Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



SCENARIUL DIN CARE NU SE POATE IEŞI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Blazat, singuratic, muribund... 
  
Astfel mă simţeam, rătăcit într-o contemporaneitate ale cărei reguli nu le înţelegeam, ale cărei aspiraţii mă depăşeau total. 
  
Unul dintre puţinele refugii pe care le găseam în această lume decăzută era universul filmului. Acolo personajele prindeau viaţă, lumi fantastice se deschideau în faţa spectatorului, care încerca emoţii vii, se identifica cu personajele, trăia, respira şi murea odată cu ele... Un întreg univers în miniatură. 
  
Exasperat însă de calitatea ultimelor producţii, am avut o întrevedere cu regizorul Cristescu. 
  
„Chiar nu mai găsiţi altceva? Dialoguri răsuflate, vulgarităţi introduse de-a valma, teme impuse de nu-ştiu-ce trend ce se face simţit la nivel mondial, finaluri care să mulţumească un spectator mediocru? Cât trebuie să mai aşteptăm ca să produceţi o capodoperă?”. 
  
„Ştii, eu nu sunt chiar Bergman sau Scorsese...”, încercă să îmi replice. 
  
„La naiba, şi crezi că nu ştiam asta? De asta te temeai, că te voi confunda cu Bergman sau cu Scorsese?!”. 
  
„Pot încerca să...”, continuă, derutat. 
  
„Nu, nu mai încerca nimic. E suficient ce ai încercat în ultima vreme. Eu mă retrag din jocul ăsta!”, am exclamat, furios. 
  
Cu regizorul amintit colaborasem la realizarea a două filme ce avuseseră oarecare succes (deşi nu unul important), pentru care scrisesem scenariul. Acum, însă, eram tot mai nemulţumit de calea pe care o apucase şi nu m-am liniştit până nu i-am făcut cunoscut acest lucru. 
  
Am încheiat convorbirea şi mi-am văzut în continuare de ale mele. Mai trist era că nici eu nu mai aveam inspiraţie în a scrie şi, chiar dacă aş fi avut, nu cunoşteam niciun alt regizor în afara lui Cristescu, la care eventual să apelez. 
  
Seara târziu, m-am uitat la un serial pe care îl urmăream cu relativ interes, apoi am adormit, încercând să nu mă mai gândesc la nimic. 
  
  
...Când m-am trezit, nu îmi mai aminteam ce făcusem în ultima zi, care se scursese de la întrevederea cu regizorul. Mă simţeam ameţit, confuz şi mă durea capul. 
  
Însă încă nu avusesem şocul cel mare. Am privit lângă mine şi am zărit cadavrul însângerat al unei femei. Lângă trupul acesteia se afla un cuţit aruncat cam la un metru distanţă, iar mâinile îmi erau pline de sânge. 
  
Nu se poate... 
  
Să fi comis o crimă şi acum să nu îmi mai amintesc nimic? m-am întrebat, îngrozit. 
  
Dar, în afară de decriptarea acestei enigme (esenţială pentru a înţelege cine sunt, ce am făcut şi ce îmi mai rămâne de întreprins de acum încolo), îmi era clar că trebuia să fug. 
  
Într-o cursă contracronometru, fără să mă opresc nicio secundă, fără să am vreo ezitare, aproape fără să respir. Fără să îmi pun prea multe întrebări, fără să mai aştept niciun răspuns. 
  
Trebuia să fug de poliţie, de rudele femeii decedate, de cunoscuţi, de aproape toată lumea. Fiindcă nimeni nu m-ar fi crezut, având sângele ei pe mâini şi amprente peste tot la locul crimei, că n-am omorât-o eu. De altfel, nici eu nu puteam fi sigur 100% că sunt nevinovat. Doar atât, că nu îmi aminteam ce se petrecuse în ziua aceea. 
  
Am privit-o mai cu atenţie şi am îngheţat. 
  
Era Delia, o actriţă cu care colaborasem la unul dintre filmele regizorului Cristescu şi, mai mult, de care fusesem îndrăgostit în secret! 
  
Nu se poate să mi se întâmple aşa ceva, am murmurat, pierdut, apoi m-am îndepărtat în fugă. 
  
