Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



FATIDICA ALTERNANŢĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Rătăciţi pe o planetă a misterelor. Vrem să cunoaştem lumea, dar nu ştim adevărul despre noi înşine. Şi, adesea, pierduţi într-un carusel letal al unei deveniri pe care nu o putem înţelege, al unor pasiuni pe care nu le putem stăvili, al unor suferinţe, decepţii şi trădări pe care nu le putem accepta, ne dăm seama că am intrat într-un joc din care nu mai putem da înapoi. Şi nu ştim dacă am făcut mereu alegerile corecte.  
 
Biete efemeride! Sărmani muritori! Mândri descendenţi ai zeilor, dar posedaţi, de la naştere până la moarte, de un instinct animalic, ce nu se deosebeşte de cel al fiarelor sălbatice!  
 
Suntem pe Pământ pentru a-l cuceri. Dar şi pentru a învăţa legea iertării, a împăcării şi a iubirii. A toleranţei. Fiindcă, altfel, am fi asemeni haitelor de lupi cruzi ce trăiesc pentru a-şi sfâşia prada.  
 
Vă invit, în cele ce urmează, să luaţi parte la istorisirea drumului în viaţă al tânărului Radu, care a fost marcat pe tot parcursul său de o teribilă, stranie şi fatidică alternanţă.  
 
Partea întâi (în care Radu este bun şi lumea este bună). Micuţul Radu a venit pe lume într-o familie de intelectuali înstăriţi. Încă de la primii paşi în viaţă, s-a dovedit a fi un copil introvertit, meditativ. Se juca puţin cu ceilalţi copii, apoi venea înapoi acasă. Când a fost dat la şcoală, părinţii săi au avut grijă să nu-i lipsească nimic, atât din punct de vedere material, cât şi al educaţiei.  
 
Şi băiatul le-a răsplătit aşteptările, învăţând bine şi luând note mari aproape la toate materiile.  
 
Ce îi impresiona şi pe părinţi, şi pe profesori deopotrivă era nu faptul că părea înzestrat intelectual, doar sunt atâţia care se puteau lăuda cu acelaşi lucru, dar niciodată nu era pe deplin mulţumit de el însuşi, tot timpul îşi canaliza energia către progres, către perfecţionare. Or, aceasta era adevărata cale ce duce către succes.  
 
Însă Radu era şi o fire sensibilă, romantică, şi nimic nu putea înlocui, în cazul său, bucuria vacanţelor la mare şi la munte, scăldatul în apa de izvor, jocurile copilăriei, momentele în care rătăcea prin grădini imense cu flori superbe împreună cu mătuşile sale şi cu bunica sa, serile în care privea visător stelele şi când citea la lumina veiozei cărţile care îi ghidau primii paşi în viaţă.  
 
Să visezi cu ochii deschişi - aceasta părea a fi deviza sa, şi căuta să le-o insufle şi celorlalţi. Ce minunat putea fi să trăieşti!  
 
Să descoperi, prin propriile puteri şi prin simţurile cu care ai fost dotat de la natură, magia vieţii, să iei contact cu creaţiile marilor scriitori, muzicieni sau pictori ai omenirii, să asişti la frumuseţea aproape nepământească a unui răsărit de soare pe plajă sau la spectacolul oferit de pădurile şi apele munţilor...  
 
Ai săi erau mulţumiţi de felul în care evolua, dascălii aveau numai cuvinte de laudă, dar nu ştiau ce să creadă despre faptul că băiatul tăcea multă vreme şi se închidea în sine însuşi, celorlalţi fiindu-le cu desăvârşire imposibil să îşi dea seama la ce se gândea în acele momente.  
 
„La ce te gândeşti?”, l-a întrebat odată mama sa.  
 
„La faptul că trebuie să ne perfecţionăm continuu, că trebuie mereu să ţintim mai sus”, a răspuns copilul şi, deşi cea care-i pusese întrebarea nu era sigură că răspunsul era şi unul complet, s-a declarat mulţumită cu ce obţinuse.  
 
