Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



TEROAREA ALBĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
 
 
 
 
Motto: „Somnul raţiunii naşte monştri” (Francisco de Goya).  
 
 
 
Tuturor celor care cred că Planeta poate fi salvată numai dacă ne salvăm, înainte de toate, sufletul.  
 
 
 
 
 
 
 
Unu. Tânărul Silviu avea, de ceva vreme, un coşmar recurent. Se vedea pe sine însuşi în mijlocul unei epidemii, încercând cu disperare să se salveze, alergând ca un nebun pe străzile pustiite de molimă. Îşi dorea să trăiască, poate pentru a-şi împlini visurile cele mai de preţ sau poate ca o reminiscenţă, ca un atavism care îl mâna să nu moară şi să asigure perpetuarea speciei. Oricum ar fi fost, moartea era la fiecare pas lângă el. Iar el trebuia să slalomeze.  
 
...În acea dimineaţă, s-a trezit după un nou coşmar. Şi-a băut cafeaua, a dat drumul la CD-player pentru a asculta câteva melodii, apoi a început să citească. A găsit în volumul pe care îl începuse de câteva zile un paragraf care l-a intrigat: „Dacă pe această planetă a durerii şi a suferinţei va mai rămâne o singură portiţă către Infern, o singură (mică) trapă spre Întuneric, omul, această fiinţă duală, contradictorie şi perversă, se va grăbi să intre prin ea, ducând totul (şi propria existenţă, şi propriul suflet, şi destinul planetei) la pierzanie”.  
 
A simţit cum i se pune un nod în gât. Oare aşa să fie? Să nu mai existe scăpare?  
 
Într-un târziu, a pus în funcţiune televizorul. A trecut peste câteva canale cu filme şi desene animate, apoi s-a oprit la ştiri: „Evul Mediu reînvie. Ciuma bubonică loveşte centrul Capitalei. Toate medicamentele contra pestei au dispărut, în mod misterios, din spitale. Medicii se declară depăşiţi de amploarea epidemiei şi de numărul mare de victime”.  
 
A rămas blocat, interzis, incapabil să mai aibă vreo reacţie. Aşa ceva nu i se mai întâmplase decât demult, când, în plină glorie a formaţiei de grunge/rock alternativ Nirvana, solistul Kurt Cobain fusese găsit mort. Atunci rămăsese fixat pe postul respectiv, aşteptând mereu ceva care să-i infirme vestea, care să-i dea de înţeles că se înşelase.  
 
Aşa şi acum, aştepta o dezminţire, aştepta ca cineva să spună că s-a făcut o glumă proastă.  
 
Cum să creadă că a reapărut ciuma şi, mai mult, că cineva a sustras sau distrus medicamentele contra acestui teribil flagel care se puteau găsi în spitale?  
 
Fiindcă aici era singura şansă de scăpare, doar aşa se putea evita deznodământul letal, fiindcă în prezent, spre deosebire de anii 1200-1500, exista tratament. Dar dacă o mână criminală a distrus tratamentul?  
 
A încercat să se calmeze, dar îi era imposibil.  
 
Nu ştia cum să se apere împotriva a aşa ceva.  
 
A sunat-o pe Corina, prietena lui, avertizând-o să nu iasă din casă. Aceasta aflase la rândul ei vestea de pe posturile de televiziune.  
 
Încet-încet, teroarea a pus stăpânire pe el. Bun, putea rămâne în casă o perioadă, şi să nu primească pe nimeni, şi să zicem că ar fi fost în siguranţă. Dar trebuia să se hrănească şi să bea apă. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să iasă din casă sau să primească mâncare din afară. Şi atunci ar fi fost expus riscului.  
 
Oricum ar fi făcut, îşi juca viaţa la ruletă.  
 
De data aceasta în realitate, nu în teribilul coşmar care nu-i dăduse pace în ultima vreme.  
 
 
 
 
 
Doi. Se instituiseră echipaje de medici îmbrăcaţi complet în alb care patrulau pe străzi încercând să ofere ajutor celor loviţi de boală. Medicamentele moderne dispărând, nu aveau alte remedii decât unele rudimentare, improvizate, cum ar fi fost fierturi sau tincturi din plante. Purtau celebrele „capete de pasăre”, ca în anii din vechime.  
 
