Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1632 din 20 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al paisprezecelea fragment
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Hasim reuşise să obţină dreptul de a trece un om prin tunelele de sub Ierusalim contra unei sume importante. Fariseul Boriel îl pusese pe negustor în legătură cu un om din anturajul arhiereului Caiafa, care era unul din preoţii de la Templu şi apropiat al acestuia. Acesta era cel care putea face acel lucru chiar dacă riscul era foarte mare, însă suma de bani cerută era şi ea pe măsură. Cât despre loialitatea preotului faţă de arhierei, Hasim știa că acest lucru funcţiona graţie intereselor. Așa că, preotul se hotărî să le pună la dispoziţie intrarea în subteran situată undeva în pivniţa unei case din apropiere de Templu, asigurându-se că riscurile sunt minime, fiindcă Hasim făcu promisiuni că omul lui nu va vedea nimic în afară de intrarea propriuzisă iar odată intrat în subteran nu mai era cale de întoarcere pentru el. 
  
Negustorul fusese chemat în ,,vizită” la procuratorul Ponţiu Pilat însă înainte de acest lucru el îl trimise pe Denisis la casa Hoys ben Nabat reuşind astfel să-l avertizeze pe Baraba la timp şi cu tot riscul, că era forțat de împrejurări să facă cunoscut procuratorului locul ascunzătorii, dar dintr-o pură întâmplare Denisis nici nu ajunsese la destinaţie şi deja îndeplinise porunca, şi iată cum: 
  
Denisis merse repede într-acolo pe căi ocolite, însă din pură întâmplare îl întâlni pe Baraba pe o stradă din apropierea zidurilor și a uneia dintre porți. Denisis era însă un tânăr isteţ care ştia că Baraba era urmărit tot timpul de oamenii arhiereului. De aceea acesta recurse la o stratagemă pe cât de simplă pe atât de eficientă pentru a-l pune în gardă. Dându-se drept un vânzător ambulant așa cum găseai la tot pasul prin Ierusalim, el îi arătă lui Baraba un colier ieftin pe care chipurile voia să-l vândă, și reuşi astfel să-i transmită acestuia că e în mare pericol pentru că procuratorul îl avea practic în mână, arhiereul Caiafa dându-l la schimb cu alte servicii. 
  
Baraba află deci că trebuia să fugă. 
  
-Ştii unde e hanul grecesc Egeea? îl întrebă Denisis printre dinţi. 
  
Baraba privi în stânga şi în dreapta pe sub gene şi văzu oamenii lui Caiafa printre puţinii trecători de la acel ceas al zilei. 
  
-Ştiu, spuse el fără să-şi mişte buzele. 
  
-Atunci vino repede acolo fără cozi! îi mai spuse tânărul abia şoptit. 
  
Baraba care era maestru în diversiuni de tot felul înţelese imediat ce trebuie să facă şi îl împinse pe Denisis aruncându-i o înjurătură pentru ca urmăritorii să creadă că tânărul acela îi stătuse în cale cu colierele sale ieftine, încurcându-l. Denisis căzu pe caldarâm înțelegând gestul. Baraba plecă apoi mergând agale până la primul colţ de stradă şi făcu ceea ce îl salvase de nenumărate ori în viaţă. 
  
O luă deci la fugă cât îl ţineau picioarele ştiind că asta era singura lui scăpare. Fugi deci fără să se oprească până când ajunse în faţa hanului Egeea unde îl aştepta cineva care îi făcu semn să-l urmeze spre o intrare prin spate. Oamenii lui Hasim erau peste tot în jurul hanului, iar stăpânul clădirii, un elin, fiind de fapt un om de încredere al negustorului. 
  
Hasim din Rekem hotărâse pe dată că nu mai era timp de pierdut şi planul trebuia schimbat de urgenţă aşa că după ce plecă de la procurator merse direct către locuinţa preotului şi vorbi cu acesta pentru ca ceea ce aveau de făcut să se facă imediat în seara aceea. Preotul nu fu de acord din prima, însă după câteva argumente ale negustorului printre care şi acela că riscau să fie prinşi de oamenii procuratorului, acesta îl asigură că ceea ce voia Hasim, se va face. 
  
