Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1544 din 24 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al noualea fragment-continuare.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Serah stătea aşezat pe o bancă, în faţa rabinului Gamaliel la o masă unde acesta îi pusese în faţă un ceai aromat. Se aflau la reşedinţa învăţătorului de lege aflată undeva în Ierusalim. Motivul vizitei lui Serah era legat de ultima convorbire dintre acesta, Arhiereul Caiafa şi socrul acestuia, arhiereul Anna. 
  
Învăţătorul de lege ascultase cuvintele lui Serah iar acum medita la cele spuse de acesta dând ușor din cap. 
  
Rabinul Gamaliel, nepot al marelui învăţat Hilel, era cunoscut în Ierusalim ca un mare expert al legii iudaice, foarte doct şi foarte pedant în metodele de predare a cunoştinţelor iar şcoala sa era recunoscută ca fiind cea mai bună din Ierusalim. Faima lui Hilel dar şi a nepotului său rabinul Gamaliel, trecuseră cu mult de zidurile Ierusalimului iar aceasta putea fi probat în faptul că mulţi dintre elevii renumitei şcoli erau fiii unor persoane foarte influente şi foarte bogate nu numai din Ierusalim ci şi din Alexandria, din Efes, din Tars, Ierihon, Tyr ori alte orașe și metropole ale acelei vremi. Învăţatul Gamaliel mai era cunoscut şi ca un pacifist şi era adeseori chemat ca mediator între desele conflicte dintre iudei. 
  
Ca fariseu şi ca membru al Sanhedrinului, eruditul învăţător de lege avea un cuvânt greu de spus în viaţa religioasă iudaică ori în disputele teologice iscate în adunări. 
  
Urmând tradiţia rabinului Hilel, Gamaliel cultiva în şcoala sa o atitudine cu mult mai flexibilă în interpretarea legii, intrând în polemică adesea cu cealalată şcoală de mare prestigiu din Ierusalim, şi anume cea a învăţatului Shamai care adoptase în maniera de a preda o atitudine mult mai strictă şi adesea fanatică, la litera legii. 
  
Spre exemplu, Gamaliel era de părere că litera textelor sfinte trebuia interpretată cu cea mai mare atenţie deoarece alfabetul consonantic în care erau redactate cărţile legii putea conduce la înţelesuri diferite dacă erau adăugate vocale diferite iar învăţătorul de lege stăruia ca sensurile să fie atribuite aproape mereu contextului respectiv, recomandări pe care adepții școlii rabinului Shamai nu le luaseră în considerare, aceștia pretextând că acest lucru conducea la confuzii grave și la slăbirea credinței din cauza îndoielilor pe care le nășteau înțelesurile multiple, adepții lui Shamai ne luând prea mult în seamă contextul atribuit textelor cu pricina, însă erau şi cazuri în care nu se puteau stabili anumite limite în înțelesurile textelor, de unde mai apoi şi comentariile ori disputele aprige de pe marginea legii. 
  
Acum era vorba însă despre ultimele dicuții ale lui Serah cu cei doi arhierei. 
  
După ce sorbiră din ceaiul aflat înaintea lor, Serah se gândi să vorbească primul. 
  
-Iar acum, doresc să vă cer o părere prealuminate învăţător şi anume... despre cine credeţi că este Iisus din Nazaret? 
  
Gamaliel sorbi încă o dată din ceai şi îl îndemnă şi pe Serah să facă la fel. Apoi spuse. 
  
-E greu de răspuns acum ceva Serah! Eu sunt doar unul dintre reprezentanţii legii noastre pe care ne-a dat-o Domnul prin marele prooroc Moise şi ceilalți prooroci, iar porunca o ştim cu toţii. Trebuie să ţinem legea întocmai cum a fost rânduită, fără nici o abatere, chiar cu preţul vieţii noastre. Finalitatea celor impuse de Dumnezeu este venirea lui Mesia pe pământ, care se va naşte în sânul poporului nostru şi de aceea este o răspundere uriaşă care apasă asupra noastră, însă este şi o mare onoare care se face poporului nostru. De aceea trebuie să recunosc un singur fapt, şi anume acela că nu pot spune încă cine este acest Iisus din Nazaret, însă pot spune ce nu este! 
  
-Şi anume, prealuminate... 
  
