Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



EXILAT PE PLANETA BLESTEMELOR ETERNE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Veştile despre magia practicată de vrăjitoarea Hira împânziseră galaxia. Era cea mai de temut stăpânitoare a secretelor magice, iar ceea ce adusese în jurul ei reprezenta dezastru pur: locuitori ai galaxiei amuţiţi, îngheţaţi pe vecie, transformaţi în stană de piatră sau ucişi. Familii destrămate, cimitire suprapopulate, kilometri de ţinuturi întregi arse, ca în urma exploziilor nucleare. Falii ale timpului în care puteai aluneca cu uşurinţă între lumi fără a mai găsi drumul de întoarcere, porţi către lumi subterane în care se practica tortura, locuri stranii şi misterioase de unde nu se mai întorsese nimeni, niciodată.  
 
Aceasta era doar o parte a cumplitului bilanţ. Cerea un tribut greu, în bani sau în metale rare, ca un fel de ”taxă de protecţie galactică”, pentru a-i lăsa în pace pe locuitori. Cine refuza sau nu avea mijloacele necesare pentru a o achita, era imediat înrolat ca sclav pe viaţă în slujba Hirei, pus să presteze cele mai grele, de-a dreptul infernale munci. Iar, în sfârşit, cine nu accepta nici să devină sclav, era pe loc transformat în bloc de gheaţă sau stană de piatră.  
 
Era o întreagă domnie a terorii, aşa cum niciun cetăţean al galaxiei nu şi-ar fi închipuit, în urmă cu câţiva ani, că se va petrece. Liniştea şi pacea păreau cuvinte desprinse dintr-un dicţionar prăfuit şi uitat de timp.  
 
Oare cât aveam să mai îndurăm?  
 
Dar, pentru a nu mai îndura, se putea face oare cu adevărat ceva? Cineva care să stăpânească magia mai bine decât ea nu exista în tot universul cunoscut. Apoi, pe Planeta Blestemelor Eterne, unde îşi avea Hira sălaşul, nicio fiinţă vie venită din exterior nu putea rezista prea mult timp, din cauza vrăjii demonice care împânzea atmosfera. Puţinii care se încumetaseră deveniseră un fel de exponate pietrificate într-un Muzeu al Morţii. În sfârşit, presupunând că ai fi putut ajunge, printr-un miracol, viu în faţa ei, era practic imposibil să o răpui în luptă.  
 
Aşa că resemnarea domnea peste Galaxie, fiindcă raţiunea îţi spunea că nu are sens să te împotriveşti.  
 
Totuşi, după ani de suferinţă, de groază, şi după ce un foarte bun prieten îşi găsise, la rându-i, sfârşitul în împărăţia blestemată a vrăjitoarei, sporind lista victimelor acesteia, deşi intenţionase să o diminueze, m-am hotărât să încerc imposibilul.  
 
Fireşte, nu pe cont propriu! - asta ar fi însemnat nebunie. Dar ştiam că există undeva, departe în Galaxie, pe Planeta Albă, un bătrân vrăjitor care stăpânea arta magiei la fel de bine ca şi Hira. Acesta însă nu fusese contactat de nimeni, întrucât precizase de la bun început că nu se va amesteca, invocând ”motive personale”.  
 
Totuşi, dacă exista măcar o şansă infinitezimală de a-l face să se răzgândească şi să intervină cumva, eram hotărât să o încerc. Într-o după-amiază ploioasă, cenuşie, când aproape aveam impresia că plouă cu acid în ferestre şi că orice ieşire afară ar fi devenit fatală (ştiam însă că nu e adevărat, ploaia de pe Pământ era absolut inofensivă), am interogat-o pe sora mea, una dintre puţinele care aveau cunoştinţă de reşedinţa vrăjitorului de pe Planeta Albă:  
 
"Spune-mi, te rog, unde, mai precis, îl găsesc pe Ji Yan?”.  
 
Mai întâi s-a albit la faţă, apoi s-a aplecat către mine, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzită sau chiar înregistrată de cine ştie ce dispozitiv ascuns chiar în camerele noastre, şi mi-a şoptit câteva cuvinte la ureche.  
 