Am intrat în curtea unui liceu, apoi m-am îndreptat către toalete, atent să nu mă vadă nimeni. Trebuia să mă spăl de sânge şi să o fac cât mai repede, altfel eram pierdut. 
  
Când am dat drumul la apa rece, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. M-am gândit pentru o clipă la Dumnezeu, la sacrificiul cristic. 
  
„Doamne, sper să nu fiu eu făptaşul!”, am murmurat şi mi-am spălat repede mâinile. Dacă ar fi fost să duc paralela mai departe, aş fi putut spune că asemeni lui Pilat din Pont. 
  
Când am terminat, mi-am dat cu puţină apă rece pe faţă şi am ieşit tiptil, asemeni unei pisici, din incinta liceului. 
  
Am ajuns în stradă şi am început să merg încet, cu mâinile la spate. Mă gândeam deja la ce am de făcut în continuare. 
  
  
Am intrat în casă aproape tremurând. Trebuia să plec undeva unde să mi se piardă urma, asta era clar. Chiar dacă mă strecurasem neobservat, poliţia îmi va găsi amprentele la locul faptei şi mă va căuta. 
  
Eram prins ca într-o plasă de păianjen, deşi nu ştiam, în continuare, dacă am vreo vină în toată povestea asta sau nu. 
  
Am luat la mine toate economiile de care dispuneam şi m-am îndreptat către gară. Mă gândisem să iau primul tren spre un oraş cât de cât cunoscut, ca Braşov sau Constanţa, apoi voi vedea ce am de făcut. Deocamdată esenţial era să nu fiu prins. 
  
În Gara de Nord, nu-mi găseam liniştea. Am cumpărat un bilet de tren, apoi m-am aşezat pe o bancă şi am încercat să citesc o revistă. 
  
Mă uitam la semenii mei înfricoşat, crispat - îmi era teamă că oricare dintre ei m-ar putea urmări, m-ar putea recunoaşte. Ulterior, am alungat acest gând, catalogându-l drept absurd - doar nu mă văzuse nimeni la locul crimei, reuşisem să fug de acolo înainte de a se întâmpla ceva. 
  
Am închis revista şi am băgat-o în sacoşă. Apoi m-am îndreptat către peron. 
  
Nu am făcut însă câţiva paşi, că am fost oprit de un om al legii. 
  
Când mi-a rostit numele şi a spus că trebuie să îmi pună câteva întrebări, am îngheţat. 
  
Deci, în pofida a ceea ce crezusem eu, poliţia se mişcase extrem de repede. 
  
  
Să fugi. Să fugi continuu, ca un paria, ca un blestemat, ca o târâtură. 
  
Să te simţi ca ultimul om, să nu ai curajul de a-ţi privi în ochi semenii. 
  
Să simţi că ţi-ai pierdut atât identitatea, cât şi Dumnezeul. 
  
Am izbucnit în plâns în acele zile, aproape că mi-am dorit să mor. 
  
Poliţia îmi dăduse temporar drumul, oamenii legii spuneau că nu au suficiente probe ca să mă incrimineze, dar trebuia să nu părăsesc localitatea şi să fiu, la nevoie, la dispoziţia lor pentru noi interogatorii. 
  
Stăteam închis în apartament, încercam să îmi alung gândurile negre şi singurătatea cu câte o bere rece, dar îmi era imposibil să îmi găsesc liniştea. 
  
Delia... De ce tocmai tu, de ce să te ştiu moartă???, strigam, apoi mă prăbuşeam între perne, zguduit de plâns. De ce să nu ne mai vedem niciodată?? 
  
Pe urmă mă izbeam din nou de acel zid impenetrabil. 
  
Nu avusesem o relaţie cu Delia, nici măcar nu ieşisem împreună. 
  
O cunoşteam doar de la filmări şi o iubisem în tăcere. 
  
Atunci, ce căutam lângă trupul ei neînsufleţit? De ce aveam sângele ei pe mâini?, mă întrebam, în continuare cutremurat de plâns. 
  
Nu consumam substanţe interzise. Era exclus să fi făcut vreo criză de gelozie şi să o fi ucis, pentru că deşi auzisem că iese cu un tip, nu-l cunoşteam pe acela şi, în plus, nu avusesem nicio reacţie violentă la aflarea veştii, fusesem cel mult descumpănit. 
  