Radu şi-a continuat cu succes studiile, a început să facă şi sport pentru a-şi menţine condiţia fizică, a avut parte numai de bucurii.  
 
Iar lumea, o lume care îi dăduse pe Da Vinci, Dali sau Dostoievski, o lume în care natura era cel mai frumos lucru, oferind cu generozitate un spectacol minunat, o privelişte mirifică oricărui doritor de a gusta din frumuseţile sale, o lume în care trăia alături de părinţii săi şi de ceilalţi copii, i se părea cel mai de preţ dar pe care bunul Dumnezeu i-l putuse face omului.  
 
Partea a doua (în care Radu este bun şi lumea este rea). A continuat astfel mult timp, descoperind treptat lecturi noi, mersul pe stadion la meciurile echipei favorite, primii fiori ai iubirii odată cu apariţia în clasă a unei noi colege, Alina, peisajele de vis ale Elveţiei pe parcursul unei excursii în care a fost alături de părinţii săi.  
 
Muzica de ambient îl fascina, la fel ca şi plimbările prin parcuri sau vizitele la muzee, şi din fiecare zi încerca să ia ceva, să rămână cu o impresie sau cu o amintire pe care altfel nu le-ar fi putut încerca, fiindcă avea în continuare o tendinţă spre introvertire.  
 
Şi iubirea, pe care tocmai o descoperise... Ce lucru minunat, să te pierzi de emoţie privind ochii iubitei! Să te gândeşti zi şi noapte la ea, să-ţi imaginezi un viitor împreună!  
 
(Probabil aşa se întâmplase şi cu părinţii săi, când se cunoscuseră).  
 
Pe stadion, radia de fericire nu doar când înscria echipa favorită, ci şi când îşi amintea de chipul Alinei, când îşi imagina că ar strânge-o în braţe şi ar săruta-o, iar acasă, seara, când ieşea pe balcon şi privea stelele, inima îi bătea cu putere.  
 
Însă a observat că fata visurilor sale nu îi acorda prea multă atenţie, ba mai mult, nu se sfia să iasă cu alţi băieţi, mai mari ca ea, care umblau în gaşcă, iar seara beau bere şi vorbeau prostii.  
 
Şi nu a înţeles de ce lucrurile stăteau aşa.  
 
A suferit în tăcere, şi-a văzut în continuare de învăţătură (acum avea deja 14 ani), dar a rămas foarte preocupat de a afla care era adevărul nu numai în legătură cu Alina, dar şi cu comportamentul altor oameni, care i se părea ciudat.  
 
Şi, din păcate, răspunsul la aceste frământări a venit mai repede decât se aştepta, şi fără să-l caute în mod special.  
 
Într-o seară, a vorbit cu Marcel, un băiat dintr-o clasă mai mare.  
 
Şi acela l-a întrebat: ce îţi place ţie cel mai mult în viaţă?  
 
Iar Radu, sincer, i-a răspuns: frumuseţile naturii, operele de artă, posibilitatea de a deveni om matur şi de a-ţi croi un drum, aşa cum făcuseră părinţii săi, frumuseţea unor fete ca Alina... şi altele asemenea.  
 
Atunci Marcel i-a replicat:  
 
„Băiatule, tu trăieşti într-o lume imaginară”.  
 
„Cum imaginară?”, s-a mirat Radu.  
 
„Ştii ce fac oamenii cu natura? O distrug, o exploatează şi o umplu de deşeuri, îi ucid animalele şi îi taie pădurile, totul pentru a câştiga bani. Ştii ce se întâmplă cu operele de artă? Azi şi cel mai prost şi mai netalentat om creează o aşa-numită operă de artă - în fapt un kitsch -, pe care o vinde pe bani grei snobilor şi hipsterilor şi mai plăteşte şi criticii să îl laude. Ştii ce fac adulţii care îşi creează, cum zici, un drum şi reuşesc în viaţă? Poate că realizează într-adevăr ceva, nu contest asta. Dar, odată ce prind gustul puterii şi se confruntă cu tentaţiile terestre, ştii ce fac?”.  
 
