Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



INELUL BLESTEMAT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
INELUL BLESTEMAT  
 
Intro. Şi dacă obiectele, atât cele comune, dar şi cele de preţ, amintiri de familie sau bijuterii scumpe, acele obiecte despre care afirmăm în fiecare zi că sunt neînsufleţite, ar înmagazina energiile pe care le generăm, fie pozitive, fie negative, pentru ca la un moment dat, într-o clipă fatidică, a adevărului, să le elibereze, poate după ani de tăcere, şi să dea naştere astfel unei binecuvântări sau unei tragedii, în funcţie de natura energiei pe care au captat-o iniţial?  
 
Şi dacă atunci când ţinem în mână o piatră, fie ea de valoare sau nu, avem în palma noastră cheia care deschide o poartă ce duce direct în Paradis sau direct în Infern?  
 
Şi dacă tot ceea ce ştim despre istoria omenirii nu e altceva decât o înşiruire a descătuşărilor de astfel de energii, benefice sau malefice, care se succed unele după altele, se repetă la infinit într-un şir asemănător samsarei din religia hindusă, folosindu-se de noi şi apoi lăsându-ne goliţi, sărmani muritori, prizonieri pe o planetă a blestemelor, suferinzi de o boală a cărei origine nu o cunoaştem, incapabili să înţelegem tainele magiei ai cărei simpli purtători am fost preţ de doar câteva minute, vidaţi de suflu şi de energie vitală, de parcă am fi fost atinşi de un blestem?  
 
Şi dacă…  
 
Unu. Ştiam că ceva neobişnuit avea să mi se întâmple, fără a putea explica de unde îmi venea această premoniţie, care era natura adevărată a sentimentului de mister amestecat cu fiori de groază care mă cuprinsese.  
 
Mă simţeam de parcă tocmai aş fi luat parte la un spectacol de magie, iar acum aşteptam ca vraja acestuia să se manifeste şi în viaţa reală, acaparându-mă, atrăgându-mă într-o capcană ce semăna cu o pânză de păianjen perfectă.  
 
Cine sunt? De ce drumul meu prin lume se aseamănă unui labirint? Cât timp voi mai rătăci astfel, etern poet al trecerii prin Purgatoriu, suflet când binecuvântat, când damnat?  
 
Rătăcesc tot mai departe, călător prin lumi imaginare, trubadur al neantului şi al absurdului, scriitor aflat în căutarea enigmatică a propriului destin…  
 
M-am întrebat deseori dacă cineva ştie cu exactitate ce este viaţa pe Pământ şi ce reprezintă cu adevărat omul, această fiinţă în egală măsură dumnezeiască şi diabolică, călător neştiut printr-o lume pe care nu va apuca să o cunoască pe deplin nici la sfârşitul vieţii, vagabond uitat, exilat pe o planetă a paradoxurilor…  
 
Alerg. Către mine. Către ea. Către propria soartă.  
 
Într-o noapte, am avut un vis bizar, în care mă aflam într-un parc alături de o necunoscută ce-mi era logodnică, îi puneam pe deget un inel şi chiar atunci se dematerializa, transformându-se apoi într-o pasăre de pradă, ca un uliu sau un vultur, şi îşi lua zborul către înălţimi, pe care le scruta cu atenţie, în noua ei formă de existenţă, lăsându-mă să o privesc de jos, de pe o bancă rătăcită, legat indisolubil de lumea terestră căreia îi aparţineam, să contemplu azimutul pierdut, asemeni unui infirm ce priveşte o cursă a maratonului…  
 
Când m-am trezit, camera îmi era, ca de obicei, în dezordine. Mi-am dat cu apă rece pe faţă şi mi-am preparat o cafea, pentru a înfrunta mai cu uşurinţă greaua şi lunga zi ce se anunţa.  
 
Am rătăcit apoi pe bulevarde, încercând să mă detaşez, fie şi pentru o perioadă scurtă, de propriile obsesii şi întrebări rămase fără răspuns, privind curios o vitrină de librărie sau admirând farmecele reprezentantelor sexului opus, întrebându-mă cine va câştiga derby-ul la hochei din meciul de diseară, simţindu-mă, măcar pentru câteva momente, un simplu muritor ce are pasiuni şi preocupări dintre cele mai terestre…  
 
Am intrat, într-un târziu, într-o berărie, pentru a mă ameţi un pic şi a încerca să nu mă mai gândesc la nimic. M-am aşezat la masă şi am privit absent televizorul la care se difuzau piese muzicale de duzină.  
 
