Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1782 din 17 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Ancheta- Partea a treia - Al cincelea fragment
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se spunea despre cei doi perşi, Şaharayan Matan şi Maydan că fuseseră prinşi şi făcuţi sclavi de romani pe când erau doar nişte adolescenţi, şi care au fost vânduţi mai departe unor iudei, care îi vânduseră și ei mai departe unui stăpân de caravane din Ierusalim. Cei doi avuseseră totuşi un strop de noroc, căci după legea poporului evreu sclavii trebuiau eliberaţi după şapte ani. Stăpânul lor nu avea voie să-i ucidă sau să-i maltrateze iar dacă robul dorea, era primit în sânul comunităţii iudaice, aceasta după circumcidere. 
  
Romanii însă nu acordau sclavilor nici un drept, iar stăpânii îi puteau maltrata sau ucide după voia inimii, și erau considerați lucruri (res), însă uneori aceştia puteau fi eliberaţi, asta depinzând de dorinţa stăpânilor lor. 
  
În mai toate cazurile în care sclavii erau persoane instruite, stăpânii lor îi eliberau după un anumit timp. Numărul lor fusese aşa de mare pe timpul lui Augustus încât acesta limitase eliberările în aşa fel încât doar după vârsta de treizeci de ani aceşti sclavi să aibă acces la mult râvnita libertate. 
  
Cu timpul, în Roma, unii dintre sclavi puteau să se răscumpere şi singuri contra unei sume pe care sclavul o plătea şi devenea astfel libert, însă cetăţenia sa avea drepturi limitate încât nu putea deveni preot, nu se putea căsători după legea romană şi nici nu putea obţine ranguri înalte în armată. Mulţi dintre sclavi făcuseră carieră în comerţ spre exemplu, datorită faptului că senatorii, conform legii romane nu puteau fi comercianţi, iar acest lucru a fost încredinţat de către aceștia sclavilor şi liberţilor care se ocupau de acest lucru în locul lor, mulţi dintre ei câştigând simpatia stăpânilor lor pentru că le adunaseră averi considerabile. 
  
În rest în lumea sclavilor se consumau cele mai teribile drame. Familii întregi luate în robie erau apoi despărţite fiindcă membrii acestora erau vânduţi adeseori către stăpâni diferiţi. 
  
Bărbaţii erau folosiţi la munci foarte grele, cum ar fi construcţia apeductelor sau a renumitelor drumuri romane, care erau considerate a fi cele mai bune din lume la acel timp, sau luau drumul şcolilor de gladiatori dacă erau tineri şi sănătoşi. Femeile aveau o soartă mai bună dacă erau frumoase, însă chiar şi aşa, erau considerate simple obiecte, însufleţite totuşi, menite să satisfacă dorinţa stăpânilor lor. În general femeile munceau şi ele până la epuizare la toate ale casei. 
  
Viaţa umilă a acestor sclavi era de cele mai multe ori necunoscută şi arareori aceştia mai ajungeau în locurile de unde fuseseră smulşi cu brutalitate. Dar asta era ceva obişnuit în sânul popoarelor străvechi. Nici perşii de pildă nu se purtau mai frumos cu sclavii, însă aceştia aveau şi ei anumite drepturi. De pildă un sclav se putea căsători cu fiica unui om liber iar copii acestora se năşteau cu statutul de oameni liberi. Şaharayan Matan şi Maydan proveneau din clasa considerată a fi cea mai de jos, cea a ţăranilor care erau legaţi de glie şi erau vânduţi odată cu moşia. În caz de război aceştia erau chemaţi la oaste şi formau pedestrimea dar nu primeau nici o soldă. De asemeni era obligatoriu ca armamentul să şi-l procure singuri şi de aceea trupele pedestre prost echipate şi antrenate, prost hrănite şi cu moralul slab erau adesea o pradă uşoară pentru armele cu care erau înzestraţi legionarii romani. Cavaleria persană era însă de temut, acţionând în viteză şi fiind înarmată cu echipament de bună calitate iar în vremea aceea, imperiul Parţilor era cea mai serioasă ameninţare pentru Roma. În ciuda faptului că trupele erau prost echipate, generalii parţi erau de temut şi foloseau din plin avantajul trupelor de cavalerie, elita de altfel, care se deplasa rapid pe câmpul de luptă. Prin manevre abile şi făcute cu rapiditate perşii erau o ameninţare serioasă pentru tacticienii și strategii romani cu toate că trupele erau foarte bine echipate dar îngreuiate tocmai de acest echipament, fapt speculat din plin de perși. 
  