„Ce?”, întrebă Radu, a cărui voce începuse să tremure.  
 
„Se droghează şi se îmbată la petreceri de lux, plătesc prostituate şi îşi toarnă şampanie în cap. Vomită şi aruncă cu banii pe fereastră. Ba chiar, aici e culmea, deseori se omoară între ei pentru a avea mai mulţi bani, recurg, deci, la şantaj şi chiar la crimă, dar banii obţinuţi îi bagă tot în desfrâu, nicidecum nu-i folosesc în vreun scop nobil. Ştii ce fac fetele ca Alina?”.  
 
„Ce?”, întrebă din nou Radu, printre lacrimi.  
 
„Se duc cu golanii în camere de hotel, acolo se dezbracă şi se întind pe pat şi îi lasă să le facă, ştii tu... lucrurile acelea, timp în care gem de plăcere ca animalele şi uneori le cer bani pentru asta. Deci, lucrurile acestea îţi plac ţie la viaţă?”.  
 
„Minţi, nu-i adevărat!”, strigă Radu, aproape cu disperare.  
 
„Nu te mint, crede-mă. Nu te-am minţit absolut cu nimic”.  
 
Atunci Radu a tăcut şi a strâns din dinţi, apoi s-a răsucit şi a plecat spre propria locuinţă.  
 
Ajuns acasă, strivit, deznădăjduit, confruntat cu cel mai mare şoc pe care îl avusese până atunci, cu prăbuşirea lucrurilor din care-şi făcuse aproape o icoană, cu inversarea valorilor, a găsit totuşi puterea să le relateze părinţilor faptele pe care le aflase de la Marcel şi să-i întrebe cu o privire cum nu mai avusese niciodată până atunci, una străină, rece, de gheaţă:  
 
„Spuneţi-mi, e adevărat?”.  
 
Ai lui au coborât privirea în pământ.  
 
„E adevărat ce a spus Marcel???!”, aproape că răcni Radu.  
 
„Da, este adevărat. Dar nu toţi oamenii fac acele lucruri, ci numai unii...”, i-au răspuns părinţii.  
 
„Aha”, rosti Radu, pe un ton ironic. „Numai unii. De parcă asta ar schimba lucrurile în vreun fel”.  
 
Apoi s-a închis în cameră şi, cu gândul la toate acele orori, la focile hăcuite pentru blană şi la pădurile defrişate, la petrecerile pline de decadenţă, dar şi la cele ce se puteau petrece între Alina şi băieţii mai mari, nu a mai avut replică şi a cedat, plângând încontinuu, ore în şir.  
 
„Trebuie să vedem ce-i cu el, să nu se omoare, bietul băiat!”, rosti mama sa, profund îngrijorată.  
 
Radu, care o auzise, a deschis uşa şi i-a răspuns:  
 
„Nicio grijă, nu mă omor. Fiindcă, de fapt, astăzi, am murit şi mă voi naşte din nou, un altul, pe care nu l-aţi cunoscut până în prezent”, rosti băiatul, pe un ton care nu prevestea nimic bun.  
 
„Radu...”, au îngăimat, speriaţi, amândoi părinţii.  
 
„De ce nu mi-aţi spus? De ce nu mi-aţi spus că asta e realitatea?”.  
 
„Nu aveam cum, erai prea mic. Am zis să te protejăm şi, dacă e să fie, vei afla tu oricum, la timpul potrivit”.  
 
„Aha. Ei bine, asta e chiar tare, o voi nota. M-aţi protejat minţindu-mă, făcându-mă să cred că viaţa pe Pământ e feerică, e una de vis, când de fapt nu e decât o porcărie şi o decadenţă...”.  
 
