Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



ACATIST PENTRU O LUME MAI BUNĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Absurdă. Brutală. Năucitoare. Aceasta este lumea în care am ales să trăiesc. Copii desfiguraţi de schije, bătrâni care nu-şi mai doresc decât moartea, Satana luând înfăţişarea cordială şi bonomă a omului politic. Am ales, am spus, dar oare eu am ales? Nu, nu pot, niciodată nu voi da vina pe Dumnezeu pentru aceasta, cel care şi-a trimis unicul Fiu pe cruce, cel care este în fiecare zi biciuit, trădat, ucis de păcatele noastre.  
 
Eu trebuie să fi ales să port această cruce în miniatură, acest stigmat al imperfecţiunii umane.  
 
*  
 
Vară, briza mării, răsăritul soarelui prins pe plajă şi ţipetele pescăruşilor. Adolescenţă mută, făgăduinţă, iertare. Pentru ce două lumi, n-am să pot înţelege niciodată, pentru ce să supraadaug, ca într-un veritabil coşmar, răul peste toate acestea? Da, sunt dual, imperfect, dar oare aş mai fi fost aşa fără păcatul originar, aş mai fi trăit această sfâşiere dacă nimeni, niciodată nu şi-ar fi permis să ucidă inocenţa?  
 
Marii poeţi ai luminii, marii artişti cu râsetul lor candid, femeia ca poartă către Paradis, şi nu ca obiect al dorinţei.  
 
Moarte, moarte, moarte. Iisus a biruit moartea. Dar noi?  
 
Discuţiile interminabile cu sora mea, ingenua absolventă de Arte Plastice, serviciul caricatural, „să prindem ştirea, să prindem ştirea”, bine, şi după ce am prins-o ce vom face cu ea, cine credeţi că va citi ştirea, cine va lăsa tentaţiile diavolului la o parte pentru a-şi procura donquijotesca ştire produsă de mintea rafinată a ziaristului incoruptibil, bine, recunosc, am fost mai mult decât ironic, spectacolul dezolant al războiului, al oamenilor lăsaţi fără case, al mamelor rămase fără copii, al omului vidat de propria conştiinţă... Pentru ce să îndur toate acestea, de ce să nu sorb doar din cupa eternităţii mute, a absolutului îngăduit.  
 
Apoi confesiunile către Dannot, duhovnicul meu, poate singura poartă către tânjita divinitate, poate singurul dialog autentic şi auster, dimineaţa, atunci când lumea încă nu a prins viaţă, nu şi-a reluat caruselul apocaliptic...  
 
De la Dannot am învăţat că Dumnezeu nu oferă certitudini, în afara uneia singure: a iubirii Sale nemărginite pentru om şi, subsumată acesteia, a renaşterii într-o lume mai bună, în Edenul refăcut. Dar, fatal, nu raţiunea ar fi trebuit să descopere toate acestea, nu inteligenţa ne este cerută de divinitate, ci sufletul curat, sentimentul fără de prihană...  
 
*  
 
Dimineţile la Dannot şi miniaturala cruce ce mi-a fost hărăzită, înfruntarea absurdului, redescoperirea eului. Un lunetist a deschis focul la întâmplare, un bătrân a murit de inaniţie, un copil abia născut încearcă să înfrunte lumea cu scâncetul său... Un Papă necrezând că va mai salva omenirea (din cauza ei, nu a Sa, fireşte), un dictator disimulat sub masca apărării drepturilor omului, un eu pierdut iremediabil, confuz...  
 
Cine sunt eu, cel ce trăiesc toate acestea, cât drept am, şi nu câtă dreptate, să vă judec... Marea nebunie a creaţiei şi fatala imperfecţiune, eroare, ca un virus rătăcit cine ştie cum într-un calculator considerat perfect...  
 
Îmi căutam eul pierdut, jur că făceam asta atunci când sora mea a intrat în cameră într-o ţinută neglijentă, arăta ca o divă sexy de pe coperta cine ştie cărei publicaţii de succes, şi atunci, într-o clipă letală, am privit-o ca pe o femeie, am uitat de toate discuţiile noastre intelectuale şi mi-am imaginat, pentru un singur moment, momentul adevărului, răspunsul la întrebările mele, că aş cuprinde-o în braţe, că i-aş simţi căldura feminină emanându-i din piept, că aş săruta-o pe buzele rujate strident.  
 