Hotărâră deci ca la o anumită oră din noapte Baraba să poată trece prin subterane. 
  
,,Iată și Pesahul meu” îşi spuse Baraba bucurându-se în sine atunci când îi fu adusă vestea. 
  
Timpul trecu repede şi mai era un ceas până la miezul nopţii iar Baraba trecuse de intrarea secretă aflată undeva în apropiereaTemplului. Înainte de a intra, oamenii preotului îi dădură ultimele sfaturi cu privire la drumul prin subteran iar Baraba coborî pe scara de lemn aflată dincolo de o intrare strâmtă acoperită de un capac de lemn peste care se aflau niște butoaie şi nişte saci vechi şi prăfuiți. După coborârea abruptă de pe scara lungă de lemn, Baraba porni printr-un tunel aproape orizontal care şerpuia printre umeri de piatră ori praguri şi grinzi întărite cu drugi de lemn. 
  
Avea la el două lămpi de rezervă şi două torţe cu bitum dintre care una era aprinsă. În spate avea prins un sac cu două baiere şi o centură legată la brâu. Înlăuntrul acestui bagaj se afla aurul său, care avea să-i redea o viaţă nouă, după cum își imagina el. Încărcătura era destul de mică ca volum însă grea chiar şi pentru un om bine făcut ca Baraba. Cineva îi făcuse şi o hartă a traseului şi de aceea când ajungea la o răspântie de tunele, el ridica lampa şi cerceta cu atenţie însemnările de acolo fiindcă oamenii templului îi spuseseră că ramificaţiile nu duceau nicăieri şi se putea rătăci. După un ceas de mers cu anevoie prin tunelele săpate rudimentar, urcând dar mai ales coborând, Baraba ajunse la locul cel mai primejdios al traseului. Intră în apă până la genunchi într-un lac subteran şi înaintă cu precauţie. Apa se scurgea din tavanul pietros în mica cuvetă apoi se scurgea mai departe peste un prag de piatră luând calea adâncului. Ajuns la acest prag se urcă cu anevoie şi păşi în lungul acestuia cu atenţia sporită. Tavanul se înălţa brusc în acel loc și de aceea își ridică torţa pentru a vedea mai bine interiorul grotei care se căsca deasupra lui. Locul îi era cumva familiar căci grotele în care se ascundeau el, tâlharii lui, turmele şi avuţiile lor pe vremea când se ocupa cu fărădelegi semănau destul de mult cu locul în care se afla. Trecu cu bine de acel loc şi cercetând harta se îndreptă apoi spre o porţiune îngustă de tunel. Curând îşi dădu seama că se află aproape de râul subteran descris de oamenii care îl conduseseră la intrarea în tunel. Auzea din ce în ce mai desluşit cum apa se scurgea în adâncuri cu un vuiet stins care creștea în intensitate pe măsură ce se apropia de cascadă. Trecu prin şuvoiul de apă vertical traversându-l şi ţinându-se de un mic mâner de fier înţepenit acolo în roca dură de cei care săpaseră tunelul. Dacă n-ar fi fost informat că acea scoabă de metal se află acolo n-ar fi putut trece căci ea se afla în spatele unui mic dâmb pietros. Pipăi cu mâna în locul indicat şi găsi mânerul de fier. Mai înainte de asta îşi puse însă la adăpost făclia pe care o stinse şi o înveli într-o fâşie de pânză împregnată în răşină uscată. Trecu încet, pe întuneric, pipăind cu mâna şi picioarele locurile de unde se putea ţine. Puţin mai încolo o lumină mică pusă acolo de oamenii preotului îi permise să-şi aprindă din nou făclia cu bitum. Avea din nou lumină şi porni cu încredere pe o pantă descendentă. Încercarea cea mare însă acum avea să urmeze. 
  
