Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



MICUŢA AIKO ŞI PĂDUREA MAGICĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MICUŢA AIKO ŞI PĂDUREA MAGICĂ 
  
Micuţa Aiko plângea cu lacrimi amare. La doar 13 ani, rămăsese captivă într-o casă necunoscută, fără posibilitatea de a comunica cu exteriorul, de a-şi revedea rudele, fără să ştie ce avea să-i ofere viitorul. 
  
Fusese răpită de banda lui Shinji şi i se puseseră condiţii grele pentru a rămâne în viaţă şi a i se asigura măcar o masă sărăcăcioasă. Dacă încerca să fugă sau să contacteze poliţia, îi spuseseră că o omoară. Dacă lua din banii lor, o ameninţaseră că îi taie mâinile. Dar ceea ce a fost cel mai rău - a fost obligată, încă de la această vârstă fragedă, să se prostitueze pentru plăcerea şi extazul unor bărbaţi din lumea interlopă, cu care banda lui Shinji avea afaceri. Pe răpitori nu-i interesa decât că în felul acesta puteau menţine relaţiile cu acei clienţi, ba mai scoteau şi ceva bani pe deasupra. 
  
Aiko învăţase astfel cât de dură putea fi viaţa. Dar nu ştia dacă cuvântul ”speranţă” ar fi trebuit să mai aibă vreun înţeles pentru ea. Singură, stând pe un pat dărăpănat, având deasupra capului doar un tavan îngălbenit şi o lustră veche. Fără o posibilitate reală de a evada, fără să-şi poată vedea părinţii. 
  
Deseori, Shinji şi ai săi se îmbătau şi spuneau anecdote vulgare, făceau gălăgie şi se comportau ca o hoardă de vandali. Fetei i se făcea frică, din ce în ce mai frică de faptul că ar putea fi nevoită să-i suporte pentru tot restul zilelor. 
  
Singura piesă pe care o mai avea drept amintire legată de viaţa obişnuită era o statuetă stranie, de fildeş, ce reprezenta o bizară zeitate cu o figură prelungă, albă ca ceara, şi cu doi ochi de un roşu-aprins, ce te făceau să te înfiori. 
  
Într-o seară, a privit statueta şi i s-a adresat, ca în faţa unui ultim refugiu către care doar disperarea o împinsese. 
  
”Te implor, dacă mai există scăpare pentru mine, ajută-mă să ies vie de aici”, rosti fetiţa, printre lacrimi. 
  
”Şşşş... Fii tăcută acum”, auzi o voce ce venea parcă direct din interiorul statuii. ”Pregăteşte-te să cunoşti o altă lume!”. 
  
Când a ajuns în pivniţă, unde de multe ori Shinji o trimitea pentru a le aduce vin lui şi tovarăşilor săi, a zărit, ascunsă sub câteva damigene, o trapă. Încordându-se cât putea, a reuşit în cele din urmă să o ridice şi s-a strecurat înăuntru, unde a dat peste un fel de drum subteran care nu ştia unde duce. 
  
A mers pe acesta nu foarte mult, în jur de 100 de metri, a început să urce, după care s-a trezit că a ajuns la marginea unei păduri. 
  
”Poţi zăbovi în pădure până către orele dimineţii; apoi va trebui să te întorci în camera ta, fără ca Shinji şi ai săi să bage de seamă”, îi şopti aceeaşi voce, pe care o identifica drept a zeităţii. 
  
”Aşa voi face”, rosti fetiţa, apoi, nerăbdătoare, păşi în tărâmul abia descoperit. 
  
  
Micuţei Aiko îi era foame - mâncarea pe care i-o dădea Shinji era proastă şi mereu aceeaşi. Nu avea însă nimic la îndemână, îi era frig, îi era frică... 
  
S-a aşezat pe iarbă, apoi s-a întins pe spate, privind cu ochii larg deschişi cerul înstelat ce se deschidea deasupra sa... Acesta era atât de limpede, de pur, şi îi dădea iluzia libertăţii... 
  
...Peste câteva momente doar, cerul a devenit violet. De un violet perfect, o nuanţă mirifică, aşa cum Aiko poate doar în vis mai văzuse. Apoi, undeva în dreapta, se înălţa un astru vernil, luminos, aproape fosforescent, ca un foc de artificii ce rămăsese imortalizat pe cer, undeva sus, undeva departe... O lună vernil sclipitoare, ceva de neimaginat pe Pământ. 
  