N-am dormit toată noaptea. Iată, iată de ce trebuie să suprapun cele două lumi, de ce trebuie să-mi duc crucea, iată cât de absurd, josnic, murdar pot să fiu... Cum de a fost posibil, Mephisto, ştiu că tu ai fost, dar spune-mi, atunci, demult, la începuturi, cum te-ai strecurat în focul din care Dumnezeu îşi concepea creaţia, sunt sigur că a existat un truc, o secundă de neatenţie, şi gata, totul s-a năruit, s-a blasfemiat... Îţi dai seama că fără tine şi fără scânteia pe care ai insuflat-o atunci n-aş fi putut niciodată s-o privesc pe Jeanne ca pe o femeie, nu m-aş fi îndoit niciodată de sensul existenţei mele, nu mi s-ar fi părut în veci că Dumnezeu m-a osândit la un lucru pe care nu-l pot duce... Ce faci, Mephisto, râzi, da, eram sigur, era singurul răspuns pe care mi-l puteai da, te amuzi copios de farsa pe care mi-ai jucat-o, de dorinţa mea de mascul orgolios şi mai ales de absurda idee de a-i pune în cârcă Creatorului toate acestea...  
 
Am să-mi spun rugăciunile şi am să alerg la Dannot, confesorul meu, poarta mea către imuabil, către sfinţirea eului şi uciderea josniciei umane.  
 
*  
 
Au trecut luni chinuitoare, aride. Nici spovedaniile către Dannot, nici ruga fierbinte, nici creaţia nu m-au vindecat. Am început să mă văd ca pe un călău, ca pe un Iuda, am început să mă simt culpabil de toate morţile nevinovate, de toate atrocităţile care aveau loc, de tot machiavelismul contemporan.  
 
M-am privit în oglindă şi mi s-a părut că desluşesc un rânjet al superiorităţii intelectuale pe care nu-l avusesem niciodată. Am început s-o evit pe Jeanne, să mă îngrozesc de prezenţa ei, de parcă acea clipă luciferică în care am dorit-o s-ar fi putut repeta, mi-ar fi putut da lovitura de graţie tocmai când eram la pământ, asigurându-se astfel cel potrivnic că nu mă voi mai ridica niciodată. Plus jamais... Nu, nu se va termina aşa, am strigat, încă mai am inocenţa de copil, încă mă pot ruga pentru mântuire, încă pot alerga la Dannot să-i mărturisesc totul, iar el sunt convins că mă va salva, va găsi cine ştie pe unde în rugăciunile lui soluţia unei existenţe damnate, antidotul, elixirul miraculos al purificării.  
 
Nu, Mephisto, tot tu eşti cel care a trişat, şi rămân la părerea că încă de la începuturi, crezi că Dumnezeu şi-ar fi pierdut atâta vreme, crezi că Atotputernicul ar fi ratat şansa unei omeniri perfecte, dacă nu ai fi intervenit tu, şi chiar şi ţie ţi-a dat şansa reconvertirii înainte de a se împlini vremea şi a te arunca în iazul cu pucioasă...  
 
Crezi că n-am înţeles că privesc zilnic orologiul Apocalipsei, crezi că această formă de teatru modern, cu cavaleri însângeraţi şi domniţe desfrânate, o văd ca pe altceva decât ca pe o ultimă demonstraţie a absurdului, crezi că mai aştept altceva în afară de clipa adevărului, de verdictul suprem, de sentinţa justă pe care o căuta şi Kafka...  
 
Va veni şi vremea aceea, poţi râde, mă poţi umili trimiţându-mi-o din nou în cameră pe Jeanne, mai poţi ucide câţiva bătrâni neajutoraţi, dar apoi, basta... Va veni şi vremea aceea, crede-mă... N-am zis-o eu, stă scris în scriptura lui Dannot...  
 
