Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



ACELAŞI OM, ALT PĂIANJEN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- În memoria unchiului meu, 
  
Mircea Costache - 
  
După cum am lămurit cititorul în ceea ce am numit „trilogia păianjenului”, am o afinitate tainică, neştiută (îmi vine să zic, nu ştiu de ce, poate din cauza bizareriei, „pessoană”, de la Fernando Pessoa) cu aceşti stranii reprezentanţi ai speciei arahnidelor. 
  
Am citit aproape cu stupefacţie că cea mai răspândită temere de pe glob este arahnofobia. Nu că nu aş înţelege ce înseamnă să ai o temere, eu sufăr de acrofobie. Dar nu înţeleg cum ar putea cineva să se teamă de păianjeni, eu aproape iubindu-i. Bine, fireşte că dacă e vorba de un păianjen gigant sau veninos m-aş teme, dar asta din pricina muşcăturii, nu din alte motive. Dacă muşcătura mă poate băga în spital, desigur că trebuie să mă feresc. Să mă apăr. Dar cu majoritatea păianjenilor, cei de dimensiuni mai mici şi care se spune că nu sunt prea periculoşi pentru om, sunt de-a dreptul prieten. 
  
Deseori mă simt mai bine, mai liniştit când am câte unul în cameră. Ascult muzică dark neoclassic şi îmi imaginez că am pătruns într-o lume stranie, plină de acorduri goth, de păduri întunecate şi de plase de păianjen. Îmi imaginez ce interesantă e convieţuirea cu vietăţile aparţinând acestei specii, a cărei existenţă atestată se pare că datează de peste 100 de milioane de ani. 
  
Pentru mine, păianjenul obişnuit e ca o vieţuitoare de companie. Una încununată cu o aură de mister, ce-i drept, dar mult mai bună decât ferocele animal numit „om”. 
  
Omul este o fiinţă hidoasă, perversă, depravată, care îşi justifică acţiunile scelerate în fel şi chip, care minte şi ucide cu zâmbetul pe buze. Păianjenul poate fi, după cum spuneam, un companion inedit. Şi e lipsit de păcate, el îşi ucide prada doar pentru a se hrăni. Dacă nu ar face-o, ar muri de foame - aceasta este regula vieţii pe Pământ. Şi atunci, de ce să fie arahnofobia cea mai răspândită temere? 
  
E drept, o singură dată mi-a fost frică să pătrund mai adânc în lumea păianjenilor, şi chiar mi-a părut rău ulterior. (Dar cine ştie, poate că aşa a trebuit să se întâmple). A fost o expoziţie cu multe specii de păianjeni în Bucureşti şi, deşi ardeam de nerăbdare să mă duc, am apelat la o consultare ocultă pe care nu o voi dezvălui, şi mi-a apărut că ar fi periculos tocmai din acest punct de vedere, al simbolisticii oculte, şi nu al evadării vreunui exemplar periculos, şi, întrucât în credinţa populară, dacă nu mă înşel, păianjenul este asociat şi cu moartea, mi-a fost frică să nu atrag asupra mea vreo nenorocire. 
  
În rest însă, îi privesc cu simpatie. Şi chiar cu fascinaţie. 
  
  
Nu voi relua decât pe scurt considerentele pentru care, fără a fi un mizantrop autentic, m-am izolat totuşi de reprezentanţii speciei umane. De majoritatea lor. (Poate că „humanofobia” ar fi un termen care ar caracteriza mai bine ceea ce simt deseori). 
  
Nu am întâlnit o fiinţă mai perfidă, capabilă să invente orice pentru a-şi justifica acţiunile, să îşi acopere greşelile. În traducere, „beau, ucid, violez, fur, mint, înşel” pentru că... şi pentru că... şi pentru că... 
  
Da, dar mă întreb, nu ar fi mai bine să nu mai bei, să nu mai ucizi, să nu mai violezi, decât să găseşti la infinit o explicaţie pentru tot acest şir interminabil de nelegiuiri? În Biblie scrie că dacă mâna ta dreaptă te face să cazi în păcat, e mai bine să o tai. (E o figură de stil, evident). Da, dar omul, „rasatul”, „evoluatul”, „superiorul” om nu poate să renunţe aşa de uşor la viciile sale, la perversitatea sa. Şi atunci, culmea laşităţii, inventează tot felul de scuze. 
  
Atunci, nu e mai bine să asculţi Autumn Tears într-o cameră prăfuită în care un păianjen tocmai îşi ţese pânza? 
  
Desigur, nu toţi oamenii sunt la fel. S-au născut pe această planetă a blestemelor şi a contrariilor intelectuali de rasă, pictori, scriitori, muzicieni şi aşa mai departe. Există şi ţărani sau oameni mai simpli cinstiţi, cumsecade, „pâinea lui Dumnezeu”, cum se spune în popor, şi nu doar cei portretizaţi în „Viridiana” lui Buñuel. Există, în sfârşit, şi oameni adevăraţi, autentici. 
  
Un astfel de om autentic a fost şi unchiul meu, pe care l-am pierdut recent, în urma unei afecţiuni cardiace necruţătoare. 
  
