Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Libertate de vânzare
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Notă. Categorisirea membrilor societăţii distopice prezentate în text în Producători, Actori-Cetăţeni, Scenarişti etc., precum şi baza de pornire a scenariului mi-au fost inspirate de romanul „Delirium Circus”, o minunată satiră SF, pe care o recomand cititorilor, semnată de Pierre Pelot, căruia încerc astfel să-i aduc un mic omagiu prin această nuvelă prin care am încercat să-mi expun însă propria viziune. Autorul. 
  
Anul 2045. Nu mai existau demult cărţile în format clasic, care fuseseră complet înlocuite de e-books şi alte variante de cărţi în format electronic. Ultima bibliotecă despre care se spunea că ar mai fi conţinut cărţi tipărite se afla undeva la marginea Regatului Universal. Nici măcar nu era sigur că s-ar fi găsit şi acolo. Oricum, despre acestea aflasem doar de la bunicii mei, care între timp se stinseseră din viaţă. 
  
Totul era ultraperformant, se circula aproape doar cu metrouri de mare viteză, laptop-urile şi tabletele pătrunseseră peste tot, iar majoritatea oamenilor îşi petreceau timpul liber vizionând proiecţii 3D ale unor filme speciale. (Dar, despre acestea, puţin mai târziu). Parcurile de distracţii erau populate cu specii de plante şi animale extraterestre, care între timp ajunseseră pe Terra. Cardurile care conţineau sume de bani erau introduse într-un bancomat aflat în apartamentul fiecăruia, dar nu pentru a se retrage bani de acolo, ci pentru ca toate companiile care ofereau servicii să îşi oprească printr-un sistem securizat sumele de care aveau nevoie - pentru mâncare, pentru transport, pentru filme, pentru înmormântări. Astfel, cetăţenii Regatului Universal aveau, fiecare, sume în cont, dar nu apucau practic niciodată să le ţină în mână cu adevărat. 
  
Nimic de zis, exista libertate de exprimare, exista acces la Internet peste tot şi fiinţau o mulţime de bloguri, dar oamenii erau tot mai înclinaţi către distracţii, sex şi violenţă, iar foarte mulţi dintre ei cădeau răpuşi de ultimele tipuri de droguri, care deveniseră legale şi se vindeau peste tot, la orice colţ de stradă. 
  
Existau mari corporaţii, companii care câştigau foarte mult, şi oameni înregimentaţi, captivi. La aceasta se rezuma aproape tot - libertatea era doar una aparentă. 
  
Nu se putea afirma că cineva ar fi pledat în mod public pentru o orientare hedonistă şi pentru un cult al consumului şi al distracţiei, dar ştiţi cum este când se încurajează un lucru. Când este promovat într-un mod subînţeles. 
  
Într-o astfel de perioadă tulbure l-am cunoscut pe scriitorul Teo, prin intermediul unui site ce populariza liber creaţiile literare ale fiecăruia. 
  
Am făcut schimb de lucrări şi am început să cunoaştem fiecare, la început mai timid, apoi într-un mod mai aprofundat, interiorul celuilalt, prin intermediul scrisului. Încă de când am făcut cunoştinţă gândul m-a purtat, într-un mod poate absurd, legat de numele său, la Theo van Gogh, fratele lui Vincent. Era evident ”une affaire d'artistes” şi mă surprindeam imaginându-mi tot mai des că reprezentăm reîncarnările celor doi fraţi, mult peste timp, că i-aş putea spune lui Teo, cel de acum, ”frate”, şi multe altele asemănătoare, rod al unei imaginaţii, poate, halucinante. 
  
În orice caz, odată cu întâlnirea cu Teo mi s-a deschis o nouă poartă. De aceasta eram sigur. 
  
Şi societatea nu se putea interpune între noi. 
  
  
Era vineri după-amiază. Momentul în care, practic, îndatoririle mele legate de job se încheiau. M-am oprit la un pub din apropiere, cuprins de o dorinţă nestăvilită de a mă deconecta de la tot ce mă înconjura. 
  
Apoi, ajuns acasă, am apelat prin telefon la serviciile unei firme care trimitea call-girls la domiciliu. Peste puţin timp, o fată frumoasă, de origine asiatică, se afla în pragul uşii mele. Am discutat condiţiile, apoi, prin telefon, am transmis firmei respective numărul cardului care se afla introdus în bancomatul din apartament. 
  
