că faci parte din ceva mult mai important decât tine. Nu mă mir să aflu că una din religiile japonezilor, shintoismul, care proslăveşte divinitatea din orice lucru, a fost iniţiată aici. E aşa o măreţie că nu poţi fi decât în admiraţie divină faţă de tot ce te înconjoară.  
 
Vremea e umedă. După nişte rafale de ploaie care ne-au udat până la os, am sperat că soarele va răsări din nou, dar nu a fost să fie. La început ne-am ferit de apă cu umbrele şi pelerine, dar după o vreme încetasem să mai pretindem că suntem uscaţi. Eram îmbibaţi de apă, iar ceaţa era deasă; se ridica din văi către vârful munţilor şi tu erai prins în aburul acesta, în norul de umezeală. Aveam pielea udă, părul reavăn. Pentru o vreme am aşteptat sub o streaşină să se oprească aversele de ploaie, gândind că poate se mai termină rezervele de apă din ceruri. Restul lumii îşi continua vizita în ciuda ploii dese. Până la urmă ne-am dat seama şi noi că nu trebuie să aşteptăm. Acum mă gândesc că umezeala aceasta nu era deloc întâmplătoare, e mai degrabă emblematică. Pe pietre şi pe trunchiuri de copaci e muşchi gros; crescuse şi pe lămpaşele japoneze de metal. În zonă sunt nenumărate cascade şi vegetaţie aproape luxuriantă, udată bine la rădăcină de ploi abundente.  
 
Umezeala caldă şi plăcută face de acum parte din experienţa noastră de la Nikko. Templele oferă însă puţine locuri de refugiu, în împrejmuirea templului fiind numai vreo două-trei clădiri cu acoperiş, pentru rugăciune. Acolo te descalţi. Pe jos erau urme de apâ lăsate de şosetele ude ale turiştilor. Era alunecos. Într-un sanctuar erau doisprezece războinici sanctificaţi, fiecare cu câte un alt animal în mână. Să fi avut fiecare alte puteri? Alte abilităţi? La intrare erai întâmpinat de călugări budhişti care te conduceau în tăcere spre locul sfânt. Emiteau nişte note muzicale, cu nişte bucăţi de lemn. Mie sunetele mi-au amintit de toacă, deşi cadenţa era alta. Aici erau doar trei sunete distincte, atât. Semnificaţia porţilor şi simbolurilor îmi e în mare măsură necunoscută. Am aflat totuşi că una dintre porţi vorbeşte despre Steaua Nordului şi dansul ei cu alte astre.  
 
La temple, lumea se opreşte cu pioşenie, cum e obiceiul. Bătea din palme de două ori. Eu, după ce am citit ce trebuia să fac, am bătut din palme clap-clap. Ei faceau o pauză mare între ele, care parcă accentuează liniştea dintre ele, de parcă aşteptau un răspuns divin. Clap, pauză, clap. Fără grabă, doar două sunete distincte, care fac tăcerea dintre ele şi mai grăitoare. In pavilionul principal, bogat decorat cu negru şi auriu, cu interior sobru, puţin întunecat, plafonul avea cercuri cu dragoni. Credincioşii îngenuncheau, unul lângă altul, cu fundul pe călcâie, aplecaţi înainte, sprijiniţi pe mâini. Se dădeau explicaţii în japoneză şi eu încercam să ghicesc despre ce se vorbeşte, judecând după reacţia audienţei la ce se spunea.  
 
Tablourile shogunilor m-au intimidat, deşi nu erau în armuri, aşa cum aveam să-l vad pe Tokugawa Ieyasu, într-o ţinută războinică. Aici tablourile erau cu ei în poziţii chircite, mici, în chimonouri largi si cu părul in sus, cu un băţ trecut prin el. Şi totuşi, severitatea chipurilor imi stârnea amintiri despre răsteli verbale şi uitături fioroase, învăţate din filme.  
 