Cum l-aş putea descrie, pe scurt, cel mai bine, cel mai inteligibil pentru cei care nu l-au cunoscut? Francezii au o expresie care se pliază perfect pe ceea ce doresc să redau: „Il était une large figure”. Da, întocmai. Bonom, jovial, generos, gata întotdeauna să facă o glumă, să se arate binevoitor cu cei de lângă el. Îi plăcea să-şi trăiască viaţa, dar numai înconjurat de prieteni sau apropiaţi, nu într-o solitudine meditativă ca mine. Din acest punct de vedere, ne deosebeam, dar fireşte că îl înţelegeam, mai ales că găsea oameni adevăraţi cu care să se înconjoare. 
  
Îi plăcea să povestească, să se uite la seriale şi emisiuni sportive, să călătorească. Fireşte că avea ce povesti, întrucât a fost dublu campion mondial la handbal! Şi-a dedicat întreaga viaţă sportului, şi cu rezultate dintre cele mai notabile, atât la echipa de club, cât şi la naţională. A avut o carieră strălucită şi ca antrenor. 
  
Ştiu foarte bine cum era pentru că ne vizita, pe mine şi pe mama mea, mai stăteam de vorbă, iar în urmă cu vreo opt ani ne-a chemat într-o miniexcursie în Portugalia, ţară în care a trăit mulţi ani şi a fost iubit şi respectat de multă lume. Şi acolo ne-a arătat frumuseţile naturii, farmecul inegalabil al micuţei, dar primitoarei localităţi Serpa, am văzut că portughezii sunt oameni deschişi, primitori, şi am urmărit şi un campionat, dacă nu mă înşel european, de fotbal. 
  
L-am simţit foarte aproape şi cu acea poftă de viaţă despre care am amintit. Da, desigur, nici eu nu l-am cunoscut în totalitate, nu i-am ştiut toate trăirile, dar de acest lucru sunt sigur: iubea viaţa aproape cu patimă. 
  
Şi sunt convins că încerca să le insufle această energie pozitivă, această dorinţă de „a fi” şi rudelor, şi apropiaţilor. 
  
  
...Închis într-o încăpere în care un păianjen îşi ţese pânza, meditând asupra sensurilor existenţei şi ale devenirii noastre ca oameni. 
  
Dar, de la un moment dat, păianjenul meu a dispărut. Eu nu i-am făcut nimic, dar poate a fugit pe balcon sau în altă parte. Şi nu a mai apărut un altul timp de mai mult de un an, răstimp în care camera mi s-a părut goală, pustie. 
  
Ştiu, sunt foarte mulţi cei care vor râde citind aceste rânduri, dar oricine a luat contact cu artiştii sfâşiaţi pe dinăuntru, contradictorii, poate pe alocuri morbizi, oricine a gustat din „întunecimea” pasajelor kafkiene sau a unora dintre filmele lui Bergman va înţelege cum este posibil ca unui scriitor camera să îi apară goală din pricina dispariţiei unui păianjen. 
  
Oricine a admirat muzica, dar şi literatura gotică, oricine a văzut cu ochii minţii lumile care se întrepătrund cu a noastră... 
  
De altfel, şi pe o copertă a unei cărţi a lui Cărtărescu apare un păianjen care îşi ţese plasa, şi sunt convins că nu e un simbol întâmplător, deşi recunosc că nu am citit cartea. Nu am citit decât „Orbitor”. 
  
Cam acesta era cadrul în care am primit vestea care a căzut asupra mea ca un trăsnet: unchiul meu suferise un infarct şi era internat la un spital din Capitală. M-am speriat, apoi m-am mai liniştit aflând că i-au fost puse două stenturi şi că se află într-o stare mai bună, dar nu a trecut mult timp şi ne-a lovit o nouă veste: brusc, a făcut stop cardiac. Medicii încearcă să-l resusciteze. (Mama mea vorbea la telefon, iar eu stăteam cu mâna pe icoană, parcă încercând să previn o veste neplăcută). 
  
Atunci am înţeles că e cu adevărat grav. Mi-era şi groază să mai aud tonul de apel al telefonului. 
  
Seara, m-am refugiat la mine în cameră şi, deodată, am văzut pe perete un păianjen. Un păianjen care îmi lipsise atâta vreme. Însă în acel context, cu unchiul meu zbătându-se între viaţă şi moarte, l-am asociat cu credinţa populară, cu trecerea pe Râul Styx. Şi mi s-a făcut frică. 
  
Nu voiam să stau cu el în cameră, dar nici să-l omor (de altfel, se spune că nici nu e bine să omori păianjeni. Oricum, eu nu aş putea să omor unul decât dacă ar trebui să-mi salvez viaţa). L-am prins cu o cutie de chibrituri goală şi l-am dus pe balcon, să se plimbe acolo în voie. 
  
A doua zi de dimineaţă am primit vestea că unchiul meu a murit. 
  
  
În faţa acestei tragedii, am rămas mut. Nu-mi venea să cred că se întâmplase, şi totuşi era cert: nu se mai putea face nimic. 
  
