Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



ULTIMA PROVOCARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ULTIMA PROVOCARE  
 
La ce bun să trăieşti într-o lume, dacă, de fapt, îi aparţii alteia? Iubirile vin şi trec... Oricât de minunate ne-ar părea într-o anumită clipă, ne dăm seama, pe parcurs, că au fost o formă de evadare într-un Paradis de care aveam prea multă nevoie... Şi, fatidic, ne vom întoarce până la urmă exact de acolo de unde am plecat... Gloria? Ceva mai efemer şi mai deşart nici că se putea inventa... Banii? De-a dreptul ridicol.  
 
Şi atunci? Pentru ce?  
 
Stăteam în faţa screen-ului computerului trist, dezabuzat, părăsit. Un story mai fad de atât nici că-mi puteam închipui. Aveam reputaţia unui tip rece, oarecum cinic.  
 
De ce mă acuzaţi? Atât cât mi se oferă reuşesc şi eu să dau. Am văzut pe Pământ atâta durere, atâta umilinţă, atât tragism încât cuvintele nu pot descrie. Ce să dau în schimb? Scrieri, amante părăsite şi remarci acide. Credeţi că mie îmi place? Că mă simt bine?  
 
"Dragostea este ecoul atemporal al unei magii născute din valurile mării... Iar pasiunea, un fruct prea rar pentru a nu fi interzis...".  
 
Credeţi că va citi cineva asta? Se va vinde mult mai prost decât o nuvelă porno.  
 
Atunci, să mă întorc în peisajul zilnic. Anost. Fad. Trecător.  
 
*  
 
Beţia simţurilor... Magia culorii. Când le trăieşti, ai cu adevărat impresia că pluteşti către infinit. Apoi? Reîntors în prizonieratul de damnat, kafkian, vei căuta o nouă porţie de stimulent artificial, de drog menit a-ţi întreţine iluzia. Mai mult şi mai mult... Până te va acapara total, cerând o doză şi mai puternică, fără a te putea, însă, elibera.  
 
Nu. Dimpotrivă. Te va face şi mai captiv.  
 
Şi atunci, când îţi vei conştientiza starea, dimensiunea amăgirii, ce vei face? Vei scrie pentru un cititor care nu există. Vei rosti remarci cinice. O vei părăsi pe Penelope Cruz a cartierului.  
 
Merde. Nu mai pot continua astfel. Cred că mă voi arunca în faţa metroului. Un gest previzibil, egoist, nici măcar inteligent.  
 
O semnătură falsă în cartea istoriei, un autograf tremurat.  
 
Va opri, însă, pentru totdeauna, iluzia. Acel sentiment complet cretin că lucrurile ar fi altceva decât ceea ce sunt.  
 
Gata, m-am hotărât. Să-mi iau totuşi pelerina de ploaie, ca să nu alunec involuntar sub vreo maşină. Să fie un gest asumat, responsabil. Subteran, îndrăznesc să adaug.  
 
"Chiar aşa? Crezi că s-a terminat totul? Ştii de ce se întâlnea cu tine cea pe care ai numit-o Penelope Cruz a cartierului? Pentru că îşi dorea să viseze mai mult decât să trăiască în realitate. Nu vrei să afli ce există dincolo de toate acestea? Îţi ofer un joc fascinant. Ai patru niveluri, care nu sunt deloc uşor de trecut. Cu cât joci mai bine, avansezi către stadiul următor... Mai interesant, mai aproape de Cer. Câştigând, în acelaşi timp, câte o însuşire de preţ. Dacă însă greşeşti, nu mai poţi continua şi rişti să cazi mai jos chiar decât fuseseşi iniţial. Ce zici? Nu e mai bine decât un salt în gol?".  
 
"Cine eşti? Ce mai e şi asta?".  
 
Mi-am frecat ochii, ca în faţa unei halucinaţii.  
 