Fetiţa a privit cerul şi straniul astru minute în şir, ca hipnotizată, fascinată de imaginea ce i se oferea privirii, apoi s-a aşezat pe o băncuţă de piatră. Aiko a observat cu uimire cum în scoarţa copacilor ce se aflau în jurul său se aflau încrustate multe ceasuri cu ecrane mari, de diferite dimensiuni, şi care nu arătau aceeaşi oră. Fiecare arbore avea câte unul sau chiar două astfel de ceasuri - şi erau zeci de arbori - iar fetei i s-a părut chiar că aude ticăitul acestora, ca într-un inedit ”concert” magic. 
  
A mers printre ei, încercând să fixeze o oră, dar îi era imposibil, pentru că acele ceasuri arătau, ca într-un caleidoscop luminos, când primele ore ale dimineţii, când miezul zilei, când noaptea cea mai adâncă... aşa cum Aiko credea că era, de fapt. Poate că se afla chiar la miezul nopţii. 
  
S-a trezit faţă în faţă cu zeitatea stranie a cărei statuetă o avea şi acum asupra sa - aceasta era vie, cu chipul luminos, alb, aflat în continuă mişcare (ca suprafaţa unei mări asupra căreia s-a abătut vântul), astfel încât fetiţei aproape că îi era teamă să nu se destrame. Cei doi ochi roşii s-au dilatat uşor, apoi Aiko a auzit următoarele cuvinte: ”Bine ai venit în Pădurea Magică. Acum, că ai gustat din vraja sa, va trebui să duci aventura până la capăt. Dacă o vei termina cu bine, şi dacă nu-ţi vei vinde sufletul demonului cu şase capete, eliberată vei fi pentru totdeauna şi în viaţa reală!”. 
  
Aiko a ascultat încordată, atentă, temându-se să nu piardă vreun cuvânt ce s-ar fi putut dovedi în viitor atât de important. La sfârşit, a încuviinţat din cap şi a plecat mai departe. 
  
În faţa sa au ţâşnit câţiva iepuri, rapizi, de parcă ar fi fost goniţi de câini de vânătoare. Fetiţa i-a privit atentă - erau în întregime albaştri, aveau pielea netedă şi translucidă, ca şi cum ar fi fost sculptaţi într-o piatră semipreţioasă, şi scoteau prin urechi un fum dens, înecăcios, care se împrăştia în toate direcţiile. Aşa ceva chiar că nu mai văzuse niciodată. Dar nu s-a îndepărtat prea tare de ei, păreau prietenoşi. A avut grijă doar să nu inhaleze fumul care se temea că ar fi putut fi otrăvitor. 
  
Pe urmă a păşit pe o cărare ce se deschidea în dreapta sa, şi care părea că merge foarte mult în linie dreaptă (lui Aiko i se părea că vede în depărtare ceva asemănător cu linia orizontului), şi pe marginea căreia se aflau mulţi arbori ce se învârteau în jurul propriilor axe, precum nişte instalaţii dintr-un atelier mecanic. Cu crengile mari şi trunchiurile groase rotindu-se, ofereau un spectacol inedit. 
  
Apoi fetiţa şi-a adus aminte de cuvintele zeităţii, cum că trebuie să se întoarcă în casă, şi, promiţându-şi să revină în acel ţinut fermecat, vrăjit, cât mai repede cu putinţă, a parcurs drumul în sens invers. 
  
După ce a ajuns înapoi în pivniţă, a acoperit trapa cu damigenele şi s-a întors în camera sa. 
  
  
În locuinţa care pentru ea nu avea nici nume, nici adresă, ci părea sortită să fie doar martora mută a suferinţelor sale, micuţa Aiko a avut, lesne de înţeles, parte de acelaşi tratament. 
  
Din partea unor oameni care nu-şi meritau numele de oameni. Care credeau că au drept de proprietate, de viaţă şi de moarte, asupra sărmanei fetiţe. Care nu aveau, de fapt, nici conştiinţa propriei valori, nici nu înţelegeau nimic din trecerea pe această efemeră şi tristă planetă. 
  
A îndurat totul, l-a lăsat şi pe Shinji să profite de ea, a fost silită să asculte cum şeful bandei se lăuda apoi prietenilor cu acest lucru. 
  
Într-o după-amiază, când afară ploua infernal, au podidit-o din nou lacrimile. A avut tentaţia de a fura un telefon mobil de la unul dintre membrii găştii şi de a încerca să sune la poliţie, dar şi-a adus aminte de ameninţările pe care le primise, ca şi de promisiunea făcută de zeitate (care prinsese, în mod bizar, viaţă în strania pădure), şi s-a abţinut de la orice gest imprudent. 
  