Însă numărul morţilor îl depăşea cu mult pe cel al celor care putuseră fi salvaţi. Se făceau gropi comune, unde cadavrele erau incinerate, pentru siguranţă.  
 
Însă nu exista o siguranţă adevărată. Molima se răspândea cu repeziciune, mirosul greu al cadavrelor arse plutea în aer, oamenii plini de bube agonizau lent şi înfiorător în propriile locuinţe.  
 
Nimeni nu mai avea curaj să mai facă nimic, toţi aşteptau o sentinţă implacabilă, una care deja fusese scrisă.  
 
Silviu a reuşit să scape necontaminat stând în apartament şi mâncând nişte covrigi uscaţi pe care îi avea drept provizie în casă, dar oare cât avea să dureze această minune?  
 
Avea stări aproape cataleptice, în care zăcea în pat având viziuni înfiorătoare, cu medicii îmbrăcaţi în alb intrând peste el în casă, consultându-l şi declarându-l infectat cu Yersinia Pestis, se vedea pe sine însuşi tuşind, scuipând sânge, agonizând...  
 
Ca să întrerupă firul gândurilor, a dat din nou drumul la televizor. Pe unul dintre posturi, un cunoscut producător de filme vorbea:  
 
„Aţi fost avertizaţi, somaţi în repetate rânduri. Am încercat cu vorba bună, ne-am străduit să vă explicăm că nu trebuie să mai pirataţi filme, că trebuie să încercaţi să-i sprijiniţi pe cineaştii pe care-i admiraţi cumpărându-le filmele (la cinema sau pe DVD), plătindu-le munca, o muncă grea şi costisitoare.  
 
Şi voi, nimic!  
 
Aţi continuat să descărcaţi de pe site-uri de torrente tot: filme, seriale, documentare, animaţii, tot!  
 
Mii de descărcări în aceeaşi zi, mii de conexiuni la Internet active în acelaşi timp, slujind unui singur scop: furtul! Fiindcă furt este ceea ce aţi făcut voi, în pofida tuturor avertismentelor, a întregii propagande de prevenţie!  
 
Când ne-am convins că nu se mai poate face nimic, că veţi continua să descărcaţi atâta vreme cât va exista Internetul şi mai mult de o conexiune activă, când studiourile noastre au început să dea faliment, nu ne-a mai rămas decât un singur lucru: să ne facem singuri dreptate!  
 
Acum trăiţi consecinţele propriilor fapte: aţi semănat vânt, culegeţi furtună!  
 
E adevărat că am pus în practică un scenariu care reprezenta o obsesie mai veche a mea: am fost întotdeauna fascinat de Moartea Neagră, de marea epidemie de ciumă, de vaietele bolnavilor şi de chiţăitul şobolanilor, de salturile puricilor şi de ierburile aromatice, de toată această nebunie unică, cu parfum de epocă, a anilor 1200-1500.  
 
Mi-am dorit ca acest scenariu să devină realitate.  
 
Dar acum, să fim serioşi: contează realmente pentru voi felul în care muriţi? Contează dacă vă execută cineva cu un glonţ, dacă vă trimite la spânzurătoare sau dacă muriţi de ciumă bubonică?  
 
M-am gândit că nu e mare diferenţă. Şi astfel mi-am împlinit şi visul, de a reînvia epidemia de pestă (răspândind intenţionat bacteria şi distrugând medicamentele din spitale), şi m-am răzbunat şi pe cei vinovaţi.  
 
Fiindcă toţi sunteţi vinovaţi! Statisticile noastre arată că nu există nici măcar un singur calculator de pe care să nu fi fost descărcat un film sau un serial, nici măcar un singur IP „curat”!  
 
Aveţi ceea ce meritaţi, e tot ce vă pot spune!”.  
 
Silviu a închis televizorul şi a privit, prostit, în gol.  
 
Oare era cu putinţă să li se întâmple aşa ceva?  
 