Coborî o vreme pe pantă însă după ce ajunse într-un punct aflat probabil cel mai jos se târî sub un tavan care îl obligă să-şi scoată încărcătura din spate. Ieşi din acea gâtuitură a stâncilor şi începu să urce pe poteca pietroasă într-un loc mai larg. Întâlni din nou un râu subteran, poate același, care se avânta în adâncuri pe o mare piatră, plată şi înclinată ameninţător spre direcţia de curgere. Plafonul era în acest punct foarte coborât şi obliga pe cel care dorea să treacă, să meargă aplecat, aproape în genunchi. La capătul de jos al pietrei înclinate pe care curgea apa, mica lumină îi arătă că acolo se căsca un spaţiu întunecat. De acolo apa se prăvălea în adânc iar faptul că nu se mai auzea nici un zgomot dintr-acolo însemna că hăul era poate destul de adânc. Era foarte incomod de trecut deoarece nu putea ţine făclia în mână. Înainte de a trece îşi puse făclia deasupra capului înfiptă cu mânerul în sacul aflat în spate. Porni cu încredere fiindcă mica lumină oferită de făclie îi arăta calea. Dincolo de acel obstacol avea să urce susţinut în pantă, fără nici o altă oprelişte până la ieşirea aflată într-una din numeroasele grote din valea Chedronului asta după cum îi spuseseră oamenii preotului. Păşi cu atenţie, însă când mai avea câţiva paşi făclia se desprinse şi căzu în hăul care se căsca în dreapta lui. Rămas fără lumină Baraba se aruncă înainte ştiind că o mică distanţă mai avea de parcurs. Se lovi însă de marginea unei pietre enorme şi încercă să se agaţe haotic de vre-o crăpătură. Sacul din spatele lui se desprinse pe jumătate deoarece una dintre chingile umărului îi alunecă. Mâinile întâlniră o fisură de care se agăţă cu disperare însă sacul din spatele său pendulă ameninţător riscând să-l tragă în adânc. Era momentul în care dacă s-ar fi descotorosit de greaua povară ar fi ieşit la liman. Cu o smuncitură a corpului Baraba făcu însă o tracţiune cu amândouă braţele strângând din pumnii care erau prinși în fisura salvatoare. Sacul pendulă din nou în partea dreaptă iar el urlă de durere când încheieturile brațelor îi trosniră. Una dintre mâini îi alunecă din fisură şi corpul pendulând se izbi de perete lovindu-se la cap. Sacul se desprinse din şoc şi luă drumul adâncului. Lovit grav la cap Baraba întâlni cu unul din picioare o mică treaptă de piatră, pe care se sprijini având o mână prinsă în crăpătura pietrei într-o poziţie foarte incomodă. Cu ultimele puteri pipăi cu mâna rămasă liberă după o altă posibilă priză. Găsi astfel o mică crăpătură în care îşi strecură mâna, la timp, căci mâna cealalată era pe punctul de a se răsuci în fisură riscând astfel să-și rupă încheietura dar să și cadă. Se văzu astfel într-o poziţie asemănătoare crucificării, atârnat pe peretele stâncos cu picioarele abia sprijinindu-se pe mica treaptă de piatră. Puterile îl părăseau însă repede. Agoniza rănit la cap şi la gât cu mîinile amândouă prinse în teribila capcană de piatră. 
  
Trecuseră astfel două ceasuri de la miezul nopţii şi cei doi oameni puşi de negustorul din Rekem în locul indicat de slugile preotului unde să-l aştepte pe Baraba, începură să se întrebe dacă nu cumva acesta se pierduse în subteran. Ei așteptau ca în jurul primului ceas de după miezul nopţii, Baraba să-și facă apariția. Cei doi erau pregătiţi și așteptau cu luminile stinse și privirile încordate. Trei cai din cel mai pur sânge arab, bine echipaţi și odihniți, aşteptau ca să-l poarte pe Baraba dincolo de Iordan. Acesta însă nu mai sosi. Noaptea trecu astfel şi se făcu ziuă. 
  
*** 
  
Caligula tocmai terminase de spus o glumă amicului său Cordius Naevius Macro, prefectul gărzii pretoriene din Roma. Pricepând aluzia după un scurt moment de analiză Macro incepu a râde zgomotos. Caligula îl privi însă serios, chiar încruntat, pe amicul său care nu se mai oprea din râs. Acesta privea din când în când către Caligula şi zărindu-i chipul grav şi nemişcat găsi cu cale să râdă și mai tare. 
  
-Ajunge Macronius! rosti Caligula dintr-o dată crezând că acesta râdea de fapt de el. 
  