"Ce importanţă are? Un duh. Un spirit. Un ghid. Mai bine decât o maşină de dat replici".  
 
"Şi ce ar trebui să fac?".  
 
"Asculţi mica mea prezentare... şi dacă eşti gata, dacă nu vrei să fugi la infinit, accepţi provocarea".  
 
Am stat un pic şi am răsuflat adânc.  
 
"În regulă... dacă stau să mă gândesc puţin, cred că ai dreptate. Putem începe".  
 
"Primul nivel e relativ mai simplu. Dar, atenţie, nu trebuie să crezi că l-ai şi trecut deja. Am avut clienţi care au dat greş, care au pierdut încă dinainte de a începe".  
 
"OK, te ascult".  
 
"E vorba de bani. Vei fi pus într-o situaţie inedită şi va trebui să faci o alegere. Cam atât, mai mult nu am voie să-ţi dezvălui".  
 
Mi-am cântărit, rapid, posibilităţile, capacitatea de aventură.  
 
"În regulă", am rostit. "Accept provocarea".  
 
"Prea bine...", rosti vocea, apoi se făcu întuneric în jurul meu.  
 
*  
 
Mă aflam într-o încăpere stranie, necunoscută. Ştiam că sunt într-o situaţie dificilă, fără a putea totuşi să înţeleg bine despre ce era vorba. Mi-am numărat banii de buzunar... la naiba, de-abia dacă îmi ajungeau pentru o lună.  
 
Aş putea juca la loterie... Dar nu, n-are niciun sens, şansele sunt oricum prea mici.  
 
Am privit tavanul într-un gest de disperare. Ceva ca o ceaţă plutea în apropierea sa, apoi am văzut cum încep să se formeze nişte cifre. "6, 8, 12...".  
 
"6, 8, 12...". Ce-o mai fi şi asta? Apoi, într-o clipă, am înţeles. Erau cifrele câştigătoare.  
 
Ah, bon. Şi, dacă le folosesc, chiar îmi voi putea reproşa ceva? Nu fur. Nu-mi însuşesc un bun al altcuiva. Poate am să fac chiar o mică donaţie, după ce mă voi fi pus la adăpost. E ceva reprobabil în asta?  
 
Eram pe punctul de a cumpăra biletul de loterie, când m-am răzgândit. Nu fac nimic rău în aparenţă, dar se creează un precedent. Azi numere câştigătoare, mâine cine ştie ce... Viaţa nu se cumpără, nu se ia de-a gata. Se trăieşte. Se câştigă după probe de foc.  
 
Am ales indiferenţa, tăcerea. Biletul nu a mai fost jucat niciodată.  
 
"Felicitări! Ai trecut de primul nivel", am auzit vocea.  
 
Când m-am trezit, mă aflam singur în apartament.  
 
Oricum, nu era nimic nou nici în asta. Ce ne împiedică, cu adevărat să zburăm? Ce ne ucide visul? Ce ne întreţine iluzia?  
 
În niciun caz capcanele bogăţiilor pământeşti. E ceva mult mai subtil decât atât...  
 
Penelope, te-am părăsit nu fiindcă m-aş fi plictisit de tine... Nu pentru că aş fi fost sătul de atingerea ta... Ci pentru că visurile noastre nu s-au suprapus niciodată... Pentru că scrierile mele despre dragoste s-au pierdut în eter...  
 
El a spus că te întâlneai cu mine din dorinţa de a evada... Aşa să fie, oare?  
 
Nu prea cred... Dacă ar fi fost aşa, mi-ai fi spus-o... Aş fi ştiut.  
 
Încă o remarcă. Încă un zbor frânt. Încă o iluzie.  
 
Nu voi fi liber niciodată, fir-ar să fie... Niciodată!!! NICIODATĂ!!!, am răcnit  
 
într-o eliberare aproape neomenească.  
 