”Mamă... tată... într-o zi vom fi din nou împreună”, rosti, aproape ca un legământ, apoi se linişti un pic. 
  
A aşteptat cu răbdare să se lase seara, ca Shinji şi tovarăşii săi să se culce (sau cel puţin să se retragă într-o cameră mai îndepărtată), pentru a putea să ajungă din nou pe tărâmul magic, ce în acele momente îi părea unul al făgăduinţei. 
  
A privit cu speranţă (poate că acum cuvântul avea un anume sens) statueta, apoi, tiptil, fără să o vadă sau audă nimeni, s-a strecurat din nou în pivniţă. 
  
  
A ajuns, după puţin timp, la marginea aceleiaşi păduri. 
  
Magia ei unică, spectacolul halucinant pe care îl oferea o fascinau deja. 
  
A trecut printre arborii cu ceas care îi deveniseră cunoscuţi, apoi a intrat într-un luminiş. Peste puţin timp, s-a trezit în faţa unei fântâni uluitoare, efervescente. 
  
Din aceasta ţâşneau şuvoaie imense de apă, ce aveau însă o culoare fosforescentă, şi în care, dacă Aiko privea mai atent, putea vedea diferite scene, care îşi dădea seama că aparţineau unor epoci diferite ale istoriei. În lichidul strălucitor fetiţa a putut vedea vikingi şi gali în luptă, palate unde stăteau domniţe şi prinţi, vrăjitoare arse pe rug, dansuri tribale, curse de cai, victime ale molimelor din vechime, peisaje medievale, castele şi palate. 
  
Toate, în irizaţiile aceleiaşi fântâni atemporale. 
  
Apoi în peisaj a păşit un pui de cerb roz, vorbitor. Acesta nu avea deloc coarne (cum ar fi trebuit să aibă unul autentic), şi de asemenea ochii şi botul îi erau mult mai mari decât în mod obişnuit. Fremăta din toată fiinţa sa şi mergea cu graţie. 
  
”Nu te teme, micuţă Aiko, aici nimeni nu-ţi va face niciun rău. Vei vedea lucruri care te vor uimi încă şi mai tare, zâne şi fauni, centauri şi inorogi, zei şi monştri. Să te fereşti însă de viclenia demonului cu şase capete”, rosti mica vietate pe un ton blând, asemănător celui uman. 
  
Fetiţa japoneză începea să-şi dea seama că ceva ciudat se petrece cu ea, că, chiar dacă Pădurea Magică exista aievea, rătăcită la capătul culoarului pe care plecase iniţial, era posibil ca de la un moment dat încolo să fi avut halucinaţii. Prea erau multe lucruri ciudate, inexplicabile, ce păreau izvorâte din asocieri bizare plăsmuite de propria minte, de adâncurile subconştientului. Prea era totul posibil în acea lume necunoscută. 
  
Dar, chiar şi de ar fi fost aşa, îşi dădea seama că proba înfruntării demonului avea să-i decidă soarta în mod real, aşa cum o avertizase zeitatea. Iar reprezentarea acelei zeităţi îi aparţinea în mod autentic, avea deplină încredere în ea. 
  
”Aşa voi face, puiule de cerb”, rosti, după câteva momente de reflecţie. 
  
A privit apoi, fascinată, cerul de un violet strălucitor, câteva bufniţe cu patru aripi ce zburau deasupra sa, a stat ore întregi, a ieşit în afara timpului... 
  
...Îi era frig. Aiko tremura din tot trupul şi nu înţelegea de ce nu îşi mai face apariţia acel astru incandescent, luna vernil. Ar fi vrut să se învelească cu ceva, dar nu avea cu ce. 
  
Într-un târziu, a înţeles. Luna nu se mai vedea pe cer pentru că se făcuse deja dimineaţă. 
  
Brusc, şi-a adus aminte de avertismentul ce-i fusese adresat, că trebuie să se întoarcă în cameră înainte ca Shinji să-şi dea seama. Şi i s-a făcut frică să nu fi depăşit termenul. 
  
A început să fugă cât a putut de repede pe drumul subteran, a ajuns în cele din urmă la trapă, care nu s-a deschis însă din prima încercare. 
  
Aiko a intrat în panică. 
  