Nu-l voi mai putea vedea niciodată, nu vom mai râde împreună, nu vom mai discuta despre sport. Deşi nu am aptitudini sportive, ador să urmăresc transmisiuni sportive, pe care le găsesc fascinante, în direct şi înregistrat, astfel încât fără a fi jucat mai mult decât fotbal la nivel de liceu înţelegeam prea bine de ce unchiul meu îşi dedicase viaţa acestei mari pasiuni. (De altfel, cartea sa de memorii aşa se intitula: „O viaţă, aceeaşi pasiune”). 
  
N-am să uit că exact cu o zi înainte o colegă de serviciu îmi dăduse vestea că a devenit bunică. Ne convine sau nu, aceasta e legea pe Pământ: unii vin, alţii pleacă... Într-un carusel fără sfârşit, uneori vesel, alteori trist... 
  
Nu am putut accepta cu adevărat în totalitate faptul că nu mai era printre noi. Cel mai greu mi-a fost să intru în capelă, să îl văd întins pe catafalc. Ca să fiu sincer, acasă, în timp ce mă pregăteam pentru acest moment, am crezut că voi leşina. Pentru că nu mai fusesem decât la o înmormântare, şi acolo stătusem departe de mort, evitând să-l privesc. 
  
Dar, ajuns acolo, cred că Dumnezeu m-a întărit şi l-am privit pe unchiul meu aşa cum era, fără să mi se pară că a plecat cu adevărat. Deşi ştiam că e mort, parcă îl simţeam prezent, parcă mă gândeam că încă mai pot comunica cu el. De altfel, şi fata lui, deşi sub impactul unui şoc mult prea puternic, l-a mângâiat de mai multe ori pe frunte, ca pentru a-i face trecerea mai uşoară. 
  
Am rezistat momentului, dar am ştiut cu toate acestea că priveam în ochi cea mai temută adversară a omului pe Pământ: Moartea. 
  
Să priveşti în ochi moartea care ţi-a răpit pe cineva drag - iată, probabil, cel mai cumplit lucru care îi poate fi dat unui om să-l trăiască. 
  
Toţi cei prezenţi acolo au făcut-o, şi poate că au făcut-o tocmai pentru că cel dispărut iubise atât de mult viaţa. 
  
Din păcate, nu am putut participa la toată ceremonia, dar sunt convins că unchiul meu, de dincolo de lume, a ştiut că am fost acolo pentru a-i aduce un ultim şi binemeritat omagiu. 
  
  
...Aşadar, se pare (deşi, în mod evident, nu e decât o presupunere) că păianjenul din camera mea a adus moartea. 
  
Arc peste timp. 
  
Acelaşi om, alt păianjen. 
  
Ei bine, deşi mi-am dorit cu ardoare ca unchiul meu să trăiască, deşi nu mi-am revenit total nici acum din şocul dispariţiei sale, pot spune cu uluire că nu am urât păianjenul. Nu am simţit nevoia să-l omor. 
  
Fireşte, dacă cineva mi-ar fi garantat că păianjenul, printr-o plasă invizibilă, 
  
l-a atras în capcana morţii pe unchi în mod voit, aş fi gândit altfel. 
  
Dar, după cum spuneam, numai omul îşi premeditează acţiunile, numai omul ucide, minte şi fură cu voluptate şi din proprie iniţiativă. 
  
Păianjenul e doar un simbol. E ca pisica neagră - se află, pur şi simplu, acolo, dintr-o raţiune pe care noi, oamenii, n-o putem înţelege. Face parte dintr-un complex a cărui alcătuire ne scapă. 
  
Dacă striveşti păianjenul, dacă omori pisica neagră (precum Poe, în nuvela sa) nu înfrângi moartea cu adevărat, ci doar o alimentezi cu o nouă jertfă. Îi faci morţii un serviciu, nu un deserviciu. 
  
Nu ştim de ce ne naştem, ce este cu adevărat viaţa, nu ştim de ce murim. Încotro ne ducem. 
  
Personal, cred în viaţa de după moarte şi în ciclul reîncarnărilor de care vorbesc hinduşii, dar asta nu înseamnă că moartea poate fi privită mai uşor. Mă gândesc deseori că sufletele celor dragi au ajuns într-o lume mai bună, mă gândesc la infinitatea existenţei sufletului, dar ştiu că, în calitate de om (şi, deocamdată, doar om sunt) nu-i voi mai revedea niciodată. Şi asta doare cumplit. 
  
Însă regulile vieţii şi ale morţii se pot dovedi ceva prea complicat pentru ca noi să le putem înţelege. 
  
Păianjenul încă se mai plimbă pe balcon. 
  
Odihneşte-te în pace, unchiule! 
  
S-a închis un ciclu. 
  
Peste un timp, va începe altul. 
  
Unii vin, alţii pleacă... 
  
Foto: album personal 
  
Referinţă Bibliografică:
ACELAŞI OM, ALT PĂIANJEN / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1883, Anul VI, 26 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!