Nici pretorienii tăi n-au râs în halul ăsta! 
  
-Dar nu mă pot abţine ilustre, spuse Macro printre hohote. 
  
-Destul! Cheamă-l pe omul tău şi mai spune-i să aducă nişte vin. Şi mai spune-mi ce mai pune la cale Tiberius... magnificul şi atotputernicul, să-l ocrotească zeii! spuse Caligula sorbind vinul de pe fundul cupei. 
  
-Să-l ocrotească zeii, răspunse Macro printre râsete. 
  
Când Macro se mai potoli Caligula chemă cu un fluierat pe stăpânul vilei unde petreceau şi mai ceru vin, mâncare şi nişte muzicanţi. 
  
Îndată slujitorii veniră cu alte arome pe care aceştia le turnară în mai multe pocalele de argint. Caligula gustă din câteva soiuri şi rămase plăcut impresionat de gustul acestora. 
  
Câţiva cântăreţi din flaut şi harpă îşi făcură apariţia şi după ce aceştia se aplecară în faţa celor doi începură să cânte ceva pe un ritm moderat. 
  
-Ceva mai vesel, ceva mai vesel! făcu Macro plictisit. Asta-i muzică pentru reuniuni funebre! 
  
Cântăreţii schimbară şi ritmul şi melodia şi curând li se alătură un cântăreţ cu timpane şi două dansatoare, spre încântarea celor doi. 
  
-Aşa mai merge, aşa mai merge, spuse Caligula bătând din palme câteva ritmuri. 
  
Proprietarul vilei se apropie de el frecându-şi mâinile peste care îşi petrecuse un capăt al togii, însă gestul său nu era urmare a faptului că avea să se procopsească cu vre-o sumă de bani, fiindcă ştia că personaje precum Macro şi Caligula nu plăteau nimic nimănui în astfel de ocazii, ci pentru faptul că, gândea el, îşi întărea cu acest prilej relaţiile şi legăturile cu cele două importante figuri din capitala imperiului. 
  
Cu toţii cunoşteau puterea pe care o exercita Macro la Roma ca prefect al gărzii pretoriene, succesor al temutului și atotputernicului Seiano. Cât despre Caligula, cu toţii îşi aminteau de tatăl acestuia, ilustrul general Gaius Iulius Caesar Germanicus, eroul luptelor de pe Rin unde îi bătuse pe germanici acoperindu-se de glorie şi care fusese mai apoi desemnat stăpânul orientului și pe care îl înfiase însuşi magnificul Tiberius cu scopul, nedeclarat însă, de a-i urma în jilţul imperial. Ilustrul general Germanicus murise însă în condiţii suspecte, otrăvit se pare, la reşedinţa sa din Antiochia Siriei. 
  
Aflaţi pentru câteva zile în apropiere de Ostia, cei doi, Caligula și Cordius Naevius Macro trăseseră la vila lui Probus Maetius Aemilianus, un puternic om de afaceri din zonă. 
  
Văzând încântarea lui Caligula, Probus Aemilianus se apropie de acesta. 
  
-Zeii să vă ocrotească și să vă dea sănătate ilustre! Avem aici vinuri dintre cele mai selecte ! Bacchus şi bachantele lui au fost darnici cu noi. Avem renumitele vinuri greceşti de Xerxes, Thasos sau Lesbos, dar şi vinuri autohtone din Etruria şi Sicilia dar şi din Egipt, renumitul yrp alb de Mareot. Apoi avem renumitele vinuri de Dacia şi băuturile tari din Sciţia Minor pe care vă sfătuiesc să le beţi cu degetarul sau cu mult nectar de fructe, cu o felie de lămâie şi o linguriţă de miere. 
  
Oaspetele nu se lăsă purtat în discuția despre vinuri. 
  
-Îţi merg afacerile Probus, spuse Caligula cu viclenie în glas. Cu ce îţi scoţi banii? 
  
Probus se aplecă către Caligula cu mâinile făcute ghem la piept într-o atitudine obedientă. 
  
-Pe Castor și pe Polux! Vila aceasta ilustre este toată afacerea mea. Clienţii mei vin aici pentru relaxare dar şi pentru afaceri, Ostia fiind aproape. E şi normal ca atunci când dau de o afacere bănoasă prin port să nu o ratez şi să-mi susţin în felul acesta cheltuielile cu vila. Numai marmura pe care am placat-o anul acesta faţadei m-a costat mai bine de trei mii de denari. 
  