Vedeţi? Aşa de simplu era tot. Plăcere contra bani. 
  
Nu fusesem căsătorit niciodată, aşa că experienţa mea cu femeile se rezuma la astfel de call-girls şi la week-end-uri. Mă gândeam, în sinea mea, cum ar fi să îmi creez un rost al meu, să mă ”aşez”, dar deseori mi se părea că este un obiectiv cam prea greu de atins, cam prea îndepărtat. Mai mult, nu ştiam dacă să mă amuz sau să mă tem gândindu-mă că, luând în considerare preferinţa mea pentru asiatice, aş fi putut păţi precum eroul lui Ryu Murakami, din ”Odishon”. 
  
Am descoperit, împreună cu Teo, o terasă foarte atrăgătoare şi relaxantă, chiar în centrul oraşului, unde puteam să consumăm bere, să purtăm discuţii libere şi să ne simţim eliberaţi de povara cotidianului. Era minunat, un local cu specific cubanez şi, în plus, soarele bătea cu putere, făcându-te să te simţi ca şi cum ai fi fost undeva la mare, printre umbreluţe plantate în nisip. 
  
La un moment dat, vorbind cu Teo, am aflat un lucru pe care ar fi trebuit să îl ştiu deja, dar nu îl cunoşteam. 
  
”De când n-ai mai fost la film?”, m-a întrebat Teo. 
  
”Sincer, de mult timp... Am pe-acasă vreo câteva DVD-uri şi accesez un site cu filme... dar cam asta e tot”, i-am mărturisit, nu cu prea mare mândrie. 
  
”Multă lume se duce la cinematografele 3D, de foarte multe ori pe săptămână”, îmi zise Teo. ”Industria cinema-ului merge teribil de bine”, adăugă. 
  
”Da, ştiu. Dar eu nu prea mă duc. Tot ceea ce îmi este clar este că un anumit film nu am voie să îl vizionez. Dar nici la celelalte 1001 nu mă prea grăbesc”, am zis, poate uşor zeflemitor. 
  
”Ei, vezi. Bine că ai amintit”, spuse Teo cu o mină concentrată. 
  
În acel moment, chelneriţa a apărut în faţa noastră, aducându-ne romul cubanez. I-am mulţumit cu o înclinare a capului, politicoasă, însoţită de un zâmbet uşor. 
  
”Despre aceasta voiam să-ţi vorbesc şi eu”, reluă prietenul meu după o scurtă pauză. ”Personajele din filme au copii fidele în realitate şi tot ce se întâmplă în film, se petrece şi în viaţa reală. Fiecare om poate vedea orice, mai puţin propriul film. Acest fenomen este creat de Industrie, realizat de Scenarişti şi Regizori, promovat de Producători şi jucat de Actori-Cetăţeni. Ca noi, de pildă. Ca orice locuitor al Regatului. Ştiai asta?”. 
  
”Nu, deşi ar fi trebuit. Când mi-am făcut cartea de identitate m-au informat ce film nu am voie să văd, aş fi putut afla atunci mai multe, dar, cum nu m-am dovedit prea interesat... aud acum, de la tine. Dar partea cu suprapunerea peliculei cu viaţa reală, ce e cu ea?”. Eram cam nedumerit. 
  
”E un vis mai vechi al Producătorilor”, rosti Teo în timp ce sorbea din paharul cu rom. ”Demult voiau să facă asta. Dar cum nu ţi-ai dat seama? Credeai că toate promo-urile la filme, toate site-urile aparent nevinovate care promovează filme, unde fiecare îşi conturează un profil în funcţie de preferinţe, au fost făcute degeaba? Nu, pasul următor era cel din 2045, ca fiecare să îşi joace propriul rol. Asta au urmărit de la bun început”. 
  
Am rămas mut, pentru câteva momente. Chelneriţa a apărut din nou, cu două juice-uri de portocale, unduindu-şi formele apetisante prin faţa noastră. Îi priveam cu interes picioarele aproape perfecte, străduindu-mă să nu mă trădez prea tare. 
  
