Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1603 din 22 mai 2015        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al treisprezecelea fragment-continuare.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Arhiereul Caiafa se afla la reşedinţa sa în camera de lucru. Stătea așezat pe un divan și răsfoia câteva bucăți de hârtie chinezească pe care erau trecute sume și notițe. Plictisit, strânse teancul pe care îl puse pe o măsuță din apropiere. Citi apoi o scrisoare pe care o scrisese învățatul Gamaliel nepotul lui Hilel și care îi era adresată lui personal. Se lăsă apoi pe spate pe pernele divanului meditând la faptul că mai totul îi mersese prost în ultima vreme. 
  
Recunoştea în sine că nu acţionase prea inteligent şi nici destul de dur în legătură cu toate câte se întâmplaseră după răstignirea răzvrătitului Iisus, iar una din greşeli era, după cum gândea, aceea că nu îi arestase pe toţi ucenicii de la bun început. Nutrea însă o și mai mare dorinţă de răzbunare împotriva lor şi îşi punea pe moment speranţe în braţul celui salvat de el pe treptele pretoriului. Baraba tâlharul. Se nimerise cum nu se putea mai bine acest lucru pentru că, gândea arhiereul, la treburi murdare avea nevoie de cineva din afara vieţii civilizate, şi mai ales din afara anturajului său, pentru a nu putea nimeni să-l acuze direct de fapte pe care acela le-ar fi săvârșit la porunca sa. Iar înlăturarea învăţătorului galileean arăta felul în care trebuia lucrat în continuare, aruncând vina pe altcineva, cum făcuse cu procuratorul Ponțiu Pilat în ziua procesului. Trebuia lucrat pe mai departe în același fel iar omul potrivit nu putea fi altul decât un personaj sordid de teapa tâlharului Baraba. Arhiereul spera că înlăturând pe câţiva dintre ucenicii galileeanului, i-ar fi determinat pe restul dintre adepți să se împrăştie şi să se teamă de oamenii Sinedriului şi de el, reducându-i astfel la tăcere în cel mai scurt timp. Iar apoi timpul avea să șteargă pe vecie amintirea așazisului învățător Iisus și a celor dimpreună cu el. Așa credea arhiereul Caiafa. 
  
Fariseul Gamaliel prinsese însă de veste cumva intenţiile sale şi îl sfătuise printr-o scrisoare, să nu persecute şi să nu încerce să mai ucidă pe nimeni, deoarece orice îngrădire sau folosire a forţei împotriva ideilor lui Iisus şi adepţilor săi ar fi condus în cele din urmă la o şi mai mare răspândire a învăţăturii lor iar dacă el ca arhiereu dorea o limitare a acestor idei, trebuia să-i lase în pace pe adversarii săi, să-i ignore. 
  
-Hm! Gamaliel, Gamaliel! Degeaba știi atâta carte..., rosti arhiereul supărat când îi citi scrisoarea. 
  
Având scrisoarea în mână, arhiereul o mototoli și o aruncă în focul care ardea pe un taler sub o mică hotă. Apoi se apucă să scrie răspunsul său către Gamaliel. Nu scrise decît câteva cuvinte: 
  
,,Vremea vorbelor a trecut. Tăișul sabiei să fie în adunarea lor.ˮ Arhiereul chemă apoi un curier și îi spuse acestuia unde să ducă biletul. 
  
În cursul dimineţii, vestit de un om al arhiereului, şi graţie înţelegerii dintre acesta şi Ponţiu Pilat, Baraba plecă de la casa de oaspeți Hoys ben Nabat şi porni la pas prin oraş. Părea o plimbare a unui om fără griji. În realitate însă era vorba de o vânătoare în toată regula. Privea pe furiş în stânga apoi în dreapta şi din când în când în spate, după spionii arhiereului Caiafa care nu se iveau, însă el ştia că ei sunt pe acolo pe undeva. Plecase cu speranţa că va găsi pe străzile cetății pe vre-un ucenic al galileeanului, fiindcă îi cunoştea destul de bine din vedere. Iar dacă i-ar fi ieșit vreunul în cale, n-ar fi stat pe gânduri și l-ar fi lovit cu prima ocazie. Știa că doar așa l-ar fi mulţumit cumva pe arhiereu şi i-ar fi abătut o vreme atenţia de la persoana sa, căci înţelegerea cu negustorul Hasim din Rekem despre propria sa evadare fusese deja stabilită. 
  