Am fost servit de o chelneriţă tânără, pe care am privit-o încă din prima clipă cu interes. Amabilă, afabilă (deh! Doar aceasta-i era meseria), am observat-o cum trage cu sete din ţigară în spatele tejghelei şi îmi aruncă ocheade.  
 
M-am simţit atins în orgoliul masculin, iată deci că, în pofida aparenţelor, nu sunt mort, încă mai pot atrage atenţia şi interesul fetelor, iar chelneriţa era destul de drăguţă şi ea…  
 
Mi-am dat seama că o doresc, că vreau să am o aventură cu ea. În acel moment, a stins ţigara şi şi-a rezemat mâna de tejghea.  
 
Avea pe deget un inel.  
 
Doi. (În urmă cu mult timp). Dora avea un serviciu ca oricare altul, era coafeză la o unitate de nivel mediu şi îşi petrecea timpul liber rezolvând integrame şi citind romane de dragoste. Visa şi ea, ca orice femeie, la marea iubire, la seri pline de romantism, la buchete de flori şi la plimbări în parc…  
 
Visuri care păreau că nu se vor împlini niciodată, fiindcă realitatea era mult mai dură, mai abrutizantă. I se părea că lumea descrisă în filme şi în cărţi era sortită să rămână pentru totdeauna una fictivă, o fantezie în care ai nevoie să evadezi pentru a rezista, tot astfel cum la operaţie ai nevoie de anestezic pentru a nu simţi durerea.  
 
Până când, într-o seară, l-a cunoscut pe Marius, care a părut a fi bărbatul visurilor sale, gentlemanul perfect. A dus-o la mare şi la munte, i-a recitat poezii, i-a cumpărat buchete imense de flori, a dansat cu ea, au râs şi au băut împreună şampanie… Totul era minunat, lângă acest bărbat stilat şi romantic simţea că renaşte, că trăieşte cu adevărat!  
 
A trăit acest vis devenit realitate multă vreme, şi nici în intimitate alesul ei nu se dovedea a fi altfel decât tandru, delicat şi pasional, în acelaşi timp.  
 
Într-o seară, într-o excursie în Austria, s-au logodit. El i-a pus pe deget un inel superb, din aurul cel mai scump, perfect şi elegant prelucrat. (Pe care îl avea moştenire de familie de la o mătuşă care fusese ucisă din gelozie. Dora nu ştia însă acest lucru). Ea a zâmbit şi l-a sărutat cu pasiune. Merita să trăieşti orice într-o lume deseori ostilă şi neospitalieră, pentru a avea parte de un asemenea sentiment!  
 
Peste nu mult timp, li s-a născut o fetiţă, pe care au botezat-o Melania. Fericirea era atât de aproape, iar ea, Dora, se simţea binecuvântată.  
 
Însă după încă aproximativ câţiva ani, în care lucrurile au mers minunat, s-a petrecut ceva neaşteptat. Marius a devenit agresiv, pe alocuri chiar violent. O bătea frecvent şi în timp ce făceau dragoste o tăia cu lama pe spate. În timpul zilei, nu-i mai dădea nicio atenţie, o trata ca pe o cârpă.  
 
În relaţia cu mica Melania, care acum se ducea la şcoală, era de o nepăsare crasă. Nu se manifesta agresiv faţă de fetiţă (atât ar mai fi lipsit!), dar nu o ducea la cursuri, nu-i făcea de mâncare când Dora era ocupată sau bolnavă, nu-i dădea bani de buzunar, nu o asculta când avea chef de vorbă… Se comporta de parcă nici nu ar fi fost fiica lui.  
 
Dora nu-şi putea explica în niciun fel această schimbare bruscă de atitudine. Singurul indiciu pe care l-a putut culege a fost că l-a observat pe Marius scoţând din dulap tot mai frecvent sticle cu băutură tare, iar într-o seară i s-a părut că bea absint… Dar nu a comentat în vreun fel. Nu voia să fie bătută din nou.  
 