”Vezi, dacă ar fi să mă însor vreodată, o astfel de femeie cred că mi-aş alege”, i-am mărturisit lui Teo, aflându-mă şi sub influenţa romului consumat mai devreme. ”Nu ştiu ce să zic... pare o nebunie. Dar întotdeauna am considerat că între ficţiune şi realitate, între normal şi nebunie graniţa e oricum mult prea fragilă”, am adăugat, întorcându-mă la discuţia de mai devreme. 
  
Teo mi-a făcut cu ochiul şi a golit paharul. 
  
”Hai să uităm asta. Suntem aici doar ca să ne simţim bine”, spuse. 
  
”Perfect de acord”, i-am răspuns, cu toată sinceritatea. 
  
Acasă, camera se învârtea cu mine... Terasa, băutura, chelneriţa... revelaţia din discuţia cu Teo... 
  
Auzi, asta au urmărit de la bun început. 
  
Ca rolul din film, să îl jucăm şi în viaţă. Sau invers. 
  
Ça, c'est la meilleure. 
  
  
Mă simt cumva rătăcit în această lume plină de contradicţii. Liber, şi totuşi încătuşat. Romantic, şi totuşi dominat de un spirit pragmatic. Cred că nu mă înţeleg prea bine pe mine însumi. 
  
Să fiu, într-adevăr, doar o creaţie a Producătorilor? O simplă marionetă în mâinile lor iscusite? Un artist care trăieşte doar o iluzie a independenţei, un vis? 
  
Pe moment, nu ştiu să răspund. Timpul va elucida acest mister. 
  
Mi-am văzut, în continuare, de job, de week-end-urile cu asiatice, de navigat pe Internet, de discuţiile cu Teo. 
  
La un moment dat, am avut parte de o întâmplare neobişnuită. Unul dintre vecini văzuse filmul în care jucam şi, deşi nu avea voie să facă asta, mi-a dezvăluit ceva din el, deoarece ţinea la mine şi credea că trebuie să îmi spună neapărat. ”În film te vei certa cu Teo, rău de tot... Se va ajunge la consecinţe grave, la fapte tragice. Poate că, dacă ştii, vei putea să eviţi acest lucru în viaţa reală”, îmi spuse. 
  
”Am să fiu foarte atent să nu mă cert cu el. Să nu le fac jocul Producătorilor. Sau al Scenariştilor. Mulţumesc că m-ai avertizat”, i-am răspuns. 
  
Pe urmă am încercat să uit acest incident, dar, mai repede chiar decât aş fi crezut, soarta avea să mă pună la încercare exact pe această temă. Şi chiar de două ori. 
  
Într-una dintre escapadele noastre la terasa minunată, Teo (care începuse să bea mai mult decât de obicei) m-a provocat să îi spun care dintre noi scrie mai bine. Am încercat să evit subiectul, dar a devenit de o insistenţă deranjantă, în plus părând că vorbeşte atât de serios încât nu acceptă nicio eschivă. 
  
Am putut însă să îi răspund cum se cuvine, şi nu pentru că mi-aş fi ”confecţionat” vreun răspuns, ci i-am dat o replică sinceră, spunându-i exact ceea ce gândeam. 
  
”Teo, eu nu cad în capcana asta. Orgoliul este cel mai de temut monstru plăsmuit de mintea umană. Amândoi suntem valoroşi, amândoi trebuie să mergem înainte şi - în plus - suntem cei mai buni prieteni. Nu există «mai bine», există doar colaborare şi aport la marea istorie a scrisului, iată răspunsul meu”. 
  
A zâmbit uşor. 
  
”Ştii, asta credeam şi eu. Dar nu eram sigur de ce parte te situezi tu. Acum, că ai spus-o, mă simt mai liniştit”. 
  
Nu s-a stins însă această discuţie pe o temă delicată, că a apărut a doua încercare. Mai grea decât prima. 
  
Deşi cunoştea atracţia mea faţă de chelneriţă, Teo a început să o curteze insistent, chiar sub ochii mei. Părea mai priceput la ”texte” decât mine, ceea ce avea destulă importanţă, chiar dacă fata părea mai curând inabordabilă. Dar cu femeile nu se ştie niciodată... 
  
Recunosc că am fost stânjenit, aproape furios. Ceea ce făcea el era de-a dreptul o provocare, dacă nu o sfidare. Pe planetă existau milioane de femei, iar el şi-o alesese tocmai pe cea care îmi plăcea mie. Ce rost avea? 
  