-Nu este un om obişnuit Serah, asta o pot spune în mod sigur. Relatările unor oameni obişnuiţi, despre dânsul sugerează faptul că acesta porunceşte stihiilor naturii, demonilor, bolilor, ba chiar morţilor, iar toate acestea i se supun şi dacă e adevărat, acesta este fără îndoială un om plin de harul lui Dumnezeu. Acum, un om simplu din popor va gândi că acesta nu poate fi decât Mesia, pentru că toate aceste lucruri care se spun despre el sunt însoţite de o învăţătură ieşită din comun, şi ştiu aceasta pentru că sunt eu însumi învăţător de lege, și recunosc calitatea aceasta intelectuală. Personal îi cunosc anumite pilde pe care le-am auzit din gura unor martori demni de toată cinstea. Necazul însă cu noi cei care avem o cât de mică influenţă în rândurile poporului, este că nu suntem simpli oameni din popor, Serah! Şi nu o spun dintr-un sentiment de infatuare sau supremaţie faţă de aceştia! O spun din cauză că noi cei care suntem într-un fel sau altul capii poporului şi avem responsabilităţi faţă de aceştia, suntem cu mult mai precauţi în afirmaţii, cântărim cu mai multă grijă orice eveniment din viaţa poporului, deci suntem unşi cu un soi de neîncredere, ca să spun aşa. Aş putea spune că din această cauză suntem cumva în dezavantaj faţă de oamenii simpli care nu au ce pierde în a afirma sau susţine ceva. Totuşi noi suntem cei ce luăm deciziile, fiecare la nivelul său de comandă, în ierarhia socială, deciziile noastre influenţând direct viaţa poporului nostru. 
  
-Dar noi, cei care suntem capi ai poporului, într-un fel sau altul... Elita... Ce am avea totuși de pierdut afirmând sau negând ceva care are o anumită importanţă printre cei mulţi? întrebă Serah. 
  
Pentru că suntem ceea ce suntem, iubite rabin, și vom rămâne pe mai departe ceea ce suntem. 
  
Gamaliel îl privi uşor mirat şi îngândurat în acelaşi timp. Cele spuse de către Serah erau idei care păreau a fi combătute foarte ușor. Un neavizat asta ar fi făcut. Dar rabinul înțelegea sensul întrebării puse de fostul său elev. 
  
-Mda! Într-adevăr..., oare ce am avea de pierdut? spuse el ridicând din umeri. Căci, în cele din urmă vom afirma și vom și face ceea ce trebuie făcut conform convingerilor noastre intime. Ce am avea de pierdut noi înșine?... Hm! Poate prestigiul nostru în ochii celorlalți, poate vom pierde din orgoliul nostru de demnitari ai statului, poate vom pierde din statura noastră de conducători ai poporului. Poate vom pierde ceva din sofisticata noastră concepție asupra societății fiindcă noi credem că gândind ca un om simplu eşti de fapt un om simplu, iar noi nu prea dorim asta Serah! 
  
E un soi de mândrie a celor care dețin puterea asupra celorlalți într-un anume fel bănuiesc, dar care ne amputează într-un anume fel percepţia asupra realității, însă ne simţim bine în postura aceasta a noastră care e totodată foarte ingrată... 
  
-Aveți dreptate luminate rabin însă simplul fapt că vedeți asta e deja o dovadă că nu sunteți așa cum pretindeți a fi. Poate arhierii Anna și Caiafa sunt așa dar nu domnia voastră. Revenind însă la ideea voastră luminate, nu cumva din această cauză nu putem vedea adevărul? 
  
-Se prea poate Serah, nu te contrazic. Uite! de pildă, arhiereul Caiafa de care tot ai pomenit. Îl cunosc de mult timp, cam de când a fost ales membru în Sinedriu, recrutat din rândurile de marcă ale saducheilor. Nu mai amintesc acum ascensiunea sa în Sinedriu, ca fost secretar al adunării, poate o cunoşti mai bine. Când era doar un tânăr, Iosif Caiafa era considerat un personaj de mare viitor, cu o minte strălucită, foarte precoce în cele ale legii, având o inteligenţă nativă. Era strălucit și probabil a avut o anume chemare care s-a pervertit însă lamentabil. Era totuși plin de atenţie faţă de toţi, era foarte stăruitor în citirea cărţilor sfinte, avea darul oratoriei şi al retoricii cum ar spune grecii. Era respectat chiar de către bătrânii din Sinedriu şi de arhierei. 
  