A reuşit, în ultimul moment, să facă tot drumul înapoi. 
  
  
S-a strecurat în pat, gâfâind. 
  
Chiar atunci s-a deschis uşa şi a intrat Shinji, precipitat. 
  
”Unde ai fost?”, a întrebat-o acesta. 
  
”Nicăieri”, răspunse Aiko, speriată, dar respiraţia precipitată o trăda. 
  
”Minţi”, replică Shinji, ”ai fugit!”. ”Dar nu am timp de aceasta acum, o să aflu mai târziu. Avem un client foarte, foarte important. Este esenţial pentru noi să fie mulţumit. Şi pentru tine, de altfel. Dacă vrei să rămâi în viaţă”. 
  
Aiko a coborât privirea. Ce putea face, dacă nu i se dăduse posibilitatea de a alege? 
  
A stat aproape jumătate de oră în camera sa, privind absentă prin fereastra nu foarte bine îngrijită. Deşi nu ar fi putut preciza de ce, şi-ar fi dorit ca şi în acea după-amiază să plouă, la fel ca în urmă cu câteva săptămâni. 
  
Dar nu era aşa. Era o căldură sufocantă, şi lui Aiko îi era sete. Ar fi vrut un suc de fructe de la frigider, sau un nectar de caise, dar a trebuit să se mulţumească cu apa stătută de la temperatura camerei. 
  
Ce viaţă! În astfel de momente, Aiko se gândea că şi animalele aveau o soartă mai bună decât a sa. 
  
Apoi a apărut şi clientul. Era înalt, negricios, şi mirosea a havane scumpe. 
  
Nu doar că a trebuit să aibă grijă ”să fie mulţumit”, dar Aiko a trebuit să se lase şi filmată cu camera acestuia. Cine ştie ce maniac, ce pervers tocmai primise în încăpere, dar în acele momente aproape că nu-i păsa. 
  
Adevărata bătălie avea să se dea pe alt tărâm, în altă parte, după alte reguli. 
  
Şi atunci va şti exact ce anume îi rezervă viitorul. 
  
Când tipul a terminat, lui Aiko i s-a făcut scârbă. O scârbă imensă, de tot şi de toate, de lumea în care trăia, de Shinji şi de clientul important, de aerul pe care îl respira, de mormanele de bani care se învârteau în jurul ei. 
  
Se uita la figura transpirată a celui ce încă se mai afla deasupra sa şi îi venea să vomite. Dar instinctul de supravieţuire a fost mai puternic. S-a prefăcut fericită, a schiţat un zâmbet şi l-a condus spre ieşire. 
  
Mâine avea să înceapă o nouă zi... 
  
  
A ajuns, pentru a treia oară, la intrarea în ciudata pădure - şi deja locurile îi păreau familiare, exercitând asupra sa o stranie fascinaţie, o atracţie fatală în care binele şi răul, obişnuitul şi magicul, realul şi imaginarul coexistau, se amestecau într-o halucinantă cavalcadă a viziunilor şi a simţurilor. 
  
Acest sentiment bizar numai locuitorii pădurii l-ar fi putut confirma... 
  
A întâmpinat-o o fată cântând la vioară, cu tenul alb deschis, având un firicel de sânge ce i se prelingea din colţul gurii. Era vie? Era reală? 
  
Micuţa Aiko s-a luat după un inorog ce s-a ivit din spatele unui arbore gigant, dornică să-l atingă, să se joace cu el, să simtă că totul este aievea, şi nu doar rodul unei vedenii. 
  
Însă după ce a alergat câteva zeci de metri, l-a pierdut din raza câmpului vizual şi 
  
s-a regăsit doar în compania câtorva iepuri albaştri. Pentru prima dată, a simţit mirosul fumului emanat de aceştia - şi a constatat că erau două mirosuri complet diferite, unul înecăcios, de sulf, şi celălalt dulceag, de tămâie. Încercând să găsească o diferenţă între iepurii ce emanau aceste fumuri cu iz diferit, a constatat că cei care miroseau a sulf aveau ochii albicioşi, maţi, de parcă i-ar fi avut daţi peste cap. Însă nu erau orbi, vedeau la fel de bine ca şi ceilalţi, şi nici malefici nu se dovedeau a fi - ci doar diferiţi. 
  
Apoi Aiko a văzut suprafaţa unui lac îngheţat, pe care dansau flăcări reci, imateriale, ca ale unor fantome, şi un râu ce conţinea un lichid fluorescent, a cărui provenienţă nu ar fi putut s-o identifice nicicum. 
  
