Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Mihai Iunian Gîndu         Publicat în: Ediţia nr. 1968 din 21 mai 2016        Toate Articolele Autorului

ELIBEREAZĂ-MĂ!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Unu. Stăteam singur în cameră, pradă gândurilor, frământărilor, anxietăţilor care mă bântuiau în ultima vreme. Ce sens aş putea găsi vieţii mele?  
 
Mă aflu rătăcit într-o lume barbară, promiscuă, ale cărei dimensiuni kafkiene le redescopăr în fiecare zi. Totul este absurd, fără amintiri, înecat într-un prezent cenuşiu şi nemaiaşteptând nimic de la viitor.  
 
Ar trebui să trăiesc prin cititorii mei. Din păcate, ei au alte treburi acum, sunt rătăciţi prin cine ştie ce cârciumă sordidă, înecaţi în aburii alcoolului, sau se află printr-un bordel, încercând plăcerile mari, dar atât de efemere şi insipide în felul lor ale amorului contra cost.  
 
Aş putea să mă refugiez undeva la munte, uitat de toţi şi de toate, respirând aerul pur şi rece al înălţimilor, dar din păcate am plămâni slabi, nu am nici banii necesari şi nici măcar experienţa mersului pe munte.  
 
Astfel încât nu am de ales. Citesc ziarele - violuri, crime, războaie. Deschid tv-ul: sinucideri, greve, discursuri.  
 
Singurul lucru bun care mi s-a întâmplat în ultima vreme a fost că am început să citesc “Castelul”, operă căreia, în tinereţe, nu i-am acordat suficientă atenţie. Dar despre similitudinea dintre lumea descrisă de Kafka şi cea în care trăim, toţi, acum am amintit deja.  
 
“O, Doamne! Ce chin fără început şi fără sfârşit, ce epopee a nonsensului! Dacă chiar exişti, dacă îţi pasă de mine şi de această soartă de damnat, te implor, eliberează-mă!”.  
 
“Nu te pot elibera, dacă nu te eliberezi mai întâi singur”, am auzit o voce.  
 
Miracol! Iată că m-a auzit!  
 
Dar răspunsul nu mi-a plăcut deloc.  
 
Doi. Virgil îşi petrecea viaţa imobilizat într-un scaun cu rotile. Căzuse rău pe gheaţă în timp ce executa un salt la patinaj, direct cu spatele spre sol, şira spinării îi fusese afectată şi rămăsese paralizat de la brâu în jos.  
 
Medicii fuseseră fermi: nu se mai putea face nimic. Nu va mai putea merge niciodată.  
 
Şi astfel a fost nevoit să-şi ducă zilele în ultimii ani. Aproape nemişcat, deplasându-se cu scaunul, fiind nevoit să se îmbrace şi să facă majoritatea lucrurilor cu greutate, să audă tumultul vieţii de afară ca pe ceva venind de foarte departe, intangibil.  
 
Să fii aproape mort pentru tine însuţi şi pentru cei din jur.  
 
Să ajungi să nu-ţi mai doreşti nimic, decât să fii iar normal.  
 
Să îţi pierzi orice urmă de interes pentru viaţa pe care o duci.  
 
Şi totuşi, să trăieşti şi să fii condamnat la acest tip de “viaţă”.  
 
Câteodată, când auzea păsărelele bătând în geam sau ciripind, se gândea ce bine ar fi dacă omul ar putea zbura. Dacă ar avea aripi şi s-ar putea ridica la înălţimi nebănuite, dacă ar putea scruta azimutul fără teamă.  
 
Nu, omul nu poate zbura.  
 
Dar el nu putea nici să meargă.  
 
“O, Doamne, dacă exişti cu adevărat, te implor, eliberează-mă! Fie-ţi milă de mine!”.  
 
“Nu te pot elibera, dacă nu te eliberezi mai întâi singur”, a auzit o voce.  
 
Miracol! Iată că l-a auzit!  
 
Dar răspunsul nu i-a plăcut deloc lui Virgil. Mai mult, i s-a părut de-a dreptul stupid. Cum să se elibereze singur, dacă nu putea nici să meargă la toaletă cum trebuie?  
 