Baraba se interesă mai întâi cam pe unde era mormântul de pe Golgota şi merse într-acolo ghidat de câțiva trecători. Gândea, și nu greșea, că ucenicii vor dori să vină la mormânt, iar el i-ar fi recunoscut şi astfel şi-ar fi făcut treaba mai uşor. Dar nu luă în calcul să iasă pe poarta cea mai apropiată din cauza gărzilor procuratorului Ponțiu Pilat care făceau controale amănunţite la toate ieșirile dar nu numai acolo ci și în afara zidurilor şi care nu numai că nu l-ar fi lăsat să iasă ci l-ar fi arestat poate, văzându-i semnul aqvilei romane pe brațul său. 
  
Stătu deci la pândă cernând cu privirea pe cei care treceau pe acolo fiindcă era convins că doar acolo va vedea pe cine trebuie. Şi într-adevăr, în cursul dimineţii după o așteptare nu prea lungă zări pe câţiva bărbaţi care veneau din afara zidurilor iar unul dintre ei părea a fi unul dintre ucenici. Poate și ceilați, însă cel pe care îl vizase părea a fi sigur unul dintre ei. După ce aceştia trecuseră de patrula de la poartă, Baraba se luă după dânşii cu pas grăbit. 
  
Ascunsă cu grijă la brâu se afla lama cuțitului curbat, pe care Baraba îl și apucă de mâner. Planul era următorul: Avea de gând să se apropie de ucenic din spate şi în acel moment l-ar fi lovit fulgerător lovind cu lama armei asemeni unei secere. Ştia cum și unde să dea lovitura în aşa fel încât cel lovit să moară foarte repede. Dintr-o dată însă apăru de niciunde o patrulă romană iar comandantul, un decurion, își ridică mâna făcându-i semn să stea locului. Baraba abia avu timp să-și ascundă mai bine lama curbată și gândi rapid la ceea ce era de trebuință să facă. 
  
Dacă ar fi fugit, soldaţii patrulei ar fi aruncat suliţele după el şi l-ar fi rănit sau chiar l-ar fi ucis. 
  
Abandonă deci acest gând și se hotărî să stea locului. 
  
-Unde te grăbești aşa sclavule? îl întrebă comandantul patrulei într-o ebraică aproximativă. 
  
Ceilalţi soldaţi îl înconjurară imediat. 
  
-Care ţi-e numele? spuse din nou comandantul privindu-l de jos în sus. Şi ţine mâinile la vedere! 
  
-Mă numesc Baraba şi sunt acum în solda marelui arhiereu Caiafa, spuse acesta fără teamă. Nu sunt sclav, romanule! 
  
Comandantul patrulei îi ridică mâneca veşmântului cu bastonul din viță-de-vie pe care acesta și-l scosese de la șold şi imediat îi văzu semnul de pe braţ. 
  
-Ba ești și vei rămâne sclav. Te-am recunoscut de îndată cum te-am văzut. Unde alergi aşa de grăbit, slujbaș supus al marelui arhiereu? 
  
-Duc la îndeplinire porunca măritului arhiereu Caiafa! răspunse lapidar Baraba. 
  
-Nu mai spune! Şi ce ordine mai dă Caiafa după ce Hristosul iudeilor a înviat? 
  
-Ordinele măritului sunt limpezi decurionule! Trebuie găsit trupul care a fost furat. Şi făptaşii, de asemenea. 
  
-Da? spuse romanul cu prefăcătorie, vrând de fapt să-l ia în bătaie de joc pe Baraba. 
  
Spuse apoi cu duritate în glas. 
  
-Şi uite-aşa din tâlhar și ucigaș ai ajuns în poliţia secretă a lui Caiafa! Frumoasă ,,trecere” căci parcă despre trecere e vorba în sărbătoarea Pesahului, nu?! 
  
-Ce vă priveşte pe voi romanii treaba asta?! răspunse Baraba înciudat. 
  
-Pleacă şi să nu te mai zăresc pe aici altfel te vei trezi cu o săgeată în piept sau cu un pumnal înfipt în spate, ori mai rău... știi tu... spânzurat pe lemn, mai spuse comandantul patrulei şi făcu apoi semn soldaţilor să-l urmeze. 
  
Rămas singur Baraba scrută cu privirea încruntată în lungul străzii însă nu mai zări nimic din ceea ce-l interesa. Cel pe care pusese ochii dispăruse cine știe pe unde. Dezamăgit şi enervat totodată porni totuşi într-acolo, în direcția în care acela dispăruse. Din fața sa venea acum un tânăr care avea scoase niște mărgele așezate pe braț și care se opri în fața sa. 
  