Şaharayan Matan şi Maydan fuseseră aproape nişte copii când au fost chemaţi la oaste. Lăsaseră în grabă familiile îndurerate pe care nu aveau să le mai vadă vreodată şi echipaţi cu armament şi echipament de proastă calitate fuseseră luaţi prizonieri chiar din prima confruntare şi vânduţi în cele din urmă unui bogat negustor iudeu care avea mai multe caravane. Matan şi Maydan petrecură cei şapte ani de sclavie printre caravane, cu frica atacurilor tâlhăreşti în suflet. Dormeau pe apucate, mâncau pe apucate şi luptau când era cazul şi deveniseră cu timpul cei mai buni în breaslă. 
  
După cei şapte ani de sclavie aceştia fură eliberaţi şi doriseră să plece în Persia natală, însă aflară că satul lor nu mai exista fiindcă căzuse din nou în mâinile romanilor care îi făcură sclavi pe toţi locuitorii care mai rămăseseră. Nu aveau unde să se mai întoarcă şi se întoarseră de aceea în Ierusalim, dorind însă a fi liberi şi unde fuseseră acceptaţi imediat ca însoţitori de caravane. 
  
Îşi cumpăraseră numele de Şaharayan din Persia natală, plătind mult argint, fiindcă era numele unui clan pe cale de dispariţie iar cei doi ţineau acum să pară a fi din neamuri vestite. 
  
Aceştia, datorită cunoştinţelor dobândite în meseria lor, deveniseră cu timpul şi un fel de vânători de recompense, dar erau căutaţi oficial de către clienţi pentru a recupera vre-o caravană pierdută din cauza vreunei furtuni de nisip. Cei doi şi oamenii lor îşi luau cămilele şi plecau în căutarea celor rătăciţi şi de multe ori îi aduseseră în cetate vii şi nevătămaţi pe cei daţi dispăruţi. 
  
Totodată, dacă vreun fugar trebuia adus înapoi în Ierusalim din cine ştie ce motive, erau chemaţi la această slujbă tot fraţii Şaharayan Matan şi Maydan. 
  
Ca oameni ai deşertului, Matan şi Maydan dobândiseră un prestigiu neegalat chiar şi în faţa romanilor care îi foloseau ori de câte ori era necesar în cazurile în care interesele lor treceau de Iordan. Scoseseră din deşert o centurie care plecase în întâmpinarea unei caravane de pe drumul mătăsii deoarece pericolul tâlharilor era foarte mare în momentul apropierii de Iordan şi a surselor de apă şi constituiau un loc de plecare a cetelor de bandiţi. O furtună de nisip surprinsese caravana şi o blocase în deşert pe mai multe zile iar centuria nu dăduse de urma lor crezând că fusese surprinsă de atacurile tâlharilor şi rătăceau la întâmplare prin deşert neputându-se orienta din cauza furtunii prelungite. Porumbeii însă aduseră vestea la Ierusalim şi romanii îi angajară pe cei doi perşi să-i găsească pe cei rătăciţi. În mai puţin de o săptămână Matan, Maydan şi oamenii lor îi găsiră pe toţi cei rătăciţi. 
  
Acum, cei doi aveau în faţă misiunea de a-l aduce pe Baraba în faţa arhiereului Caiafa. Viu sau mort după cum le ceruse acesta, dar preferabil viu. Aflând câte ceva de la oamenii lui Caiafa, cei doi sesizară repede că dacă l-ar fi găsit pe tânărul grec care îi ieşise în faţă lui Baraba arătându-i nişte bijuterii ieftine, atunci aveau un fir de care să se agaţe. Dar cei care îl văzuseră pe tânărul acela nu-şi mai aduceau aminte figura acestuia însă ceea ce se ştia sigur era că după îmbrăcăminte tânărul era un elin. 
  
-Şi dacă îmbrăcămintea ,, grecului” e doar o păcăleală? spuse Matan. 
  
-Până acum asta e tot ce avem Maydan! 
  
Întrebară în stânga şi în dreapta chiar din seara aceea, însă nu dădură de nici un fir. Spionii lor nu ştiau nimic. Promiseră şi bani însă degeaba. Nimeni nu ştia nimic. 
  