Care era, până la urmă, adevărul? 
  
...Să fugi. Să fugi ca un sălbatic, ca un damnat, temându-te nu numai de lege, de ceilalţi şi de judecata lor, dar chiar şi de tine însuţi. 
  
De propriul labirint fără ieşire, de propriul puzzle indescifrabil, de propria cetate inexpugnabilă. 
  
Să fugi la infinit, să nu ştii dacă la capătul drumului te va aştepta pedeapsa sau iertarea. Să nu ştii dacă în faţa Fiului lui Dumnezeu, a Mielului Blând, eşti un suflet rătăcit sau unul de ucigaş, dacă asupra ta planează semnul crucii sau anatema. 
  
Să nu înţelegi cine eşti cu adevărat, să nu ştii cine ai fost în acea după-amiază teribilă când, în incinta unui liceu, te-ai spălat pe mâini de sângele unei fete pe care o adoraseşi cândva... 
  
Să ştii că moare ceva din tine cu fiecare clipă, de parcă trupul ţi-ar fi măcinat de cancer... 
  
...Nu mai suport. 
  
M-am gândit la un moment dat că viaţa nu mai merită trăită, dar mi-am dat în acelaşi timp seama că nu pot renunţa la ea înainte de a descifra enigma, nu îmi pot permite „luxul” de a muri fără să cunosc adevărul. 
  
  
Într-o după amiază, am intrat la cinema, la un thriller. Simţeam nevoia, în pofida efectelor devastatoare produse asupra mea de recentele evenimente (sau poate tocmai de aceea), să intru într-o lume imaginară, să mă detensionez, fie şi pentru aproximativ o oră şi jumătate. 
  
Acţiunea m-a prins, actorii erau buni, scenariul de asemenea. Mă simţeam total conectat la acţiune, pot spune că făcusem o alegere inspirată. 
  
Când am ieşit de la film, m-am oprit la un local să beau o bere. 
  
Lângă mine s-a aşezat un tip gras, antipatic, cu ochi mici şi o privire pătrunzătoare. Părea un fel de „hooligan”, un suporter de fotbal pus pe harţă. 
  
Neştiind ce să fac, l-am salutat uşor din cap, apoi am întins mâna după halbă. 
  
Mi-a prins mâna şi aproape că mi-a strivit-o de masă. 
  
„Vierme, ştii cu cine stai de vorbă?”, aproape că a strigat. 
  
„Nu, la ce te referi?”, am bâiguit, speriat de moarte. 
  
„Sunt fratele Deliei”, rosti, în timp ce îmi strângea tot mai tare mâna. „Dacă poliţia nu te înfundă, să nu te bucuri prea tare, fiindcă vei avea de-a face cu mine!”, continuă, apoi sparse halba de colţul mesei şi părăsi localul. 
  
Înfiorător! 
  
Deci nici aici nu scăpasem... 
  
Poate că nici nu există ieşire, ca în thriller-ul pe care tocmai îl vizionasem. 
  
  
Fug de o pedeapsă nemeritată sau fug de mine însumi? 
  
Sunt o victimă sau un ucigaş? 
  
...Dar cum aş putea face lumină în acest caz, cum aş putea descifra misterul, dacă nu îmi mai amintesc nimic din acea zi? 
  
Cu o zi înainte eram „pierdut” într-ale mele, mă gândeam că îmi doresc un nou film, avusesem acea discuţie neplăcută cu regizorul Cristescu. 
  
Cu o zi după, mă trezisem lângă cadavrul Deliei. 
  
Dar în ziua fatidică? 
  
În ziua care conţinea răspunsul la toate întrebările? 
  
Oricât am încercat, nu mi-am amintit absolut nimic. 
  
Păream a fi condamnat la chin şi uitare, la o tortură perpetuă, asemeni lui Prometeu. 
  
Fiindcă asta mi se întâmpla - cu fiecare nouă zi, cu fiecare clipă, cu fiecare amintire mă simţeam mutilat, distrus, ucis, de parcă o pasăre de pradă ar fi venit, mereu şi mereu, să îmi devoreze ficatul... 
  
Nu există ieşire din acest joc infernal. 
  