*** 
  
Procuratorul Ponțiu Pilat ordonase ca ancheta care îi viza pe cei care păziseră mormântul să fie dură, însă explică magistraţilor că nu are de gând să aplice pedepse foarte aspre. Nici nu putea fi vorba de pedeapsa capitală. Roma nu avea oameni de pierdut în conflicte religioase care nu o priveau în mod direct, concluzionă Ponțiu Pilat. Totuşi, regimul dur al anchetei trebuia să scoată la iveală faptele aşa cum se petrecuseră ele, aşa ceruse procuratorul, care știa că episodul cu pricina ar fi putut ajunge la urechile lui Tiberius care ar fi gândit că trupele nu-şi făceau datoria din motive de delăsare şi incompetenţă iar el ca procurator îşi va fi avut partea sa de vină în tot ce se întâmplase. De aceea, ordonă magistraţilor să se ocupe imediat de caz. Un sclav sosi la Ponțiu Pilat cu un bilet de la mai marii iudeilor, scris în limba latină. 
  
Procuratorul află din scrisoare de propunerea arhiereului Caiafa care sugera că cea mai bună cale de urmat era aceea de a convinge pe soldaţii care fuseseră de pază ca aceștia să spună tuturor că au primit bani de la ucenici ca să fure trupul lui Iisus din Nazaret. La finalul textului erau trecute nişte cifre. Sumele scrise pe hârtie erau considerabile, iar procuratorul Ponțiu Pilat era şi el beneficiarul unei părţi din această sumă. După ce citi biletul Ponțiu Pilat îl aruncă în focul din trepied. 
  
Cei doi magistrați tineri, Rufus Serenius şi Valerius Audanius sub îndrumarea magistratului Fulvius Simbinacus începură ancheta în fortăreaţa Antonia. Cei doi intrară în temniţa fortăreţei unde la porunca procuratorului fuseseră închişi cei care urmau a fi supuşi procedurilor. În încăperi separate aceştia începură cercetarea cazului. 
  
Magistratul Valerius Audanius interoga pe unul din soldaţii care făcuseră de strajă la intrarea în mormânt când magistratul Fulvius Simbinacus intră în încăpere. 
  
-Te salut Valerius!, întâmpini probleme? întrebă el 
  
-Te salut şi eu magistre. Tocmai îl audiam pe acest soldat. 
  
-Cum te cheamă legionarule? întrebă magistratul Simbinacus. 
  
-Martinus Aefidus Lacerta, magistratule, spuse cu o voce gravă bărbatul robust aflat în faţa lor. 
  
-Câţi ani ai în serviciu, legionarule? 
  
-Aproape douăzeci de ani magistratule. 
  
-Ai luptat deci prin multe locuri... 
  
-De acum şaptesprezece ani sub ilustrul Germanicus, pe Rin. 
  
-Eşti deci unul dintre cei mai duri ostaşi de pe aici! conchise Simbinacus. 
  
-Se poate spune şi aşa, răspunse acesta. 
  
-Şi de încredere, completă Valerius Audanius. 
  
-N-am ieşit nici măcar o dată din cuvântul ofiţerilor mei. 
  
-Eşti cetăţean roman? 
  
-Nu! 
  
-Bine. Acum povesteşte-ne cum a fost. 
  
-Nu vă pot spune prea multe... 
  
-Îţi atrag atenţia că procuratorul Ponțiu Pilat a dat poruncă ca mărturia să poată fi luată şi sub chinuri, îi spuse Simbinacus. Iar flagelarea ar fi cea mai simplă metodă... 
  
Răspunde Lacerta ! Aţi băut vin sau orice altă băutură ameţitoare înainte de a intra în rond sau în timpul rondului? 
  
-Nici pomeneală, magistre, ştiam cu toţii ce ne aşeaptă dacă încălcam consemnul... 
  
-Şi atunci cum s-a întâmplat? 
  
-Pe toți zeii! Nu ştiu. După ce am intrat în rond am vorbit puţin între noi, la lumina focului. Nu ne era teamă deoarece mai jos era un alt cerc de soldaţi de care nu se putea trece prea uşor. Iar mai spre vale era ceata iudeilor de care la fel, n-ar fi trecut nimeni prea uşor. 
  
-Dar dacă cineva s-ar fi strecurat printre voi toţi târându-se? întrebă Audanius. 
  
Lacerta dădu din cap neîncrezător. 
  
-Chiar şi aşa, completă Simbinacus, trebuiau să dea la o parte piatra iar apoi să se strecoare înapoi cu cadavrul după ei. Ar fi fost cumva văzuţi de voluntarii iudei ai lui Ahav care spun că n-au închis un ochi toată noaptea. 
  