A mers de-a lungul acestuia, ca vrăjită, a trecut din nou pe lângă arteziana ce facilita călătoria în timp (cel puţin prin intermediul imaginilor), pentru ca în cele din urmă să ajungă într-o grotă la intrarea căreia stătea de pază un centaur... însă nu viu, ci sculptat, în întregime din piatră. 
  
Acolo şi-a făcut apariţia o făptură ciudată, înspăimântătoare, cu trup de fiară şi şase capete demonice, ce scotea sunete lugubre. 
  
Aiko a îngheţat de teamă - era, fără îndoială, demonul asupra căruia fusese avertizată. Şase limbi ca de şarpe s-au unduit în aer, apoi demonul a vorbit: 
  
”Micuţă Aiko, te aştept de mai mult timp decât ţi-ai putea vreodată închipui. Te aştept, de fapt, dinainte de începuturile lumii... Nu-ţi fie teamă, nu îţi voi face niciun rău. Ştiu povestea ta. Ei bine, află că îţi pot oferi şansa să te răzbuni pe cei care te-au răpit şi te-au batjocorit... Eu pot face să se aleagă praful şi pulberea de Shinji şi de toată gaşca sa...”. 
  
”De unde ştii cum îl cheamă?”, întrebă fata, încă tremurând. 
  
”Ahaha...”, râse scurt arătarea, ”eu ştiu totul, draga mea; chiar şi ce a fost înainte de a apărea viaţa pe Pământ... Tot ce ai de făcut este să mă conduci la ei, de restul mă voi ocupa personal...”. 
  
Aiko stătu câteva momente în cumpănă. Perspectiva nu neapărat a răzbunării, dar chiar a unui soi de dreptate, asociată cu dobândirea libertăţii, o încânta şi îi dădea aripi... 
  
”E prea simplu”, îşi zise, apoi. ”Mai mult ca sigur că demonul îmi întinde o capcană...”. 
  
”Aş dori să fac asta... Însă am făcut cândva un legământ că nu voi răspunde cu aceeaşi monedă nici măcar celor care îmi vor răul - şi trebuie să îmi respect legământul”, răspunse cu diplomaţie. 
  
”Aha”, rosti demonul, nemulţumit. ”Prea bine, tu singură eşti stăpâna dorinţelor şi a gândurilor tale... Dar cred că am ceva încă şi mai bun pentru tine”. 
  
”Ce anume?”, întrebă Aiko, mirată. 
  
”Îţi place în această pădure magică?”. 
  
”Enorm”. 
  
”Ei bine, eu îţi pot oferi să îţi petreci tot restul vieţii aici, doar aici... în locul anostei şi chinuitoarei existenţe pe Pământ...”. 
  
În acel moment Aiko a vrut nu să spună, ci să răcnească: ”DA! Şi te rog fă-o cât mai repede, pentru totdeauna!”, fiindcă o astfel de ocazie, poate, nu avea să i se mai ivească altădată. 
  
Şi asta ar fi şi făcut, fără îndoială, dacă nu şi-ar fi amintit din nou de spusele straniei zeităţi şi ale cerbului vorbitor, care o avertizaseră. ”Şi dacă mă păcăleşte?”, îşi spuse, apoi, încă suferind că nu a dat curs primului impuls, îi răspunse: 
  
”Este o ofertă foarte generoasă, pentru care îţi mulţumesc. Dar, deşi ştiu că acest loc există aievea, am în egală măsură impresia că uneori am halucinaţii... Şi dacă, într-o zi, voi rămâne singură într-o pădure stearpă, lipsită de viaţă, şi nu în universul magic ce mi se deschide acum? Nu voi regreta alegerea făcută? Deşi îmi vine foarte greu, mă tem că nu pot accepta nici această propunere”, răspunse, cu la fel de multă diplomaţie. 
  
”Aşa, deci”, rosti demonul, şi lăsă să îi scape un şuierat de furie. ”Atunci înseamnă că a venit vremea să îmi dezvălui adevărata identitate”. 
  
Atunci Aiko privi, uluită, cum pământul întreg se cutremură, pereţii grotei vibrează şi, în locul celor şase capete ale demonului, apar şase capete identice, mult prea bine cunoscute... un chip alungit, în continuă schimbare, alb ca marmura, cu doi ochi roşii, aprinşi... Chipul zeităţii benefice! 
  