Privea câteodată inelul de la mână, îşi amintea primele întâlniri, primele săruturi şi o tristeţe fără margini o cuprindea, ba chiar sub impresia unor emoţii atât de puternice o podidea plânsul.  
 
Trei. (Din nou în prezent). Ce caut, cu adevărat, pe această lume? De ce mi se pare în permanenţă că sunt chemat să dezleg o şaradă - a sensurilor, a devenirilor, a fiinţării? De ce am de multe ori certitudinea că m-am rătăcit în propriul labirint?  
 
Ceva necunoscut mă atrage ca un magnet, o poveste de decenii ce îşi aşteaptă continuarea…  
 
Un scriitor pierdut între două lumi, celestă şi terestră, disputat de două forţe, a luminii şi a întunericului… Dar, mai presus de toate, incapabil să-şi înţeleagă şi să-şi cunoască pe deplin propriul destin, să-şi descifreze propriile sensuri.  
 
Câteodată, beau ceva tare (în tinereţe am cochetat şi cu absintul) pentru a uita de tot şi de toate, pentru a nu îmi mai pune astfel de întrebări, lăsându-mă în voia descătuşării simţurilor, pentru a putea simţi că ameţesc şi că plutesc - şi, mai presus de toate, pentru a nu mă mai tortura (fie şi pentru o perioadă determinată) cu speculaţii intelectuale, cu întrebări rămase fără răspuns.  
 
Iată, ce şir al întâmplărilor - după serviciu, am nevoie de măcar o bere, şi atunci intru din nou în local, mă aşez la aceeaşi masă, privesc aceeaşi chelneriţă care îmi aruncă şi ea ocheade pe furiş, simt din nou că aş vrea să fim singuri într-un apartament, la mine sau la ea, nu are importanţă, important e să ne iubim, să-i simt dulceaţa trupului, atingerea pielii, moliciunea buzelor, să trăim o oră de extaz, chiar dacă aparţinem a două lumi diferite, eu - un intelectual ratat, ea - o simplă chelneriţă, chiar dacă nu vom putea fi niciodată împreună, şi totuşi da, în ora aceea am putea fi împreună, am putea uita de tot şi de toate, ne-am putea aparţine, îţi jur că ochii mei nu înşală şi că buzele mele nu mint…  
 
Imaginându-mi toate acestea, am văzut-o cum se apropie de masa mea, având în mâini aceeaşi tavă cu aceeaşi sticlă de bere… Şi purtând pe deget acelaşi inel.  
 
“Scuză-mi indiscreţia”, am abordat-o cam direct, dar nemaiputând suporta incertitudinea, “eşti cumva măritată?”.  
 
“Nu”, îmi răspunse pe un ton scăzut. “Inelul e amintire de familie”.  
 
“Am înţeles”, i-am răspuns, încercând să nu-mi trădez prea evident bucuria. “Pe mine mă cheamă Mihai. Pe tine?”.  
 
“Melania”, răspunse şi zâmbi uşor.  
 
Patru. Dora simţea că nu mai rezistă. Dar nu îşi dorea să se abandoneze, la rându-i, plăcerilor stimulentelor artificiale, nu intenţiona să-şi cumpere atât de ieftin fericirea pierdută, ci tânjea după acelaşi lucru pe care crezuse că l-a dobândit iniţial: o iubire magică, irepetabilă, ca în poveşti.  
 
Realitatea era crudă cu ea. Marius se îmbăta tot mai des, o trata tot mai rău, iar ea suporta totul, pentru a nu-şi lăsa fetiţa fără tată de la o vârstă atât de fragedă. Melania, la rândul ei, avea nevoie de tot mai multe lucruri, pe care nu ştia dacă i le va putea oferi. Stăteau de vorbă destul de des, ca de la mamă la fiică, constituiau un sprijin una pentru alta, dar Dorei i se rupea inima când vedea că fata ei are îmbrăcămintea ponosită, iar ea nu câştiga suficient cât să-i ia întotdeauna la timp un set nou de haine, în timp ce Marius cheltuia toţi banii pe băutură.  
 