Însă mi-am amintit de avertismentul vecinului. Oare jocul era mai perfid decât credeam? Oare Producătorii sau Scenariştii intraseră deja, într-un fel, în mintea lui Teo şi îl îndemnau să facă exact acel lucru care să cauzeze cearta despre care auzisem? Să determine ”faptele tragice”? 
  
Hotărât lucru, nu voi cădea în capcană. M-am hotărât să cedez. 
  
”Hei, hei... Crezi că nu te văd?”, i-am spus. ”Dar ţi-o las ţie, dacă insişti atât. Cu o condiţie: să scrii ceva genial despre iubire, şi poate chiar şi despre sexul tantric, dacă te ţin curelele”, am încheiat cu o glumă prietenoasă. 
  
La aceasta, Teo chiar a râs cât a putut de mult. 
  
”Hai, că eşti tare, prietene!”, mi-a spus printre hohote. 
  
Astfel, până la urmă, am rămas cei mai buni prieteni. 
  
Dar nu înţelegeam jocul în adevăratele sale dimensiuni. 
  
  
Către ce ne îndreptăm, oare? 
  
Către o lume în care jumătate dintre noi vor sfârşi răpuşi de droguri, care apăreau în tot mai multe sortimente, mai rafinate şi mai periculoase, iar cei din cealaltă jumătate vor juca conform scenariului dictat de Producători, Scenarişti şi Regizori? 
  
Oare Actorii-Cetăţeni mai au, cu adevărat, vreun drept? Vreo libertate? Vreun ţel? 
  
În ce constă, până la urmă, acest joc diabolic, în care principala distracţie, în afară de sex, pare a fi aceea a vizionării în sălile 3D a orice, mai puţin propria viaţă, propriul scenariu? 
  
O idee cel puţin la fel de diabolică mi-a încolţit atunci în minte. Ştiam că Legea nu e încălcată prea des, dar dacă e să fie... atunci tot banul poate deschide orice uşă. Am început să mă duc prin cinema-urile 3D să văd filme, documentare, orice. Vreo câteva chiar mi-au plăcut. În aceste peripluri am ochit o Responsabilă de sală care mi s-a părut mai săracă şi mai uşor de influenţat. Când am considerat că e momentul să trec la acţiune, n-am mai stat pe gânduri. Ştiam că risc, dar fără să-mi asum acest risc, nu aş fi putut câştiga niciodată. 
  
I-am propus o sumă enormă, o sumă pe care nimeni zdravăn la cap n-ar fi putut-o refuza. (Aveam încă destui bani în cont încât să îmi pot permite acest gest extravagant şi să îmi mai şi rămână). Şi i-am cerut în schimb, nici mai mult, nici mai puţin decât să mă introducă la propriul film. Cel la care nu aveam drept de acces, prin Lege. 
  
A stat să se gândească un pic, apoi mi-a răspuns. 
  
”E OK. Am s-o fac. Dar există totuşi o mică problemă”. 
  
”Care?”, am întrebat. Devenisem nervos. 
  
”Pot să te introduc doar la o parte mai scurtă din film. Dacă te-aş introduce în Sală pe toată durata filmului, riscul să fim prinşi de vreun Controlor ar fi foarte mare - şi s-ar duce naibii totul. Nu doar că eu aş merge la Închisoare, dar nici tu nu ai scăpa. Şi nu cred că ai vrea să se întâmple asta”. 
  
”Bine”, am răspuns, după ce am reflectat câteva momente. ”Ai dreptate, o să facem cum zici tu”. 
  
”Ce parte ţi-ar conveni mai mult? Începutul, mijlocul, sfârşitul?”. 
  
”Sfârşitul”, i-am răspuns repede. Aici, chiar eram sigur, nu era nevoie să mă gândesc prea mult. 
  
”OK. Când îţi voi da un SMS gol pe mobil, vii la uşa asta şi eu îţi dau drumul în sală. Vezi cam un sfert de oră, ultimul sfert de oră, şi apoi, înainte să se aprindă lumina, ieşi din sală şi te pierzi undeva, pe la un bar din locurile ce înconjoară Sala”. 
  
”Perfect. Rămâne stabilit”, i-am spus, şi i-am înmânat un card care conţinea suma convenită. 
  