-Continuă Lacerta. 
  
-Nu ştiu prea bine ce s-a petrecut mai apoi magistraților, fiindcă am adormit. Nu mai puteam sta în picioare de oboseală şi de aceea m-am aşezat pe o piatră. De aici nu mai ştiu nimic. E pentru prima dată când mi se întâmplă lucrul acesta... 
  
Legionarul tăcu şi îşi puse privirea în pământ. Cei doi magistraţi se priviră. 
  
-Eşti pregătit pentru flagrum Lacerta? spuse Simbinacus. 
  
-Sunt magistre... 
  
-Nu noi am cerut asta Lacerta ci e porunca procuratorului Ponțiu Pilat care vrea să fie absolut sigur de mărturia voastră. 
  
-Înțeleg! spuse soldatul. 
  
După puţin timp Lacerta fu scos şi legat la unul din stâlpii aflaţi într-una din curţile interioare ale fortăreţei Antonia. Pedeapsa începu. Loviturile de bici şi icnetele legionarului se auziră până în camera de lucru a lui Ponțiu Pilat care ieşi pe o mică terasă interioară de la care se putea zări cumplita scenă. Procuratorul nu spuse nimic, doar privi în jos şi se întoarse în încăperea sa. 
  
Adus înapoi în subsolul temniţei, Lacerta fu aşezat cu faţa în jos pe priciul de lemn din celula sa. Magistraţii îşi făcură din nou apariţia. Temnicerul le deschise uşa şi aceştia intrară. 
  
-Doare legionarule? întrebă magistratul Simbinacus. 
  
-Cumplit magistratule. Fiecare lovitură a fost asemeni unei lame de cuţit. 
  
-Audanius a adus o alifie legionarule! Atât putem face pentru tine. Aesculapios să te ocrotească! 
  
Fulvius Simbiacus îi făcu semn magistratului Audanius iar acesta desfăcu un mic ştergar şi o mică cutie de lemn şi începu a şterge şi apoi a unge spatele legionarului. De afară se auzeau alte lovituri de bici şi icnetele altui soldat. 
  
-E mai bine legionnarule? 
  
-E mult mai bine magiștrilor, spuse Lacerta printre gemete. 
  
-Acum poţi vorbi? întrebă Audanius. 
  
-Da, spuse acesta. 
  
-Ţi-ai mai amintit ceva? 
  
-Da. 
  
-Să auzim atunci legionarule, spuse Simbinacus. 
  
-Am auzit dintr-o dată un zgomot ca un vuiet de vânt mare, preţ de câteva clipe. Ne-am întrebat atunci ce-ar fi putut fi acel sunet fiindcă vântul nu bătea deloc. Ne-am uitat pe sus dar nu se zărea nimic. Am zis că ni s-a părut şi ne-am văzut mai departe de ale noastre. 
  
-Ce anume făceaţi? 
  
-Vorbeam despre acest Iisus cu ceilalţi doi legionari. 
  
-Aminteşte-ţi ce vorbeaţi. 
  
-I-am întrebat pe ceilalţi dacă ei credeau despre acest profet că va învia! Nu vorbeam serios, desigur. 
  
-Şi ei ce au spus? 
  
-Au râs. 
  
-Şi ei nu te-au întrebat ce crezi? 
  
-Ba da! 
  
-Şi ce ai spus? 
  
-Am spus că totuşi ar fi minunat dacă acesta ar învia precum a zis căci umbla zvonul că va învia. 
  
Cei doi magistraţi se priviră între ei. 
  
-Procuratorul a auzit asta de la ceilalţi doi după ce aceştia au fost biciuiţi la stâlp. 
  
-Sunt bănuit deci că am furat corpul acelui om? 
  
-Procuratorul nu e naiv Lacerta. Te bănuieşte cumva că ai avut complici, poate printre ucenici. 
  
-Bine dar nu am avut nici o dată de a face cu iudeii sau cu acest cult al lor. Camarazii mei pot depune mărturie în favoarea mea. 
  
-Atunci poate că ai primit bani de la ei. Nu e nevoie să fii din tagma lor. E de ajuns să le faci pe plac contra unei sume de bani fără să-i fi cunoscut prea bine. 
  
-Ascultă magistratule! spuse legionarul schimonosindu-se din cauza durerilor. Sunt un simplu ţăran din Etruria. Dar până şi eu ştiu că trebuiesc dovezi. Simple acuzaţii poate face oricine. 
  
