Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



UN SIMPLU ŞI LETAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Începutul. 
  
A. Marcel a venit pe lume într-o familie de vagabonzi, dezorganizată, trăind din furt şi înşelătorie, de pe o zi pe alta. 
  
Scuipau pe jos, se îmbătau ca porcii, râgâiau şi înjurau ca la uşa cortului - cam acesta era universul lor zilnic. În afară de aceste preocupări menite doar să ducă grobianismul şi decadenţa umană pe noi "culmi", în afară de actele depravate şi fărădelegile în care trăiau, nu se poate spune că exista ceva la ei care să îţi atragă în mod particular atenţia. Poate câte o fată născută mai oacheşă sau un bărbat excesiv de vânjos - dar atât. 
  
Băiatul nu a făcut, nici el, excepţie. A învăţat legile cartierului, cum să se bată, cum să se strecoare neobservat, la nevoie, a consumat băutură în cantităţi enorme şi a iubit aproape jumătate din fetele acelei comunităţi necivilizate. 
  
Într-o zi, a lovit un poliţist până aproape de a-l lăsa fără suflare. Acesta intervenise în cursul unei altercaţii între bande rivale, iar Marcel, într-un gest absurd, frizând inconştienţa, a purces la a-i demonstra omului legii cine e cel mai tare. La propriu. 
  
Orgoliu? Spirit de întrecere? Nebunie? 
  
E greu de spus care a fost sentimentul care l-a animat cu adevărat. Cert este că nu s-a oprit până nu l-a abandonat pe acesta în mijlocul drumului, într-o baltă de sânge. 
  
După aceea, a părăsit localitatea, fiindcă era conştient că apropiaţii acestuia, colegii de secţie, aveau să încerce să se răzbune. Iar banda lui era, totuşi, prea mică pentru a le face faţă. 
  
La noul domiciliu, a continuat cu acelaşi stil de viaţă, cu aceeaşi irosire a talanţilor şi de ucidere a orice ar fi putut fi bun în interiorul său. A dragostei. A altruismului. A omeniei. 
  
De ce se întâmplă toate acestea? De ce venim, cu toţii, pe planeta Pământ pentru a învăţa o lecţie teribilă, cruntă, neîndurătoare? 
  
Greu de spus şi, mai ales, aproape imposibil de înţeles. 
  
B. Emanuel a văzut lumina zilei într-o familie înstărită de intelectuali cu origini vieneze. 
  
A primit o educaţie aleasă, a deprins încă de foarte tânăr mai multe limbi străine, printre care chiar şi latina, deşi în secolul XXI părea o limbă aproape moartă, a învăţat pianul, scrima, dansul, a făcut studii de filosofie, literatură şi psihologie cu unii dintre cei mai reputaţi profesori, oameni nu doar extrem de instruiţi, dar şi de pasionaţi de domeniul lor. 
  
A cunoscut înalta societate, a studiat chiar la câteva universităţi străine, pentru a reveni după câţiva ani în ţară, alături de părinţi şi de sora sa. 
  
Una dintre realizările sale cele mai de preţ a fost publicarea unui studiu filosofic foarte original, care nu aducea răspunsurile mult-aşteptate de generaţii întregi, dar în schimb avea particularitatea uluitoare de a pune sub semnul întrebării aproape tot ce se scrisese până atunci, de a spulbera doctrine, convingeri, teze cu o uşurinţă de nedescris. După lectura acestuia, mulţi învăţaţi ai vremii au ridicat din umeri neputincioşi, recunoscând, implicit, că totul în jurul lor se clătina. Că nimic nu mai era valabil. 
  
Ducea o viaţă doar în aparenţă mai retrasă, practicând mai multe sporturi şi întreţinându-se cu muzicieni şi artişti ai vremii, chiar dacă nu era ceea ce îndeobşte numim un aventurier. 
  
Părinţii săi erau cu adevărat mândri de el – unica lor bucurie într-o lume ce părea a-şi fi pierdut sensurile şi a-şi fi ascuns în spatele unei peceţi neştiute menirea. 
  