Peste puţin timp, planul nostru a fost pus în aplicare. 
  
Am intrat tremurând în Sală şi m-am aşezat pe un scaun liber. Am avut impresia că exact în faţa mea se afla un Controlor şi am îngheţat de frică. Dar, privindu-l mai cu atenţie, mi-am dat în cele din urmă seama că era un simplu spectator, ca şi mine. Mă rog, nu ca şi mine. El avea voie să vadă filmul. 
  
Mi-am pus ochelarii 3D şi am privit cu atenţie. 
  
M-am văzut rătăcind pe străzi, oprindu-mă la terasa la care mergeam cu Teo, glumind cu chelneriţa. 
  
Până aici, nimic deosebit. 
  
Vorbesc la un telefon mobil, mă îndepărtez grăbit... Apoi mă întâlnesc cu Teo. 
  
Discut ceva cu el, dar nu desluşesc exact cuvintele. 
  
Îl împuşc, mortal, pe Teo cu un pistol, apoi cad la picioarele Producătorilor şi strig: ”Aţi câştigat! Acum puteţi face ce vreţi cu viaţa mea, oricum nu mai are nicio valoare pentru mine!”. 
  
În acel moment, eu, cel din Sală, şi nu cel aflat pe Ecran, am crezut că fac infarct. Sângele îmi năvălea pur şi simplu în creier, nestăvilit. Deci asta îmi pregătiseră Scenariştii! Sau Producătorii! Să îmi ucid cel mai bun prieten, şi să cad în mâinile lor! Să le dau satisfacţie! 
  
”Never”, mi-am zis. Trebuia însă să fiu atent să ies din Sală la timp. Lumina avea să se aprindă în curând. 
  
Am reuşit să mă strecor afară din Sală şi m-am oprit la un bar de pe un coridor lateral. Am cerut un whisky dublu - simţeam nevoia să mă liniştesc. Pământul parcă se învârtea cu mine din cauza şocului suferit. 
  
Apoi am luat un taxi până acasă. 
  
Nu ştiam ce să fac, eram dezorientat total. 
  
Încă mai aveam timp la dispoziţie pentru a evita deznodământul, dar ce să fac oare? Cui să mă adresez? 
  
Fiindcă intrasem deja în panică şi nu puteam gândi limpede, am încercat să mă consult cu câţiva prieteni de încredere, dar niciunul nu m-a crezut. Toţi puneau story-ul meu pe seama oboselii sau a băuturii. 
  
Atunci am încercat pe Internet. Sub protecţia unui ID care nu spunea mare lucru despre mine, am postat pe un site ceva din povestea mea, nu chiar identică, evident, pentru a nu fi uşor de identificat, şi am cerut părerile celorlalţi utilizatori. 
  
În zadar. Nu mi-a răspuns niciunul. 
  
În cele din urmă, frica s-a transformat în furie. Furie oarbă împotriva celor care ne jucau destinele la ruletă. 
  
Am obţinut o audienţă la Producători şi, într-un gest de nebunie, le-am spus adevărul. Că mi-am văzut propriul film - şi mai ales le-am descris ceea ce am văzut în el. 
  
”Nu aveai voie să faci asta”, mi-a spus unul dintre ei. 
  
”Ştiu că nu aveam voie. La dracu' cu ce am şi ce nu am voie! Cine decide asta? Eu însumi sau un nenorocit de Producător sau de Poliţist? Cine sunteţi voi să decideţi ce voi face? Cum îmi voi sfârşi zilele?”. 
  
”Nu ai fost de faţă când a început Jocul. Nu ştii ce s-a discutat atunci”, a continuat un altul. 
  
”Nu! Nu am fost! Şi nici nu vreau să ştiu ce s-a întâmplat atunci!”, am răcnit, furios. ”Sunteţi nişte monştri! N-am să fac asta în viaţa reală, n-am să-mi ucid prietenul!”. 
  
”Pelicula a fost deja scrisă. Ne pare rău, nu mai poţi schimba nimic”, vine răspunsul, de undeva de nicăieri. 
  
”Sunteţi nişte monştri!”, repet, apoi plec, tremurând aproape. 
  
În film, ca şi în viaţa reală. 
  
Totul e o nebunie. 
  
  
Sunt prins ca într-o pânză de păianjen. Gigantică, ameţitoare. 
  