 
 
 
 
Trei. Au trecut câteva săptămâni şi numărul victimelor creştea încontinuu. Silviu se simţea într-un pericol iminent, deja în blocul său se înregistraseră câteva cazuri de ciumă.  
 
În cele din urmă, a luat o hotărâre nebunească: o să iasă afară, o va lua şi pe Corina şi vor încerca să fugă în alt oraş. Şanse nu foarte mari de reuşită, dar mai bine decât să stea închişi în casă şi să moară „ca şobolanii”.  
 
Când a ieşit pe stradă, a fost cuprins de fiori de groază: străzile erau aproape pustii, din multe case şi din gropi comune ieşea un fum înecăcios, patrulele doctorilor îmbrăcaţi în alb păreau neputinicioase în faţa amplorii epidemiei.  
 
Se simţea de parcă ar fi trebuit să traverseze Oceanul Atlantic înot.  
 
Şi-a amintit cu oroare că într-un pasaj rămas mărturie din vremea Marii Epidemii de Ciumă cineva notase că drumurile erau atât de pustii şi lipsite de activitate din cauza depopulării încât se auzeau, sinistru, zgomotele produse de ciocănitori de la câţiva kilometri distanţă! Un fel de ecou lugubru al morţii.  
 
La ei încă nu se ajunsese acolo, dar nici mult nu mai aveau.  
 
Tremurând de frică, a luat-o pe Corina de mână şi au început să înainteze printre casele din care se ridicau valuri de fum.  
 
Trebuia să se mişte repede, dacă voiau să scape cu viaţă.  
 
Era suficient un singur contact, o singură rătăcire şi erau morţi amândoi.  
 
După un timp, s-au intersectat cu o patrulă medicală. Aceia au vrut să-i consulte, să vadă dacă sunt contaminaţi şi eventual să le ofere ajutor medical, dar lui Silviu i-a fost teamă că s-ar putea îmbolnăvi chiar de la medici, care umblaseră deja prin multe case lovite de pestă.  
 
Ignorând avertismentele acestora, au luat-o la fugă şi au ajuns, după mai multe ore, la marginea oraşului. Acolo au trecut printr-o pădurice şi au intrat, extenuaţi, în gară.  
 
Deja nu aveau cum să ştie dacă s-au contaminat în acest periplu sau nu - nu le rămânea decât să rişte.  
 
În cele din urmă, s-au urcat într-un tren şi au părăsit Capitala.  
 
 
 
 
 
Patru. Când au ajuns în Constanţa, încă tremurau de frică. Neavând niciunul dintre ei febră sau frisoane, tindeau să creadă că scăpaseră necontaminaţi, deşi nu puteau fi siguri sută la sută.  
 
Au mers pe peron, apoi au ieşit într-un bulevard.  
 
Când au văzut în depărtare o patrulă de indivizi îmbrăcaţi în alb, au „îngheţat”. Însemna că şi Constanţa fusese lovită de epidemie, şi aceşti medici nu se ştie dacă puteau face mare lucru pentru ei.  
 
Apropiindu-se, au constatat însă că era o altfel de patrulă, neavând nimic de-a face cu domeniul sanitar.  
 
Păreau prietenoşi. S-au apropiat.  
 
„Salut, sunteţi de aici?”.  
 
Având în vedere riscurile, Silviu s-a gândit iniţial să mintă, dar şi-a dat seama că, necunoscând Constanţa, s-ar fi dat de gol imediat.  
 
„Nu, suntem din Bucureşti. Dar credem că nu suntem contaminaţi, am fugit în căutarea unei zone mai sigure”.  
 
„Aici e sigur, e domeniul nostru. Dacă ar intra un producător de filme sau un om de-al lui, în cinci minute ar fi mort”.  
 
„E bine, pentru că noi suntem de-ai voştri. Ştii tu, filme, seriale, descărcări de pe site-uri de torrents...”, încercă Silviu să dea un uşor aer de glumă.  
 
S-a trezit însă că şeful patrulei îi pune o mână în gât şi îl priveşte fix în ochi:  
 
„Sigur sunteţi de-ai noştri?”, îi trânti pe un ton ameninţător, rece.  
 