Oare aşa venim întotdeauna, în familii de spirite asemănătoare, evoluaţi sau involuaţi, retrograzi sau revoluţionari, asasini sau genii? 
  
C. În ceea ce mă priveşte, nu doresc să inoportunez cititorul cu amănunte biografice sau cu speculaţii subiective asupra locului pe care m-aş situa în această trecătoare şi iluzorie lume. 
  
Să spun totuşi că am venit pe lume într-o familie de intelectuali, fără însă a dobândi pe parcurs cultura şi abilităţile lui Emanuel, iar, în tinereţe, am cochetat cu fotbalul amator şi cu concursurile de băut bere, fără a aluneca însă în trivialitatea şi apucăturile lui Marcel. 
  
Am încercat să iau de la viaţă ceea ce mi s-a părut esenţial, într-un soi de formare autodidactă, m-am bucurat să descopăr tainele scrisului, am iubit întotdeauna arta, frumosul, lucrurile rafinate. 
  
Mi-a plăcut să consider mereu femeia ca pe o enigmă şi, totodată, ca pe un dar de la Dumnezeu care trebuie preţuit, iar divinitatea, ca pe o forţă creatoare emanând lumină şi bunătate eterne, pe care nu trebuie s-o dezamăgeşti niciodată utilizând greşit arma liberului-arbitru. 
  
Consider, în câteva cuvinte, că principala provocare a vieţii este să înţelegem DE CE. 
  
De ce venim aici. De ce trebuie să ne perfecţionăm prin uneori dure, alteori minunate lecţii de viaţă. De ce descoperim că există reîncarnare şi lumi paralele, dar uităm întotdeauna ce sau cine am fost. 
  
De ce trebuie să ne luptăm cu păcatul continuu, într-un act ce ar putea părea privitorului din afară de-a dreptul donquijotesc, fără o finalitate clară, fără a putea fi vreodată siguri că am învins. 
  
De ce moartea ne înlăcrimează, de ce iubirea adevărată ne înalţă, de ce trecerea prin Purgatoriu e atât de cumplită. 
  
De ce scriitorii ar putea, lesne, să nu ajungă niciodată să îşi privească în ochi cititorii cei mai fideli, chiar poate să nici nu afle de existenţa lor. 
  
De ce tăcerea doare, de ce absolutul ne cheamă. 
  
De ce lacrimile îngheaţă. 
  
De ce? De ce? De ce? 
  
Apogeul. 
  
A. Marcel a fost ales lider al acelui clan, pe viaţă. 
  
A organizat petreceri monstruoase, a decăzut până dincolo de orice limită. 
  
Ajunsese să se considere ca aparţinând unui gen de specie superioară, un fel de aristocrat al vagabonzilor, şi pe cale de consecinţă că i se cuvine absolut totul, fără a vedea marasmul în care înota, promiscuitatea. 
  
Şi-a construit o avere destul de însemnată prin mijloace aflate deseori la limita legii, s-a înconjurat de oameni perfizi, alunecoşi, asemeni lui. 
  
A dat ordine până în comune sau oraşe îndepărtate, a devenit liderul recunoscut al lumii interlope. 
  
S-a căsătorit din interes, menţinând în acelaşi timp legături intime cu numeroasele sale amante şi aflându-se permanent în centrul unor scandaluri, apărând deseori pe prima pagină a ziarelor de cancanuri şi viaţă mondenă. 
  
A reuşit să şocheze contemporaneitatea prin declaraţia că "a devenit mai popular decât John Lennon", prin parafrazarea celebrelor cuvinte ale acestuia, că Beatles ar fi devenit "mai populari decât Iisus Hristos". 
  
La moartea tatălui său, nu a vărsat o lacrimă, în schimb a calculat foarte precis cât anume din veniturile şi afacerile acestuia aveau să-i revină prin testament, propulsându-l pe alte şi alte culmi, transformându-l, practic, în rege neîncoronat. 
  
Măsura trecerii noastre pe Pământ să fie constituită din suma actelor pe care le comitem atunci când credem că am atins apogeul? 
  