*  
 
Zac printre manuscrise neterminate, ceşti sparte de cafea, blugi prăfuiţi - imagine completată într-un mod nu tocmai reuşit de un laptop destul de modern. Sufăr de insomnie, iar când totuşi reuşesc să adorm, am coşmaruri teribile. Odată am visat că, în timp ce făceam dragoste, trupul Penelopei se carboniza încet, prefăcându-se într-un monstru. În locul totalei eliberări, mă aruncam într-o parte, îngrozit, lovindu-mă violent de marginea caloriferului care era chiar lângă dormitorul nostru. Trupul meu zăcea inert, faţa îmi era acoperită de sânge.  
 
Atunci, mult mai sublim decât descătuşarea orgasmică ce nu mai avusese loc, întrezăream o lumină paradisiacă, pură, imaculată - primele semne ale libertăţii spiritului.  
 
Dar totul nu dura decât o fracţiune de secundă, atât cât să-mi dau seama că, deocamdată, este o nouă iluzie. Mă trezeam singur, transpirat, suferind, doar pentru a o lua - pentru a câta oară? - de la capăt.  
 
Penelope, ce blestem e acesta?  
 
După un timp, duhul - sau ghidul - m-a vizitat din nou.  
 
"Eşti curios să vezi ce îţi rezervă nivelurile următoare?".  
 
"Sincer, aşa cum mă simt acum, nu. Aproape că nu-mi doresc decât să mor. Dar am înţeles un lucru: ceea ce întrezăresc la sfârşitul coşmarului cu Penelope, raza magică, paradisiacă, eliberatoare, nu e un trucaj. Ea chiar există. Şi ştii unde? La sfârşitul jocului tău. Dincolo de ultimul nivel. Astfel încât - da, am devenit clientul tău".  
 
"Următorul nivel e mult mai complex... E vorba despre dragoste, pasiune - sentimentele care te preocupă atât. Reaminteşte-ţi: un singur pas greşit şi vei cădea înapoi... mult, mult înapoi... iar eu nu voi mai fi aici să te ajut".  
 
Mi-am imaginat, pentru o clipă, că acel vis cumplit ar putea deveni realitate, într-o lume paralelă în care va trebui să aleg. Am închis ochii şi am rostit:  
 
"Prea bine. Accept provocarea".  
 
"Aşa să fie...", am auzit acelaşi glas, şi m-am cufundat din nou în întuneric.  
 
*  
 
Eram singur într-o încăpere cu Internet. Mă simţeam golit, epuizat, ca şi cum aş fi uitat ce înseamnă suflul vieţii... magia interacţiunii.  
 
Mi-am aprins o ţigară şi am privit în gol. Doream să citesc o carte bună, să mă pierd în universul minţii cuiva, să asist la un recital al cuvintelor... La fel de tare după cum tânjeam după atingerea unei femei.  
 
Într-un târziu, am intrat pe net. Am cunoscut o fată extraordinară, de o frumuseţe elegantă şi în acelaşi timp de o senzualitate pură, care vorbea despre fantezii la fel de natural cum ai gusta dintr-un măr...  
 
Un măr... fructul oprit.  
 
Mi-am dat frâu liber imaginaţiei, lăsându-mă în voia deliciilor semivirtuale oferite de inedita mea prietenă.  
 
"Eşti deosebită... Femeile, de obicei, se ascund, trebuie să le smulgi secretele cu forţa... Aş vrea să ştiu mai multe despre tine, să împărtăşim mai mult decât o simplă fantezie...".  
 
"Dar nu trebuie decât să spui... Într-o jumătate de oră, voi fi la tine acasă...".  
 
Am înghiţit în sec. Să refuz, ar fi însemnat să fac ceea ce niciun bărbat din lume  
 
n-ar fi fost capabil să facă. Şi totuşi, pustiit, avid, cu ochii împăienjeniţi de nesomn, mi-am adus aminte, pentru o clipă, că era doar un joc. Că alegerea mea are un sens.  
 