Dar deşi cheltuielile sunt mari, sunt la zi cu toate taxele şi impozitele faţă de imperiu. 
  
Iar ca vila să fie cunoscută, aleg ce e mai bun pentru oaspeţi precum ilustrele voastre feţe! 
  
Şi nu fac nici un compromis. Toate sunt de cea mai bună calitate la Probus Maetius Aemilianus căci aici e cornul abundenței! Tot ce doriți vi se vor da! Dar asta nu e totul... Vă invit apoi iluștrilor la o baie în caldarium sau în frigidarium unde vă veți relaxa, cu siguranță. 
  
-Hm! Mda! Se pare că ai marfă bună! spuse Caligula gustând dintr-o cupă oarecum plictisit de explicațiile lui Probus Aemilianus. 
  
Se întoarse spre Macro ridicând un deget în sus. 
  
-Când voi ajunge împărat voi da o petrecere cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume Macro. Am să te chem atunci Probus, să-mi alegi vinurile pentru petrecere! spuse Caligula întorcându-se către el. 
  
-Zeii să vă ocrotească ilustre! Mărinimia voastră nu are margini! spuse Probus plecându-şi trupul de la jumătate. 
  
-Bine, bine! spuse Caligula. Acum lasă-ne singuri Probus, spuse Caligula mulţumit de slugărnicia amfitrionului. 
  
Trecu ceva timp în care cei doi degustară licorile aflate în cupe. Macro era foarte obosit din cauza drumului și din câteva cupe băute pe nerăsuflate părea că se ameţise cumva, însă se putea vorbi cu el. Caligula părea însă să nu aibă nimic din efectele binecunoscute ale licorii lui Bacchus deşi băuse destul cât să se ameţească. 
  
-Ce se mai aude prin insula lui Tiberius pretorianule! întrebă Caligula. 
  
-Nu s-a schimbat nimic din ceea ce ştii, îi răspunse Macro aşezându-şi în faţă tăvile cu bunătăţi. Îşi duce traiul izolat, pe mai departe precum ştii! Zeii să-i dea sănătate! 
  
-Aud însă că are o nouă preocupare împreună cu Tiberius Thrassylus şi cu Nerva. 
  
-Pe Nerva nu-l lua în calcul ilustre. El e doar de decor, spuse Macro. 
  
-Hai! Spune odată ce ai mai aflat despre viaţa plicticoasă de la vila imperială? 
  
Macro nu se grăbi. Îşi alese de pe o tavă un sortiment frumos decorat. 
  
-Prostii ilustre! Chestii filozofice fără valoare, la care magnificul se dedă din când în când! 
  
-Şi anume?! 
  
-Thrassylus...socrul meu, i-a băgat în cap lui Tiberius nişte prostii cu o întunecare a soarelui şi cu nişte planete care se vor ciocni pe cer. Nişte astronomi şi geometri greci din Alexandria i-au arătat asta. Au urmărit traiectoriile planetelor şi au făcut tot felul de calcule. 
  
-Prostii, spuse Caligula. Eu aud altceva, Macronius! 
  
-Şi anume? întrebă acesta. 
  
-Nu te fă că nu ştii pentru ce s-au adunat acolo! Citesc în stele nişte bazaconii despre o profeţie iudaică sau legată de iudei! 
  
-Asta da! spuse încurcat Macro. Ştiu şi eu despre asta. Omul meu din insula Caprae a ascultat pe la uşile lor şi a aflat şi despre asta. 
  
-Şi ce ştii? 
  
-Lucruri fără nici o valoare ilustre! Nişte poveşti numai bune de spus celor mici înainte de culcare.. 
  
-Spune odată ce ţi-a spus omul tău! spuse tăios Caligula. 
  