„Dar nu întotdeauna e aşa...”.  
 
„Nu, sigur. E suficient să fie o singură dată. De pildă, cu persoana pe care o iubeşti sau cu cea în care ai cea mai mare încredere. La asta nu v-aţi gândit când m-aţi conceput, când aţi luat istorica hotărâre de a mă trimite în lume? De ce? De ce? De ce?”.  
 
„Mai crezi că trebuie să ne perfecţionăm continuu, că trebuie mereu să ţintim mai sus? Au fost cuvintele tale”, îi aminti tatăl său.  
 
„Da, desigur”, răspunse Radu, netulburat. „Dar într-o lume care să te merite”.  
 
„Nu eşti tu singurul. Cu toţi se întâmplă aşa...”.  
 
„Destul. Nu mai am ce discuta cu voi. Dar chiar, voi sunteţi pregătiţi să-l cunoaşteţi pe noul Radu?”, spuse cu mândrie şi revoltă băiatul, anticipând astfel nenorocirile ce aveau să urmeze.  
 
Partea a treia (în care Radu este rău şi lumea este rea). Rănit profund în cele mai nobile sentimente, decepţionat total, plângând încă nopţile, Radu a luat o decizie care avea să-i influenţeze decisiv parcursul vieţii de atunci încolo: s-a hotărât să bea până la capăt din cupa amărăciunii şi să devină şi el asemeni celorlalţi.  
 
După cum se ştie, să distrugi şi să te laşi pradă instinctelor e foarte uşor, spre deosebire de a construi şi a te înfrâna.  
 
Majoritatea laşilor şi a perverşilor urmează prima cale, fiindcă este mai facilă. Şi îşi găsesc diferite scuze fiindcă „nu au putut” să urmeze cealaltă cale.  
 
Tânărul Radu, deşi nu era construit astfel, s-a comportat deliberat de parcă ar fi fost. Şi nu i-a fost, deci, prea greu să găsească persoane care să-l iniţieze în consumul de băutură şi de ţigări, a vorbit cu câţiva băieţi mai mari să-l ducă la fete care o făceau pentru bani, iar cartea sa de căpătâi a devenit „Portretul lui Dorian Gray”.  
 
Poate, se gândea uneori rătăcit printre aburii alcoolului, aceasta este şi soarta sa: să devină un nou Dorian Gray, un tânăr care se prăbuşeşte în abis pentru a cunoaşte strălucirea inconfundabilă a flăcărilor iadului, un erou al decadenţei care îşi pierde, încet, încet, sufletul.  
 
Ai lui nu au avut suflet să-l abandoneze, şi a profitat de slăbiciunea pe care o aveau pentru el în scopul de a se putea întreţine material, de a avea cu ce să-şi cumpere băutură şi ţigări sau cu ce să plătească femeile uşoare.  
 
După un timp, a încercat chiar şi haşişul şi a avut intimităţi cu băieţi mai mici, pe care i-a corupt, fără a deveni însă homosexual.  
 
A scris şi câteva poeme în care îşi descria trăirile halucinante, se simţea un Oscar Wilde sau un Rimbaud al timpurilor prezente, un tânăr artist damnat şi adept al hedonismului, un înger care a căzut spre a se transforma în demon.  
 
Acest mod de viaţă l-a costat, s-a îmbolnăvit de nervi şi a început să sufere de insomnie, iar apropiaţii puteau constata că faţa îi era tot mai palidă şi avea cearcăne la ochi, deşi nu împlinise încă 23 de ani.  
 
Lui Radu, însă, nu-i păsa.  
 
„Cineva a trişat însă  
 
Şi jocul ingenuităţii s-a frânt  
 
Cu o eternitate mai devreme...”,  
 
scrisese într-o poezie compusă în perioada a doua a existenţei sale, şi aceste cuvinte îl obsedau şi în prezent.  
 