Când intram într-un nivel, aproape uitam tot ce fusese anterior, discuţia mea cu ghidul - dar nu deplin. Păstram o minimă amintire despre joc - ca într-un «vis în vis».  
 
"Eşti extraordinară... Sper să ne reîntâlnim într-o zi. Dar ştii care e miza jocului meu? Vreau să aflu dacă Penelope, aşa cum am poreclit-o pe iubita mea de aici, va fi vreodată capabilă să-mi înţeleagă cuvintele, fantasmele, trăirile cele mai ascunse. Am părăsit-o fiindcă n-am putut să-i dedic un fragment care înseamnă foarte mult pentru mine. N-am mai putut să înlocuiesc iubirea cu sexul, să nu aflu dacă visurile noastre se vor suprapune vreodată. Dar eu ştiu? Poate că îmi va da, într-o bună zi, răspunsul... Într-o zi magică, ireală, fatidică... Pentru asta trăiesc, de fapt. Mai vorbim, dar nu pot accepta invitaţia ta".  
 
"Cum vrei... totuşi, pot să te rog ceva?".  
 
"Fireşte".  
 
"Cum sună fragmentul acela? Sunt foarte curioasă".  
 
"L-am scris într-o dimineaţă stranie, pierdut între vis şi realitate. Textual, este aşa: «Dragostea este ecoul atemporal al unei magii născute din valurile mării... Iar pasiunea, un fruct prea rar pentru a nu fi interzis...»".  
 
"Foarte frumos... Mulţumesc".  
 
"Cu plăcere... Păstrăm legătura", am încheiat convorbirea.  
 
"Felicitări! Ai trecut de al doilea nivel", am auzit, din nou, vocea.  
 
Am respirat adânc.  
 
*  
 
Nimeni, niciodată nu ne-a putut lua dreptul de a visa... Am putut să creăm, să ne înălţăm pe culmi... Dar, în acelaşi timp, printr-o regulă cinică, inumană, niciodată  
 
n-am reuşit să ne transpunem visurile cele mai de preţ în realitate... Modelul în care am crezut, sfătuitorul literar e în realitate un editor ratat, care-şi bate nevasta şi-şi îneacă amarul în sticle de băutură ieftină. Femeia visurilor, adorata, e în viaţa de toate zilele o târfă rafinată care serveşte exact aceeaşi porţie de extaz fiecărui bărbat dispus să plătească suficient. Apoi, noi înşine. Ne privim în oglindă, într-un moment al lucidităţii, şi ce vedem? Ce ne arată chipul din spatele oglinzii?  
 
Suntem pedofili. Rasişti. Egocentrici. Avem convingeri periculoase. Avem fantezii bolnave, ne-am dori să fim biciuiţi până la sânge. Negăm propria religie atunci când ne plictisim de ea. Inventăm jocuri absurde pentru a gusta o voluptate decadentă.  
 
Desigur, nu toate la un loc. Dar măcar una. Una singură. Credeţi că eu, Penelope, dumneavoastră, facem excepţie? Nici vorbă. Una singură am spus, iar lista e mult mai cuprinzătoare decât am redat-o. Priviţi în oglindă fără să trişaţi şi îmi veţi da dreptate.  
 
În propriile aspiraţii celeste, în căutarea adevărului, noi ne izbim de noi... E monstruos, absurd, paranoic - şi totuşi, real.  
 
Odată, am vrut să fac o glumă şi am parafrazat titlul unei piese Lake of Tears, "So fell autumn rain". Am scris, cu referire la alegerile parlamentare din toamnă, peste un material al unei colege "So fell autumn curse".  
 
Dar nu era deloc o glumă... şi nu se referea doar la politică, am înţeles mult mai târziu asta. Se referea chiar la noi. La mine.  
 
Rain/curse... Miracle/Horror... Life/death...  
 