B. După studii aprofundate şi îndelungi peripluri în străinătate, Emanuel a scris o nouă lucrare, briliantă, mai complexă şi mai plină de înţelesuri profunde decât prima, având însă acelaşi (dacă-l putem numi astfel) scop: nu să demonstreze, ci să pună sub semnul întrebării. Nu să creeze o nouă doctrină, ci să le eclipseze pe celelalte. 
  
Filosofii şi scriitorii vremii au fost în unanimitate de acord că aceasta a fost adevărata capodoperă, scrisă la doar 23 de ani. O lucrare ce trăda o inteligenţă sclipitoare, o analiză profundă. 
  
Numele său a devenit, treptat, cunoscut pe întreg mapamondul, rostit din ce în ce mai des în cadrul întrunirilor literare, al seratelor lumii bune, ba chiar şi al întrunirilor studenţeşti, unde tineri avizi de a şti, dar mai ales de a descoperi noi valenţe îi devorau, practic, opera. 
  
Deşi câteva candidate tinere şi foarte frumoase roiau în jurul său, a anunţat că încă nu se gândeşte la căsătorie. "Toate la timpul lor", a adăugat, deşi era conştient că acel moment nu putea fi chiar foarte îndepărtat în timp. 
  
Părinţii săi apreciau în mod deosebit la el faptul că nu dorea să epateze. La Emanuel, discursurile, demonstraţiile, comparaţiile veneau în mod natural, dintr-o dorinţă firească de a progresa, şi nu pentru a impresiona auditoriul, aşa cum făceau îndeobşte mai toţi snobii momentului. 
  
A demarat chiar şi studii religioase. Fiind o minte foarte organizată, "ştiinţifică", păstra un anume scepticism în privinţa chestiunilor legate de religie, dar era un spirit mult prea pătrunzător pentru a nu-şi da seama de cantitatea imensă de necunoscut cu care ne confruntăm zilnic, de misterele vieţii, ba chiar de posibilitatea existenţei unor miracole, astfel încât s-a decis să acorde atenţia cuvenită şi acestui domeniu. 
  
A fost primit în schitul unor călugări din Grecia, doar ca vizitator, bineînţeles, iar acea experienţă a descris-o ulterior drept "cea mai binecuvântată şi apropiată de Cer" pe care ar fi putut s-o trăiască în întreaga viaţă. 
  
Un tânăr inteligent, frumos şi profund, model de care societatea din Grecia Antică ar fi fost mândră, bătea deja la Porţile eternităţii, aducând un suflu nou în jurul său. 
  
C. Nu pot spune că am atins, cu adevărat, o culme în decursul scurtei şi aproape măruntei mele existenţe - nici a desfrâului, nici a sfinţeniei. Nici a ignoranţei, nici a cunoaşterii absolute. Nici a viciilor solitudinii, nici a bucuriei totale, altruiste. 
  
Dar, într-o oarecare măsură, pot afirma că am cochetat cu extremele, în timpul unor aventuri minunate, fie ele reale sau imaginare, pe care le-am traversat pe parcursul extraordinarei, dar şi istovitoarei meserii de a scrie. 
  
Nu am fost complet lipsit de experienţă, netrăind "sub un clopot de sticlă", dar nici nu m-am considerat ca având un prea pronunţat spirit de aventură. 
  
Cel mai aproape de a descifra ceva din misterul vieţii a fost când am înţeles că totul gravitează în jurul alegerii şi al liberului-arbitru. Putem deveni monştri sau sfinţi atât de uşor... 
  
Uităm cine suntem şi nu descifrăm aproape niciodată încotro ne îndreptăm cu adevărat. Dar, fie că suntem sceptici de felul nostru sau avem curajul nebunesc de a crede în lumi paralele, în realităţi alternative create de propriile noastre gânduri (duse sau nu până la capăt), fie că suntem atei sau religioşi, întotdeauna vom avea de făcut o alegere, care ne va determina, într-un mod adeseori iremediabil, evoluţia viitoare. 
  
M-am întrebat de ce. Toată viaţa mea, cu înverşunare. 
  