-Am mai putea căuta într-un loc, spuse Matan către Maydan. 
  
-Unde crezi? 
  
-Dacă Baraba a reuşit să iasă dincolo de ziduri atunci poate că cineva l-a văzut, fiindcă după cum ştii o mulţime de pelerini au încă taberele şi bivuacurile dincolo de perimetrul zidurilor. 
  
Am putea merge printre taberele din jurul Ierusalimului să întrebăm dacă cineva n-a văzut ceva suspect. 
  
-Am pierde prea mult timp Matan. Dacă tâlharul fuge acum dincolo de Iordan, avem şanse să 
  
nu-l mai prindem. Are însă doar două direcţii. Dincolo de Iordan, ori dacă nu, spre miazăzi, spre Idumeea. . 
  
-Crezi că ar risca drumul prin Siria? Căci eu nu cred asta. 
  
-Doar dacă e nebun! Eu mă tot gândesc la altceva frate Matan. Mă gândesc că dacă l-au ajutat grecii, atunci au avut vreun interes foarte mare. Fac ceva grecii fără vreun interes anume? 
  
-E foarte adevărat. Ce oare îi va fi făcut pe aceştia să-l ajute oare? 
  
-Cum ce? îi zâmbi Maydan. Aurul frățioare! Ce altceva putea să-i determine pe greci să-l scoată peste ziduri? 
  
-E adevărat şi asta. E vorba deci despre o avere la mijloc? 
  
-Cam asta cred şi eu. Baraba e şi foarte isteţ. Tu dacă ai fi fost în locul lui nu ţi-ai fi agonisit din timp o mică avere ferită de ochii tuturor pe care la momentul oportun să o pui la ,,bătaie”? 
  
-Mda! Deci cam asta a fost şi este miza..frate! 
  
-Mulţi bani! Aur! spuse Maydan entuziasmat. 
  
-Atunci să punem mâna pe el, răspunse Matan cu acelaşi sentiment. Astăzi însă să punem săbiile în cui și să mergem să mâncăm ceva. 
  
În dimineaţa următoare cei doi porniră la pas prin Ierusalim chiar după primul sunet al cornului de berbec de la Templu care anunţa o nouă zi. Prin Ierusalim începu obişnuita vânzoleală prin pieţe şi pe uliţe. Veştile cu Iisus din Nazaret care înviase şi se arătase ucenicilor trecând prin uşile încuiate erau din ce în ce mai dese. Erau foarte mulţi însă pe la colţuri, oameni plătiţi şi puşi de arhiereul Caiafa, care împrăştiau zvonul că totul era o minciună pusă la cale de ucenici. 
  
Conform înţelegerii cu Ponțiu Pilat legionarii fuseseră trimişi iarăşi prin cetate, prin hanuri şi casele de ospeţie pentru a răspândi zvonul că Iisus din Nazaret a fost vândut de străjerii mormântului pe o sumă importantă iar procuratorul deschisese o anchetă şi cei vinovaţi fuseseră descoperiţi, şi urmau să fie pedepsiţi aspru şi trimişi în Cezareea Palestinei pentru judecată şi condamnare, asta după ce procuratorul Ponţiu Pilat s-ar fi întors la reşedinţa sa. 
  
-Să fie un elin foarte bogat cel care s-a înţeles cu Baraba? spuse Maydan rotindu-şi privirea peste mulţimea care începuse deja să vină prin pieţe. 
  
-Spionii n-au prins nimic de veste că s-ar fi întâlnit cu cineva. A stat la Hoys ben Nabat iar spionii au spus că l-au scăpat totuşi de vre-o două ori din ochi. 
  
-Să mergem atunci la Hoys ben Nabat! E clar ca lumina zilei că atunci când a dispărut s-au pus la cale toate. 
  
Cei doi merseră într-acolo şi dădură de omul arhiereului Caiafa, cel care ţinea aşezământul. 
  
-Ştii cine suntem? întrebă Matan pe stăpân. 
  
-Sunteţi fraţii Şaharayan. Matan şi Maydan, spuse omul privindu-i cu suspiciune. 
  
-Cunoşti pecetea asta? întrebă unul dintre ei arătându-i o plăcuţă de argint. 
  
-E pecetea preamăritului arhieru Caifa! exclamă omul. 
  