Privesc fotografia Penelopei... Îmi imaginez că m-aş deda la tot felul de perversiuni în compania ei... Mă prăbuşesc printre ceştile de cafea, rămânând, golit, în mijlocul camerei...  
 
"Al treilea nivel este foarte greu de trecut. Mulţi s-au oprit aici. Îţi aminteşti, cred, din jocurile pe computer cum e. Cu cât urci, te complici mai tare. Ai dovedit, totuşi, că ai stofă de jucător. Doreşti să continuăm?", mi s-a adresat ineditul ghid.  
 
"Da, fireşte... Oricum, nu mai am ce pierde. Ţinta mea ţi-am relevat-o în discuţia anterioară".  
 
"Este vorba de religie. Nu contează cine eşti, de unde vii, încotro te îndrepţi... Ci măsura în care poţi înfrunta clipa".  
 
Am închis ochii şi am spus o rugăciune. Peste puţin timp, probabil voi uita de unde am plecat... Şi voi fi singur, neajutorat, pradă ispitei.  
 
"În regulă, accept provocarea", am rostit, şi mă tem că devenisem atât de fascinat de joc, de rostirea, din nou şi din nou, a acestei expresii, încât nimeni şi nimic nu m-ar mai fi putut opri.  
 
M-am coborât, ca de obicei, în beznă.  
 
*  
 
În încăpere se aflau doar câteva lucruri de-ale mele, iar pe perete, vreo două tablouri şi o icoană. Mă cufundasem într-o stare de-a dreptul cataleptică, fără a mai avea puterea să întreb, fără a avea curajul de a ridica privirea.  
 
Eu în mine. În întuneric. În infern.  
 
După un timp, Satana şi-a făcut apariţia, sub forma unui zombie care avea totuşi o voce clară, aproape omenească.  
 
"Ai văzut, chiar de mai multe ori, un film cu... mine", rosti, şi la aceste cuvinte îl pufni râsul. "Scuză-mă", reluă, dregându-şi glasul. "Avocatul diavolului... Vreau să comentăm împreună o singură replică, deşi pelicula e mult mai complexă... «Priveşte, dar nu atinge... Atinge, dar nu gusta». Ce părere ai despre asta?".  
 
"M-am gândit, şi eu, foarte mult. E păcatul originar, ale cărui consecinţe le suportăm şi astăzi. Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr, toate astea nu s-ar fi întâmplat".  
 
"Corect. Dacă. Dar era oare, probabil (nu posibil, ci probabil) ca Adam să nu muşte din măr? Ia, te rog, în calcul psihologia umană. Ce face un copil când îi interzici să iasă după ora 9 seara? Dar un adolescent căruia îi interzici site-urile pentru adulţi? Dar un om matur când i se explică ce ar fi mai bine pentru el să facă?".  
 
"Face exact contrariul. Nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor".  
 
"Exact. În majoritatea. Crezi că Dumnezeu (care, aminteşte-ţi, este Atotputernic... sau, în fine, aşa susţine el) nu ştia ce va face Adam? Nu bănuia ce avea să urmeze? Tortura la care vor fi supuşi descendenţii rasei umane? Chinul care te cuprinde pe tine singur în cameră, la amintirea imposibilei ecuaţii cu Penelope? De fapt, ce vreau să te întreb...". Îşi modulă din nou vocea într-un fel de-a dreptul seducător. "Crezi că lui Dumnezeu îi place tortura?".  
 
Am tăcut, descumpănit.  
 
"E la fel, prietene. Faptul că a început cu Adam nu simplifică cu nimic situaţia. Ba chiar o complică. Şi pentru ce toate aceste secole de ură, sânge şi durere? Pentru ca oamenii să înceapă să-mi dea dreptate mie? Hai să numărăm, acum, adepţii. Sunt în avantaj clar. Pentru asta şi-a torturat Creatorul fiii? Pe Adam, pe tine? Ca să vă ajute să migraţi în tabăra adversă? Avea dreptate personajul meu, Dumnezeu e un glumeţ... Mare glumeţ".  
 