Probabil că, în cazul lui, Dumnezeu a făcut o glumă proastă...  
 
Trei. Orele trec greu şi apăsător - şi mă înspăimântă, ca o ruletă rusească a destinului.  
 
Aş vrea să fiu din nou tânăr, să pot râde, să pot iubi, să mă frec pe faţă cu zăpadă în aerul rece al iernii.  
 
Să pot glumi, să simt că trăiesc.  
 
Să pot privi către Infinit.  
 
În loc de asta, stau singur într-o încăpere prăfuită, oripilat de lumea în care nu eu am ales să trăiesc, temându-mă chiar ca totul să nu devină mai rău în curând.  
 
Îmi amintesc ca prin vis cum, demult, alergam pe terenul de fotbal şi încercam anumite driblinguri. Cum, tot demult, gustasem din fructul iubirii alături de una dintre prietenele mele. Cum băusem o sticlă de bere rece pe malul mării, privind mişcarea necontenită a valurilor şi simţind minunata briză marină.  
 
A trecut foarte mult timp de atunci.  
 
Acum stau singur, distrus, părăsit, trist, cuprins de o melancolie fără seamăn şi ştiind prea bine că nu mai am ce aştepta.  
 
Mai mult, îmi dau seama că nimic din ceea ce reprezintă mijloacele cu care de obicei “se păcălesc” oamenii nu mi-ar fi de niciun folos. Nu voiam nici să mă îmbăt, nici să prizez ceva, nici să plătesc o prostituată. Nu mi-ar folosi la nimic să mă trezesc din aceste excese într-o dimineaţă tristă, sordidă, în care să mă confrunt iar cu aceleaşi probleme ale inadaptării şi singurătăţii, dar chiar mai trist şi mai dezabuzat ca de obicei.  
 
Nu, pot spune că îmi doream altceva, mult mai important: să mi se redea bucuria de a trăi. Pe care o avusesem odată şi acum nu mai era de găsit, şi ajunsesem să privesc lumea ca un alungat în Infern care îşi ridică privirea către Paradisul pierdut.  
 
“O, Doamne, te conjur! Mi-ai vorbit ultima dată, deci acum ştiu că exişti! Fie-ţi milă şi eliberează-mă!”.  
 
“Ai de parcurs o lungă încercare... Nu poţi sări peste etape, nu poţi ocoli vicisitudinile vieţii...”, am auzit aceeaşi voce.  
 
Însă răspunsul nu mi-a plăcut deloc.  
 
Dumnezeu, care e Atoateştiutor şi Atotputernic, să nu-mi poată răspunde la cerere decât în felul acesta?  
 
Patru. Virgil era cuprins de o depresie adâncă, căzuse pradă unui sentiment sfâşietor.  
 
Îşi aducea, vag, aminte, scene din tinereţe, când exersa noi şi noi figuri pe gheaţă, cu pasiune, cu dăruire, sperând că va deveni cândva campion naţional... “Magia gheţii” era pretutindeni.  
 
Îşi mai amintea cum fusese prima noapte de dragoste în compania Alinei, prietena sa de atunci, patinatoare şi ea...  
 
Auzea, ca prin vis, aplauzele şi uralele publicului, încântat de măiestria sa, de “desenele” unice pe care le făcea pe gheaţă, şi îşi rememora cum făcea reverenţe către tribună, încântat de faptul că le putea dărui acelor oameni ceva de preţ, ceva ce-şi doreau...  
 
Acum era un simplu paralitic, uitat chiar şi de prieteni, care se târa prin casă cu căruciorul şi îşi mai verifica din când în când conturile de e-mail, de când fratele său îi făcuse rost de un calculator.  
 
O lume întreagă se deschidea dincolo de ferestrele apartamentului său, dar el era silit să o contemple neputincios, fără a putea participa la vreo acţiune, era constrâns să audă totul, lătratul căţelului vecinilor, chicotelile jucăuşe ale fetiţei familiei de vizavi, zgomotele din timpul partidelor de amor ale cuplului de deasupra, totul, dintr-un scaun cu rotile, imobilizat, blestemat...  
 