„Sigur”, rosti Radu, fără să clipească.  
 
Cuvântul i-a fost crezut şi peste puţin timp se aflau cazaţi într-o casă cu curte, la unul dintre membrii patrulei.  
 
Ceea ce nu înţelegea bine Silviu era ce anume controla această patrulă, de vreme ce Constanţa nu fusese contaminată, şi de ce erau şi aceştia îmbrăcaţi în alb, dar, pentru a nu-şi forţa norocul, s-a abţinut de la orice întrebare suplimentară.  
 
Deocamdată erau în siguranţă. Şi el, şi Corina erau extenuaţi şi trebuiau să doarmă.  
 
După aceea, vor mai vedea.  
 
 
 
 
 
Cinci. Când s-au trezit a doua zi de dimineaţă, au luat micul dejun şi au băut o cafea cu unul dintre membrii patrulei, care îi găzduise în casa sa.  
 
Apoi au plecat într-o mică plimbare în oraş.  
 
S-au oprit chiar la o terasă, la o bere pe care au savurat-o îndelung.  
 
Erau liberi, asta era ceea ce conta cel mai mult!  
 
Liberi faţă de nebunia producătorilor de film, faţă de o epidemie scăpată de sub control, faţă de o societate în ruină.  
 
Aveau tot timpul să se regăsească, să se reculeagă şi să-şi clădească un viitor împreună. Fiindcă o iubea pe Corina şi voia să ducă povestea lor mai departe.  
 
Au vizitat împreună câteva muzee, s-au plimbat prin parcuri.  
 
S-au intersectat însă în centrul Constanţei cu câteva patrule îmbrăcate în alb, prilej pentru a-şi pune din nou întrebarea (rămasă deocamdată fără răspuns) ce anume supravegheau acestea.  
 
Seara, au servit cina la o masă improvizată în curte. Acea atmosferă oarecum rustică îi făcea să se simtă mai bine, mai natural.  
 
„Ai la tine DVD-urile cu Oldboy şi Triangle?”, îl întrebă la un moment dat Corina.  
 
„Nu, din păcate le-am lăsat în Bucureşti. Dar nu-i nimic, putem cumpăra oricând altele”, îi răspunse Silviu şi goli paharul de apă minerală.  
 
I s-a părut că pe faţa gazdei sale a apărut un uşor rictus la auzul acestui dialog. Nu putea înţelege de ce.  
 
„Cine ştie”, îşi zise Silviu, apoi încercă să nu se mai gândească la nimic. În noaptea aceea voia să doarmă din nou cât mai mult, se simţea încă epuizat, fizic şi psihic.  
 
Peste puţin timp, a adormit, ţinând-o pe Corina strâns în braţe.  
 
A doua zi de dimineaţă, s-au trezit cu bubuituri puternice în uşă.  
 
„Cine e?”, a întrebat Silviu, încă buimac de somn.  
 
„Noi suntem”, a auzit o voce, apoi, fără să mai aştepte aprobare, liderul patrulei a năvălit peste ei în cameră.  
 
„Aţi zis, la început, că sunteţi de-ai noştri”, li se adresă.  
 
„Întocmai”, replică Silviu, nedumerit.  
 
„De pe ce site-uri aţi descărcat?”.  
 
„De pe cele mai cunoscute... Mininova, The Pirate Bay, Kickass Torrents...”, enumeră băiatul, la întâmplare.  
 
„Şi DVD-uri de unde aţi cumpărat?”.  
 
„Păi de la diverse magazine online... De ce?”.  
 
„Adică vrei să spui că le-aţi dat bani producătorilor şi regizorilor? Că le-aţi asigurat profit îmbuibaţilor ălora care se plimbă pe iahturi şi se droghează? Că aţi trădat cauza?”, tună liderul patrulei.  
 
„Cum adică...”, rosti Silviu, încurcat. „Nu am trădat nicio cauză, am văzut atât filme piratate, cât şi legale, asta e tot”.  
 
„Lasă că ne-am lămurit... Ne-am lămurit de ce parte sunteţi”, zise acela şi părăsi încăperea grăbit.  
 