-Ascultă-mă şi tu cu atenţie legionarule căci vorbesc în folosul tău. Dacă vrea, procuratorul poate găsi o mare sumă de bani undeva printre lucrurile din baraca ta. Apoi are metode de a te face să mărturiseşti că banii sunt ai tăi şi ţi-au fost daţi de cineva. Înţelegi? 
  
-Da, acum înţeleg! 
  
-În sfârşit, spuse Simbinacus. 
  
-Ce trebuie să fac deci? întrebă Lacerta. 
  
-Nu stă în atribuţiunile mele să-ţi spun ce să faci, dar probabil că procuratorul va trimite pe cineva cu vre-o poruncă şi te va pune să declari ceva și să semnezi. Gândeşte-te bine deci! Iar acum vom pleca. Să mergem Audanius. 
  
Cei doi ieşiră iar temnicerul închise uşa. 
  
-Mi-e silă de genul ăsta de anchete Valerius, spuse Simbinacus pe culoar. 
  
-Şi ce e mai rău e că nu-i nici o deosebire faţă de anchetele de la Roma, magistre! 
  
-,,Gravissimum est imperium consuetudinis!”. (Rău lucru este puterea obişnuinţei!) 
  
*** 
  
Arhiereul Caiafa primi un beţişor înfăşurat în pergament. La unul din capete se afla vulturul imperial, poleit în aur. Arhiereul întoarse capul dezgustat la vederea acestuia, așa că nu dori să-l atingă şi îl puse pe sclavul trimis de procurator să citească el biletul. Sclavul citi în elină: 
  
,,Se va face precum voieşti arhiereule. Dar înţelegerea rămâne înţelegere. Îl vreau pe Baraba în primul rând. Apoi, ceea ce ai convenit că ni se cuvine.” 
  
Biletul nu avea nici o formulă de încheiere. Arhiereul făcu un semn cu o mină dezgustată pe chip iar sclavul înțelegând reacția acestuia îşi strecură biletul între veşminte. Mesajul pentru Ponțiu Pilat fu transmis pe cale orală: 
  
-Vorbeşte aşa către stăpânul tău, spuse el cu glas stins: ,,Se va face așa cum am convenit.” 
  
Sclavul făcu o plecăciune și plecă făcând câțiva pași înapoi înainte de a ieși pe ușă. 
  
După puţin timp arhiereul primi o ştire din fortăreaţa Antonia de la un om care nu era iudeu şi care avea treburi cu documente comerciale pe acolo, acesta fiind de fapt un spion al său. Citi deci biletul transmis de omul său şi află că Ponțiu Pilat poruncise flagelarea soldaţilor care fuseseră de strajă la mormânt. Arhiereul află apoi de la alţi oameni ai săi împrăştiaţi prin Ierusalim că vestea învierii lui Iisus din Nazaret se răspândise foarte repede în cetate. Ceea ce era mai grav, gândea arhiereul, era faptul că foarte mulţi dintre pelerinii sosiţi în Ierusalim urmau să plece în locurile din care veniseră şi aveau să răspândească rapid şi în toate direcţiile şi vestea cu așa zisa înviere a răzvrătitului Iisus. Arhiereul însă nutrea speranţa că plătind sume importante romanilor şi unor clevetitori aleşi, avea să estompeze cumva rătăcirea care se prefigura. 
  
Și mai spera că dacă Baraba ar fi ucis vre-o doi dintre ucenici, acest lucru i-ar fi intimidat pe mulţi dintre adepţi încât zvonul fals al învierii lui Iisus s-ar fi rostit cu frică şi în şoaptă și astfel i-ar fi făcut pe oameni mai puțin receptivi la învățăturile sectei. Arhiereul se baza însă cel mai mult pe zvonul pe care chiar romanii urmau să-l propage. Soldații aveau poruncă să ducă oriunde știrea că nazarineanul fusese furat cu complicitatea paznicilor de la mormânt, și că primiseră bani de la ucenici pentru aceasta. 
  
Arhiereul Anna, mai precaut, îi atrăsese atenția ginerelui său că sumele care trebuiau cheltuite în acest scop urmau să fie destul de mari, însă Caiafa îl linişti spunându-i că va ridica preţurile prin metodele ştiute recuperând toate cheltuielile, aşadar nu era de fapt nici o pagubă, și nici un motiv de îngrijorare din partea socrului său. 
  