”Aha”, am şoptit, după câteva minute, ca eliberat de o mare povară, dar aflat în faţa unei la fel de mari provocări. ”Aşa, deci”.  
 
*  
 
Nu m-am putut însă hotărî să acţionez la fel de rapid pe cât aş fi vrut. Ji Yan, cu siguranţă, nu auzise de mine, şi cum aş fi putut, oare, să-l determin să-şi încalce propriul angajament de neintervenţie? În tentativa, sau mai bine zis dorinţa mea de dreptate ce urma să se transforme într-o tentativă concretă de confruntare cu Hira, eram entuziast, dar nu inconştient.  
 
Au trecut săptămâni, poate luni, fără să fac nimic.  
 
Îmi vedeam de măruntul job pe care îl îndeplineam pentru a-mi putea câştiga onest existenţa, încercam să mă anesteziez cât mai mult şi să îmi pese cât mai puţin, deşi parcurgeam cu continuă îngrijorare veştile despre ce se mai petrecea prin Galaxie. Da, e adevărat, nu se reuşise instaurarea nazismului pe Pământ, numeroşi dictatori fuseseră, în cele din urmă, înlăturaţi de la putere, însă nu puteam spune că trăiam într-o societate cu adevărat echitabilă, lipsită de orori, de nedreptăţi şi de tragedii personale. Unii tineri deschid focul la întâmplare sau se sinucid, unele fete devin mame prea devreme, altele devin victime ale traficului de fiinţe umane sau ale violurilor întâmplătoare. Sunt oameni care mor din cauza drogurilor, alţii care sfârşesc în sanatoriul de boli mintale. Trăim într-o epocă în care proliferează şantajul, escrocheria, furtul, incestul, violenţa, discriminarea.  
 
Atunci, la ce bun că nu a reuşit încă nimeni să preia puterea absolută? Şi încă şi aici exista un risc - Hira se mulţumea deocamdată să guverneze strania şi îndepărtata Planetă a Blestemelor Eterne, şi să ceară birurile amintite, dar dacă într-o bună zi nu îi va mai fi de ajuns? Dacă va voi să înrobească toată Galaxia?  
 
Gândurile şi frământările mele, care erau doar simple ipoteze, au avut o nedorită confirmare practică, nu după multă vreme.  
 
La mică distanţă faţă de Pământ, se afla Planeta Iepurilor Luptători. Aceştia stăpâneau magia, însă la un nivel elementar, care nu se putea compara cu al Hirei, aveau o armată proprie, menită să-i apere de intruziunile nedorite şi, în pofida denumirii, îşi duceau existenţa în mod paşnic.  
 
Liderul lor, Marele Iepure, i-a plătit Hirei tributul solicitat, în metale preţioase, de care planeta lor era plină, însă la un moment dat a luat cuvântul în Consiliul Galactic şi s-a ridicat împotriva tiraniei odioasei vrăjitoare, susţinând că reprezintă o ameninţare la adresa integrităţii Galaxiei şi că trebuie ca cineva să ia atitudine, mai devreme sau mai târziu.  
 
Urmarea? La nici o săptămână de la această luare de poziţie, Hira a abătut un torent de lavă şi de metal topit asupra Planetei Iepurilor Luptători, exterminându-i, practic, pe aceştia aproape în întregime şi transformând planeta într-o ruină, mai rău decât celebrele noastre Hiroshima şi Nagasaki.  
 
Asta n-am mai putut să suport. Dincolo de simpatia şi bunele relaţii pe care le aveam cu Iepurii, era clar că următoarea ţintă a Hirei va deveni Pământul, la prima mişcare care n-ar fi însemnat supunere oarbă faţă de ea şi de tiranicul său imperiu. Nu puteam să stau şi să asist nepăsător nici la nenorocirea abătută asupra Iepurilor, nici la ameninţarea tot mai vădită pentru planeta noastră.  
 
M-am rugat cerului să-mi găsesc cuvintele potrivite în faţa lui Ji Yan şi m-am îmbarcat într-o navă de călătorie de cursă lungă, care avea în traseul său şi o oprire pe Planeta Albă.  
 