Silviu şi Corina s-au plimbat prin oraş, descumpăniţi. Au ieşit la o terasă, dar nu se mai simţeau la fel de liberi, la fel de în siguranţă.  
 
„Tu ai înţeles ce voia ăla de la noi?”, l-a întrebat Corina.  
 
„Sincer, nu”, a răspuns Silviu, deconcertat. „Doar producătorii nu sunt atât de nebuni încât să-şi închipuie că există cineva care să nu fi descărcat niciodată vreun film, iar ăştia de aici nu or fi atât de nesănătoşi să creadă că există cineva care să nu fi dat în viaţa lui banii pe un film...”.  
 
„Şşş... taci puţin”, îl îndemnă Corina, făcându-i semn să privească la masa alăturată.  
 
Acolo se aşezaseră doi membri ai unei patrule, îmbrăcaţi complet în alb.  
 
„Ai prins vreunul azi?”, întrebă primul.  
 
„Nu, dar am auzit că au fost detectaţi doi veniţi din Bucureşti. Cică au dat bani pe DVD-uri”, răspunse celălalt.  
 
„Tot pedeapsa aceea îi aşteaptă?”.  
 
„Da, tot scaunul electric. Când mă gândesc că unii dintre ei nu mor din prima, ci se zbat şi se prăjesc... Aşa, ca în The Green Mile...”.  
 
„Şi îţi place asta?”.  
 
„Nu ştiu dacă îmi place sau nu... dar tot ce pot spune este că îşi primesc pedeapsa pe care o merită. Auzi, să dai bani pe filme...”.  
 
Silviu şi Corina stăteau lipiţi de scaune, crispaţi.  
 
Acum înţelegeau prea bine că nu făcuseră decât să schimbe un tip de moarte cu altul.  
 
 
 
 
 
Şase. După ce membrii patrulei au plecat de la masă, s-au ridicat şi ei şi s-au făcut nevăzuţi pe una dintre arterele oraşului. Ştiau de-acum că nu se vor mai putea întoarce la casa unde fuseseră găzduiţi - ar fi însemnat moarte sigură.  
 
Silviu o ţinea strâns de mână pe Corina, se temea că din moment în moment ar putea fi ridicaţi.  
 
Se gândea cum ar agoniza amândoi pe scaunul electric, cum ar fi cuprinşi de spasme şi convulsii înfiorătoare, care ar putea fi ultimele lor gânduri la despărţirea de această lume odioasă, haină şi neprimitoare...  
 
Oare există cu adevărat viaţă (existenţă) şi după moarte?  
 
Oare va mai rămâne ceva care să salveze planeta?  
 
Mergeau pe străzi speriaţi, dezorientaţi, într-un imaginar drum către eliberare.  
 
„Nu ştiu de ce patrulele seamănă atât de mult între ele, cele din Bucureşti şi cele din Constanţa... Nu sunt sigur decât de un singur lucru, asta este «Teroarea albă»... Alcătuită din oameni pe care i-am crezut la fel ca şi noi... Adevărul e că primul avea dreptate - nu e nicio diferenţă între a muri de ciumă sau a te prăji pe scaunul electric, între a muri ucis de producători sau de piraţi”, rosti Silviu.  
 
Au trecut de câteva filtre, se îndreptau către marginea oraşului.  
 
Nu ştiau exact încotro o vor apuca, dacă mai erau vreun oraş sau vreo localitate sigure, în care să nu se afle în primejdie.  
 
Au mers aşa ore în şir, sperând să scape de patrulele morţii.  
 
„Ştii, am uneori impresia că totul e fatidic, că ne aflăm într-un cerc din care nu putem ieşi... Ca în filmul acela pe care l-am luat pe DVD”, rupse tăcerea Corina.  
 
„Triangle?”, întrebă Silviu.  
 
„Da, Triangle”, confirmă prietena sa.  
 
Cuvintele „pe care l-am luat pe DVD” au fost auzite însă de membrii unei patrule, care i-au arestat şi i-au luat pe sus imediat.  
 
În câteva ore doar, cei doi au fost încarceraţi într-o închisoare, ca nişte deţinuţi periculoşi, raşi în cap şi daţi în grija gardienilor.  
 
