Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Mihai Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1551 din 31 martie 2015        Toate Articolele Autorului

REMEMBER LA ANIVERSAREA LUI NICHITA.Scriitorul CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) : O amintire din liceu despre POETUL NICHITA STANESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Autor : CRISTIAN PETRU BALAN ( SUA)  
Cine l-a cunoscut pe poetul Nichita Stănescu va avea totdeauna multe de spus, dar cred că absolut nimic negativ, fiindcă nu bârfea, nu se certa cu nimeni, nu ocolea să declare franc cunoscuţilor săi tot ceea ce avea pe inimă, tot ce simţea. Puteai să abordezi cu el orice subiect, fiindcă era un spirit umanist de mare clasă, dar cel mai mult îi plăcea să vorbească despre poezie şi cam totdeauna începea cu ditirambi despre Eminescu, al cărui urmaş se considera, pe bună dreptate că este şi că, la rândul lui, el a fost chemat să prevestească viitorului pe un alt mare poet român, de indiscutabilă elită, pe care îl descria în cuvinte impresionante: “El va fi neasemuit de frumos, zicea Nichita, şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi de o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile fetelor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg. El însuşi va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele ca un cercel de diamant.” Eu cred că în acest strălucitor portret s-a referit la el însuşi atunci când notase asemenea cuvinte… Vedeţi, cam acesta era stilul lui de exprimare, chiar şi în convorbirile banale. Dacă însă ciuleai mai bine urechile la tot ce spunea Nichita, chiar dacă vorbea despre o ceapă sau despre o groapă cu noroi din drum, ai fi observat că monologul ori dialogul său nu formulau altceva decât o neîntreruptă poezie. Ba uneori se exprima direct în versuri cu rime spontane, improvizate pe loc, după care râdea, încât te întrebai de unde le mai tot scoate… Din acest motiv, un fost coleg de clasă cu el, medicul A.M., îmi spunea anul trecut că majoritatea colegilor lui de liceu, până să-l cunoască mai bine, considerau că poetul o lua adesea mult cu discuţiile pe arătură, dar după ce şi-au dat întru târziu seama că tot ce spunea el nu era nicidecum o ciudată stare nefirească de exaltare, ci un exerciţiu non-stop de creaţie, căci el se juca cu cuvintele, cu împerecherea lor în alăturări care mai de care mai bizare şi mai inedite, jonglând cu figuri alambicate de stil ce-i umpleau spontan gura, după ce colegii lui s-au obişnuit bine cu stilul său original de vorbire, toţi îl căutau, îl provocau, îl trăgeau de limbă, dându-i lui Nichita apă la moară să mai debiteze noi şi noi minuni lingvistice, cu totul şi cu totul inedite. “Dacă aş fi avut pe vremea aceea un reportofon ascuns lângă mine şi dacă aş fi transcris tot ce auzeam din gura lui Nichi şi aş fi publicat sub numele meu - mi-a mărturisit în glumă fostul lui coleg -, aş fi devenit, probabil, o “dublură” a poetului, la fel de respectată“… Nu cred că au mai existat asemenea cazuri în România.  
 
Am avut norocul să fiu, la Ploieşti, la Liceul “I.L. Caragiale”, colegul mic de liceu al lui Nichita Stănescu. Am avut aceiaşi profesori, aceeaşi şcoală primară de băieţi, Şcoala numărul 5, nu departe de casa lui. Tot acolo am fost şi eu elev. Profesorul lui de imba română, Constantin Enciu, astăzi un distins intelectual, destul de sănătos şi în vârstă de 92 de ani (singurul din dascălii noştri care mai trăieşte), a fost şi profesorul meu. În clasă cu Nichita se afla unul din prietenii lui cei mai buni, criticul Eugen Simon, viitorul preşedinte al Academiei Române, care, neîndoios, a jucat un rol destul de mare în încurajarea şi promovarea poetului. Viaţa a făcut ca şi la Universitatea din Bucureşti, la facultatea de Filologie pe care au urmat-o cei doi colegi, să o urmez şi eu. Şi acolo am avut cam aceiaşi dascăli universitari.  
 
Pe când eu începeam primele clase de liceu, ei îl sfârşeau. Am fost cu toţii nişte norocoşi, deoarece am avut şansa să fim instruiţi de nişte profesori excepţionali, cărora le vom fi pururi recunoscători.  
 