*  
 
Rău-bine, moarte-viaţă, păcat-puritate... N-am să mă amestec, n-am să încerc să înclin eu talerul balanţei, deşi poate că acesta e chiar scopul meu cotidian, poate că sunt şi eu un pic viclean, aşteptând, prelungind aşteptarea chiar... Dar atunci, la sfârşit, eu, Jeanne, Marele Franz(1), toţi vom fi absolviţi de păcate, toţi vom suprapune în sfârşit raţiunea peste sentiment, vom găsi răspunsurile la întrebările care ne-au torturat atâta, vom merge, poate, la o Cafenea a Artiştilor fără teama că va exploda o bombă pe drum sau că vom vedea la tv vreun kamikaze...  
 
Nu, nu mă tem de tine, Mephisto... Această ultimă revelaţie m-a liniştit complet.  
 
Am adormit într-un târziu, seren, împăcat. Mâine am să-i spun lui Dannot să mă pregătească de Marea Trecere, de întâmpinarea tărâmului evocat de Blaga în Poemele Luminii, de minunata şi aproape exotica, chiar extatica desăvârşire.  
 
Am visat că eram la mare. Când mă scăldam în valuri râzând, când mă bronzam în bătaia soarelui orbitor. Micii comercianţi care altădată mă enervau îi priveam acum cu condescendenţă, apoi, rătăcit undeva pe faleză contemplam minunata întindere a mării, absolutul său, vraja atemporală...  
 
Apoi s-a făcut seară. M-am făcut comod în camera de hotel, am făcut un duş şi apoi mi-am aprins o ţigară, privind ecranul minuscul al tv-ului în timp ce sorbeam cu nesaţ un cappuccino. Ai venit lângă mine fără să te simt aproape,  
 
te-am cuprins în braţe şi mi-am lipit buzele de părul tău cu iz de nisip, ţi-am simţit coapsele fierbinţi înlănţuindu-le pe ale mele, apoi te-am sărutat pătimaş, ca în preludiul unei experienţe unice... O clipă, lasă-mă să te privesc în ochi doar o clipă...  
 
Jeanne! Nu, nu se poate, m-am aruncat pe podeaua din gresie rece aproape plângând, nu pot să cred că tu erai, orice, numai asta nu...  
 
Îmbracă-te, te rog, nu mă lăsa să mă sinucid, visul copilăriei şi privirea de gheaţă a Satanei, nu, te rog, cum de am crezut că s-a terminat înainte de vreme...  
 
În încheierea visului, alergam către biserica lui Dannot.  
 
*  
 
Au trecut alte săptămâni chinuitoare. Începusem să mă blazez, să nu mai scriu. Indiferenţa mă copleşea. N-am să deschid cu bună-ştiinţă Cutia Pandorei, n-am să-l provoc pe Mephisto. Poate că am greşit când am crezut că voi ajunge la Cafeneaua Artiştilor în acea companie, poate că întreaga mea viaţă e o eroare. Cititori uituci, promiscuitate.  
 
Apoi am găsit-o pe Jeanne moartă. Cu gâtul tăiat, cu privirea sticloasă, îndreptată spre tavan. Cineva scrisese cu sânge pe perete: „Dieu pardonne”(2).  
 
Am trăit iadul în toată declanşarea sa cea mai pură. Să mi-o ia pe Jeanne, lumina ochilor mei, singurul meu sprijin, să mi-o lase pe divan plină de sânge, să-mi ucidă amintirile copilăriei ca la abator... Să nu apuc, să nu mai apuc niciodată să-i cer iertare pentru pornirea mea animalică, să rămân în mijlocul istoriei ca un blestemat, ca o rană vie... Ce Dumnezeu a putut face asta?! am strigat, prăbuşindu-mă în hohote la podea.  
 
Am vrut să mă sinucid, dar mi-am dat seama că aş fi prea laş, mult prea laş pentru condiţia mea. Am ştiut că Jeanne nu mi-ar ierta-o niciodată, că mă va aştepta mereu la mormântul ei cu un buchet de flori şi cu un volum publicat. Dormi, Jeanne, dormi, iubita mea soră, nu te voi trăda şi a doua oară...  
 