Mereu şi mereu, acelaşi atât de simplu şi letal: DE CE? 
  
Probabil, fiindcă Creatorul ne-a iertat chiar şi atunci când L-am sfidat. Purtăm zi de zi, clipă de clipă, după noi consecinţele atât ale sfidării noastre, cât şi ale iertării Lui. 
  
Suntem demni sau nu de a ni se fi făcut o promisiune a curcubeului? 
  
Nu ştim sigur. 
  
De aceea, trebuie mereu să alegem. 
  
Aceasta o pot numi, fără exagerare, apogeul frământărilor mele de scriitor. Atunci când mi-am pus pentru prima oară problema în felul acesta. 
  
Nu ştiu dacă am reuşit cu adevărat să devin mai bun - dar, cu siguranţă, am ajuns mai înţelept. 
  
Există însă ceva care să intervină, chiar atunci când ţi se pare că le-ai aflat pe toate, că ai descifrat sensurile profunde, care să aibă impactul devastator al unui cutremur sau al unui tsunami, aruncând asupra ta îndoiala şi teama, blestemul şi întunericul, făcându-te să plonjezi în cel mai negru coşmar, despre care până mai ieri ai fi afirmat cu o înţelegere superioară că "de fapt, nici nu există"? 
  
Sfârşitul. 
  
A. Peste Marcel timpul nu trecuse într-o proporţie realmente îngrijorătoare, dar în lumea sa deja se gândea ce sarcini va lăsa mai departe urmaşilor, ce fapte vor rămâne neduse până la capăt - şi, desigur, ce putea face pentru ca toate acestea să fie rezolvate într-un fel sau altul. 
  
Petercerile la care lua parte erau la fel de gălăgioase, orgiile cărora se deda la fel de deşănţate - şi totuşi, simţea că ceva îi lipseşte. Nu putea explica de ce, era un sentiment declanşat iraţional, ca un imens gol pe care îl simţi atât seara, la culcare, cât şi la primele ore ale dimineţii, ceva de care nu poţi scăpa nicicum şi niciunde. 
  
Ca şi cum nu ţi-ai fi îndeplinit adevărata menire. 
  
De parcă sensul real al vieţii tale ar fi fost în permanenţă ascuns. 
  
Mama sa s-a ridicat încet în capul oaselor, de pe patul de moarte, şi i-a şoptit: "Să nu mă dezamăgeşti, fiule!! Am investit totul în tine". 
  
Lui Marcel i-a apărut, pentru prima dată după foarte mult timp, o lacrimă în colţul ochilor, care s-a transformat apoi în plâns neîncetat. 
  
Oricât ar fi gustat din florile răului şi din depravare, Marcel chiar îşi iubea mama. Şi ştia că nu mai avea cum să-i îndeplinească acesteia ultima dorinţă. 
  
A plecat pentru a-şi petrece ultima parte a vieţii în alt oraş. 
  
Acolo şi-a aranjat cum a putut afacerile şi s-a retras într-o mică vilă alături de cea care îi devenise, oficial, soţie. S-a mirat de cât de simple îi păreau lucrurile, de la un moment dat. 
  
Viaţa o capeţi... vine... şi trece... mai repede decât şi-ar putea cineva închipui. 
  
Într-o după-amiază foarte călduroasă de vară, s-a intersectat pe un drum lăturalnic cu un grup de hoţi bătăuşi care încercuiseră un preot. Au încercat să-l lovească şi să-l jefuiască de banii strânşi într-o cutie a milei pe care o purta după el, dar nu au mai apucat să facă acest lucru. 
  
Marcel stătuse pe margine şi privise, şi un sentiment cu totul nou pentru el începuse să-şi facă simţită prezenţa, văzându-l pe preotul cel bătrân şi neputincios cum este pe cale de a fi batjocorit de un grup de vagabonzi, ca şi el: MILA. S-a gândit la sărmanul om al lui Dumnezeu, la truda pe care o depusese, la greutatea cu care agonisise acei bănuţi, şi într-adevăr s-a simţit emoţionat profund, cuprins de compasiune. 
  