”Te-am supus acestor încercări pentru a-ţi testa credinţa. Le-ai trecut cu bine, aşadar te rog să mi te închini... şi să bei trei picături din această licoare miraculoasă pe care o am aici... ea te va face invincibilă atât pe Pământ, cât şi în Pădurea Magică”, rosti, pe un ton blând şi dătător de speranţă, fiinţa din faţa sa. 
  
Dătător de speranţă. Acel cuvânt ce, la un moment dat, îşi pierduse înţelesul pentru ea. 
  
Acum Aiko se afla în faţa celei mai mari încercări din viaţa sa, fiindcă, orice ar fi făcut, nu avea cum să ştie exact dacă creatura din faţa sa era un demon sau un zeu. Se afla fie în faţa şansei vieţii, fie în faţa celei mai diabolice plăsmuiri realizate vreodată, numai că nu putea discerne adevărul de minciună. Nu avea cum. 
  
A închis ochii şi, neavând încotro, s-a lăsat ghidată de intuiţie. Prima imagine care i s-a ivit a fost cea a cerbului roz, vorbitor: 
  
”Să te fereşti însă de viclenia demonului cu şase capete...”. 
  
Şase e cifra malefică. În faţa sa se aflau tot şase capete, chiar dacă, aparent, erau ale zeităţii benefice. 
  
Având în continuare impresia că joacă un fel de ruletă rusească, Aiko rosti, pe o voce scăzută, dar clară: 
  
”Este minunat, dar încă nu te cunosc suficient. Arată-te sub forma unei zeităţi cu şapte capete, şi atunci mă voi închina ţie”. 
  
Atunci demonul (căci, într-adevăr, demon era) a lăsat-o şi s-a făcut nevăzut. 
  
Extenuată de această luptă inegală, Aiko s-a îndreptat repede către drumul ce îl descoperise la începutul aventurilor sale, pentru a se întoarce în casă înaintea ivirii zorilor. 
  
  
În ziua imediat următoare, poliţistul Yoshio a făcut, susţinut de o echipă, o descindere la reşedinţa lui Shinji şi a acoliţilor săi, şi i-a arestat pe toţi, pentru afaceri ilegale, posesie de droguri şi proxenetism. 
  
Aceştia au fost imediat conduşi la secţia de poliţie. 
  
Coşmarul micuţei Aiko luase sfârşit. Era liberă! 
  
A plâns de bucurie, dar apoi, strângând în mâini statueta straniei zeităţi, a continuat să plângă, însă dintr-un alt motiv: probabil, nu va mai vedea pădurea magică niciodată. 
  
”Aşadar, care este adevărul?”, îl întrebă pe necunoscutul zeu. 
  
Statueta se făcu caldă între micuţele sale mâini. 
  
”Adevărul e că, aşa cum ţi-am promis, coşmarul tău din viaţa reală a luat sfârşit, fiindcă ai trecut cu bine cele trei probe; ca să fiu sincer, pe a treia nu am crezut că o vei trece”, replică zeitatea. 
  
”Mă bucur... şi îţi mulţumesc... dar este adevărat că nu voi mai vedea niciodată pădurea?”. 
  
”Ba da, o vei vedea. Tu nu trebuia să ştii iniţial că întreaga pădure se afla sub blestemul şi vraja demonului, pe care n-a putut nimeni să-l învingă... Nici măcar eu. Acum, tu ai făcut-o şi vei putea vedea pădurea de câte ori doreşti. Pentru totdeauna”. 
  
Pe chipul luminos al lui Aiko apăru o lacrimă, chiar în colţul ochilor. 
  
”Mulţumesc! Acum ştiu că toate suferinţele mele au avut un sens!”... 
  
  
Aiko se află, din nou, la marginea pădurii, înconjurată de iepuri albaştri, de cerbi vorbitori, de inorogi şi zâne, de nimfe şi fântâni cu apă strălucitoare... dar şi de propriile viziuni. 
  
Aiko nu ştie cât e real şi cât e halucinaţie... poate că nu va afla niciodată. 
  
Însă e sigură că a trecut cu adevărat prin proba de foc a confruntării cu demonul, şi că aceasta este lumea pe care o merită cu adevărat... 
  
Nu blestematul şi inospitalierul Pământ. 
  
A strâns tare în mâini statueta. 
  
Aceasta e lumea... 
  
Foto: Internet (wallpaper) 
  
Referinţă Bibliografică:
MICUŢA AIKO ŞI PĂDUREA MAGICĂ / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1652, Anul V, 10 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!