Când am intrat în acel faimos liceu, l-am găsit acolo pe Nichi sau Nini, cum îi ziceau toţi, ca fiind … “poetul oficial” al tuturor liceenilor de la Caragiale. Nu-i plăcea să-l strige nimeni pe primul nume de botez, Hristea (“- Hei, Stănescule, nu te mai iscăli cu numele Hristea Stănescu, îi zicea domnul profesor de istorie Nicolae Simache, fiindcă aşa îl chema pe un mare erou de la Mărăşeşti! Semnează-te Nichita Stănescu, chiar dacă primul e nume rusesc, dar sună frumos.”) Într-adevăr, Nichita era nume rusesc, fiindcă şi mama lui era o rusoaică de viţă nobilă venită în România din cauza prigoanei bolşevice. Totuşi, poetului nu-i plăcea să-l strige nimeni Nichita, ci îi ruga pe toţi să-i zică Nini şi mai rar Nichi. Cu toate acestea, colegii îl porecleau Bunicul, nu ştiu de ce. Probabil pentru că era blând şi sfătos, neobosit povestitor, ca un bunic… Mai târziu, iarăşi nu ştiu de ce, colegii i-au schimbat porecla în Grasul, fiindcă era înalt şi solid, fără să fie însă deloc gras… Recita, minunat, ca un actor, diferite versuri, la serbările şcolii, totdeauna numai din poeziile proprii, şi mi-l amintesc cu multă claritate, parcă-l văd şi acum: era aproape un copil. Era un adolescent blond, frumos ca un zeu, cu ochii albaştri, înalt, zvelt şi îi plăcea să se îmbrace numai în albastru. Locuia lângă liceu, pe strada Buciumului nr. 1, iar prin faţa casei lui treceam destul de des. Toată faţa lui Nini era numai un zâmbet cald. Atât fetele cât şi băieţii spuneau că este unul dintr cei mai frumoşi tineri din liceu. În recreaţii ajunsese ca un punct de atracţie. De aceea toţi roiau în jurul lui şi el se simţea adulat, fericit, motiv pentru care le zâmbea tuturor cu prietenie. Nu am văzut până la el altă fiinţă omenească cu atâta forţă de atracţie, măcar că, pe vremea aceea, nici vorbă nu era de celebritate. Ştia să cânte la pian, ştia să danseze, să cânte la orgă, ştia să deseneze frumos (era cel mai bun caricaturist din liceu şi… trebuie să mă laud că el, împreună cu colegul meu de clasă, Horia Busuioc, responsabil artistic cu Gazeta de perete a şcolii, fără ca Nini să mă cunoască personal, mi-au făcut o reuşită caricatură la gazeta de perete a liceului, cu mine călare pe uriaşul cerb împăiat din holul clădirii, căci fusesem prins de doi elevi din clasa a XI-a pe când încercasem un asemenea exerciţiu original de echitaţie, şi dus pe sus la cancelaria directorului Andrei Vijoli care m-a admonestat cu severitate, dar… m-a iertat. Dacă păstram acea caricatură color, f. reuşită – în special cerbul, căci eu nu semănam! – ar fi fost o piesă de mare valoare). Nini vorbea perfect ruseşte (normal, fiind prima lui limbă maternă), iar profesorii de franceză Preda şi Bâzu vorbeau cu poetul liceului numai în franţuzeşte. De asemenea, Nini era unul dintre cei mai activi membri ai cercului de matematică ai liceului, motiv pentru care profesorul Ion Grigore (liceul “Caragiale” se află astăzi pe Strada Ion Grigore!) îl obliga să-şi publice ecuaţiile la “Gazeta de matematica“, seria A, care apărea la Bucureşti. Acolo a debutat el prin anul 1955, ca un avansat “rezolvitor” de probleme, înainte de a debuta ca poet cu versuri în “Tribuna” din anul 1957… Îmi amintesc că Nichita, împreună cu alţi colegi de clasă au fost arestaţi pentru câteva ore de securitatea ploieşteană, în urma faptului că, pe holul scărilor care duceau la etajul al doilea, apăruseră nişte afişe anticomuniste şi promonarhice imprimate în mai multe locuri pe pereţi cu ştampile de gumă. Spre seară au fost eliberaţi, întrucât adevăratul vinovat a fost prins în urma unui denunţ. Fusese pârât de un “binevoitor” coleg de clasă care l-a văzut pe când imprima ştampilele pe brâul de ulei de culoarea muştarului. Colegilor nu le venea să creadă când i-au văzut teferi a doua zi la şcoală. Nini se reîntorsese cu acelaşi zâmbet fermecător pe buze, fiindcă mulţi erau convinşi că Nichita era autorul. Nu a spus nimanui dacă a fost bătut sau nu de securitate. În orice caz, cu aplauze nu au fost primiţi acolo, căci vinovat-nevinovat, securitate întâi te molesta şi abia apoi te ancheta “în forţă”. Eliminarea lui Nichita Stănescu, hotărâtă în ritm de urgenţă de consiliul pedagogic al liceului, care era deja semnată cu ordin special de domnul director Andrei Vijoli, proful nostru de geografie, poreclit Ţăranul, a trebuit să fie imediat contramandată, iar Vijoli a răsuflat uşurat, fiindcă şi el ţinea la Nichita. După această pătăranie, popularitatea lui Nini s-a dublat. Zilnic, prietenii făceau acelaşi cerc în jurul lui şi, cu toate că era atât de căutat şi apreciat de mulţi, n-am remarcat nici urmă de mândrie şi dispreţ faţă de alţii. A fost poate cel mai prietenos om din câţi am văzut.  
 