Mă copleşise. Simţeam că intru în criză de idei, de argumente.  
 
"Dacă ar fi aşa, ce-ai propune?".  
 
"Ce-aş propune? Pentru început, ceva simplu... rescrierea istoriei. Nu vrei să fii liber? Parcă de aici plecaseşi, de la ideea de libertate".  
 
Vai, vai. Ce sunt pe cale să fac. M-a făcut KO, e adevărat. Mă atrage de partea lui. Dar unde e sofismul? Fiindcă sunt convins că în tot raţionamentul său strălucit s-a strecurat, foarte abil, o eroare.  
 
Cu ultimele puteri, am privit icoana din perete. Am fixat-o adânc, şi am început să înţeleg.  
 
"Cunoaşteţi Adevărul şi el vă va elibera", am rostit, într-un târziu. "Aici e răspunsul. Voi fi liber prin calea divină, nu a ta. Tot ceea ce mi-ai spus până acum e în bună parte adevărat... dar nu e tot adevărul. E ceva trunchiat. A mai fost şi războiul care s-a iscat în Cer... Poate că Dumnezeu avea un plan perfect cu omenirea, dar exact atunci te-ai ridicat tu. Şi ai trişat, la fel ca şi acum. Iar vremea adevărului şi a libertăţii nu a sosit, din păcate, încă. Cât priveşte adepţii... «Dar va mai găsi Fiul Omului credinţă pe Pământ când se va întoarce?». Iată, Dumnezeu şi-a permis o întrebare retorică. Ştia că aproape nu va mai găsi. Şi tot din cauza trucurilor tale". "Eşti sclipitor, Mephisto... dar nu am muşcat momeala. Fiecare îşi vede de drumul său".  
 
Diavolul a dispărut din încăpere, lăsându-mă palid, extenuat.  
 
"Felicitări! Ai trecut de al treilea nivel", a venit obişnuita confirmare.  
 
"Cred că sunt, pur şi simplu, prea bun", am gândit, şi în acelaşi timp am îngheţat, fiindcă replica mea aducea izbitor de mult cu cea a tânărului avocat din filmul amintit. "I never lose... I win". (Eu nu pierd niciodată... Eu câştig).  
 
*  
 
Cât dăm, atât primim, Penelope... Ar putea fi extraordinar de corect, dacă nu ar exista o mică fisură... Nu caut vinovaţi pentru această fisură, am renunţat demult să mai fac asta, dar prezint lucrurile aşa cum sunt.  
 
Anume - dacă într-o zi, măcinat de contradicţii, îmbătat de dorinţa exasperantă de a trece un prag, căzând (poate fatal, deşi mă tem să rostesc cuvântul) în ispită, voi da peste una dintre imaginile din spatele oglinzii? Poate cea a unui însetat de virtutea unei fete care de-abia a împlinit 14 ani... Ce voi primi? Închisoarea? Linşajul? Oprobriul public? Ce să mai fac ca să vă conving că nu merit asta?  
 
Dacă tu te vei întoarce la mine şi-mi vei da, din dorinţa de a merge totul bine, trupul tău... veşnic trupul... Ce vei primi? O partidă de sex interminabilă? Nici acum n-ai înţeles că vreau să-ţi dăruiesc fragmentul din lucrarea mea, că am vrut să mă arunc în faţa metroului din cauză că nu l-ai fi putut înţelege? Aprecia?  
 
Dacă mai fac încă o remarcă cinică, va trebui să suport - şi mâine - oroarea, mutilarea soldaţilor, crimele sataniştilor, dezlănţuirea Apocalipsei? Nu mai vreau, e bine. Uite, nu mai vreau. Să suport şi mâine.  
 
Mai e ceva de făcut?  
 
În afară de ultimul gest...  
 