Aceasta numai viaţă nu se putea numi.  
 
Şi ştia că nu se va termina niciodată...  
 
Decât atunci când va muri.  
 
“O, Doamne, te conjur! Mi-ai vorbit ultima dată, deci acum ştiu că exişti! Fie-ţi milă şi eliberează-mă!”.  
 
“Ai de parcurs o lungă încercare... Nu poţi sări peste etape, nu poţi ocoli vicisitudinile vieţii...”, a auzit aceeaşi voce.  
 
Lui Virgil nu i-a plăcut deloc răspunsul. Probabil că Dumnezeu îşi bătea joc de el.  
 
Cum aşa, o divinitate atotputernică să-i adreseze astfel de cuvinte? Să nu poată răspunde altfel cererii sale?  
 
Cinci. Privesc în gol, în timp ce sorb din paharul cu suc proaspăt de portocale.  
 
Dacă nu poţi să te bucuri de viaţă, existenţa nu are niciun sens.  
 
Să contempli. Să adulmeci. Să întinzi mâna.  
 
Dar să nu atingi niciodată cu adevărat.  
 
Straniu destin al unui scriitor obsedat de scrierile lui Kafka şi ale lui Edgar Allan Poe, bântuit, poate, noaptea, de spiritele celor doi mari scriitori, dar, mai presus de toate, condamnat la aceeaşi viziune tragică asupra vieţii, la aceeaşi descompunere morală, la acelaşi nihilism...  
 
Noaptea, întunericul.  
 
Corbul, soarta.  
 
Nebunia, sinuciderea.  
 
Nu, trebuie să trăiesc. Să merg înainte, oricât ar fi de greu.  
 
Dar trebuie, totodată, şi să primesc un răspuns.  
 
În faţa acestui dezastru, în faţa acestui spleen cumplit pe care şi cei mai depresivi scriitori ai omenirii ar fi invidioşi, în faţa acestei neputinţe morbide, Dumnezeu ce are de zis?  
 
De la omenire oricum nu mai aştept nimic. Soldaţii kamikaze se aruncă în aer, luând după ei şi alte vieţi nevinovate, politicienii îşi clădesc imperii construite prin minciună, fetele sărace au ajuns să se prostitueze de la 12 ani. O mare de sânge şi de păcat acoperă omenirea.  
 
Nu mai e loc de regrete, violenţa şi desfrâul sunt singurele care fac legea.  
 
Deci e atât de greu să fiu eliberat? Să fiu scutit de aceste imagini de coşmar, să mi se redea sensul existenţial?  
 
“Cunosc frământările tale”, am auzit o voce adresându-mi-se cu blândeţe. “Dar fii sincer şi recunoaşte: pentru cine vrei să te eliberez? Pentru ceilalţi sau pentru tine însuţi? Vrei să fii liber ca să nu mai suferi, ca să nu mai simţi propria durere şi propria neputinţă. Vrei să fii liber asemeni unei păsări care nu vrea să simtă alicea vânătorului, şi nu să zboare către înălţimi pentru binele speciei. Am luat în serios cazul tău şi nu îţi minimalizez chinurile. Dar trebuie să ajungi să vrei să fii liber pentru ceilalţi, nu din propria pornire egoistă. Aceasta e lecţia de neevitat a vieţii”.  
 
Am tăcut, negăsind un răspuns potrivit.  
 
Dar am căzut pe gânduri. Era prima oară că mi se releva un aspect al tragediei mele la care nu mă gândisem până atunci.  
 
Mi-am amintit de Virgil, un vecin, fost patinator, acum imobilizat în scaunul cu rotile. Mi-am spus că, orice s-ar zice, soarta lui e infinit mai greu de îndurat decât a mea.  
 
Am luat o pastilă de dormit şi m-am culcat, puţin după miezul nopţii.  
 
Şase. Un fost patinator, o fostă glorie, acum un neputincios într-un scaun rulant, un om căruia nu puteai decât să-i plângi de milă.  
 