În ultima noapte petrecută pe navă, am avut următorul coşmar: mă aflam pe o planetă străină, care nu era nici Pământul, nici cea a Iepurilor. Totuşi, mii de cadavre de Iepuri carbonizaţi, care suferiseră cumplit înainte de moarte, având durerea întipărită pe chipuri, zăceau întinse pe pământ. Apoi o atmosferă grea, toxică, de sulf înecăcios te învăluia, ostilă şi periculoasă.  
 
Aveam în mâini o oglindă magică. Mă pregăteam să o înfrunt pe Hira aproape cu mâinile goale, dar ştiam că o putere nebănuită zace tocmai în acea oglindă. Apoi o văd pe vrăjitoare ridicându-se pe un covor fermecat undeva, mult deasupra mea şi râzând în hohote metalice, neomeneşti.  
 
Mă văd apoi pe mine însumi, transformat în stană de piatră, prizonier al Planetei Blestemelor, lăsând pentru eternitate o melodie jalnică, tânguitoare, care izvora din stânca neclintită, otrăvită cu suflul magic al Hirei, ce luase înfăţişarea mea pentru vecie.  
 
Mă trezesc din cauza unui hurducăit puternic, amortizat doar de învelişul din burete al scaunelor de lux în care călătoream.  
 
Tocmai aterizasem pe Planeta Albă.  
 
*  
 
După un popas la un hotel din apropiere şi o scurtă vizită efectuată prin împrejurimi, m-am îndreptat temător, nesigur, către reşedinţa lui Ji Yan. Ce aveam să-i spun? Cu chiu, cu vai, obţinusem pe Pământ un soi de delegaţie către planeta acestuia sub pretextul redactării unui material jurnalistic, dar ce aveam să fac mai departe? Nici măcar nu puteam să mint prea tare, un vrăjitor atât de iscusit ca el ar fi citit, fără îndoială, în mintea mea şi ar fi văzut că nu spun adevărul.  
 
Când am intrat în Palatul Alb, eram aproape paralizat de frică. Peste puţin timp, gărzile m-au condus la liderul lor, iar eu m-am trezit faţă în faţă cu bătrânul magician, având în mâini o ridicolă hârtie reprezentând o delegaţie, în suflet o mare teamă, şi în minte nicio idee.  
 
Atunci m-am rugat fierbinte, preţ de câteva momente, forţei supreme pe care noi, pământenii, o numim Dumnezeu: ”Doamne, ştiu că dorinţele noastre, ale pământenilor, pot să nu corespundă în totalitate cu ale tale. Ştiu cât suntem de imperfecţi. Dar, te implor, ajută-mă să găsesc cuvintele potrivite în faţa lui Ji Yan - dacă dau greş, Hira va distruge toată Galaxia, aşa cum a făcut-o şi cu Planeta Iepurilor Luptători”.  
 
”Iată, am fost dispus să te primesc, deşi ştiu că delegaţia ta este doar un pretext. Spune, aşadar, ce ai de spus, tinere pământean”, rosti vrăjitorul, cu o voce răguşită.  
 
Mi-am dres glasul şi i-am răspuns, pe nerăsuflate:  
 
”Înalte Ji Yan, voi fi sincer. Teroarea pe care a adus-o Hira în Galaxie este fără seamăn. Distruge, ucide, rade de pe suprafaţa pământului tot ce îi stă în cale, tot ce se ridică împotriva planurilor sale absurde de mărire şi dominare totală. Îşi foloseşte puterile magice în cele mai abjecte şi distrugătoare moduri cu putinţă, deşi ar fi trebuit cândva să depună un jurământ de onestitate. Suntem disperaţi. Un bun prieten şi-a pierdut viaţa din cauza ei, apoi, când credeam că am să pot trece şi peste aceasta, a trecut prin foc Planeta Iepurilor, provocându-le mulţi morţi şi distrugeri cumplite. M-am hotărât să încerc să îi răzbun şi să fac dreptate. Să anihilez pericolul care planează asupra Galaxiei. Dar sunt un biet neputincios în faţa puterilor terifiante ale Hirei. Nici măcar nu cunosc magia. Ce şanse, aşadar, aş putea avea?”.  
 
”Şi? De ce ai venit la mine? Cu ce te pot eu ajuta?”, s-a interesat Ji Yan, pe un ton ce mi s-a părut aproape mustrător.  
 