"Tinere scriitor, ai ajuns cu bine la cel din urmă nivel. Felicitări, încă o dată! Chiar dacă nu-ţi dai încă seama, eşti mai aproape de Cer. Ţi-ai însuşit lucruri noi. Este de datoria mea să te avertizez însă că nimic din ce ai trăit până în prezent nu se compară cu acest nivel. Nimeni nu a trecut, până în prezent, de el. Eu nu pot să-ţi influenţez decizia. Datoria mea este să fiu imparţial".  
 
Am simţit că mă cuprinde ameţeala. Ultimul... Dincolo de el, se află lumina de la sfârşitul coşmarului. Eliberarea. Adevărul. Sunt atât de aproape...  
 
Nimeni nu a trecut, până în prezent, de el. Poate că ar trebui să mă opresc. Să încerc (dar cu ce forţe? cu ce moral?) să-mi refac viaţa alături de Penelope, de cititorii mei. Să învăţ să fiu mai modest, mai cald, mai senin. Să mă lupt mai mult cu imaginea din spatele oglinzii.  
 
"Accept provocarea". Doamne, ce drog perfect, ce beţie a simţurilor! Ce joc minunat! Singurul care m-a putut scoate din dezastrul iniţial. Am vrut, pentru ultima oară, să mă răzgândesc, apoi am rostit răspicat, mândru:  
 
"În regulă, accept. Accept provocarea".  
 
*  
 
Din întunericul dens, am plonjat într-un univers necunoscut. Mai întâi, am străbătut locuri mirifice, aproape ireale, am văzut peisaje de vis, cum nici măcar în imaginile din Anzi sau din îndepăratele plaje hawaiiene nu mai întâlnisem. Am luat contact cu Natura, am respirat Eternitatea, mai puternic, mai sublim decât şi-ar putea vreodată imagina cineva.  
 
Apoi, după o odihnă curată, relaxantă, am avut surpriza să constat că eram un fel de angajat al unei firme a viitorului. Nu mi-am putut stăpâni uimirea când am constatat că tot ce însemna invidie, fraudă, meschinărie dispăruse. Eram oameni morali, oneşti, autentici cu toţii, chiar dacă foloseam aceleaşi carduri de credit şi consumam aceleaşi cafele.  
 
O utopie... Poate că aşa arată, cu adevărat. Cu adevărat, ce nebunie...  
 
Am uitat cine sunt, ce vreau, încotro mă îndrept. Totul era mult prea aproape de perfecţiune pentru a mai lăsa loc îndoielii, chinului, autodevorării.  
 
Remarcilor cinice. Despărţirilor. Durerii.  
 
După o săptămână încheiată, nu îmi puteam totuşi face planuri pentru weekend. Eram prea nou, totul era prea proaspăt. Atunci m-am întâlnit cu fata pe care o cunoscusem pe net.  
 
Era de-a dreptul şarmantă, seducătoare şi totuşi încă purtând germenele inocenţei, surâsul candid. Am discutat despre artă, pictură, viaţă cu o naturaleţe deloc studiată, cu o efervescenţă absolut spontană.  
 
"Ţi-am spus că ne vom reîntâlni", am rostit, pierzându-mă în ochii ei de un verde straniu.  
 
Am petrecut împreună clipe magice, desprinse din Paradis, şi, deşi nopţile le dormeam împreună, cea mai de preţ amintire o am în izul foarte curat, de apret, al aşternuturilor. Curat, ca toată relaţia noastră.  
 
Reîntors la lucru, am constatat cu bucurie că orice urmă de stress dispăruse, iar explorarea noilor facilităţi oferite de laptop-uri o făceam cu o deosebită plăcere.  
 
În următorul weekend, mi-am cumpărat o carte. Din recomandări, înţelesesem că e ceva cu un subiect profund uman, psihologic, dar nu devastator, straniu, nu care să te rănească.  
 