Era apreciat şi de către unii dintre farisei care îi propuseseră trecerea în rândurile lor. Îi făcuseră aceste propuneri deoarece părea mai deschis la discuţii decât ceilaţi saduchei chiar şi în disputele legate de interpretarea legii. S-a contrazis de câteva ori cu cei din școala lui Shamai pe marginea unor texte din lege. 
  
A fost apreciat de aceea de mulţi dintre mai marii poporului de atunci, fie ei preoţi şi mari preoţi, arhierei, învăţători de lege... 
  
Iar timpul a trecut pe nesimţite... Apoi, aceştia au început să părăsească această lume, unul câte unul iar Caiafa datorită prestigiului său a devenit rând pe rând chazzan, învăţător de lege, preot, secretar al Sinedriului, apoi arhiereu, şi în cele din urmă a luat locul socrului său cum era şi de aşteptat. Apoi s-a întâmplat ceva fiindcă arhiereul s-a schimbat complet ca atitudine. A devenit pur şi simplu un alt om. A devenit dintr-o persoană care era deschisă către toţi, opusul a ceea ce era – adică un introvertit. În zilele acelea, dacă până la un timp se putea discuta cu el, dintr-o dată a devenit arogant, nu accepta să fie contrazis şi îşi impunea deci voinţa fără nici o concesie. Invoca numele lui Dumnezeu şi al legii, dând interpretări personale în orice domeniu, așa cum au făcut-o mereu și alții înaintea lui, dar făcea asta doar pentru a-şi justifica cumva acţiunile, interesul personal. La început am fost de acord cu metodele lui, nebănuind desigur nimic, fiindcă gândeam că o mână de fier e bună câteodată, iar în perioada aceea elenismul şi adepţii săi îşi ascuţiseră ghearele şi tot felul de învățături străine neamului nostru făcea ravagii printre minţile tinere, neexperimentate. După cum ştii Serah, eu am fost totuși un susţinător al iudeilor elenişti, veniţi să înveţe în Ierusalim, din provincii sau de la mare depărtare din oraşe precum Alexandria, Damasc, Tars ori chiar din Athena, ori din insule precum Cipru sau altele şi altele. Totuşi într-o anume măsură îi dădeam dreptate lui Caiafa, în anumite situaţii, în disputele lui cu adepții învățăturilor stăine. Dar să revenim la ceea ce afost mai înainte arhiereul Caiafa. După un timp de la numirea sa în fruntea clerului și societății noastre iudaice, arhiereul se schimbase în aşa măsură încât după scurt timp devenise de nerecunoscut. 
  
Furia îi întunecase minţile şi de aceea vedea duşmani peste tot. Elocinţa sa, atât cât era ea din poziţia sa de saducheu şi pe care o ştiam cu toţii din predicile sale, se transformase dintr-o dată într-o învălmăşeală de cuvinte greu de înţeles, pe care la rostea în predicile sale și în adunări. Divagaţiile sale în predici mergeau până într-acolo încât aducea în discuţie răfuieli personale cărora le acorda conotaţii negative, în defavoarea duşmanilor lui. Subtilităţile sale pe marginea legii, altădată interesante, se transformaseră în jalnice şi perfide acuze aduse opozanților săi politici. 
  
Personal cred însă că arhiereul Caiafa nu este un caz izolat, Serah. Să-ți spun ceva, ceea ce eu cred. Demonii stau printre noi tot timpul, cernându-ne cuvintele, ideile şi teoriile proprii, intenţiile ori faptele noastre şi intervin adesea mişcând inima noastră spre păcat, spre fărădelegi, cu acceptul nostru desigur. Lucrurile se schimbă însă de îndată ce ajungem într-o poziţie socială conducătoare, fie că suntem rabini, învăţători de lege, preoţi, arhierei, oameni bogaţi sau generali, miniștri, regi, împăraţi. Începând din aceste momente demonii ne invadează imediat gândurile sugerându-ne tot felul de posibile situaţii care mai de care mai fataliste, amplificându-ne temerile şi împuţinându-ne încrederea faţă de ceilalţi, asaltându-ne pur şi simplu cu fel de fel de gânduri întunecate, unele dintre ele prezentate însă ca fiind lucruri cu folos: propășiri, binefaceri, binecuvântări, în fapt totul fiind o înșelăciune a lor. 
  