*  
 
„Ai spus că nu-ţi mai e frică de mine. Că acum eşti împăcat”. „Pleacă, pleacă, nenorocitule, lasă-mă în pace, nu pot să duc povara asta, e prea mare, spectacolul chinuitor al lumii, editorii pompoşi şi beţivi, politicienii putrezi şi cinici, miile de întrebări fără răspuns, toate astea crezi că nu mi-erau de ajuns, crezi că mai pot duce şi povara dispariţiei lui Jeanne, crezi că mai pot suporta şi imaginea mormântului ei reavăn?”. „Dumnezeu nu-ţi dă niciodată o povară pe care să n-o poţi duce. Sau nu mai crezi asta?”. „Pleacă, nu vreau să te mai aud”.  
 
Am trăit apoi un soi de răstignire perpetuă, o fugă din faţa a tot, a cititorilor, a cunoscuţilor, a iubitelor. Nu mai voiam să aud, să înţeleg, să exist. Dar cel mai tare mă chinuia ideea că fug de mine, că mă urăsc, că nu mă mai accept, şi apoi, ca o lovitură de graţie, ipoteza, şi mai greu de suportat, că nu mă voi recompensa niciodată faţă de Jeanne, că nu va fi niciodată mândră de mine...  
 
La ce mi-ar fi folosit numele ucigaşului ei, cine ştie ce individ drogat şi rupt total de realitate, rătăcit între fantasmele cocainei şi cele ale navigării pe site-uri horror, care nu găsise altă victimă decât pe nepreţuita mea Jeanne, la ce mi-ar fi folosit să-l omor, să mă răzbun descărcându-i un cartuş întreg în cap... Nu, nu-l puteam urî pe acest individ. Era, mai mult ca sigur, un produs tipic al lumii barbare în care trăiam, un tip depersonalizat, fad, un rebut al unei lumi în agonie... Era, cu certitudine, la rândul său o victimă, înainte de a fi un călău...  
 
Şi totuşi, am să cer sprijinul poliţiei. Poate că voi descoperi în camera lui, în fotografiile lui, în jurnalul lui, dacă are cumva aşa ceva, un indiciu care să-l trădeze pe cel care mi-a făcut-o cu adevărat... Pe Satana. Fiindcă ştiam, n-am să pot să uit niciodată că mi-a făcut-o exact când mă pregăteam de o altă abordare a Marii Treceri.  
 
*  
 
Riders on the storm...(3) Călărind, alergând mereu şi mereu în căutarea absolutului, confruntat cu năvalnicele intervenţii ale simţurilor în aspiraţia celestă, căutând răspunsuri într-un ocean care n-ar trebui să fie al raţiunii, privindu-mă când ca pe un înger, când ca pe un damnat, căutând în ceilalţi o confirmare înainte de a o căuta în mine însumi, ce refugiu deloc subtil al artistului, apoi ultimul Papă al omenirii, Nostradamus, iertarea pe care mi-o va oferi Jeanne la capătul drumului... Cu siguranţă există ceva în plus în toată această şaradă, un element decisiv, un detaliu-surpriză care mă va ajuta să descifrez misterul, să ştiu care era verdictul kafkian, trebuie să mă flagelez, să mă autodepăşesc pentru a-l obţine, să-mi îngrop un anumit tip de îndoieli. Nu, nu identitatea asasinului e importantă, ci jurnalul lui.  
 
*  
 
Noua mea iubită e o fostă fetiţă a străzii, o mică cerşetoare cu suflet de prinţesă, un fel de Lolita ajunsă însă la vremea majoratului, la timpul la care prima, cea autentică, se căsătorise deja cu alesul ei. Nu e nimic complicat în relaţia asta, nimic sfidător la adresa divinităţii şi nici măcar cu vreo inflexiune prea sesizabilă a flăcărilor iadului. Şi totuşi e ceva plin de o armonie a simplităţii, o reciprocitate puţin ambiguă, dar autentică, un mic cadou pe care viaţa l-a dăruit amândurora. Noul roman e bine apreciat, fără a fi capodopera pe care i-o datorez Jeannei, viaţa mea în întregul ei e destul de discretă, având o doză de spectaculos mai curând al trăirii interioare decât al afişării extravagante.  
 