-Atunci spune-ne despre Baraba tot ce ştii. Şi du-ne în odaia în care a fost găzduit acesta. 
  
-L-am scăpat o dată din ochi, răspunse omul. Nu ştiu însă unde s-a dus şi cu cine a vorbit. 
  
Slugile mele s-au ţinut de capul lui, însă Baraba a reuşit totuşi să dispară din ochii lor. 
  
Cei trei urcară la etaj pe o scară îngustă de lemn care făcea un zgomot teribil. 
  
-A ieşit vre-o dată noaptea? întrebă Maydan. 
  
-Se prea poate preaputernicilor, se prea poate fiindcă mi-am găsit de multe ori slugile dormind. 
  
N-au fost și nu sunt prea vigilenţi. 
  
-Pe scara asta n-ar fi fugit, remarcă Matan. Ar fi ridicat din somn şi o statuie! 
  
-Atunci pe fereastră, spuse Maydan intrând în odaie şi dând oblonul de lemn la o parte. 
  
-Direct în stradă dă această fereastră! 
  
-La adăpostul nopţii n-are importanţă pe unde ar fi fugit..! 
  
-Ce fel de om ţi s-a părut a fi Baraba? întrebă Matan pe stăpânul aşezământului. 
  
-Hm! e un om foarte viclean, se vede după chip. E foarte ursuz şi cred că e gata să lovească cu sabia oricând. Inspiră teamă. spuse stăpânul. 
  
-Dacă inspiră teamă inspiră şi respect! 
  
-N-ai vrea să-l ai prin preajmă. Bine că am scăpat de el, spuse omul răsuflând uşurat. 
  
-Priveşte aici Matan, spuse Maydan arătând unul din obloanele de lemn. 
  
-E o gaură făcută probabil de vre-o săgeată trasă din stradă. Priveşte direcţia de pătrundere a vârfului. De jos în sus. Oblic. 
  
-Într-adevăr, întări Matan. Pare a fi o lovitură de săgeată. Aşa probabil că îl anunţau. 
  
Îi legau vre-un bilet de tija săgeţii. 
  
Cei doi percheziţionară camera însă nu găsiră nimic. La urmă Matan privi aplecându-se pe fereastră în jos şi văzu clar urmele varului şters de pe tencuială. 
  
-Mda! spuse el. Pe aici a coborât. Dar probabil l-a ajutat cineva cu o scară . Să sari de la înălţimea asta nu e la îndemâna oricui. Iar jos e pavaj. 
  
-Când l-aţi scăpat din ochi era ziua sau seara? întrebă Matan. 
  
-Era ziua, răspunse omul. 
  
-Oamenii tăi sunt nişte leneşi cârciumarule! îl apostrofă Maydan. 
  
-S-a întors repede după ce a dispărut? 
  
-Destul de repede. Poate că a stat jumătate de ceas. Nu prea mult. 
  
-Asta înseamnă că nu s-a aventurat prea departe, conchise Matan. Locul pe unde s-a dus e deci pe aici prin împrejurimi. 
  
-Ce e mai curios e că atunci când a apărut, a venit din direcţie opusă, îşi aminti stăpânul casei. 
  
-Ca să vă facă să credeţi altceva! E şiret tâlharul! 
  
-Şi noi ne-am gândit la fel preaputernice! mai spuse omul. 
  
Cei doi plecară pe presupusul traseu al lui Baraba. Matan văzu primul hanul grecesc în care intrase Baraba. Intrară înăuntru iar la ora aceea din dimineaţă nu era nimeni în han. 
  
Hangiul îşi făcu imediat apariţia făcând o plecăciune cu un ştergar în mână. 
  
-Poftiţi arhonda! Poftiţi! Avem friptură de miel şi vin de Lesbos, preaputernicilor! 
  
Cei doi pătrunseră înăuntru şi se aşezară la una din mese. 
  
-Tu eşti hangiul aici? întrebă unul dintre cei doi. 
  
-Eu sunt ! 
  
-Adu ce vrei, dar mai repede. 
  
Hangiul îşi frecă mâinile şi dispăru în dosul uşilor bucătăriei şi se întoarse repede însoţit de una din slugile sale. 
  
-Ia spune-ne pe cine ai mai văzut pe aici în prima zi de Sabat, hangiule? 
  
-Nu vă înţeleg arhonda, au fost mai mulţi clienţi. Căutaţi pe cineva anume? 
  