Aşa avea să fie de atunci încolo, pentru totdeauna, toate visurile ei despre romantism şi fericire aveau să fie năruite. Măcar dacă mica Melania ar ajunge bine în viaţă.  
 
La un moment dat s-a temut (sinistră presupunere!) că decăzutul Marius, care între timp luase şi obiceiul de a nu se mai atinge de ea, îşi va îndrepta atenţia către nurii de-acum adolescentei sale fiice (Melania tocmai împlinise 14 ani). Se ştie că printre bărbaţii perverşi şi alcoolici astfel de apucături nu sunt chiar o raritate. Ba chiar l-a spionat, ca să se convingă, dar în cele din urmă s-a liniştit. Îl putea acuza de multe pe Marius, dar de faptul că şi-ar dori propria fiică, nu. Tot era bine.  
 
După un timp, a cunoscut un băiat, Gabi, un inginer simpatic. L-a plăcut şi şi-a dat seama că şi acesta are nevoie de o evadare, de o altă companie, de momente în care să uite de serviciul suprasolicitant şi de fiul care, din păcate, era bolnav psihic şi necesita un tratament permanent.  
 
Au ieşit împreună şi, după un timp, l-a invitat la ea, în lipsa lui Marius.  
 
Au golit ceştile de cafea, s-au sărutat şi au făcut dragoste, ca doi liceeni care trag chiulul de la şcoală pentru a descoperi şi a gusta deliciile amorului. S-a simţit minunat alături de el, părea că în sfârşit a găsit echilibrul mult-dorit.  
 
A vrut să-şi dea jos inelul, pe care încă îl mai purta, când uşa s-a deschis brusc şi Marius, întors mai devreme de la serviciu - şedinţa preconizată nemaiavând loc -, i-a surprins în pat.  
 
“Târfă, ai să plăteşti pentru asta!”, rosti, înfuriat, şi luă cuţitul de bucătărie.  
 
“Nu, opreşte-te!”, încercă să se opună, dar, după ce l-a trimis pe Gabi cu o lovitură la podea, Marius s-a aruncat asupra ei.  
 
I-a tăiat gâtul cu cuţitul, ca unei vite la abator. Apoi a părăsit încăperea.  
 
Când a intrat în cameră, micuţa Melania a putut vedea, îngrozită, cadavrul mamei sale zăcând într-o baltă de sânge şi cuţitul aruncat alături. În faţa unui şoc din care nu şi-a mai revenit toată viaţa, tremurând, temându-se că va leşina, a făcut un lucru pe care nu şi l-a putut explica ulterior: a scos de pe mâna, de acum rece şi inertă, a mamei sale inelul, pe care l-a păstrat cu grijă, purtându-l ulterior ea însăşi, ca unică şi de preţ amintire a celei ce-i dăduse viaţă.  
 
Cinci. Ce caut pe această străină lume, într-un ocean de durere şi suferinţă? De unde acea premoniţie, că ceva straniu, nemaivăzut se va întâmpla, fără să ştiu cu exactitate c e?  
 
Ca şi cum aş fi atras ca un magnet de cursul implacabil al propriului destin… Şi al altcuiva.  
 
De ce atâtea întrebări rămase fără răspuns?  
 
Alerg. Către mine. Către ea. Către propria soartă.  
 
Visul nu mi s-a mai repetat, dar îmi aminteam, deseori, ca prin ceaţă, de acel coşmar cu logodnica ce se transforma în vultur, imediat după ce-i puneam inelul pe mână…  
 
Unde să evadez? O iubită adevărată nu am. Prietenii apropiaţi îi număr pe degetele de la o mână. Povara suferinţei lumii şi a frământărilor intelectuale este imensă.  
 
Am spus, de la un moment dat, cât am putut de ferm “nu” drogurilor sau sinuciderii. Acestea constituiau capcane în care nu voiam să cad. Atunci ce să fac?  
 
E simplu. Voi bea aceeaşi bere, în acelaşi local. Apoi voi încerca să o cuceresc pe chelneriţă. Dintr-o bere şi din trupul unei femei frumoase încă nu a murit nimeni. Şi cred că mi se va ierta la Judecata de Apoi.  
 