Orice aş face, nu eu deţin controlul situaţiei. Au fost alţii, înaintea mea, care s-au gândit la asta. 
  
Ştiam. Ştiam că drogurile ucid o jumătate din populaţie, iar Producătorii, pe cealaltă. 
  
Ştiam că nu suntem liberi. 
  
Ştiam că va veni o vreme a scadenţei - dar sperasem să vină mai târziu. 
  
La două lucruri trebuie să fiu extrem de atent: să nu mă cert cu Teo, sub niciun motiv, şi să caut o posibilitate de ieşire (dacă există) din Jocul infernal dintre Producători şi Actori-Cetăţeni. 
  
Am băut un pahar de rom (de data aceasta, acasă, şi nu la terasă) şi am încercat să uit de tot ce se întâmplase până atunci. 
  
Am luat agenda telefonică şi am sunat din nou pentru o call-girl. 
  
Când a venit fata, mă gândeam deja la posibilitatea de a scrie un jurnal în care să relatez toate acestea, tot ce ni se întâmplase mie, lui Teo, chelneriţei, responsabilei de sală, în aceste vremuri apocaliptice, dominate de ură şi teamă, de violenţă, de droguri şi de mercantilism. Cum unica distracţie, vizionarea de filme 3D, era limitată de o restricţie de-a dreptul kafkiană: interdicţia de a viziona filmul despre propria viaţă. Cum tot ceea ce era mai frumos pe această planetă fusese aproape distrus de lăcomia unora şi de nimicnicia altora. 
  
Apoi voi uploada jurnalul undeva pe Internet, pentru ca măcar cei ce vor veni după noi să ştie. 
  
Să aibă dimensiunile corecte ale unui joc infernal. 
  
Frumoasa asiatică se dezbracă... 
  
Dorinţa sexuală... poate că nu este altceva decât un alt drog menit să ne facă să uităm. 
  
Un drog uşor şi la îndemână. 
  
Mi-am adus aminte de fata care servea la terasă şi m-am prăvălit peste thailandeză. Apoi, după ce s-a terminat totul, am servit un pahar împreună. 
  
”Îţi plac filmele?”, am întrebat-o. 
  
”Mult, mult”, răspunse, repetând cuvântul, de parcă s-ar fi temut că nu o voi auzi de prima dată. 
  
”Şi mie au început să-mi placă”, i-am răspuns. ”Dar nu ştiu cum să ies în afara jocului creat de Producători”. 
  
M-a mângâiat uşor cu palma pe abdomen, de parcă ar fi vrut să mă consoleze. 
  
”Dacă vrei, ştiu eu o soluţie”, continuă fata. ”Am auzit că e un tip care a făcut o reţetă. Te face imun la Joc şi ce se întâmplă pe Ecran nu mai are nicio influenţă asupra a ce se petrece în viaţa reală. Scapi de influenţa lor, înţelegi?”. 
  
Am devenit brusc atent. 
  
”Tu vorbeşti serios?”, am întrebat-o, încă nevenindu-mi să cred. 
  
”Da, da. Vorbesc serios. Dă-mi timp o săptămână sau două şi încerc să fac rost de numărul lui de mobil. Vedem cât cere pe reţetă - găsim noi o soluţie”. 
  
”Asta ar fi cu adevărat extraordinar”, am murmurat. 
  
După ce tânăra thailandeză a plecat, m-am întins pe spate, aproape răsuflând uşurat. 
  
Înseamnă că nu sunt invincibili. 
  
  
Am plecat în concediu. M-am dus la mare, la plajă, pentru a vedea, în sfârşit, natura îndeaproape, pentru a nu fi silit să-mi imaginez totul din faţa ecranului computerului de la birou sau într-o sală de cinematograf. 
  
Să respir aer curat, să simt briza mării. 
  
Probabil că se poate ieşi în afara Jocului şi fără o nouă porţie de drog ucigaş. 
  
Mă gândeam cum va reacţiona Teo la aflarea veştii, cât se va bucura, fiindcă eram hotărât să împart cu el această veste minunată. Cea care ne putea salva pe toţi. 
  
Mă voi îmbăta precis la întoarcere... Voi merge cu Teo, tizul fratelui lui Van Gogh, la terasă, în amintirea vremurilor bune, vom râde şi ne vom uita la chelneriţa sexy, vom glumi, vom merge acasă şi vom scrie... 
  