-De fapt nu mi-a spus-o el ci un alt om care se ocupă cu aprovizionarea şi vine des în Italia, însă de la omul meu ştie. Umblă vorba deci că pe insulă au venit mai mulţi învăţaţi şi cititori în stele, magi şi filosofi, geometri şi matematicieni. Tiberius crede că atunci când se vor întâmpla aceste lucruri pe boltă, vor avea loc schimbări mari şi pe pământ. Au aflat de la un vrăjitor venit tocmai din Persia despre un bărbat tânăr din Iudeea care pare a avea puteri nemaivăzute. Iudeii îl denumesc pe acesta deja cu numele de Mesia ceea ce nu ştiu ce înseamnă prea bine, însă unii spun că numele lui înseamnă, în traducere, că e cel care va salva lumea. Iar grecii îi spun Hristos care înseamnă cam acelaşi lucru. Mai multe nu ştiu ilustre! 
  
Caligula îl privi cu neîncredere şi făcu un semn cu mâna. 
  
-Bine că am mai aflat eu câte ceva, căci cu tine Macro... nu mă mai văd eu la cârma imperiului. 
  
-Pe toți zeii! Spuneţi ilustre, sunt şi eu cât se poate de curios! 
  
Caligula îşi potrivi vocea şi se aşeză mai bine pe canapeaua pe care se instalase. 
  
-Tiberius e din ce în ce mai interesat despre cine este şi ce face acest Hristos din Iudeea... 
  
-Ce vă spuneam eu ilustre?! Chestii de filozofie şi alte asemenea...fără nici o noimă. 
  
Mai bine să mai bem câte ceva ilustre! 
  
-Ba bine că nu! spuse tăios Caligula. Unchiul meu a luat-o razna şi trebuie înlocuit cât mai repede posibil, astfel imperiul se va prăbuşi! 
  
Prefectul gărzii pretoriene se încruntă la auzul vorbelor tânărului Caligula. Privi către acesta și îi întâlni figura calmă și privirea sigură de sine. O clipă se gândi că dacă aceste cuvinte ar fi ajuns la urechile magnificului Tiberius, atunci şi Caligula şi el erau terminaţi. Ştia prea bine soarta lui Seiano fiindcă chiar el îl aruncase pe Scara Lacrimilor lângă Tibru. Dar pe de altă parte Caligula avea şi puţină dreptate. Cât mai putea să trăiască magnificul? 
  
-Am auzit că a strâns o avere fabuloasă, ilustre! spuse Macro vrând să schimbe sensul discuţiei. 
  
-Cam cât crezi că are? întrebă Caligula foarte interesat. 
  
-De unde să ştiu eu ilustre? Se zoneşte că ar avea vre-o douăzeci de milioane de sesterţi puşi deoparte, dar cine poate şti? Poate că are cincizeci! Unii spun ca ar avea cam o sută ceea ce pare mai plauzibil! 
  
-Cam atât are. Şi am auzit că are de gând să le cheltuie pe aventurile filozofice iscate de socrul tău, Tiberius Thrassylus cu bazaconiile lui astrologice! răspunse scurt Caligula. 
  
-Păi ce să spun ilustre, ştiţi ceva ce eu nu ştiu? 
  
-Da! răspunse Caligula. Îşi va cheltui averea ca să afle profeţiile idioate ale unui popor de la marginea lumii! Va da oricât numai să afle ceea ce îl interesează. Ăsta e Tiberius.... 
  
-Nu fiţi atât de sigur ilustre! Împăratul nu e chiar atât de naiv! Şi-apoi cât poate să coste afacerea asta? O sută de mii! Două sute de mii de sesterţi! Un milion?! E o nimica pentru magnificul... mărunțiș! 
  
-Ascută Macronius Naevius Sertorius, spuse Caligula tăios. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place deloc numele ăsta de Hristos sau cum i-or fi zicând grecii. Nu l-am cunoscut, dar simt că deja îl urăsc. Mai rău este însă faptul că unchiul meu l-a desemnat pe un oarecare învățat pe nume Ruthavan ca delegat al lui la acest Hristos de Iudeea pe care doreşte să-l aducă la Roma, iar dacă va fi mulţumit de învăţătura lui, împăratul îi va recunoaşte cultul în tot imperiul şi îl va desemna mare preot. 
  
Urmară câteva clipe de tăcere apoi Caligula continuă privind spre Macro care îl privea cu puțină teamă. 
  