Oricum, Virgil nu mai aştepta nimic de la viaţă.  
 
Văzuse “Mar Adentro”, un film la care plânsese.  
 
Însă, într-adevăr, asemeni eroului, nu-şi mai dorea decât să moară.  
 
Ori să i se redea vigoarea, energia şi gloria de odinioară, ori să se termine odată cu această mascaradă.  
 
Nu putea râde.  
 
Nu putea atinge o femeie.  
 
Nu putea patina.  
 
Stând şi uitându-se tâmp pe fereastră, contemplând o lume care nu mai era şi a sa.  
 
Nebunia, moartea, sinuciderea.  
 
Nu, avea prea multă mândrie pentru a se sinucide.  
 
Dar trebuia, totodată, şi să primească un răspuns.  
 
În faţa acestui chin sfâşietor, în faţa acestei sorţi de damnat, Dumnezeu ce are de zis?  
 
Fiindcă Dumnezeu l-a creat pe om.  
 
Şi el, Virgil, era un simplu om, care se adresează unei instanţe superioare.  
 
“Cunosc frământările tale”, a auzit o voce adresându-i-se cu blândeţe. “Dar fii sincer şi recunoaşte: pentru cine vrei să te eliberez? Pentru ceilalţi sau pentru tine însuţi? Vrei să fii liber ca să nu mai suferi, ca să nu mai simţi propria durere şi propria neputinţă. Vrei să fii liber asemeni unei păsări care nu vrea să simtă alicea vânătorului, şi nu să zboare către înălţimi pentru binele speciei. Am luat în serios cazul tău şi nu îţi minimalizez chinurile. Dar trebuie să ajungi să vrei să fii liber pentru ceilalţi, nu din propria pornire egoistă. Aceasta e lecţia de neevitat a vieţii”.  
 
Virgil a tăcut. Nu găsea un răspuns potrivit.  
 
I s-a părut absurd, dar în acelaşi timp a căzut şi puţin pe gânduri. Şi-a amintit de unul dintre vecinii săi, un scriitor cu tendinţe depresive, care se plângea că e atât de singur încât nu are cu cine juca măcar o partidă de şah.  
 
A luat un somnifer şi s-a culcat, puţin după miezul nopţii.  
 
Şapte. Nimic nu are vreun sens, nimic nu te poate conduce către fericire, dacă nu trăieşti prin cel de lângă tine.  
 
E greu să faci asta într-o lume dominată de oameni cruzi, neîndurători, de şarlatani şi impostori, de anticrişti. Dar nu imposibil.  
 
Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, vei întâlni un suflet la fel de chinuit ca şi tine, un om care are sinceră nevoie de afecţiune, de renaştere. Şi te vei alătura lui, poate îl vei face să zâmbească, veţi încerca să înfruntaţi lumea împreună.  
 
Bucuria de a trăi... O avem toţi în noi înşine, dar nu poate fi scoasă la suprafaţă decât de semeni.  
 
...Stau, în aceeaşi încăpere, şi mă întreb deseori care ar putea fi rostul existenţei mele pe acest pământ. Care va fi împlinirea mea, după toţi aceşti ani de suferinţă.  
 
M-am gândit la Virgil, vecinul paralizat, şi mi-am adus aminte că ştiam un medic venit din Franţa care, poate, l-ar putea ajuta.  
 
“Nesfârşite şi dureroase sunt chinurile acestei vieţi, Doamne!”, am rostit. “Dar trebuie să încercăm să facem lumea mai bună, oricât ne-ar fi de greu. Acum sunt sigur că exişti. Te implor, eliberează-mă pentru ceilalţi! Pentru Tine!”.  
 
Nu am primit un răspuns, dar eram sigur că ruga mea a fost auzită.  
 
Opt. Virgil s-a gândit în acea zi, pentru prima dată după multă vreme, la publicul din sală, la cei care-i urmăreau fascinaţi mişcările pe gheaţă. Şi i-a părut teribil de rău că nu le mai poate oferi nimic.  
 