-Vezi moneda asta de argint? spuse Maydan. E a ta dacă îţi aduci aminte ce ai văzut în ziua aceea. 
  
-Păi să mă gândesc, se încruntă hangiul. Au fost tot felul de prăpădiţi pe aici care nici nu merită pomeniţi, dar dacă îmi aduc bine aminte a fost aici un grup de studenţi cu profesorul lor şi au sărbătorit ceva, cu mult vin şi mâncare din belşug. În rest v-am spus...nişte prăpădiţi şi sărăntoci 
  
-Erau greci studenţii? 
  
-Păi cum altfel? Iudeii erau în plin Pesah. Şi-apoi, prea puţini dintre ei îmi calcă pragul în celelalte zile. 
  
Cei doi se priviră. Faptul că cei în cauză erau presupuşi a fi greci le dădu o mică speranţă. 
  
-Îi ştii? întrebă Maydan. 
  
-Nu-i cunosc. Dar erau greci fiindcă vorbeau perfect elina. 
  
-N-ai auzit vreun nume? Pe profesorul lor n-ai auzit cum îl chemau? 
  
-Ba, cred că îmi aduc aminte, spuse hangiul privind moneda. 
  
-Hai spune, nu te mai codi spuse Matan luând moneda şi punându-i-o acestuia în palmă. 
  
-Numele profesorului era Apolinarius. Aşa-i spuneau studenţii. 
  
-Dar pe tâlharul Baraba eliberat de procuratorul Ponţiu Pilat cu o zi înainte de Sabat nu l-ai văzut pe aici, așa din întâmplare? 
  
-Nu-l cunosc preaputernice, deşi am auzit de el când romanii au răstignit pe învăţătorul Iisus din Nazaret, de care a auzit tot Ierusalimul şi de care se zvoneşte acum că ar fi înviat. Ce vă pot spune e că la o altă masă un amărât dintr-ăştia de-i găseşti cu grămada mi-a plătit cu o monedă de aur! 
  
I-am dat înapoi nişte drahme de argint. 
  
Cei doi perşi ,,ciuliră” urechile şi se priviră cu subînţeles. 
  
-A stat la masă cu un alt amărât pe care aproape că l-a bătut, continuă hangiul. Nu ştiu ce au vorbit, însă de vre-o două ori ăsta care m-a plătit la lovit cu palma peste gură pe amărâtul ăla care stătea la masă cu el. 
  
-Cum arăta ăsta care te-a plătit? 
  
-Păi era un tip nici prea mare nici prea mic dar bine făcut şi cu o căutătură ciudată în ochi. Iar unul dintre ochi pare mai căzut faţă de celălalt. 
  
-Ăsta e! exclamară Maydan şi Matan. E Baraba! 
  
-Acum încearcă să-ţi aduci aminte cine era cel din faţa lui, continuă Matan. 
  
Hangiul însă dădu din cap a negaţie. 
  
-Despre celălalt nu vă pot spune mai nimic vitejilor. Abia dacă i-am văzut faţa. A venit înaintea lui Baraba şi a cerut o supă de zarzavaturi. Nu vă pot spune mai multe, mai spuse hangiul ridicând din umeri. 
  
Cei doi rămaseră singuri. 
  
-Trebuie să-l găsim pe acest Apolinarius, se sfătuiră cei doi perşi după ce ieşiră din hanul grecesc. 
  
Puţin mai târziu cei doi aflară că în şcolile grecilor nu era nici un profesor pe nume Apolinarius şi îşi dădură seama că acela ar fi putut fi omul pe care îl căutau. 
  
-Oare este numele lui real? spuse unul dintre ei. 
  
-Ar fi fost mai simplu, însă cred că numele lui e altul, frate! 
  
-La fel cred şi eu frate Matan, răspunse celălat. 
  
-Ce vom mai căuta așadar? 
  
-Păi..nişte greci. Fiindcă nu mai avem nici o pistă. 
  
-Acum devine clar că grecul care i-a ieşit în cale lui Baraba cu mărgelele și brățările alea ieftine i-a spus acestuia ceva foarte important fiindcă chiar atunci din clipa aceea a dispărut tâlharul. Nu e o coincedență. 
  
-Am impresia că ne scapă ceva frate Maydan. Să mergem la Caiafa şi să mai punem nişte întrebări. 
  