Eu ştiu însă că pe lângă severitatea, intransigenţa şi hotărârea japonezului există o notă caldă şi o tandreţe de suflet. O melodie cum e Sakura nu poate fi cântată decât de un suflet tandru. Apoi văd pe stradă semne de extremă amabilitate, care merg dincolo de plecăciunile rituale. Eram la o masă când o tânără care lua si ea masa alături, s-a ridicat şi ne-a adus nouă apă la masă, văzând că a noastră s-a terminat. Un alt japonez, pe care l-am întrebat cum se ajunge la piaţa de peşte, a dispărut în noapte şi ploaie să se informeze, şi după ce află răspunsul detaliat la întrebarea noastră, revini cu informaţii mai precise decât ne dăduse prima dată, deşi crezusem că nu vom mai auzi vreodată de el. Lumea se oferea să ne facă poze, deşi noi n-am cerut nimic. Un tip din Shinkansen - bullet train, trenul cel mai rapid, s-a dat jos cu noi să ne ajute să prindem o conexiune foarte strânsă, de câteva minute, cu alt tren. A stat cu noi până ne-a încredinţat unui angajat de la calea ferată şi a dispărut tăcut după ce ne-a ajutat. Serviciile sunt impecabile, profesioniste. In plus, NU aşteaptă nimeni vreun bacşiş. De cele mai multe ori cei care oferă serviciile sunt şi cei ce oferă mici atenţii clientului, de exemplu se oferă bomboane în taxi. Vorbim de o societate de servicii care merge ca unsă, unde calitatea prestaţiei şi grija pentru client atinge nişte culmi de profesionalism pe care este înscris, citeţ, made in Japan.  
 
***  
 
Plimbarea de dimineaţă la Senso-ji, un templu budhist din secolul VII, reconstruit de Togakawa Ieyasu şi distrus apoi în cel de-al doilea război mondial, s-a dovedit a fi mai interesantă decat crezusem. A revelat farmecul vechiului Edo (fostul nume al oraşului Tokyo). De acolo se vedea turnul Skytree – copacul din cer, sau de pe cer - un turn foarte nou, construit anii trecuţi, cel mai înalt din lume. Nici nu apare în toate ghidurile, de nou ce e. De acolo, am luat liniile de metrou Ginza si Hibya să mergem la Roppongi, cartier muzical şi artistic unde nu am auzit muzică, iar faimosul muzeul de artă plastică Mori era închis. Puteam vizita un observator din clădirea Mori, dar nu am urcat.  
 
Am fost însă la Shibuya, cartier tineresc, unde am văzut o panoramă splendidă, de unde poţi admira de la stadionul olimpic până la Shinjuku, un cartier modern în vestul oraşului. De acolo ajungi imediat la Meiji shrine, un loc de rugăciune înălţat în amintirea împaratului-God Meiji, de la începutul secolului 20 (mort în 1912), care a orientat Japonia spre apus, protejând însă valorile tradiţionale. Pădurea de lângă templu a fost plantată manual de cei ce au donat câte un copac în amintirea împăratului. Donaţiile de butoaie de sake, precum şi de vin de Bourgogne sunt depozitate acolo. Aici am înţeles câte ceva despre shintoism, religie fără carte de învăţături sau convertire, dar spre care mă simt înclinată în mod natural. E vorba de miracolul, reprezentat prin Kami (spirite sau fenomene venerate de shintoişti), din fiinţele sau lucrurile ce ne înconjoară. Prezenţa Dumnezeirii, evidentă în fiecare lucru, nu încetează să impresioneze japonezii shintoişti. Şi pe unii ca mine.  
 
Alături este parcul Yoyogi, între Shibuya şi Shinjuku, de unde o să luăm mâine drumul muntelui Fuji. Se anunţă vreme rea, ploi mari, vânt puternic, iar pe vârf se prognostichează un factor de vânt de zero grade Celsius. Trebuie să fie splendid să fii ud ciuciulete, bătut de vânt şi îngheţat pe vârf de munte. Asta în caz că poţi urca suficient de sus, încât să simţi fericirea îngheţului, cu toate că nu poţi să te bucuri de răsăritul soarelui din cauza ceţii.  
 
Dând bineţe soarelui  
Proverb japonez: „Când pasul ţi-e egal şi măsurat, nu te impiedici!” (Let thy step be slow and steady, that thou stumble not!)  
 
Tocmai ne-am întors de pe muntele Fuji, care nu s-a purtat cu mânuşi cu noi. Ştiam demult de planul excursiei pe muntele Fuji. Urma să urcăm într-o zi, să dormim la prici pe munte, să ne trezim la 2-3 dimineaţa când urma să cucerim vârful, de unde să admirăm răsăritul soarelui de pe muntele cel mai înalt al ţării soarelui răsare. Bun plan, nu?  
 