Şi la Alina, fosta sa prietenă, care fusese alături de el tot timpul. Acum nu se mai vedeau nu fiindcă îl abandonase, ci fiindcă fusese dorinţa lui să nu-l mai vadă aşa.  
 
Cutremurat de plâns, înţelegând că viaţa sa s-ar putea sfârşi fără a-i da posibilitatea de a mai dărui ceva cuiva, s-a rugat din nou să fie salvat.  
 
“Acum ştiu că exişti, Doamne! Te implor, ajută-mă să ridic din nou tribunele în picioare! Să o fac din nou fericită pe Alina! Să mă duc să joc şah cu scriitorul depresiv, să nu se mai simtă singur... Trebuie să încercăm să facem lumea mai bună, oricât ne-ar fi de greu! Eliberează-mă, te rog, pentru ceilalţi! Şi pentru Tine!”.  
 
Virgil nu a primit, de data aceasta, un răspuns, dar era sigur că ruga sa a fost auzită.  
 
Epilog. M-am adresat medicului pe care-l ştiam, şi acesta a fost de acord să încerce un nou tratament pentru Virgil, chiar dacă ceilalţi doctori nu-i dăduseră vreo şansă.  
 
Şi, după şase luni de tratament intensiv, miracolul s-a produs! Virgil a început din nou să meargă, ba chiar şi-a reluat antrenamentele. Sâmbăta după-amiază, trece pe la mine ca să jucăm şah. Bucuria a revenit în vieţile amândurora.  
 
...Peste nu mult timp, am luat loc în tribunele patinoarului. O mulţime de fani (dar mai ales eu şi Alina) aşteaptă intrarea pe gheaţă a lui Virgil. “Magicianul” e din nou acolo, îşi va executa iar numerele spectaculoase, va încânta spectatorii, le va aduce bucurie în suflete.  
 
Muzica răsună peste sală, apoi mişcările impecabil executate ale lui Virgil hipnotizează publicul. Totul este sublim, perfect!  
 
Doi oameni care şi-au învins destinul.  
 
Dumnezeu priveşte de deasupra, cu seninătate, cu bucurie, cum s-a înfăptuit miracolul. Pentru că oamenii au înţeles vorbele sale.  
 
...După un triplu axel al lui Virgil, mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Mi-am amintit de un cântec luat de pe net, “God and the devil” (“Bog i Szatan”, în original, era un cântec polonez), şi mi s-a părut că acesta acoperă acordurile muzicii pe care evolua Virgil, suprapunându-se peste întinderea patinoarului. Apoi mi-am imaginat un şarpe unduindu-se pe gheaţă, cu o graţie perfectă, aproape divină...  
 
Şi atunci, într-o clipă fatidică, blestemată, am privit-o pe Alina, care se afla la doar câteva scaune de mine. Mi s-a părut atât de feminină, de atrăgătoare şi, pentru prima dată, mi-a trecut prin minte ceva la care nu mă mai gândisem niciodată (asemeni revelaţiei divine de mai devreme): că aş putea-o seduce pe prietena vecinului meu, că am putea atinge extazul împreună.  
 
Eu şi Alina, înlănţuiţi ca doi amanţi legaţi pe vecie...  
 
Virgil, din nou singur, părăsit...  
 
Sâsâitul şarpelui s-a auzit peste sală.  
 
Dumnezeu a plâns.  
 
Numărul executat de Virgil pe gheaţă era aproape perfect...  
 
Iar Alina a ştiut, în acelaşi moment, teribilă intuiţie feminină, că este privită şi dorită de altcineva...  
 
Ceea ce a pus-o într-o situaţie de coşmar, întrucât fantezia sa ascunsă era să aibă o aventură cu un străin...  
 
A ridicat ochii către cupola patinoarului, către Cer şi a rostit, temătoare, dar cu fermitate, aceste cuvinte:  
 
“Eliberează-mă!”.  
 
Foto: Wikimedia  
 
Referinţă Bibliografică:
ELIBEREAZĂ-MĂ! / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1968, Anul VI, 21 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!