...Fiindcă în curând vom fi liberi. 
  
M-am asigurat că am salvat în cel puţin două locuri telefonul thailandezei, pentru a fi sigur că voi da de ea imediat ce se va putea. 
  
La întoarcere, l-am sunat pe Teo şi, în curând, ne aflam la binecunoscuta terasă. 
  
După ce am mai vorbit despre scrierile noastre, am atacat frontal subiectul. 
  
”Sexul cu necunoscute are şi părţile sale bune... Iată ce am aflat de la o asiatică. E un tip care a făcut o reţetă care poate sparge cercul, te poate scoate în afara Jocului. Ce se întâmplă pe ecran nu se va mai repeta în realitate”. 
  
L-am văzut pe prietenul meu pălind brusc. 
  
”Ce e? Te simţi bine?!”, l-am chestionat. 
  
”Tipul de care vorbeşti... a murit alaltăieri. L-a călcat o maşină. De fapt... cred că cel mai bine ar fi să nu mai vorbim deloc de el”. 
  
”Cum? Cum l-a călcat o maşină? De ce să nu vorbim despre el?”. Eram stupefiat. Deja mă luase cu ameţeală. 
  
”Nu pot să-ţi spun... E ceva foarte încurcat”. 
  
”Şi de când mă ştii pe mine că nu pot asculta poveşti încurcate?”. 
  
L-am văzut că ezită. 
  
”Eu... eu...”, se bâlbâia. 
  
”Adună-te”. 
  
”Dacă îţi povestesc ceva... juri că nu mai spui nimănui?”, mă întrebă, într-un final, pe un ton scăzut, ca nu cumva să fie auzit şi de altcineva. 
  
”Fireşte. Buzele mele sunt pecetluite”. 
  
”Ei bine”, continuă, pe acelaşi ton şoptit, ”am fost contactat de un tip care vindea la un preţ rezonabil o reţetă pentru a ieşi în afara Filmului, în afara Schemei. «Am libertate de vânzare», făcea. «Libertate de vânzare». 
  
Am cumpărat imediat reţeta. 
  
M-am dus la Producători şi i-am ameninţat că o răspândesc în tot Oraşul, apoi în toată Ţara. Aceştia mi-au oferit o imensă sumă de bani cu condiţia să distrug reţeta în faţa lor şi să le divulg numele celui care o produsese. 
  
N-am ştiut ce să fac. Până la urmă, am cedat. Am distrus reţeta, mi-am luat banii. Peste două zile, o maşină l-a călcat pe fabricantul reţetei. Sunt sigur că a fost mâna lor...”. 
  
Am icnit scurt, ca străpuns de un junghi din cap până în picioare. Aproape că mi-am acoperit urechile cu mâinile, pentru a nu auzi mai departe. 
  
Acesta era cu adevărat cel mai negru dintre toate scenariile posibile. Eram şocat, lovit, rănit de moarte. 
  
”Ce ai făcut?! Ce ai putut să faci?! Ai avut reţeta şi ai distrus-o pentru banii Producătorilor? Nu-mi vine să cred... Te urăsc, Teo! N-am crezut că voi spune vreodată cuvintele astea, dar te urăsc!”, i-am replicat, când am putut în sfârşit să articulez cuvintele. Pe urmă am luat pistolul şi l-am împuşcat, mortal. 
  
Câţiva Producători se adunaseră la cinci metri de terasă. 
  
Apoi, mă prăbuşesc, învins, la picioarele Producătorilor şi rostesc fatala replică: ”Aţi câştigat! Acum puteţi face ce vreţi cu viaţa mea, oricum nu mai are nicio valoare pentru mine!”. 
  
Cortina cade. 
  
...În sală, o spectatoare tânără, o thailandeză ce lucra drept call-girl pentru o firmă, plânge în hohote, cu lacrimi amare, la sfârşitul filmului. Era un final pe care îl afla de-abia acum, deşi l-ar fi putut şti mai demult... 
  
Ea ar fi ştiut să-şi cumpere libertatea. 
  
Foto: Wikimedia 
  
Referinţă Bibliografică:
Libertate de vânzare / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1838, Anul VI, 12 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!