Dar, cu toate acestea, auziră destul de repede faptul că, se mai întâmpla ceva foarte ciudat și inexplicabil, în Ierusalim. Mulţi oameni, istoriseau cum că prin cetate se perindau o mulţime de oameni pe care nimeni nu-i mai văzuse de foarte multă vreme, despre unii ştiindu-se cu siguranţă că erau... morţi! După cum spuneau veştile, persoanele acelea apăreau aşa din senin, putând intra oriunde și oricând după care spuneau câteva vorbe cuiva iar apoi plecau fără ca nimeni să-i poată urmări sau prinde. 
  
Despre apariţiile cu pricina semnalate în sfânta cetate, unii spuneau că aceștia au fost văzuţi dimineaţa prin împrejurimile mormântului celui răstignit, dincolo de ziduri iar mai apoi și pe străzile Ierusalimului, însă aceste relatări care pentru unii păreau a fi înfricoşătoare, pe arhiereul Caiafa nu-l înspăimântaseră nicidecum, considerându-le doar niște zvonuri periculoase lansate de adepți sau dacă totuși erau adevărate atunci aparițiile acelor oamenii nu erau altceva decât niște malefice vrăjitorii cu morți, iar autorii trebuiau prinși și uciși dacă s-ar fi dovedit asta. 
  
,,S-au gândit la toate”, îşi spuse arhiereul, care fu nevoit să recunoască în sine că îşi subestimase inamicii din secta galileanului. 
  
Abandonând gândurile acestea, el gândi că dacă l-ar fi convins pe Ponțiu Pilat să facă o percheziţie generală prin oraş ar fi dat cu siguranţă de ucenici şi ar fi găsit și unde fusese ascuns corpul neînsufleţit al răzvrătitului răstignit, fiind doar o chestiune de timp pentru a se descoperi totul. 
  
Pe la amiază, un alt om al lui adusese veşti despre Baraba şi tentativa sa nereuşită de a lovi pe unul dintre ucenici, fapt care nu fusese făcut din cauza unei patrule romane care îl oprise chiar în momentul în care se pregătea să-şi ducă treaba la bun sfârşit. 
  
Dar, în cursul dimineţii fariseul Boriel află ceva de mare importanţă pentru Hasim din Rekem. Iar vestea o aflase de la unul din oamenii săi de pe lângă arhiereul Caiafa. Acesta trăsese cu urechea la o discuţie dintre arhiereii Anna şi Caiafa în care aceştia vorbeau despre predarea lui Baraba după trei zile, în mânile procuratorului Ponţiu Pilat. Fariseul sesiză imediat pericolul în care se afla acum Hasim şi îi trimise acestuia vestea printr-un curier. Totul fusese făcut la timp, pentru că Hasim fusese chemat urgent la fortăreaţa Antonia de către Ponţiu Pilat iar negustorul bănuia acum că procuratorul voia să-l chestioneze în legătură cu ascunzătoarea lui Baraba. De aceea Hasim se hotărî că nu avea altă cale şi că trebuia să divulge lui Ponţiu Pilat unde era ţinut tâlharul. 
  
Pe la ceasul al patrulea al zilei, Hasim se înfăţişă înaintea procuratorului dându-se slujitorul unui bogat negustor grec de la Ierusalim. Era îmbrăcat precum oamenii deşertului cu un turban legat împrejurul frunţii şi bărbiei, iar la șod îi atârna o sabie scurtă ,,Jambia”. Un centurion îl introduse în camera de lucru a procuratorului iar acesta abia dacă îl recunoscu. Hasim făcu o plecăciune în faţa procuratorului. 
  
-Pace ţie înaltule prinţ! spuse negustorul. Ave Cezar! Pleiada zeilor Romei fie cu tine procuratorule! 
  
-Ce surpriză! spuse procuratorul ridicându-se din jilţ. Pe Jupiter pe Saturn și pe Uranus! Abia dacă te mai recunosc... 
  
-Nutresc speranţa mărite că vom înnoi contractele pe care deja le aveţi cu stăpânul meu. 
  
-Toate la timpul lor, spuse procuratorul luându-l pe după umeri. Să ieşim pe terasă! spuse el. 
  
Ieşiră amândoi pe terasă dintr-un motiv foarte simplu. Aici nimeni nu putea auzi nimic. 
  
-Ce veşti îmi aduci Hasim? întrebă procuratorul. 
  
-Mărite, am reuşit să duc la îndeplinire porunca domniei voastre, dar lucrurile au fost îngreuiate din cauza evenimentelor legate de Pesah şi de îmbulzeala creată cu acest prilej. 
  
-Ai aflat ceva despre tâlhar? 
  