Timpul s-a dovedit a fi un prieten, poate nu în sensul pe care l-am sperat la început, dar se ştie că un prieten cu adevărat de nădejde îl poţi găsi în cele mai neobişnuite înfăţişări.  
 
Am visat-o însă într-o noapte pe Jeanne, nu avea nici înfăţişarea seducătoare pe care nici acum nu ştiu cum i-a putut-o da diavolul pentru a-mi distruge viaţa, nici pe cea tragică a celei trecute în nefiinţă, părea blândă şi rugătoare. Am plâns la trezire şi m-am hotărât să mă confesez lui Dannot. Nu mai trecusem demult pe la bunul meu preot şi chiar mă simţeam vinovat pentru asta. Nu, n-am să-i cer certitudini, n-am să-i vorbesc despre pragul tainic, ci am să-l rog să-mi deschidă o poartă simplă către Dumnezeu, aşa cum se cuvine.  
 
*  
 
Aerul dimineţii... acel sentiment inegalabil care îmi amintea de începuturi, de inocenţă, de imposibilitatea trădării... Cu siguranţă, Dannot are cheia pentru această poartă.  
 
„N-am mai venit demult. Iartă-mă. După moartea Jeannei ar fi trebuit să mă apropiu mai mult de tine. Paradoxal, n-am făcut-o. Ştii că nu mă învinge orgoliul, ştii că nu privesc păcatul ca pe o justificare a creaţiei. Şi nici cu jertfa nu sunt întru totul de acord. Cu jertfa inutilă, desigur, nu cu prinosul adus lui Dumnezeu. Ştii, desigur, şi că îl caut pe Dumnezeu, că nimic din ce am trăit, am iubit şi am sperat în această vremelnică trecere nu consider că-mi aparţine. Am căutat doar să fiu demn de încrederea cu care am fost investit”.  
 
„Te ascult, fiule. Vorbeşte fără grijă, descarcă-te”.  
 
„Tot ceea ce fac, fac pentru a ajunge cândva alături de cei dragi. Ţi-am vorbit deseori de cei apropiaţi mie, de cei pe care nu i-am cunoscut dar m-au înnobilat cu scrierile lor. Ţi-am vorbit despre absolut, despre puritate. Despre esenţa înţelegerii prezenţei lui Iisus în viaţa noastră”. „Ştii, de asemenea, că după moartea Jeannei am devenit alt om. Alt om nu în sensul că m-aş fi pervertit, că mi-aş fi renegat valorile, ci în sensul, dacă vrei, al unui infirm. Mai retras, mai chircit, mai lipsit de entuziasm, privindu-mi elanurile iniţiale ca pe un bun pe care nu-l mai pot dobândi, către care tind cu eforturi din ce în ce mai mari”.  
 
„Nu te învinovăţi pentru asta. E firesc să simţi aşa”.  
 
„Ţi-am ascuns însă un lucru. Acum a venit momentul să ţi-l spun, pentru că mă pregătesc din nou de o apropiere mai profundă de viitorul Eden, mă pregătesc să-mi îngrop definitiv micile orgolii, pentru o cauză superioară. Iar trecutul nu-mi dă pace, e ca o fantomă”. „Dannot, nu-ţi cer să mă ierţi, dar te rog, te implor aproape să-mi deschizi o poartă către Dumnezeu, să-mi deschizi uşa către graţia Lui. Jeanne... ştii că era o femeie foarte frumoasă”, am început, apoi m-am prăbuşit plângând în hohote. „Iartă-mă, Dannot, nu mai pot să continui”, am rostit înăbuşindu-mi cu greu lacrimile.  
 
„Linişteşte-te, te rog linişteşte-te. O să-mi spui după aceea”.  
 
După ce mi-am venit în fire, am continuat. „A existat o după-amiază de coşmar, care mi-a schimbat viaţa. Mă gândeam la o temă filozofică, eram mai concentrat ca niciodată, când Jeanne a pătruns în camera mea. Era îmbrăcată destul de sumar, şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar am privit-o ca pe o femeie. Voiam să-mi reprim această aberaţie, şi ea izbucnea cu o şi mai mare putere, nu-mi puteam lua ochii de la trupul ei. Multă vreme după aceea, cu puţin timp înainte de moartea ei, am visat că eram într-o cameră de hotel şi mă pregăteam să fac dragoste cu o femeie care-mi acaparase total simţurile... I-am cerut să mă privească în ochi... Era tot ea, în mod foarte clar îmi amintesc că era ea... Dannot, eu am omorât-o pe Jeanne!”, am strigat, şi am izbucnit din nou în lacrimi. „Nu merit să trăiesc, sunt un gunoi, un Anticrist!”.  
 