”Ştiu că ai invocat motive personale pentru a-ţi declara neutralitatea în cazul Hirei. Consider că nu e treaba mea să ştiu şi să judec de ce ai procedat astfel, şi nu am venit să-ţi cer să te răzgândeşti. Dar poate că mă poţi învăţa vreun truc, îmi poţi oferi vreo armă care să-mi dea măcar şanse de 50% într-o luptă ce altfel e total dezechilibrată”.  
 
”Stăpânesc magia la fel de bine ca şi ea, dar nu pot vedea prea clar în trecut. Spune-mi, ai mai fost vreodată pe Planeta Blestemelor Eterne?”.  
 
”Nu”, am răspuns. ”Niciodată”.  
 
”Prea bine”. Luă o pauză de câteva momente, cântărind atent ce avea să spună şi ce atitudine avea să adopte. ”N-ar trebui să mă amestec. Dar am avut şi eu o cunoştinţă pe Planeta Iepurilor, care a pierit în dezastrul provocat de Hira. Conştiinţa îmi spune că trebuie să te ajut măcar să porneşti cu şanse egale”.  
 
Am răsuflat uşurat.  
 
”Mulţumesc, bătrâne Ji Yan. Am să îţi rămân veşnic îndatorat”.  
 
Îmi făcu un semn scurt cu mâna să îl urmez într-o încăpere alăturată.  
 
Acolo era ca un fel de Sală a oglinzilor, cu nenumărate fascicule luminoase reflectate aproape la infinit, cu rame cu diamante roz şi alte pietre preţioase, ce păreau ca desprinse dintr-o feerie.  
 
Am luat loc pe un scaun în întregime din chihlimbar şi mi-am ascultat inedita gazdă:  
 
”Magia stăpânită de ea e foarte puternică şi nu poate fi învinsă în mod obişnuit. Mai mult, a contaminat întreaga planetă, astfel încât nici nu poţi rezista prea mult timp acolo fără să devii sloi de gheaţă sau stană de piatră. Însă există aici, pe Planeta Albă, o soluţie în care dacă te îmbăiezi devii rezistent la atmosfera de acolo. Nu te poate ajuta însă în confruntarea directă cu vrăjitoarea. Pentru aceasta am să te învăţ, cum spuneai, un mic truc. Las-o să deţină controlul, să îşi impună legea. Mai devreme sau mai târziu, va încerca să te hipnotizeze. Atunci vei scoate o oglindă fermecată, pe care ţi-o voi da eu, şi i-o vei aşeza direct în faţă, în calea propriei priviri. În acelaşi timp, vei rosti o scurtă formulă magică, pe care te voi ajuta tot eu să o memorezi. Acestea două, combinate, îi vor veni de hac. O vor îngheţa şi deposeda de toate puterile pentru o mie de ani”.  
 
Ochii îmi sclipeau a recunoştinţă neţărmurită.  
 
”Mulţumesc din suflet, mărite Ji Yan. Când vei dori, sunt gata să mă înveţi cele promise”.  
 
Peste câteva zile, după ce am mai vizitat câteva încăperi mirifice ale Palatului Alb, am primit şi lecţia mult dorită, am folosit baia în substanţa cu puteri miraculose şi apoi am plecat înapoi spre casă, cu o navă de călători, având în buzunar oglinda fermecată şi în minte, formula, atent şi exact memorată.  
 
*  
 
Întors pe Pământ, a trebuit din nou să mă confrunt, pentru o perioadă, cu lucruri banale, cotidiene.  
 
După cum am spus, aveam un job care îmi era absolut necesar, apoi, în timpul liber, în afara navigării pe Internet, reflectam la faptele şi evenimentele tot mai înfiorătoare care aveau loc pe Pământ. Războaie atroce, soldaţi kamikaze, molime crezute demult apuse, violenţe, acte fratricide, suiciduri, sacrificii sataniste - toate acestea aveau loc pe Terra în fiecare zi. Era un peisaj dezolant, înspăimântător, şi desigur că în această privinţă doar locuitorii Pământului erau vinovaţi - Hira, de pildă, nu avea niciun amestec în modul în care ne gestionam noi existenţa.  
 