Cum forţa fizică nu îl părăsise, s-a luat imediat la trântă cu hoţii, cărora le-a administrat o bătaie zdravănă, punându-i astfel pe fugă, şi s-a adresat părintelui, care tocmai se ridicase din ţărână: 
  
"Părinte, binecuvântat fie numele Domnului, căci a ajuns până şi la o oaie rătăcită ca mine! Până azi am trăit în fărădelege, dar de-abia acum am înţeles care este sensul vieţii! Fie ca ziua de azi să ne aducă un nou început!". 
  
A cărat cutia milei pentru preot pe o distanţă de mai mulţi kilometri, apoi i-a donat acestuia, printr-un act scris de mână, întreaga sa avere, urmând ca el să trăiască doar din roadele unei mici afaceri pe care o avea încropită. 
  
Şi-a ridicat privirea, recunoscător, către Cer, fiindcă a ştiut, chiar în acel moment, că într-un mod miraculos ultima dorinţă a mamei sale se împlinise. 
  
B. După ce a cunoscut aproape întreaga glorie pământească (glorie despre care, totuşi, avea părerea că este deşartă şi trecătoare), după foarte multe întrevederi cu mai-marii lumii şi după publicarea unui al treilea studiu filosofic, care a avut un impact asemănător cu cel al precedentelor, Emanuel a început să se preocupe de viitorul pe care trebuia, la un moment dat, să-l lase în mâna unui descendent. 
  
Încă nu se căsătorise - dar trebuia să întreprindă cât mai repede acest pas, dacă voia să se gândească şi la un urmaş. 
  
Fiind însă o fire sentimentală, nu a vrut să se hazardeze într-o căsătorie de convenienţă. A aşteptat, răbdător, ca aleasa inimii să-i iasă în cale. 
  
Şi, în cele din urmă, cumpătarea i-a fost recompensată: a cunoscut o tânără austriacă, descendentă dintr-o viţă nobilă, foarte frumoasă şi cultivată. 
  
Inima îi bătea cu putere, şi a însoţit-o pe aceasta în cele mai preţioase cercuri ale lumii mondene, la evenimente pretenţioase şi întruniri selecte. 
  
Au vizitat împreună mai multe ţări exotice, şi-au făcut o idee în plus despre viaţa acelor locuitori despre care mai mult citiseră, au trăit realitatea concretă, poate că singura care contează cu adevărat în formarea unei impresii. 
  
O bătrână clarvăzătoare i-a destăinuit că asupra sufletului său apasă un blestem vechi de şapte secole, dar Emanuel nici n-a vrut să creadă şi nici n-a înţeles foarte bine despre ce anume era vorba. 
  
A fixat data nunţii la un termen nu foarte îndepărtat şi a străbătut în continuare Indiile şi alte ţări asiatice alături de fermecătoarea sa logodnică cu sânge albastru. 
  
Nu peste mult timp însă, s-a întâmplat un lucru total neprevăzut (poate ultimul lucru la care atât Emanuel, cât şi un simplu privitor s-ar fi putut aştepta), care a dat totul peste cap, a adus moarte şi nenorocire asupra unei familii alese, ba chiar (ar fi putut confirma bătrâna clarvăzătoare) a împlinit şi, totodată, perpetuat blestemul. 
  
Aflându-se pentru prima oară în intimitate (moment important şi, desigur, atât de aşteptat), tânăra consoartă a lui Emanuel s-a amuzat copios pe seama capacităţilor acestuia de bărbat. L-a ironizat, spunându-i că în felul acesta nu va putea avea niciodată un urmaş, ba chiar l-a asigurat că îşi poate găsi un amant mult mai tânăr, care să se ridice la înălţimea pretenţiilor sale. 
  
Atunci Emanuel a simţit ceva cu totul nou, două porniri covârşitoare, instinctuale, fatale, de care nu avusese cunoştinţă până atunci: furia şi umilinţa. 
  
A fost ca şi cum un nor negru s-ar fi abătut brusc asupra lui, întunecându-i raţiunea, răscolindu-i teribil simţirile, trecându-l printr-un imaginar cerc aprins. 
  