„Cum adică? Te-ai atins de ea?”.  
 
„Nu, Dannot, nu m-am atins, în niciunul dintre sensuri, dar eu sunt vinovat pentru moartea ei, acum ştiu sigur asta!”. „Salvează-mă, Dannot!”, am rostit, strivit de neputinţă.  
 
„Ne pleure pas, mon fils. Dieu pardonne”(4), rosti, apoi îşi aţinti privirea către cupolă.  
 
Am rămas chircit, stupefiat, interzis. Un gol imens mi-a urcat în stomac, făcându-mă să mă tem că voi leşina.  
 
„Ce-ai zis, Dannot? Ce-ai zis acum, ultima oară?!”.  
 
„Euh... je voulais dire que Dieu a compris tout cela”, rosti, oarecum derutat. (5).  
 
Mi-am ascuns paloarea feţei într-un gest grăbit. Am ieşit din biserică fără să privesc înapoi.  
 
*  
 
Acasă, m-am ţinut aproape de pat, temându-mă parcă să nu încep să sfidez legile gravitaţiei. Nu se poate... Dannot, poarta mea către absolut, ultima mea şansă către divinitate... Confesorul blând, părintele cel mai apropiat, cel fără de care aproape că n-aş fi rezistat...  
 
Nu poate fi adevărat, risc să înnebunesc chiar acum, aici, înainte de a mai trece orice poartă, înainte de a mai da orice examen... Dannot, sfătuitorul de preţ, micul intermediar către îngeri... asasinul lui Jeanne...  
 
E prea mult, de data aceasta e mult prea mult... Mi-am adus aminte de profeţia de la Fatima a Fecioarei Maria, conform căreia Satana va începe să pătrundă chiar în biserică... Da, acesta era ultimul secret, ultima şansă a omului nu poate fi decât dragostea neţărmurită către Dumnezeu, fără să mai pună întrebări, fără să mai aştepte răspunsuri, fără să demonstreze... Dar pregătindu-se, în acest timp, pentru adevărata lume, pentru adevăratul sens... Pentru venirea lui Iisus Pantocrator...  
 
„Bucură-te, Marie, cea plină de har,  
 
Domnul este cu Tine.  
 
Binecuvântată eşti tu între femei  
 
Şi binecuvântat este rodul trupului tău, Iisus.  
 
Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu,  
 
Roagă-te pentru noi, păcătoşii,  
 
Acum şi în ceasul morţii noastre.  
 
Amin”,  
 
am dus până la capăt ceea ce nu terminasem niciodată, ceea ce îmi lipsea pentru încheierea drumului, ceea ce nu putuse face Dannot.  
 
*  
 
Am plecat bulversat, străin, pentru ceea ce avea să fie ultima întrevedere cu Dannot. Am intrat în biserică cu un sentiment greu de descris în cuvinte, ştiind însă că acolo, pe acel tărâm, Dumnezeu mă va feri de vreun act necugetat.  
 
„Dannot, mărturisesc că sunt depăşit de situaţie. Poate că lucrurile trebuiau să se întâmple aşa, pentru un motiv care îmi scapă. Poate că una dintre chei e la tine, dar nu mai vreau s-o caut, nu mai îmi doresc s-o găsesc.  
 
Pragul durerii e un lucru pe care l-am depăşit demult. Nu mai simt, Dannot. Într-o zi m-am tăiat involuntar cu cuţitul de bucătărie, atât de adânc încât de-abia mi-am oprit sângele. Am stat minute bune şi, surpriză!, n-am simţit nimic. Ştii ce m-a stupefiat? Ai un privilegiu unic, de care am vrut întotdeauna să mă bucur. Poţi sta de vorbă cu Dumnezeu în fiecare clipă, i te poţi confesa ca unui părinte bun, îl poţi respira în fiecare dimineaţă altfel atroce, însângerată, a unei lumi murdare. Poţi intra pe uşă fără să mai baţi înainte. În vreme ce eu trebuie să alerg la tine pentru a face asta.  
 