Înainte de plecarea din Toronto făcusem puţină pregătire fizică, urcasem câte nouă-zece etaje pe jos la serviciu, ba chiar în fugă. Ştiam că nu am făcut destul şi mi-a fost frică de drumul pe munte. Sezonul de vizitare se închisese, doar priciul cel mai apropiat de vârf a rămas deschis pentru noi. Acolo aveam să dormim peste noapte.  
 
Cu o zi înainte de plecare m-am uitat la prognoza vremii şi m-au trecut fiorii: urma să fie ploaie deasă, cu intensificarea vântului... Temperaturi de zero grade Celsius la vârf. Mă mai uit o dată chiar înainte de plecare, prognoza se schimbase la temperaturi negative. Ooops! Prima reacţie a fost să intru într-un magazin să cumpăr pungi mari de plastic, cât să intrăm şi noi în ele. Plecaserăm echipaţi de drum, dar nu pentru vreme extremă ca asta.  
 
Dimineaţa urma să ne întâlnim cu grupul de excursionişti într-o staţie de metrou. Eu am gândit că întâlnirea într-un loc necunoscut şi aglomerat e o reţetă de dezastru. Când mai pui la socoteală faptul că locul întâlnirii era staţia de metrou şi de tren Shinjuku, cea mai aglomerată staţie DIN LUME, prin care trec zilnic 2 milioane de călători, întâlnirea cu ceilalţi era ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fân. În plus, clădirea gării avea mai multe etaje şi instrucţiunile primite nu precizau nivelul la care urma să ne întâlnim. Miraculos, la un moment dat am zărit totuşi un cunoscut, lucru care m-a surprins foarte tare. De acolo am luat un autobuz care ne-a dus din Tokyo până la muntele Fuji. Am oprit undeva să cumpărăm apă, indispensabilă urcării oricărui munte. Autobuzul ne-a dus pe nişte serpentine întortocheate, flancate de păduri foioase până la cota 2400 metri. Am gândit că altitudinea asta era aproape de înălţimea vârfului Moldoveanu, cel mai înalt vârf din ţară. De unde ne-a lăsat autobuzul, la staţia a 5-a, dispărea pădurea şi începeau jnepenişuri răzleţe pe un teren arid. De acolo, urma să urcăm mai mult de o mie de metri în altitudine, pe un teren extrem de accidentat. Am şi ales drumul cel mai scurt, a se citi „cel mai abrupt din toate".  
 
La baza de plecare, temperaturile erau de 30 de grade şi soarele pârjolea, ardea cumplit, din cauza altitudinii. Ne-am protejat de soare şi am urcat la staţia a 6-a, la cca 2500. Drumul era într-o pantă de aproape 45 de grade, greu de urcat. Căldura mare. Mai mergem puţin şi intrăm într-o ceaţă deasă. La staţia a 7-a, pe la 2780 m, echipamentul ne era ud de umezeala din aer. Când am ajuns la staţia a 8-a, umezeala îngheţase pe noi. Nu se mai vedea nimic nici prin ochelari, sprâncenele ne erau albe. Trebuia să ajungem în aceeaşi zi până la staţia a 9-a. Urcuşul era greu, de data aceasta nu din cauza căldurii, ci din cauza schimbării bruşte a condiţiilor atmosferice. Mai greu de îndurat decât schimbarea temperaturii era schimbarea altitudinii. Se respira din ce în ce mai greu. Ni s-a spus că la 2-3 inhalări să expirăm o dată lung. Făceam precum locomotivele, unii şuierau mai tare ca alţii, plămânii lucrau tare. Foarte tare. Locomotiva mea nu prea avea cărbuni, trăgea încet. Greu. Cred că nici nu respiram corect, aveam nevoie de pauze mai dese, to catch my breath, să-mi trag răsuflarea. Acum înţeleg de unde vine vorba asta, ba mai mult, înţeleg şi de unde vine expresia: să-ţi tragi sufletul. Dacă nu făceam pauze dese, părea imposibil să mai avansez. Picioarele mergeau, problema era respiraţia. Ghidul japonez striga la mine să nu mă opresc, rolul lui era să ţină grupul împreună. El mergea ce mergea şi apoi făcea pauze lungi, prea lungi pentru mine, mai degrabă aş fi mers într-un pas mai constant.  
 