Pe moment n-a zis nimic, dar şi-a jurat să se răzbune. Mândria sa (pe care, de altfel, nici nu o luase foarte în seamă până atunci) fusese prea adânc şi prea grav rănită. 
  
A anulat preconizata nuntă, s-a retras singur într-o încăpere, pretextând începerea grabnică a următorului studiu, a suferit în tăcere... dar a pândit momentul apariţiei acelui amant şi a acţionat. 
  
L-a ucis într-o seară, într-unul dintre gangurile sordide ale oraşului, cu un cuţit de vânătoare. L-a înjunghiat ca pe o vită, lăsându-i trupul neînsufleţit într-o baltă de sânge. 
  
Deşi a fost suficient de abil pentru a nu-i da poliţia de urmă, povara păcatului cardinal a purtat-o apoi, cu sine, până la sfârşitul vieţii. 
  
S-a izolat de lume, nu a mai scris, nu a mai participat la niciun eveniment monden, la nicio întrunire mai mult sau mai puţin sofisticată. 
  
Singur în încăperea sa, fără fani, fără vizitatori, fără viitor. 
  
Purtând doar după sine stigmatul înfiorător. Rana. Durerea. 
  
A mai ascuns un secret, al doilea, însă acesta n-a putut fi ţinut departe de ochii lumii decât câţiva ani, răstimp după care adevărul a ieşit la suprafaţă: după vârsta de 40 de ani, Emanuel a întreţinut o relaţie incestuoasă cu sora sa, singura care se oferise în repetate rânduri să-l consoleze. 
  
Tânărul geniu, mintea sclipitoare s-au stins încet încet, lăsându-l pe aristocratul nostru să sfârşească aşa cum nimeni, niciodată, n-ar fi dorit să creadă că poate fi adevărat: ca un paria, ca un blestemat. 
  
C. Aproape că îmi dau lacrimile, în faţa colii de hârtie. 
  
Ce e adevăr şi ce e minciună în această cumplită trecere? 
  
Cum deosebim poarta care duce către Raiul promis de cea care ne poartă către Infern? 
  
Cum să acceptăm că există un grăunte de lumină pură în sufletul depravatului, al hoţului, al ucigaşului, şi un germene al satanicului în cel al poetului, al intelectualului, al nobilului? 
  
Aceasta să fie arma alegerii? O armă blestemată cu care jucăm, încă de la naştere, cumplita ruletă rusească? 
  
Există însă ceva care să intervină, chiar atunci când ţi se pare că le-ai aflat pe toate, că ai descifrat sensurile profunde, care să aibă impactul devastator al unui cutremur sau al unui tsunami, aruncând asupra ta îndoiala şi teama, blestemul şi întunericul, făcându-te să plonjezi în cel mai negru coşmar, despre care până mai ieri ai fi afirmat cu o înţelegere superioară că "de fapt, nici nu există"? 
  
Da, există. Acum ştiu sigur. 
  
E chiar adâncul de nepătruns al sufletului nostru. 
  
Pe care, iată, nu am apucat să-l cunoaştem îndeajuns nici după o viaţă. Nici după un întreg ciclu de reîncarnări. 
  
Nici după ce a trecut promisiunea unei mântuiri. 
  
Privind la sfârşitul abominabil al tânărului Emanuel şi la condiţia mea de scriitor, recunoscând în toate acestea şi sublimul, şi căderea, şi celestul, şi iazul de pucioasă, şi dorinţa, şi înfrânarea, mă prăbuşesc deasupra mesei pe care scriu, dorindu-mi să nu mai ştiu nimic, ci doar să plonjez într-un somn adânc, odihnitor, aproape hipnotic, dar punându-mi, cu ultimele puteri, aceeaşi simplă (şi fatală) întrebare: 
  
De ce? De ce? DE CE? 
  
Foto: Wikimedia 
  
Referinţă Bibliografică:
UN SIMPLU ŞI LETAL DE CE ? / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1912, Anul VI, 26 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!