-Și tocmai din cauza asta se va prăbuşi şi imperiul! Pricepi? Şi va cheltui o sumă de bani uriaşă! 
  
-Şi dacă îi va recunoaşte cultul, ce? spuse neîncrezător Macro. Imperiul are zei pe care nici măcar nu-i mai cunoaşte... 
  
-Zeii pe care imperiul nu-i mai cunoaşte sunt inofensivi Macro! Iar asta înseamnă că imperiul e mai puternic decât aceşti zei, Roma și imperiul fiind o singură zeitate supremă și atotputernică! Iar împăratul... ce este dacă nu cumva un zeu coborât pe pământ printre muritori? Dar evreii ăștia de care îți vorbeam susţin însă că Dumnezeul lor e singurul zeu iar zeii noştrii şi ai tuturor sunt o minciună. Din cauza asta trebuie să pun mâna pe putere, Macronius! Când voi fi numit Pontifex Maximus am să le arăt eu acestor evrei şi Dumnezeului lor ce înseamnă cu adevărat puterea! 
  
Macro care se servise până atunci cu o pulpă de pui se opri şi păru a se gândi la cele spuse. 
  
-Cum spui ilustre! Ştii bine că te voi susţine! 
  
Caligula îl privi pieziş şi dădu pe gât vinul dintr-o cupă strălucitoare. 
  
-Voi avea nevoie de tine Macro cât de curând, însă asta nu înseamnă că eşti de neînlocuit. 
  
Ia aminte! Fă ce îţi voi spune şi ai s-o duci regeşte! Atât îți spun...Vremurile se vor schimba. Magnificul e pe ducă... dar Roma va rămâne pe mai departe Roma! 
  
-Fii pe pace ilustre! Nu-s Lucius Aelius Seiano ca să-mi doresc tronul imperial, iar slujba de prefect al gărzii pretoriene e tot ce mi-am dorit. 
  
Caligula îşi întoarse capul către Macro. 
  
-Ținta noastră e Roma, prefectule! Trebuie s-o luăm înaintea lui Tiberius Gemellus nepotul împăratului, fiul lui Drusus, cel trimis în lumea manilor şi a lemurilor de Seianus, amice Macro, spuse Caligula îngustându-şi privirea. 
  
Spuse apoi şoptit către Macro: 
  
-Tiberius ne-ar vrea pe amândoi la cârma imperiului, dar probabil că nici el nu crede în parteneriatul ăsta cu mine şi cu Gemellus. Sunt chemat pe insulă de Tiberius şi bănuiesc că acesta se va hotărî totuşi asupra mea. Îl va chema şi pe Gemellus pe insula Caprae însă Gemellus nu ştie prea multe despre superstiţiile care îl macină pe împărat aşa că dacă imperiul ar încăpea pe mâna lui nu va şti cum să reacţioneze faţă de ameninţarea asta din Iudeea. 
  
-Nu exageraţi cumva ilustre? De ce ar fi aşa de periculos acest Iisus de Iudeea? 
  
-Nu pricepi nimic Macronius, spuse zâmbind cu îngăduinţă Caligula. Acest Iisus n-ar fi aşa de periculos dacă nu ar fi băgat în seamă. Dacă însă magnificul s-a lăsat sedus de învăţătura lui atunci devine un duşman al Romei şi al zeilor noştri. 
  
-Aha! făcu Macro preocupat de un vin înmiresmat. 
  
-E un băiat de treabă acest Gemellus şi chiar mi-ar fi simpatic dacă nu mi-ar fi contracandidat la jilţul imperial. Ca să scap de emoţiile astea un mic accident provocat de vre-o otravă ar rezolva problema. Drusus tatăl lui a sfârşit otrăvit datorită ambiţiilor lui Seiano de a-l uzurpa pe Tiberius, şi de ce n-ar sfârşi şi fiul acestuia la fel? 
  
-Drusus a fost otrăvit de Seiano? întrebă în şoaptă Macro. 
  
-Nu te fă că nu ştii, spuse Caligula pe un ton scăzut. Seiano îşi dorea jilţul imperial iar Drusus iubitul frate al magnificului Tiberius îi stătea în cale. 
  
Prefectul gărzii pretoriene îşi ridică privirea către figura încruntată a lui Caligula. 
  