…Am intrat în berărie. M-am aşezat la masă, apoi m-am prefăcut că citesc ziarul, deşi ochii mei erau numai pentru Melania.  
 
I-am făcut complimente, am făcut-o să râdă. Mi-am dorit, sincer, să-i pot oferi tot ceea ce un bărbat îi poate oferi unei femei.  
 
Am ieşit în câteva rânduri la terasă, împreună, ne-am cunoscut mai bine.  
 
Peste un timp, inevitabilul s-a produs. M-a invitat la ea.  
 
Ajuns acolo, am golit ceştile de cafea, ne-am sărutat şi am făcut dragoste, ca doi liceeni care trag chiulul de la şcoală pentru a descoperi şi a gusta deliciile amorului.  
 
Mă simţeam atât de bine, trupul ei era atât de proaspăt, atingerea pielii ei era minunată… Chiar dacă ştiam că aparţinem a două lumi diferite, în care ne vom întoarce, peste puţin timp, fiecare…  
 
Melania a vrut să-şi dea jos, pentru un timp, inelul, de care nu se despărţise până atunci, şi un lucru teribil s-a petrecut: Ştefan, iubitul ei (nu minţise, nu era măritată, dar avea un iubit), întors mai devreme acasă, ne-a surprins pe amândoi în pat.  
 
“Ai să plăteşti pentru asta, târfă!”, strigă şi se înarmă cu un cuţit mare de bucătărie.  
 
Am vrut să-l opresc, dar dintr-o singură lovitură m-a pus la pământ.  
 
Când m-am dezmeticit, un tablou de coşmar mi se arăta în faţa ochilor: Melania zăcea într-o baltă de sânge, moartă, cu gâtul tăiat. Totul se terminase cu o crimă.  
 
Pisica mieuna stingheră în încăpere.  
 
Zguduit de plâns, cu un ultim efort, i-am scos de pe deget inelul, ca unică şi ultimă amintire de la cea care îmi înseninase viaţa.  
 
Epilog. Marius a încetat din viaţă în închisoare. Ştefan e încă acolo.  
 
Zdrobit de durere, merg în fiecare săptămână cu flori la mormântul Melaniei, încercând să aduc sufletului ei ceva din pacea, serenitatea şi inocenţa ce ar trebui să domnească pe Pământ, simbolizate atât de bine de lăcrămioare. Îi plăceau atât de mult!  
 
Iată, scriitor nesăbuit ce sunt, cât de mare a fost preţul pe care a trebuit să-l plătesc, cât de amară mi-a devenit trecerea pe Pământ! Am refuzat drogurile şi sinuciderea pentru a mă arunca în braţele Melaniei, o simplă chelneriţă, la un simplu local, care a avut o mamă pe care a iubit-o, de la care a moştenit un inel…  
 
Dacă aş fi ştiut ce se va întâmpla, în veci nu m-aş fi atins de ea!  
 
Am dat dispoziţie în testament ca inelul, pe care îl am şi acum pe noptieră, să fie îngropat alături de mine. Nu voi mai întreţine relaţii cu nicio femeie până la sfârşitul vieţii.  
 
Astfel, blestemul va înceta.  
 
Care blestem? , poate că vor întreba unii, mai suspicioşi.  
 
Şi dacă obiectele, atât cele comune, dar şi cele de preţ, amintiri de familie sau bijuterii scumpe, acele obiecte despre care afirmăm în fiecare zi că sunt neînsufleţite, ar înmagazina energiile pe care le generăm, fie pozitive, fie negative, pentru ca la un moment dat, într-o clipă fatidică, a adevărului, să le elibereze, poate după ani de tăcere, şi să dea naştere astfel unei binecuvântări sau unei tragedii, în funcţie de natura energiei pe care au captat-o iniţial?  
 
Acum sunt sigur de asta.  
 
Nu mai e o ipoteză, e o certitudine.  
 
Sper ca nimeni, niciodată, să nu trebuiască să plătească un preţ la fel de mare ca mine pentru a afla adevărul.  
 
Adevărul care nu a putut însă ucide puritatea lăcrămioarelor.  
 
(FOTO: INTERNET)  
 
Referinţă Bibliografică:
INELUL BLESTEMAT / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1823, Anul V, 28 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!