De câteva ori, în timpul recreaţiilor, a trebuit să merg la el în clasă, nu departe de sala noastră de cursuri. În clasa lui Nichita aveam un vecin, Jean Popescu, care stătea în spatele băncii lui Nini (Jean, ajuns primarul oraşului Boldeşti-Scăieni, ne-a părăsit şi el acum câteva luni). A intra în clasa lor era o problemă serioasă, uneori chiar riscantă, căci elevii de serviciu de acolo nu prea lăsau pe copiii străini să le calce pragul. Când am fost prins de doi din aceştia, ei au vrut să mă dezbrace şi în timp ce voiau să-mi dea pantalonii jos, a sărit pe ei Nichita şi i-a îmbrâncit cât colo strigând la ei: “Ce-aveţi măi cu copilul, aşa vă fac colegii când intraţi şi voi prin alte clase?” Iar mie mi-a spus: “Fereşte-te, măi puştiule, că ăştia-s cam dilii la cap şi nu ştiu prea multe!”  
 
Din acei ani ai copilăriei, l-am mai văzut pe Nichita de câteva ori, dar nu am stat niciodată de vorbă cu el, ci numai cu mama şi sora lui care au plecat şi dânsele dintre noi. Astăzi 31 martie, ziua lui de naştere, Marele Blond ar fi împlinit 78 de ani. Moartea poetului nu a putut ucide dragostea şi respectul imens pe care românii, tineretul în special, i-o poartă cu devoţiune. Mormântul lui de la cimitirul Belu, aflat lângă mormântul lui Eminescu este zilnic vizitat de sute de oameni. În ţară i s-au ridicat mai multe busturi, dar cea mai frumoasă statuie este aceea ridicată în centrul municipiului Ploieşti (“Îngerul cu aripile rupte“), lucrată de sculptorul Ştefan Macovei, prietenul poetului, şi inaugurată la 24 septembrie 1999.  
 
Nichita Stănescu a revoluţionat limbajul artistic al limbii române. Poeziile lui au fost traduse în multe limbi. Cititorii români şi străini au descoperit în poezia acestui român o filosofie cu totul originală şi un registu relativ aparte, în care omul şi Terra devin deopotrivă obiecte cosmice; cuvintele, la fel ca şi culorile, sentimentele, frigul, lumea vegetală şi animală, muzica sferelor, dragostea, tăcerea, senzaţia de abisal şi de altitudinal, de tragic şi absurd, de grotesc şi sublim, de lucid şi afectiv, ne copleşesc sufletul unde tristeţea umană “aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră.”  
 
Ar trebui să memorăm cu toţii următoarea proorocie a marelui poet:  
 
Vor veni timpuri minunate  
 
când echilibrul rece al stelelor  
 
se va rupe, şi când  
 
şirurile celor care au fost  
 
se vor uni cu cei care sunt.  
 
CRISTIAN PETRU BALAN (SUA)  
 
-2011-  
****Pagina realizata de Marin Mihai  
----------------  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
REMEMBER LA ANIVERSAREA LUI NICHITA.Scriitorul CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) : O amintire din liceu despre POETUL NICHITA STANESCU / Mihai Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1551, Anul V, 31 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!