Nu se poate, cedez. 
  
Probabil, mă voi sinucide. 
  
Dar, înainte de asta, trebuie să mai am o întrevedere cu regizorul Cristescu. Poate îl conving să ecranizeze povestea mea. 
  
  
L-am sunat a doua zi de dimineaţă. 
  
A rămas să ne întâlnim „pe teren neutru”, la studioul de film. 
  
Am băut înainte o bere neagră, pentru a-mi face curaj, apoi am plecat spre destinaţie. Mă uitam la chipurile oamenilor din autobuz - unele grave, altele vesele, altele indiferente. 
  
Ce ciudat! Le vedeam, probabil, pentru ultima oară. 
  
Peste puţin timp, mă aflam la studioul lui Cristescu. 
  
Mi-a făcut semn să îl urmez în biroul său. 
  
„Ceva de băut?”. 
  
„Doar un pahar cu apă, mulţumesc”. 
  
Îmi oferi paharul solicitat, apoi îşi aşeză tacticos mâinile pe birou. 
  
„De ce ai dorit să ne vedem? Ultima dată spuneai că totul s-a terminat”. 
  
„Mda, cam aşa a fost. Dar a intervenit ceva”. 
  
„Ce anume?”, mă chestionă privindu-mă cu atenţie şi aprinzându-şi o pipă. 
  
„Nu ştiu cum să-ţi explic. Nici nu ştiu dacă mă poţi înţelege. Dar, pe scurt, povestea e următoarea: sunt urmărit pentru o crimă pe care nu cred că am comis-o. Nu cred, spun, deci nici măcar nu sunt sigur de asta, fiindcă nu-mi amintesc nimic din ziua aceea. De atunci viaţa mea a devenit un coşmar, am intrat într-un veritabil thriller, fără să ştiu, fără să vreau. Simt că nu mai rezist. S-ar putea să mă sinucid. Dar, înainte de toate, vreau să-ţi prezint povestea. Îţi mai acord o şansă, încearcă să o pui în scenă, chiar şi după ce eu nu voi mai fi. Aşa, voi şti că nu a fost totul degeaba”. 
  
„Dar nu trebuie să-mi prezinţi povestea. Eu am creat povestea”, rosti calm şi pufăi din nou din pipă. 
  
„Cum adică tu ai creat povestea?”, am întrebat, derutat. 
  
„Cum o cheamă pe victimă, pe cea pe care nu ştii dacă ai ucis-o sau nu?”, îmi „răspunse” la întrebare cu o altă întrebare. 
  
M-am făcut că nu observ acest subterfugiu şi i-am dat informaţia cerută. 
  
„Delia. E o actriţă de-a ta, la care am ţinut mult...”, am rostit, apoi mi-am şters câteva lacrimi din colţul ochilor. 
  
„Delia. Bun”, spuse şi puse pipa deoparte. „Delia, vino puţin, te rog!”, strigă. 
  
Din încăperea cealaltă se auzi un uşor zgomot, apoi uşa se deschise şi în pragul ei apăru, teafără şi plină de viaţă, ba chiar şi fardată... Delia, actriţa cu care colaborasem, cea pe care o văzusem moartă în acea zi blestemată. 
  
„...Cum... cum este posibil?”, am întrebat, stupefiat, bâlbâindu-mă. 
  
„Stai, că nu au intrat toţi. Petru, Silviu, veniţi şi voi, vă rog!”. 
  
În cameră şi-au făcut apariţia Petru (alias poliţistul care mă acostase în gară) şi Silviu (cel gras care mă ameninţase în bar). 
  
„Ce e cu ei aici? Cine sunt?”, am întrebat, tot mai nedumerit. 
  
„Bune întrebări. Sunt actori de-ai mei, cu care colaborez la realizarea diferitelor filme. Pe Delia o ştii şi tu. Pe ceilalţi i-ai cunoscut doar pe stradă sau în bar”. 
  
„Ce înseamnă atunci toată mascarada asta?”, am întrebat, contrariat, deşi făcusem deja o supoziţie cu privire la cele întâmplate. 
  