-Este în Ierusalim mărite la un stabiliment al arhiereului Caiafa. Vi-l pun în faţă când doriţi. E al domniei voastre acum! Am aflat de curând unde se ascunde acesta. 
  
Procuratorul nu-şi ascunse uimirea și nici bucuria. 
  
-Impresionant! spuse el. Felicitările mele Hasim, ştiam eu că eşti cel mai bun! Să-ţi spun însă un mic secret care acum ţi-l pot spune şi ţie. Închipuie-ți că arhiereul Caiafa mi l-a dat pe tavă azi dimineaţă pe tâlhar în schimbul unor servicii. Nu mi-a spus însă locul unde se află tâlharul. 
  
-Casa se cheamă Hoys ben Nabat mărite. Acolo stă ascuns acesta. 
  
Ponțiu Pilat nu-şi ascunse nici de această dată surpriza. 
  
-Neîntrecutul și inegalabilul meu Hasim, exclamă el invitându-l din nou în încăpere. Trebuia să-mi dau seama că omul care a rezolvat delicatele probleme din Arabia Felix urma să reușească şi de acestă dată. 
  
Intrară amândoi înăuntru şi se ocupară apoi doar de problemele negustoreşti pe care Hasim le avea cu romanii. Procuratorul îşi puse semnătura şi pecetea personală de pe inelul de cavaler şi trimise documentele printr-un curier lui Naulius care aplică parafa administraţiei romane. 
  
Apoi, după ce mai vorbiră puțin, Hasim ieşi de la procurator cu documentele făcute sul. Negustorul coborî în atrium unde îl aştepta palanchinul pe ale căror draperii era brodat un nume elinesc, căci Hasim știa că mulți se înteresau cine a venit și cine a ieșit din fortărerață. 
  
*** 
  
Magistratul Fulvius Simbinacus îl chemase pe centurionul Gaius Cassius într-una din barăcile de la parterul fortăreţei Antonia. Rămaşi singuri, magistratul îl pofti să se aşeze la singura masă din încăpere. 
  
-Ţi-am auzit povestea Gaius, spuse Simbinacus. E în totalitate adevărată? 
  
Gaius îşi aplecă capul. 
  
-Aţi auzit bine magistre, dacă vi s-a spus că sângele acelui drept m-a vindecat! 
  
-Procuratorul e foarte impresionat de povestea ta. Când va avea timp te va întreba şi el despre întâmplarea aceasta minunată. Oricum te felicită prin mine. Ești sigur Gaius că acest Iisus te-a vindecat? E de mirare! 
  
-Nu cred că e de mirare magistre. Acest Iisus avea un renume de tămăduitor care a ajuns până în Siria şi mai departe spre nord către Edessa. Şi mai spre sud asemeni spre Hebron şi Idumeea ori spre răsărit dincolo de Ierihon şi marele lac sărat. 
  
-Am auzit şi eu Gaius despre acest Iisus încă de când eram în Ioppe şi aşteptam să se formeze caravana cu care am venit aici. Era acolo un om care făcea o mare operă de binefacere. 
  
Îl cunoscuse pe acest Iisus şi de atunci viaţa lui se schimbase. Am înțeles atunci că acesta era un mare filozof! Am auzit apoi o mulţime de povestioare care lăudau pe acest om deosebit. Însă ce m-a impresionat cel mai mult la acel om a fost nădejdea pe care o inspira în rândul sclavilor, a celor fără de speranţă, a celor pe care Fortuna îi părăsise de tot. 
  
-Mărite să mă iertaţi! spuse centurionul. 
  
-Spune Gaius! 
  
-Cu ce scop m-aţi chemat aici? 
  
-Nu voi fi ascuns Gaius. Trebuie să-l găsim pe acest Iisus. Mort sau viu, fiindcă zvonul că acesta a înviat, deja s-a răspândit cu repeziciune în oraş. 
  
Gaius tăcu şi îşi întoarse capul, iar Simbinacus înţelese că centurionul nu dorea să vorbească. 
  
-Procuratorul Ponţiu Pilat vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu corpul lui Iisus, Gaius. 
  
Sunt doar două posibilităţi. Dacă a fost furat atunci ucenicii l-au ascuns undeva. Dacă a înviat atunci se ascunde undeva. Prin oraş sau prin împrejurimi. 
  
-Mormântul se află în afara zidurilor magistre. De ce l-aţi căuta în Ierusalim? 
  
-E foarte adevărat Gaius. Avem însă motive să credem că nu e prea departe de Ierusalim. Poate chiar pe aici pe undeva. 
  
-Se prea poate mărite! Însă nu cred că-l veţi găsi. 
  