Atât scrieri din Apocalipsă, cât şi unele vechi predicţii care îmi căzuseră în mâini vorbeau despre o mântuire a omului şi a omenirii. Despre un ”cer şi un pământ nou”. Despre speranţă.  
 
Însă toate acestea îmi păreau într-o contradicţie atât de flagrantă cu faptele şi lucrurile de pe Pământ, încât nici nu mai ştiam ce să cred.  
 
Desigur, poate că trebuia să sper că se vor împlini vreodată. Dar nu puteam să invoc în faţa familiilor rămase fără copii, a bătrânilor care mureau de inaniţie sau a rudelor unor fete violate şi tăiate în bucăţi o dreptate ce ”avea să vină”. Nu m-ar fi ascultat nu fiindcă nu ar fi vrut, dar ar fi părut prea utopic.  
 
Trăiam într-un continuu disconfort, într-o permanentă dedublare care nu îmi făcea bine. Mă trezeam deseori că evadez într-o lume imaginară, perfectă, eterică, sublimă, unde toate dorinţele puteau deveni realitate, pentru ca a doua zi să mă trezesc singur, golit pe dinăuntru, dezabuzat în faţa unei ceşti de cafea goale şi a unei noi zi ce avea să aducă aceleaşi evenimente.  
 
Ultima mea prietenă, o fată pe nume Sonia, mă părăsise demult. Când îmi răsfoiam albumele cu fotografii, mă cuprindea o nostalgie de nedescris văzând cum imortalizasem pe peliculă momentele în care râdeam, ne plimbam prin parcuri, ne sărutam, eram fericiţi. Fuseseră clipe frumoase, trăite din plin, emoţionante.  
 
Într-o seară, am ascultat un album cu piese care constituiseră fondul reuşitei noastre romance, apoi, târziu în noapte, am adormit.  
 
Am avut următorul vis:  
 
Se făcea că ajunsesem pe Planeta Blestemelor Eterne. Cratere uriaşe din care ţâşnea lavă se deschideau în faţa mea, pe care de-abia reuşeam să le evit.  
 
Înotam apoi într-un râu plin de Iepuri Luptători morţi, care pluteau în derivă. Mâinile mele se izbeau de cadavrele lor, începusem să mă tem chiar să nu contractez vreo boală.  
 
Apoi un lichid negru, dens, ca păcura invada râul, făcându-mă să grăbesc ieşirea pe mal, pentru a nu fi intoxicat sau tras la fund. Acolo mă aşteptau dragoni stranii, aurii cu ochi roşii şi cu suflarea otrăvită.  
 
După ce am reuşit să trec şi de aceştia, m-am trezit brusc faţă în faţă cu Hira.  
 
Inima mi-a bătut cu putere, timpul parcă stătuse în loc.  
 
”Bine ai revenit pe Planeta Blestemelor”, rosti aceasta, accentuând într-un mod straniu, cu inflexiuni metalice, ca de robot, verbul.  
 
”Cum adică am revenit? Nu am fost niciodată aici...”.  
 
”Ce te-a întrebat Ji Yan pe Planeta Albă? Dacă ai mai fost pe aici. Tu ai zis că nu, niciodată. Dar eu îţi spun: bine ai revenit pe tărâmul care îţi va aduce un sfârşit grabnic şi dureros... Ha, ha, ha...”, râse din nou, distorsionând silabele.  
 
Am privit Cerul şi de acolo mi s-a părut că se pogoară însăşi Moartea.  
 
Mă trezesc. Ceasul de masă ticăie în noapte, sacadat.  
 
Transpir. Mă îngrozesc. Mă sufoc.  
 
Tic-tac. Tic-tac.  
 
*  
 
Peste puţin timp, a trebuit să plec în mod real către Planeta pe care îşi avea sălaşul malefica Hira. Nu puteam să mai amân prea mult confruntarea cu aceasta, cine putea şti când mânia sau setea necugetată de putere aveau să o împingă la o nouă acţiune distructivă... Cine putea şti când anume va deveni ”prea târziu”... Pentru Pământ sau, poate, chiar pentru Galaxie...  
 
Am făcut eforturi susţinute pentru a nu mă lăsa impresionat prea uşor. Ştiam că armele date de Ji Yan îmi confereau şanse reale, iar, în cel mai rău caz, în care voi fi înfrânt, voi putea spune că am murit pentru o cauză nobilă.  
 