Cine a trişat cu adevărat? Diavolul? Alina?  
 
Părinţii săi, oare, chiar trebuiau să-l trimită în această lume odioasă? A fost scris în destin, sau dimpotrivă, nu a reprezentat decât o regretabilă greşeală, aşa după cum un calculator mai dă, din când în când, şi câte o eroare?  
 
Prea multe întrebări rămase fără răspuns.  
 
Mai bine să soarbă din paharul cu băutură şi să îşi imagineze, printre prizele de haşiş, cum diavolul face dragoste cu Alina, iar el priveşte... priveşte... precum un voyeur ratat al zilelor noastre, la fel de trist ca Poe, la fel de damnat ca Rimbaud...  
 
Iar încununarea acestei noi existenţe a constituit-o întâlnirea cu Silvia, o tânără ingenuă şi inocentă, copie fidelă, însă la genul feminin, a copilului curat, cu sclipiri de cristal în priviri, care fusese odată...  
 
Silvia se îndrăgostise de el, chiar aşa cum era, fără să-l cunoască prea bine, iar el i-a plătit cu aceeaşi monedă cu care îi plătise şi Marcel lui, atunci când toată această poveste nu începuse.  
 
A luat-o deoparte şi încet, metodic, i-a spus despre viaţă exact lucrurile pe care le aflase şi el de la alţii, i-a demontat, piesă cu piesă, toate visurile, toate idealurile, toată pasiunea...  
 
„Fata mea, tu trăieşti într-o lume imaginară...”.  
 
„Cum imaginară?”, se miră Silvia.  
 
„Crede-mă, nu fac altceva decât să-ţi deschid ochii, să-ţi prezint viaţa pe Pământ exact aşa cum este, în toată perversitatea şi nebunia sa...”.  
 
La sfârşitul convorbirii, Silvia a plâns.  
 
Iar el nu s-a simţit mulţumit pentru asta, nu o făcuse din plăcere, ci fiindcă acestea erau regulile jocului la care niciun muritor nu a fost întrebat, în forma sa terestră, dacă îşi doreşte să participe.  
 
O fată a plâns...  
 
...Un om de afaceri s-a sinucis.  
 
Van Gogh, în faţa paharului cu absint.  
 
El, Radu, în faţa fatalităţii de a exista.  
 
Partea a patra (în care Radu este rău şi lumea este bună). După ce toate urgiile Apocalipsei au lovit Pământul, după ce oamenii s-au înecat în desfrâu, viciu şi intoleranţă, după ce nu a mai rămas aproape nimic întreg pe planeta pe care se aflase şi Noe, Dumnezeu a ştiut că întreaga sa creaţie ar putea fi sortită pieirii, şi atunci a hotărât că ceasul mult-aşteptat a sosit.  
 
Cei buni, cu cei buni.  
 
Cei răi, cu cei răi.  
 
Satana, înlănţuit.  
 
O nouă domnie, un nou început, puterea Mielului cel blând.  
 
Şi astfel, pe Pământ s-a instaurat, după o scurtă şi acerbă confruntare între forţele binelui şi ale răului, din nou pacea.  
 
Cataclismele, cutremurele şi inundaţiile au încetat.  
 
Un cer nou şi un pământ nou s-au ivit.  
 
Iar oamenii, creaţia atât de dragă Domnului, s-au reîntors la pace şi serenitate, la puritate şi bucurie. Au început să reconstruiască Pământul, ca pe o nouă Hiroshima, au reînceput să se iubească unii pe alţii.  
 
De-abia acum, după mai mult de 2000 de ani, au început să aplice învăţăturile lui Iisus în viaţa de zi cu zi, de-abia acum au dispărut furia, invidia şi ura, şi s-au clădit noi temple, autentice.  
 
Însă pentru băiatul ingenuu de odinioară, Radu, s-a dovedit a fi prea târziu.  
 