-Chiar crezi că acesta ne va răspunde? 
  
-Asta depinde de el. Dar dacă îl mai vrea pe tâlhar va trebui însă s-o facă. Suntem pe drumul cel bun. Tâlharul a plătit cu aur ca să se facă nevăzut, ceea ce înseamnă că a fost ajutat de cineva cu multă trecere! 
  
-Crezi că avem şanse să punem mâna pe banii lui? 
  
-Depinde cum ne mişcăm frățioare. Iar acum să mergem la arhiereu. 
  
Ceva mai târziu cei doi aflară chiar din gura arhiereului Caiafa cum Baraba fusese trimis prin cetate unde avea de îndeplinit o anume misiune însă arhiereul nu spuse nimic despre ce avusese de îndeplinit acesta. 
  
Perşii se priviră pe furiş cu subînţeles. Înţelegeau că un tâlhar nu putea fi folosit decât la treburi tâlhăreşti. Cei doi ceruseră de la Caiafa informaţii corecte pentru a-l găsi pe tâlhar iar arhiereul, care avea acum tot interesul să-l prindă cu orice preţ pentru al preda lui Pilat conform înţelegerii cu acesta, se eschivă la început. Înţelegând deci că nu vrea să vorbească despre toată afacerea, perşii dădură să plece însă arhiereul îi opri cu un gest. 
  
Vrând nevrând şi vizibil deranjat, acesta dădu totuşi răspunsuri destul de exacte întrebărilor puse de perşi. Aceştia aflară de la Caifa că procuratorul Ponţiu Pilat ştia că tâlharul se afla în solda arhiereului ceea ce fu o enormă surpriză pentru perşi, care ştiau câte ceva din dedesubturile afacerii însă acest lucru nu şi l-ar fi închipuit. Aceştia însă, versaţi în acest gen de afaceri nu îşi arătară pe faţă uimirea. 
  
Dar asta mai însemna că Baraba trebuia sacrificat după ,,misiune”, tâlharul neştiind că Pilat îi ştia mişcările chiar de la arhiereul Caiafa, cel care îl salvase de altfel şi care îi oferise şi protecţie pe deasupra. În urma raţionamentului acesta, Matan se gândi cu dezgust la metodele arhiereului. 
  
Nu spuse însă nimic, ci se arătă de partea lui Caiafa în tot jocul acela şi promiseră amândoi că îl vor găsi pe fugar. Concluzia cea mai importantă din tot ceea ce aflaseră era însă faptul că Baraba fusese informat în timpul ,,misiunii” tocmai despre acel lucru şi anume că arhiereul îl sacrificase procuratorului Ponţiu Pilat. Din acest motiv fugise tâlharul de sub ochii oamenilor arhiereului. 
  
Cu alte cuvinte lângă procurator era cineva care aflase acest lucru şi îl transmisese în timp util lui Baraba. Concluzia perşilor era însă şi mai clară. Procuratorul Ponţiu Pilat avea în soldă un personaj care cunoştea faptele, posibil un spion, care îl făcuse scăpat pe Baraba oferindu-i acestuia informaţia că fusese vândut de arhiereu procuratorului, iar tâlharul nemaiavând ce pierde riscase totul şi scăpase cu fuga. Dar asta mai însemna că tâlharul avea prieteni sus puşi care-l ajutaseră să dispară. Iar arhiereul Caiafa spusese că nimeni dintre ai lui nu spusese acest lucru cuiva pentru că doar arhiereul Anna mai ştia acest lucru. 
  
După ce plecară, cei doi perşi se hotărâră să meargă direct la procuratorul Ponţiu Pilat trădându-l astfel fără a clipi pe arhiereu, pentru a-l avertiza pe acesta că cineva din solda, sau din cercul lui de apropiaţi trădează. Perşii sperau astfel să se pună bine cu romanii şi cu procuratorul Ponţiu Pilat în primul rând. Ba chiar sperau, dacă era posibil să tragă foloase şi de la procurator şi de la arhiereu. 
  
În afaceri de genul acesta perşii nu aveau nici cel mai mic scrupul şi dacă interesul o impunea îşi schimbau stăpânul ori de câte ori era necesar. 
  
Dar ceea ce sperau cel mai mult era să ajungă la Baraba, şi mai ales la aurul lui. 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta- Partea a treia - Al cincelea fragment / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1782, Anul V, 17 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!