Însă până la acest scenariu negativ trebuia să mă gândesc doar la victorie.  
 
O voi păcăli. Trebuie să o păcălesc. O voi lăsa să se creadă atotputernică, aşa cum mă sfătuise, de fapt, şi bătrânul vrăjitor de pe Planeta Albă, apoi voi lovi fulgerător. Direct în plin, cum îşi atacă un şarpe veninos prada.  
 
Odată îngheţată pentru o mie de ani, restul va deveni destul de uşor. Ştiam că şi supuşii ei o urmează din teamă, nu din convingere, astfel că nu mă temeam prea tare de o revoltă sau o răzbunare a acestora.  
 
Însă ceea ce am văzut după aterizarea acolo a depăşit orice imaginaţie, făcându-mă să-mi îngheţe sângele în vene.  
 
Mai întâi, a trebuit să trec peste suprafaţa îngheţată a unui lac deasupra căruia plutea o atmosferă înecăcioasă, toxică, de sulf, exact ca în primul meu vis. Mă sufocam, simţeam că îmi vor ceda plămânii, că moartea era aproape. Şi totuşi, trebuia să ajung cât mai repede la mal, altfel voi pierde bătălia înainte de a o începe. Cu ultimele puteri, m-am târât în afara zonei toxice şi m-am aruncat într-o parte, tuşind cu putere.  
 
Apoi, aproape imediat, am asistat la spectacolul înfiorător al unei victime transformate în stană de piatră. Un Iepure Luptător, probabil unul dintre puţinii care se aventuraseră acolo, stătea cu ochii holbaţi către infinit, cu o expresie cumplită de groază şi de suferinţă întipărită pe chip, probabil chiar înaintea morţii. Dar straniul conglomerat pietrificat mai avea o caracteristică: deşi iepurele murise, scotea o melodie jalnică, tânguitoare, terifiantă, către oricine ar fi îndrăznit să treacă pe acolo, la nesfârşit, ca o placă de patefon stricată. Era suficient să-i vezi figura şi să asculţi sunetele respective ca să îţi doreşti să fugi cât mai repede înapoi.  
 
Eram hotărât să nu cedez, însă acesta nu fusese decât începutul.  
 
Am mai văzut un pământean prefăcut în sloi de gheaţă, însă înainte de aceasta fusese tăiat cu un obiect foarte ascuţit. Îi ţâşnise sânge practic de peste tot - din nas, din gură, din ochi, din urechi, din piept - şi apoi îngheţase aşa, ca într-o dioramă a morţii. Am încercat să mă îndepărtez cât mai repede, dar m-am împiedicat şi am căzut cu nasul şi gura exact în picioarele lui, care fuseseră şi ele mutilate.  
 
M-am scuturat, cu un fior de groază, şi am plecat mai departe.  
 
Am intrat într-o peşteră în care am crezut că mă rătăcesc cu desăvârşire, trecând printre nenumărate crăpături în stâncă şi hăuri deschise. Într-un târziu, m-am aşezat un pic să mă odihnesc, şi am fost înconjurat de o mulţime de ciumaţi. Aveau pielea neagră, cu bube, ganglioni inflamaţi şi sângerânzi, privirea pierdută şi scoteau gemete cumplite de durere.  
 
Atunci am simţit că mă ia cu leşin şi am ştiut că acolo îmi voi sfârşi zilele. Nu îmi dădeam seama dacă voi mai ieşi din peşteră, dar şi dacă o voi face, aveam să fiu răpus de cumplita maladie pe care mai mult ca sigur că o contractasem deja. Să mor pe Planeta Blestemelor Eterne răpus de ciuma bubonică - iată un lucru pe care nu mi l-aş fi imaginat nici în coşmarurile mele cele mai negre.  
 
Un stol de corbi negri, mutanţi, s-a abătut asupra mea. În câteva secunde, ciocurile lor monstruoase aveau să se abată asupra mea, căutându-mi orbitele.  
 
Am închis ochii şi am spus o scurtă rugăciune. ”Mor pentru Pământ şi pentru Planeta Iepurilor!”, am rostit în gând şi mi-am aşteptat sfârşitul.  
 