A doua zi, urmau să fie executaţi prin electrocutare pe temutul scaun.  
 
Piraţii nu se jucau, la fel ca şi producătorii. Doar că fiecare o făcea în maniera sa.  
 
„Bine, dar nu poate fi legal aşa ceva”, protestă Corina.  
 
„Acum, am impresia că fiecare oraş are legea lui”, răspunse Silviu, care îşi aminti de fragmentul pe care îl citise la început:  
 
Dacă pe această planetă a durerii şi a suferinţei va mai rămâne o singură portiţă către Infern, o singură (mică) trapă spre Întuneric, omul, această fiinţă duală, contradictorie şi perversă, se va grăbi să intre prin ea, ducând totul (şi propria existenţă, şi propriul suflet, şi destinul planetei) la pierzanie”.  
 
De acum, ştia că totul e iremediabil pierdut.  
 
Că omul nu se va mai salva prin forţele proprii.  
 
Cei doi îndrăgostiţi s-au privit, pentru ultima oară, în ochi, apoi au murit în chinuri groaznice pe scaunul electric.  
 
În numele unei aşa-zise dreptăţi.  
 
 
 
 
 
Şapte. „Sfârşit”, apăru scris, cu litere de-o şchioapă, pe ecran.  
 
„Aţi urmărit filmul artistic «Teroarea albă»”. Pentru mai multe filme, vizitaţi site-ul nostru... apoi apărea o adresă de Internet.  
 
În sală domnea o linişte totală. Spectatorii erau încremeniţi, palizi, nemaiîndrăznind nici să se mişte.  
 
Ar fi vrut să întrebe unde sunt speranţa, bucuria, iubirea, dar erau incapabili să o facă.  
 
Se simţeau ca şi cum ar fi supravieţuit unui cataclism, însemnaţi pe viaţă, rămaşi cu o traumă pe care nu o vor putea uita.  
 
Stigmatizaţi. Umili. Învinşi.  
 
De câteva luni, şi în România se introdusese rularea gratuită de filme în cadrul unui program de culturalizare a populaţiei. Filmul „Teroarea albă” făcea parte din acest program.  
 
„Auzi tu”, îi zise un supraveghetor de sală unui coleg de-al său, „pe vremea mea nu exista aşa ceva... Cum să vadă gratuit filmul?”.  
 
„Nişte nenorociţi... Ar merita gazaţi cu toţii”, răspunse celălalt.  
 
Peste ecran cade cortina.  
 
 
 
Sursă foto:  
 
By Rita Greer - The original is an oil painting on board by Rita Greer, history painter, 2009. This was digitized by Rita and sent via email to the Department of Engineering Science, Oxford University, where it was subsequently uploaded to Wikimedia., FAL, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7667357  
 
 
 
Post-scriptum. Prin această nuvelă, cumplită în felul ei, nu doresc să glorific răul din om sau să prezint o viziune nihilistă asupra vieţii. Ci doar vreau să spun (într-o manieră aparte, e drept), aşa cum am încercat să lămuresc şi la început, că atâta vreme cât va mai rămâne un singur grăunte de rău în om, omenirea va fi pierdută, fiindcă omul nu este dispus să eradicheze acest rău, ci dimpotrivă, să-l amplifice până la dimensiuni cosmice. Omul trebuie să se nască din nou. Din câte îmi amintesc, şi Iisus a spus: „trebuie să vă naşteţi din nou”. Doar astfel, sau doar printr-o intervenţie divină asupra structurii umane, omenirea va putea fi salvată.  
 
Aceasta este viziunea mea, rezultată în urma unei analize atente a tot ceea ce se petrece în prezent pe Pământ, ca şi a ceea ce s-a întâmplat în trecut (vezi, de pildă, Inchiziţia sau nazismul), şi acesta este mesajul pe care doresc să-l transmit cititorului. Sper că acesta mă va recepta corect, aşa cum şi eu sper că am înţeles corect operele altor scriitori sau cineaşti cu viziuni similare.  
 
Autorul.  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
TEROAREA ALBĂ / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2107, Anul VI, 07 octombrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!