Prea multe nopţi nedormite, prea mult vin, prea mult desfrâu, prea adâncă filosofie a nihilismului şi a hedonismului...  
 
Devenise deja, fără să vrea, un soldat al întunericului, un „închinător la idoli”. La falşi idoli, desigur.  
 
Şi atunci, îngerul trimis pe Pământ să salveze omenirea nu a avut încotro şi a trebuit să-l arunce în străfundurile iadului, să-l izoleze de lume, alături de stăpânul întunericului.  
 
Dacă Radu ar fi ştiut ce se va întâmpla sau dacă ar fi citit mai cu atenţie Biblia... fiindcă şi aceste lucruri erau scrise.  
 
Însă a crezut, după şocul întâlnirii cu Marcel, atunci când era, încă, un suflet candid şi nevinovat, că lumea este sortită să fie veşnic o împărăţie a răului...  
 
Aici se termină povestea sa, atât de tristă, a băiatului care a uitat, pe Pământ, ce a promis în Cer. Aşa cum o poate face, de fapt, oricine - şi eu, şi el, şi dumneavoastră.  
 
Încă mai avem timp...  
 
 
 
Epilog. Un bărbat şi o femeie, singuri într-un apartament.  
 
Bărbatul se trezeşte dintr-un somn adânc, neîntrerupt, de peste zece ore şi se adresează, speriat, femeii:  
 
„Am avut un coşmar teribil, cred că e un vis premonitoriu”...  
 
„Despre ce e vorba?”, îl întreabă, mirată, consoarta.  
 
„Mai ţii minte ce am discutat, lunile trecute, despre posibilitatea de a avea un copil şi dacă, aşa cum ne dorim, va fi băiat, îi vom pune numele Radu?”.  
 
„Da, desigur”.  
 
„Ei bine, am visat ceva înfiorător. Băiatul nostru se va naşte, va fi un copil pur şi inocent, dar va fi atras în capcană de forţele răului, care, pornind de la un şoc avut în tinereţe, îl vor subjuga complet, atrăgându-l de partea lor. Omenirea se va schimba în bine, dar pentru el va fi prea târziu...”.  
 
„Şi crezi în visul acesta?”.  
 
„Da, cred. Poate că trebuie să se nască, dar e mai bine să-l avem peste un an, doi, atunci când lumea se va înnoi, nu acum”.  
 
Femeia a stat puţin în cumpănă, neştiind ce să creadă, apoi, pradă unui impuls subit, şi-a desfăcut halatul şi l-a lăsat să cadă pe podea, rămânând complet goală.  
 
Bărbatul, cu ultimele puteri, se târăşte către o icoană, o atinge şi rosteşte:  
 
„Tatăl Nostru,  
 
Carele eşti în ceruri,  
 
Sfinţească-se numele Tău,  
 
Vie împărăţia Ta,  
 
Facă-se voia Ta,  
 
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.  
 
Pâinea noastră cea de toate zilele  
 
Dă-ne-o nouă astăzi  
 
Şi ne iartă nouă greşalele noastre  
 
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,  
 
Şi nu ne duce pe noi în ispită...”  
 
(Se întrerupe, din cauza unui acces de tuse. Apoi reia):  
 
„Ci ne izbăveşte de cel rău...”.  
 
(Se întrerupe din nou, tuşind tot mai puternic).  
 
„Că a Ta este împărăţia...”.  
 
(Pentru sine, deviind de la rugăciune:  
 
„Doamne, cu cine stau în casă...  
 
Am vrut, am vrut atât de mult să nu se întâmple nimic...  
 
Doamne, tu poţi...”).  
 
Femeia goală, întinsă pe pat, zâmbeşte.  
 
 
Foto: Wikimedia (By Fanfwah - http://www.ne.jp/asahi/luke/ueda-sarson/MagisterPeditum.html, GFDL, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7844637)
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
FATIDICA ALTERNANŢĂ / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1989, Anul VI, 11 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!