Acesta însă n-a venit.  
 
M-am trezit ieşind printr-o crăpătură laterală în afara peşterii, la lumină.  
 
Am dat nas în nas cu un robot vorbitor, cu o voce sacadată şi metalică.  
 
”Ţi-au plăcut hologramele noastre? Ţi-au plăcut hologramele noastre? Ţi-au plăcut hologramele noastre?”, repeta acesta cu un glas ascuţit, ca un mecanism defect.  
 
Atunci de-abia am răsuflat uşurat, fiindcă am înţeles că, deşi stricat, robotul spunea adevărul. Ciumaţii şi corbii nu erau decât nişte holograme. Ce-i drept, foarte realist prezentate.  
 
Scăpasem (deocamdată) cu viaţă.  
 
Am mai trecut printre multe locuri cu gaz toxic, o pădure uscată plină de fiare sălbatice şi alte câteva statui îngheţate întru eternitate, din care ieşeau alte şi alte melodii de jale, dar în cele din urmă am ajuns cu bine la câteva sute de metri distanţă de Palatul Hirei.  
 
Mi-am făcut cruce şi am pornit înainte.  
 
Odată ajuns la intrarea în Palat, a trebuit să-mi calculez foarte atent gesturile şi cuvintele. Dacă Hira vede în trecut şi îşi dă seama că am fost la Palatul Alb, sunt pierdut.  
 
Am pretextat acelaşi lucru pe care i-l invocasem şi lui Ji Yan, scrierea unui material de presă, având grijă să o măgulesc din plin şi să o asigur că acesta va reflecta întru totul ”puterea nemăsurată” şi ”înţelepciunea fără egal” de care conducătoarea acestei planete, adică ea, dădea dovadă.  
 
Nu mi-am dat seama dacă m-a crezut întru totul, dar cel puţin pe faţă a fost afabilă şi a declarat că mă va sprijini în realizarea reportajului.  
 
Mi-am petrecut următoarele zile în compania unui ghid, pasămite pentru a-mi strânge informaţiile necesare pentru ce aveam să scriu şi să public la întoarcerea pe Pământ. În paralel, am încercat să-mi reestimez şansele de reuşită şi mi-am dat seama că, în pofida sperieturilor cumplite de mai devreme, aveam neatinsă în buzunar oglinda magică şi nu uitasem niciun cuvânt din formula menită să o înfrângă. Şansele încă îmi erau intacte.  
 
La sfârşitul ”documentării”, am cerut o nouă audienţă. Acum aveam să aştept momentul hipnotizării şi să-mi duc planul la îndeplinire.  
 
M-a primit, parcă mai glacială ca de obicei.  
 
I-am spus din nou câteva cuvinte de complezenţă şi am zâmbit.  
 
Nu mi-a răspuns la zâmbet şi m-a privit fix, ca şi cum aş fi fost şi eu vreunul dintre slujitorii decapitaţi, sculptaţi în gheaţă, de care Palatul său era plin.  
 
După câteva schimburi de replici formale, în care i-am mai spus câte ceva despre material, având totuşi grijă să nu exagerez prea tare, ca să nu-i dau de bănuit, m-a privit cu insistenţă fix în ochi.  
 
”Mai devreme sau mai târziu, va încerca să te hipnotizeze”, spusese Ji Yan.  
 
Înseamnă că acesta e momentul. Acum o voi lovi mortal.  
 
Am scos fulgerător oglinda din buzunar şi i-am pus-o direct în faţă, rostind în acelaşi timp formula magică, aşa cum fusesem sfătuit de bătrânul vrăjitor. Atât de repede, încât nu mai avea timp să cheme gărzile.  
 
Am aşteptat câteva secunde, să se producă efectul.  
 
Însă, spre totala mea uluire, nu s-a produs nimic. Mai mult, am simţit cum, încet, încet, mâinile şi picioarele mi se pietrificau. Urma să fiu prefăcut în stană de piatră, chiar în camera care era reşedinţa de zi a Hirei.  
 
”Justiţiar de nimic, va fi o plăcere pentru mine să-ţi urmăresc sfârşitul”, rosti Hira, relaxându-se şi aşezându-se într-un fotoliu de argint, picior peste picior.  
 