„În ziua aceea, de care nu-ţi aminteşti deloc, ne-am întâlnit din nou. Am inventat un pretext, am stat de vorbă aici, apoi ţi-am turnat ceva în ceaşca de cafea. Ceva inofensiv pe termen lung, dar care te adoarme timp de aproape o zi şi te face să uiţi ce s-a întâmplat în ziua respectivă. Între timp, am machiat-o pe Delia, pe care am aşezat-o în stradă, ca şi cum ar fi fost moartă. Sângele era, evident, fals. Apoi te-am aşezat pe tine alături, şi am introdus şi un cuţit în scenă. După aceea te-am lăsat să acţionezi cum ai crezut de cuviinţă. Petru s-a costumat în poliţist şi te-a urmărit, apoi te-a oprit chiar în gară, înainte să pleci. Pe Silviu l-am trimis tot noi la localul de lângă cinema-ul pe care îl frecventezi. Şi cam asta ar fi toată povestea. Ai fost sub o discretă supraveghere tot timpul, fiindcă nu ne permiteam (şi nici nu ne doream) să faci vreo prostie. Dar trebuia să concepem un scenariu mai bun, diferit, aşa cum ne ceruseşi. Ce zici? Acesta e destul de bun?”. 
  
„Cristescu, eşti un nemernic!”, am tunat şi apoi am luat un cuţit foarte ascuţit de pe masă şi l-am îndreptat către el. 
  
L-am văzut cum se albeşte la faţă şi încearcă să le ceară ajutorul lui Petru şi lui Silviu. 
  
I-am pus cuţitul la gât. 
  
„Până vin ei, eşti deja mort, amigo”, i-am spus. „Chiar crezi că o să te las să-ţi baţi joc de mine în halul ăsta?”. 
  
Cristescu tremura de frica morţii. 
  
„Îţi pot da bani...”, îngăimă. 
  
„Nu am nevoie de banii tăi!”, am exclamat, apoi m-am jucat puţin cu tăişul lamei. 
  
După care i-am dat drumul. 
  
„Ei, hai, că a fost tot o glumă”, i-am zis şi am aşezat cuţitul înapoi pe masă. „Doar nu credeai că o să te omor în propriul studio”, am rostit şi am izbucnit în râs. 
  
„Deci...”, rosti, uşor nedumerit, „cum ţi se pare scenariul?”. 
  
„E bun”, i-am răspuns. „Mă rog, nu e chiar capodoperă, dar suficient de bun cât să mă intereseze. Bineînţeles, Delia, Petru şi Silviu vor face parte din distribuţie”. 
  
„Atunci e bine. Şi cine îl va semna?”. 
  
„Amândoi. E mica revanşă pe care îmi permit să mi-o iau. Regia îţi rămâne, fireşte, în întregime”. 
  
„În regulă. Cred că o să ne înţelegem bine”, rosti şi îşi aprinse din nou pipa. 
  
  
...Stau în apartament, beau un juice rece şi privesc la DVD-player filmul regizat de Cristescu. 
  
E bun, fără îndoială. Aşa îmi dorisem să iasă. 
  
Deşi nu cu orice preţ. 
  
Mă gândesc în tot acest timp care e rostul filmelor - să ne facă să uităm de noi înşine, să intrăm într-o lume paralelă, să visăm cu ochii deschişi şi să iubim cu pasiune, aşa cum poate în viaţa reală nu ni se întâmplă prea des, sau să ne sperie, să ne acopere de mister, să ne arunce într-un thriller pe care avem impresia că îl putem plăti chiar cu viaţa? Să ne ajute să redevenim inocenţi sau să ne facă să ne credem, la rându-ne, eroi de cinema? Să ne deschidă drumul către infinit sau către noi înşine? 
  
Cine ştie... Poate că toate variantele de mai sus sunt valabile... 
  
Tind să cred că e aşa. 
  
Nebunul de Cristescu... Auzi, ce să-i treacă prin cap!!! 
  
Chiar atunci, am auzit soneria de la intrare. 
  
La gândul că ar putea fi Delia, m-au trecut fiori. 
  
De plăcere şi de frică, în egală măsură... 
  
Foto: By Fernando de Sousa from Melbourne, Australia - Flickr, CC BY-SA 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=2026710 
  
Referinţă Bibliografică:
SCENARIUL DIN CARE NU SE POATE IEŞI / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2070, Anul VI, 31 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!