-Eşti sigur Gaius? Şi pe ce te bazezi când spui asta? 
  
-Mărite, acesta pe care voi îl căutaţi nu-l mai puteţi prinde nici cu toate legiunile Romei la un loc. 
  
Veţi crede acest lucru dacă veţi accepta că Iisus este fiul lui Dumnezeu! 
  
-Mi-au spus ceilalţi legionari că ai rostit aceste cuvinte după ce acest drept şi-a dat duhul! 
  
Şi anume că Iisus este fiul lui Dumnezeu. 
  
-E adevărat magistre! Am spus acestea şi susţin acest lucru în continuare. 
  
-Gaius..., procuratorul Ponţiu Pilat vrea să se convingă ce s-a întâmplat cu acest Iisus. Vrea deci dovezi concrete! Reale! rosti apăsat magistratul. 
  
-Şi eu cu ce l-aş putea ajuta? spuse centurionul. 
  
-E simplu Gaius. Trebuie să ne spui unde sunt ascunşi ucenicii dacă ştii cumva. Anchetarea lor ar putea să ne conducă la Iisus fie că a înviat fie că nu. Ceilalţi camarazi ai tăi spun că ai putea şti cam pe unde sunt ascunşi ucenicii. Şi mai sunt mulţi dintre ai noştri care poate că ştiu. 
  
Procuratorul Ponţiu Pilat e aproape sigur că iudeii se vor plânge împăratului Tiberius cum că nu-şi îndeplineşte slujba cum se cuvine şi că a încurajat prin delăsare naşterea și dezvoltarea unui cult obscur, apărut datorită tocmai neglijenţei sale în serviciu. Vrea deci să dezlege această taină pentru a se putea apăra în cazul în care cei de la Roma îi vor cere socoteala. 
  
-Şi ce ar însemna răfuiala cu acest cult, faţă de celelalte douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de secte iudaice deja existente în Ierusalim, magistre? 
  
-Caiafa are ce are cu acest cult fondat de Iisus galileeanul, Gaius. Probabil că acesta i-a dat peste cap multe din treburi. Cert este că se prefigurează o prigoană împotriva adepţilor lui Iisus iar Ponţius Pilat nu vrea să fie implicat. Pe undeva procuratorul se bucură de ceea ce s-a întâmplat cu acest Iisus fiindcă chiar el a spus tuturor că acesta a fost un om drept. Se mai bucură şi de faptul că ceea ce s-a întâmplat i-a scos din minţi pe Caiafa şi pe cei din Sinedriul iudaic. 
  
Este însă foarte supărat din cauza strajei de la mormânt care nu şi-a făcut datoria! 
  
Magistratul tăcu privind ţintă spre Gaius aşteptând ca acesta să vorbească. 
  
-Mărite, spuse Gaius. Nu ştiu unde se ascund aceşti ucenici ai lui Iisus. Despre Iisus îţi pot spune însă unde se află chiar acum! 
  
-Spune atunci Gaius! spuse Simbinacus surprins şi totodată uimit. 
  
-E chiar aici! spuse acesta punându-şi degetul gros al mâinii drepte înspre inimă. 
  
Simbinacus oftă dezamăgit şi se lăsă pe spate zâmbind dezamăgit. 
  
-Oh! Gaius! Mă tem că nu înţelegi. Şi eu îi port pe toţi ai mei în inimă! Asta se cheamă că iubeşti pe acela pe care îl porţi în inima ta. Eu vorbesc de persoane nu de sentimente! 
  
-Mărite, nu vreau să râd de tine! La ce mi-ar folosi? Ceva este în inima mea care îmi spune ce să grăiesc. După ce învățătorul Iisus şi-a dat duhul pe cruce, am simţit ceva în inima mea, ca o mişcare şi ca un sunet prelung. Apoi o linişte m-a cuprins chiar atunci şi o stare de bucurie totodată deși n-aș fi avut acest motiv. De atunci mă gândesc doar la acest lucru, care de fapt e o fiinţă, nu un lucru sau un sentiment şi care se cheamă Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu! De aceea nu vă mint că acesta trăieşte în inima mea şi nu-l mai pot trăda cu nici un chip, tăgăduindu-i numele. 
  
Magistratul Simbinacus oftă dându-se bătut. Zâmbi totuşi. 
  
-Bine Gaius. Încerc să te înţeleg. Am să văd ce voi scrie în raportul anchetei. Iar acum du-te în baraca ta! 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al treisprezecelea fragment-continuare. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1603, Anul V, 22 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!