Iar tu, numeşte-o inconştienţă, prostie, delirium tremens, nu ştiu, nu sunt psihiatru, ce faci? Refuzi. În mijlocul bisericii, îţi construieşti o trapă secretă către iad, pe care o foloseşti zilnic pentru a te vinde Satanei. Şi un orb îl simte pe Dumnezeu în fiecare experienţă tactilă, dar tu nu, nu îl simţi. Mai mult, îl izgoneşti de la tine. Asta depăşeşte puterea mea de imaginaţie.  
 
Aveam o teorie conform căreia ucigaşul lui Jeanne trebuia să fie o victimă, înainte de a fi un călău. Acum, mi s-a confirmat că aveam dreptate”.  
 
„Am să dau un acatist pentru o lume mai bună. Sfânta Fecioară mi-a arătat că acea lume va exista. Fireşte, nu vei figura în el. Nu te cunosc, Dannot, nu exişti. Dar tragedia ta nu e asta, că nu te cunosc eu, ci că Dumnezeu nu te cunoaşte. Sunt convins că îl vei întâlni într-o zi, la capătul cine ştie câtor penitenţe insuportabile, la capătul unor dureri la fel de atroce ca şi a mea, iar Dumnezeu te va privi uluit, nerecunoscându-te. Va şti că nu te-a creat El, că eşti o eroare, că ai o genă care nu apare în niciun manual. Atunci voi vrea să te văd, Dannot, atunci va veni clipa adevărului”.  
 
„Am dorit-o la fel de mult ca şi tine. N-am mai suportat asta”, rosti, ştergându-şi câteva broboane de transpiraţie.  
 
„Dannot, e inutil. Nici măcar nu pot să te urăsc. Nici măcar nu mai vreau să te ascult. Voi pleca de aici fără să privesc în urmă, fără să mă gândesc la altceva decât la noul Eden şi la profeţiile Fecioarei. Totuşi am să te întreb, dintr-o curiozitate maladivă aproape, pe cine ai vrut să ucizi atunci? Pe biata Jeanne sau pe cel care nu puteai să fii? Cel inocent, curat, cu sufletul apropiat de îngeri. Cel care deschide porţi către Cer, cel care simbolizează absolutul. Cel care nu ar putea muri niciodată. Pe acela ai vrut să-l ucizi, Dannot?”.  
 
Crisparea de pe faţa sa mi-a dat certitudinea că aveam dreptate. M-am îndepărtat grăbit de fostul meu confesor, gândindu-mă, în goana taxiului, la dragostea micuţei cu suflet de prinţesă, la sentimentul sacru care mă cuprindea în timpul rugăciunilor către Fecioara Maria şi la faptul că noul roman voi putea să-l dedic, în totalitate, Jeannei.  
 
„Dannot, opreşte-te o clipă şi închide ochii. Auzi tăcerea mileniului următor? Eu o aud în fiecare zori de zi, atunci când lumea este încă imaculată, când uită, pentru o singură clipă, ce este păcatul...  
 
Ştiu, îţi cer imposibilul - tu nu poţi auzi o tăcere, tu eşti surd pur şi simplu...”, am murmurat, ca pentru mine.  
 
(1) Aluzie la marele scriitor ceh Franz Kafka.  
 
(2) „Dumnezeu iartă”.  
 
(3) „Călăreţi în furtună” – titlul unei piese The Doors.  
 
(4) „Nu plânge, fiul meu. Dumnezeu iartă…”.  
 
(5) „Eh, voiam să spun că Dumnezeu a înţeles toate acestea”.  
 
(Nuvelă publicată şi pe agonia.ro)  
 
Foto: Wikimedia  
 
(Nuvelă publicată şi pe agonia.ro)  
Referinţă Bibliografică:
ACATIST PENTRU O LUME MAI BUNĂ / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1933, Anul VI, 16 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!