,,De parcă ilustrul Gaius Iulius Caesar Germanicus n-ar fi murit tot otrăvit!” reflectă în sine Naevius Macro. 
  
-Ah! unde eşti Livia Drusilla? oftă tânărul Caligula lăsându-şi braţele în jos şi plecându-şi capul. 
  
De ar mai fi trăit încă câţiva ani bătrâna...m-ar fi pus bine şi pe mine...fiindcă ţinea la mine! 
  
Macro avea însă alte gânduri şi îşi aduse aminte că Livia Drusilla soţia divinului Octavian nu era străină se pare nici de moartea lui Germanicus pe când acesta era stăpânul orientului, în Siria. 
  
Miza fusese tocmai succesiunea la cârma imperiului și toată lumea știa de aversiunea Liviei față de Germanicus care era favorit la preluarea puterii imperiale. 
  
-Nici eu nu cred că Tiberius vă doreşte pe amândoi la cârma imperiului ilustre, spuse Macro gesticulând prin aer cu ce mai rămăsese dintr-o pulpă de fazan. Bătrâna Livia într-adevăr ar fi fost acum de nepreţuit dacă mai trăia. Păi nu ea la curăţat pe bătrânul...,, Sit tibi terra levis”, Octavian, cu smochinele alea... dar şi pe ilustrul Germanicus, tatăl vostru? 
  
-Destul! se răsti Caligula supărat că numele tatălui său fusese adus în discuţie. 
  
Cine eşti tu să spui asemenea lucruri?! 
  
-Iertare ilustre... dar asta spune poporul nu eu! se dezvinovăţi Macro care nu păru înfricoşat de vocea tunătoare a companionului său mai tânăr. 
  
-Taci! spuse Caligula. Mai bine spune cum am putea să ne lipsim de amărâtul ăsta de Gemellus... 
  
-O săgeată bine ţintită ilustre ar rezolva chestiunea, spuse iarăşi Macro alegând între două cupe de vin. Am oameni care îţi lovesc o monedă de la o sută de paşi. 
  
-Ba bine că nu, prefect de două parale ce eşti, îl luă peste picior Caligula cu o severitate prefăcută. Bătrâna Livia avea dreptate! Otrava e cea mai curată armă. Săgeata şi sabia lasă răni pe dinafară. Otrava face răni doar pe dinăuntru şi cu greu pot fi văzute. Cum ai spus...nici divinul Octavian n-a scăpat de asta, după cum spun gurile rele! ,,Sit tibi terra levis!” (Să-i fie ţărâna uşoară!) 
  
-Requiescat in pace! spuse aprobator Macro. 
  
-Lipicioasele alea de smochine din care obişnuia să guste divinul Octavian mai aveau ceva pe ele. 
  
Zicând acestea Caligula scăpă cupa din mână. Vinul se vărsă pe splenidul mozaic al pardoselii. Apoi, Caligula încercă să se ridice şi începu să se clatine, iar Macro înţelese că acesta avea o nouă criză, însă se părea că îl ajunsese şi tăria vinului totodată. Fluieră de două ori şi Probus Aemilianus împreună cu câţiva oameni îşi făcură apariţia din dosul unei uşi. 
  
-Veniţi! spuse Macro, luaţi-l pe sus şi în cameră cu el. Nu-l lua în seamă Probus, e numai un tânăr de douăzeci de ani care vorbeşte multe! 
  
-N-am auzit nimic prefectus Macro! spuse acesta. La vila lui Probus Maetius Aemilianus zidurile nu au urechi şi sunt mute! Vorba aia...Cine n-aude, nu vede şi tace, trăieşte o mie de ani în pace! 
  
-N-am fost aici Aemilianus! Nici eu şi nici ilustrul! 
  
-Se-nţelege ilustre! spuse acesta. 
  
-Să vezi ce-o să le fac..., mormăi Caligula în timp ce oamenii lui Probus Aemilianus îl luaseră pe sus. 
  
-Am să-i pun să-mi facă statui peste tot Macronius şi să se închine mie până la capătul imperiului... Și astfel voi domni ca un zeu... Ca un zeu adevărat! 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al paisprezecelea fragment / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1632, Anul V, 20 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!