”Nu înţeleg... Nu înţeleg nimic... trebuia să mori...”, am articulat, complet derutat.  
 
”Ce te-a întrebat mentorul tău, Ji Yan, înainte să-ţi spună cum să mă învingi?”.  
 
”Dacă am mai fost aici...”.  
 
”Şi? Ai mai fost, ratatule, ai mai fost?”, răcni Hira, accentuând şi strigând cuvintele în urechile mele.  
 
Dar eu îţi spun: bine ai revenit pe tărâmul care îţi va aduce un sfârşit grabnic şi dureros... Ha, ha, ha..., mi-am reamintit replica din vis.  
 
”Nu înţeleg”, am murmurat, tot mai pierdut.  
 
”Ei bine, dacă vrei să înţelegi, priveşte repede... Înainte de a muri...”.  
 
O mică scenă holografică animată s-a desfăşurat în faţa mea.  
 
Eram eu, mai tânăr cu probabil zece ani, în Palatul Blestemelor Eterne, împreună cu Shira, fiica cea mai mică a Hirei. Înţelegeam din derularea scenei că avusesem o legătură amoroasă cu aceasta.  
 
Ne ţineam de mână şi zâmbeam.  
 
Apoi a venit lovitura de graţie. M-am auzit rostind, foarte clar, următoarele cuvinte:  
 
”Înţeleg şi accept că dragostea dintre mine şi Shira nu poate dăinui şi, ca atare, mă voi întoarce pe Pământ pentru a-mi relua viaţa obişnuită. Această amintire îmi va fi ştearsă din memorie, atât pentru binele Shirei şi al Imperiului, cât şi al meu personal. Îmi iau însă angajamentul, în numele acestei iubiri unice, să nu folosesc niciodată magia pe tărâmul Planetei Blestemelor Eterne. Dacă o voi face, blestemul se va întoarce împotriva mea şi voi fi transformat în stană de piatră”.  
 
M-am cutremurat adânc şi am început să mă zgâlţâi spasmodic.  
 
”Spune-mi... că nu-i adevărat... Spune-mi... că e o minciună...”, am articulat ceea ce s-au dovedit a fi ultimele mele cuvinte, întrucât trupul îmi devenea, încet, dar sigur, în întregime din piatră.  
 
”O, ba da, e adevărat... te asigur că e cât se poate de adevărat...”, rosti Hira, apoi se îndepărtă grăbită.  
 
*  
 
Într-o oglindă magică, bătrânul vrăjitor Ji Yan mă vede pe mine, transformat în stană de piatră, prizonier al Planetei Blestemelor, lăsând pentru eternitate o melodie jalnică, tânguitoare, care izvora din stânca neclintită, otrăvită cu suflul magic al Hirei, ce luase înfăţişarea mea pentru vecie.  
 
A pus în balanţă toate acestea, prietenul Iepure care murise în masacrul din urmă cu câteva luni, ameninţarea tot mai mare pe care începuse să o reprezinte Imperiul Hirei pentru pacea în Galaxie... cu faptul că fusese în urmă cu mulţi ani soţul Hirei şi era tatăl natural al Shirei...  
 
Invocase motive personale. Încercase să nu se mai gândească la toate acestea. Crezuse că a scăpat de trecut.  
 
Dar nu putea privi cum o scelerată distruge o întreagă Galaxie.  
 
Atunci Ji Yan şi-a scos dintr-un dulap Sceptrul Magic care avea puteri aproape nelimitate asupra oricărui practicant al magiei.  
 
Va fi război.  
 
Pe Shira o va ierta.  
 
Pe Hira, nu.  
 
În acelaşi timp, Hira vede în globul de cristal toate acestea şi îşi povăţuieşte fiica:  
 
”Shira, va fi un război mare între magicieni, un război pe care am crezut că voi putea să-l evit... Dacă tatăl tău mă va ucide, promite-mi, te rog, că mă vei răzbuna... Lasă-l, într-o primă fază, să creadă că a câştigat, că deţine controlul, că îşi impune legea... Apoi fii neîndurătoare! Promiţi?”.  
 
Foto: Wikimedia  
 
Referinţă Bibliografică:
EXILAT PE PLANETA BLESTEMELOR ETERNE / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2038, Anul VI, 30 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!