Am ajuns la staţia a 9-a, la cota 3460 m la doar câteva ore după ce am plecat. Acolo ne aştepta ceva de mâncare. Mai important, ne aştepta un pat, o laviţă, un prici, nu ştiu cum să-l numesc. Cineva l-a numit hotel, dar cred că doar din cauza unui vocabular englez limitat. Vestea cea mai bună a fost că exista o toaletă în clădire, la capătul coridorului. Era gratis, după ce pe tot muntele văzusem doar wc-uri cu plată!!! Când colo, ne dăm seama că toaleta era pentru toată lumea. Doamnele trebuiau să se facă că nu văd – sau să treacă cu vederea - când mergeau pe lângă pisoarele bărbaţilor. Eu mă rugam să nu mă întâlnesc cu vreun cunoscut de la conferinţă, căci ar fi fost jenant. Drumul spre unica chiuvetă tot pe acolo trecea.  
 
Dormitoarele erau pe două etaje, câte 8 locuri jos, 8 locuri sus, apoi alte 8 jos şi 8 sus. Când intrai ud fleaşcă în dormitor, lăsai pelerina de ploaie, şi schimbai bocancii cu papucii uscaţi de la intrare. Dormitorul nostru era mixt, cu 8 saltele una lângă alta. Eram precum sardelele. Trei fete japoneze se învecinau cu mine. Dincolo era soţul meu şi alţi barbaţi de la conferinţă. Eu eram la mijloc, singura care mă puteam învecina şi cu fetele şi cu unul dintre bărbaţi, în rest toţi aveau vecini de acelaşi sex.  
 
Plecarea spre vârful muntelui urma să se facă noaptea (pe la ora trei), să cucerim muntele Fuji pe întuneric. Aveam, ca minerii, lanterne pe frunte, care să ne lumineze calea. Planul era să admirăm răsăritul soarelui de pe culmea muntelui. La ora două dimineaţa se aprind nişte lumini puternice în ochi şi aflăm că vremea e din ce în ce mai proastă. Furtuna urla la ferestre. Înconjuraţi cum eram de nori şi ploaie, am ratat la mustaţă întâlnirea însorită pe vârful cel mai înalt al Ţării Soarelui Răsare.  
 
Am coborât muntele pe un vânt năprasnic. Picăturile de ploaie parcă erau proiectate şi accelerate spre faţa noastră. Ne biciuiau obrajii. Mânuşile ni s-au udat instantaneu şi m-am pomenit cu apă în galoşi. Coborârea nu a fost deloc uşoară, trebuiau puse frânele, dar măcar nu aveam probleme de respiraţie, căci între timp mă obişnuisem cu aerul rarefiat. Cum eram complet udă, mi-am amintit de fiul meu, Alexandru, care, în prima zi a unei excursii şcolare, a căzut într-o apă aproape îngheţată. A trebuit să stea ud mai multe zile, iar când a venit acasă ne-a zis două lucruri: 1. Ce cald e acasă! 2. Am învăţat că o căciulă udă e mai bună decât să nu porţi niciuna! În cazul meu, era mai bine să am mănuşi din care să curgă apa, decât să nu le fi avut deloc. Muraţi cum eram în apă rece, ne bucuram de mănuşile ude leoarcă. Pe ochelari şiroia apa ca pe un parbriz, iar înăuntru ochelarii erau aburiţi. Inutil să spun că nu mai vedeam la doi paşi. După ce am dat ochelarii jos, vântul şi ploaia băteau direct în ochi. Să mai spun că pe muntele Fuji mor anual în medie 35 de oameni, încercând să urce cel mai înalt pisc al Japoniei? Mai mult, noi am fost acolo în extrasezon, iar muntele urma să se închidă a doua zi! Ne-am bucurat grozav când am ajuns înapoi la staţia a 5-a, de unde plecasem. În ciuda vremii, dau mulţumire Cerului pentru aventura noastră pe muntele Fuji.  
 
La întoarcerea spre Tokyo ne-am oprit la un onsen, o baie termală fierbinte. E zonă de vulcani în care apa subterană forfoteşte, răbufnind victorioasă la suprafaţă, spre bucuria japonezilor. Baia onsen merită un capitol separat.  
-------------------------  
Milena MUNTEANU  
Toronto, Canada  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Milena MUNTEANU - AMINTIRI DIN ŢARA SOARELUI RĂSARE (2) / Milena Munteanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1312, Anul IV, 04 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Milena Munteanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Milena Munteanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!