Mă prinsese miezul nopţii lecturând, fascinat, când ciudatul meu ghid şi-a făcut din nou apariţia.  
 
Am rămas surprins, întrucât era pentru prima oară că intervenea în vreunul dintre niveluri.  
 
"Ce e cu tine? Ce se întâmplă?", l-am întrebat.  
 
"Chiar nu ai sesizat... Că nu e nimic de înfruntat în acest nivel? Ultimul, cel mai greu?".  
 
"Ohhh...", am oftat, cu neplăcere. "Ştii că se produc nişte transformări... Efectiv, crede-mă că uitasem complet de nivel... de joc... de tot".  
 
"Ei, am venit eu să-ţi amintesc".  
 
"Da... Te ascult".  
 
"Lucrurile pe care le-ai întâlnit aici nu sunt chiar fictive... Sunt reale, la un moment dat se vor produce".  
 
"Da".  
 
"Dar, pentru a ajunge să le trăieşti într-o zi, va trebui să te întorci de unde ai plecat. Să-ţi desăvârşeşti trecerea... Alături de cititori, de Penelope, citind ştirile despre război... Toate acele lucruri... ştii tu...".  
 
Am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene.  
 
"Dar ce crezi", am rostit într-o explozie subită de furie, "că sunt nebun? Acolo nu mă mai întorc în vecii vecilor, m-ai înţeles? Nu după ce am văzut aici. Mai bine mor".  
 
"Eram sigur", rosti ghidul meu, şi pentru prima dată am simţit în glasul său tristeţe. Compasiune. "În aceasta constă ultima probă. De aceea nu a trecut-o nimeni".  
 
"Bine, dar...", am încercat să protestez.  
 
"Eu nu pot să-ţi influenţez deciziile. Rolul meu este să fiu imparţial", adăugă, de data aceasta, pe un ton monosilabic.  
 
M-am trezit într-o staţie de metrou, în plin trafic.  
 
La ce bun să trăieşti într-o lume, dacă, de fapt, îi aparţii alteia?(...) Ce ne împiedică, cu adevărat, să zburăm? Ce ne ucide visul? Ce ne întreţine iluzia?(…) Şi, fatidic, ne vom întoarce până la urmă exact de acolo de unde am plecat...  
 
Să mă întorc. Ce farsă sinistră. Ce coşmar.  
 
Să mă întorc. Iată, acum am aflat cum se putea pierde jocul. Din prea multă dorinţă de a-l câştiga.  
 
"Toate acele lucruri... ştii tu...".  
 
Nu, nu mai vreau toate acele lucruri. De la început nu le-am vrut. Am avut însă rara stupiditate de a crede că dacă intru în joc, dacă voi fi a good player, voi reuşi să mă eschivez. Să nu mai dau răspunsul la această blestemată întrebare.  
 
Rara stupiditate.  
 
Penelope, dacă m-ai fi putut înţelege... Dacă nu mi-ai fi refuzat acel fragment...  
 
Te-am iubit, frumoasa mea! Adio!, am mai rostit în gând, şi la câţiva metri de trenul care tocmai intra cu viteză în staţie, am sărit.  
 
*  
 
În staţia de la celălalt capăt, o fată îmbrăcată într-un costum sport albastru plângea continuu, scrijelind pe unul dintre stâlpii de susţinere nişte cuvinte pe care nu le citise nicăieri, niciodată... Dar dorise să le exprime de multă vreme.  
 
"Dragostea este ecoul atemporal al unei magii născute din valurile mării... Iar pasiunea, un fruct prea rar pentru a nu fi interzis... Forever your girl, Penelope".  
 
(Nuvelă publicată şi în limba engleză pe site-ul www.short-fiction.co.uk, sub pseudonimul violetsky).  
 
Foto: Wikimedia  
 
Referinţă Bibliografică:
ULTIMA PROVOCARE / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1645, Anul V, 03 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!