Ei însă, ne ştiu mai dinainte dorinţele şi slăbiciunile şi acţionează cu mult mai multă râvnă în cazul în care creştem ca rang şi responsabilitate în societate, incitându-ne în demersurile şi acţiunile noastre când acestea tind să ia o anumită întorsătură, schimbând sau căutând să schimbe finalitatea lucrurilor dintr-una benefică într-una malefică conformă crezului lor. Iată de ce mă gândesc uneori că judecata omului simplu este câteodată mai sănătoasă decât cea a învăţaţilor, ca celor puternici, a noastră în fapt, care suntem capii poporului. 
  
-Vreţi să spuneţi că uneori cei umili pot judeca mai bine decât cei puternici şi mândri? 
  
-Se poate uneori spune că da, Serah! Probabil că demonii nu mai au nici o putere când omul abandonează cu totul cele ale mândriei. Învăţătura e bună în sine dar cu cât urcăm în ştiinţă pe atât trebuie să coborâm din mândria personală în modestie și simplitate. Iar aceasta nu trebuie să fie falsă, Serah. Lumina minţii poate fi pervertită şi confiscată de demoni şi preschimbată în întuneric! 
  
-Pare a fi ceva desprins din învăţătura lui Iisus din Nazaret, dacă-mi puteţi permite, iubite rabin. 
  
-Aşa şi este Serah. Sunt idei desprinse din cuvintele lui, de ce să nu o recunosc dacă așa este. 
  
-Atunci învățătorul Iisus Hristos credeți că este Mesia? Căci poporul a spus-o deja! Ce spuneţi? 
  
Gamaliel îi zâmbi cu îngăduinţă. 
  
-Nu te grăbi Serah! Nu tot ce spune poporul e adevărat în totalitate. Uneori isteria cuprinde pe cei mulţi precum focul cuprinde paiele. Mă simt nevoit să-i dau puţină dreptate lui Caiafa aici, spuse Gamaliel cu tristeţe în glas. Deşi personal eu aş fi vrut din tot sufletul ca Iisus din Nazaret să fie Mesia cel mult aşteptat de noi toți. 
  
-Şi dacă este?! V-ați întrebat acest lucru? 
  
Gamaliel îşi cuprinse barba în mână şi rămase îngândurat. 
  
-Dacă a fost sau mai bine zis dacă este Mesia, desigur că nu putem face nimic împotriva lui căci nimeni nu se poate opune voinţei lui Dumnezeu. Dar dacă acesta nu a fost fiul lui Dumnezeu atunci înseamnă că totul a fost o himeră cum spun grecii, pusă la cale de demoni! Însă nu vreau să cred asta! Cred mai degrabă că acesta a fost un prooroc. Povestea cu Mesia nu ştiu dacă e de la popor, de la adepţii şi ucenicii lui sau a spus-o chiar el însuşi. 
  
-Prea luminate, eu înclin să cred totuşi că Iisus galileeanul a spus adevărul! Și vă asigur că chiar el a spus despre sine că este fiul lui Dumnezeu! 
  
-Doar din cauza cateapetesmei templului care a fost sfâşiată ieri pe vremea când tânărul acesta din Nazaret murea pe cruce, crezi tu asta, Serah? 
  
-Da, răspunse Serah. Dar nu numai din această cauză ci și din cauza cutremurului şi a întunecării soarelui care s-au făcut tot atunci. Un semn pe pământ, un semn pe cer şi unul în Templu, prealuminate rabin! Ce semne puteau fi mai minunate decât acestea? Şi câte semne mai vrem ca să credem? Și cine putea da aceste semne împreună decât numai Yahve, Dumnezeul nostru? 
  
Gamaliel tăcu analizând cele spuse de mai tânărul Serah. 
  
-Nu te contrazic Serah! Sunt într-adevăr semne care trebuie luate în seamă. Însă eu nu mă gândesc numai la semnele care s-au făcut la moartea acestui prooroc, care sunt impresionante în felul lor. Eu mă gândesc la faptul că Mesia vestit de prooroci în cărţile noastre sfinte va fi un eliberator care va dezrobi poporul lui Dumnezeu! Acest Iisus însă şi-a încheiat deja viaţa sa, cu totul şi cu totul uimitoare de altfel, nu contest. Consider că este totuşi un mare prooroc, dar nu ştiu dacă este Mesia! Asta până la proba contrarie totuşi! 
  
-Vă temeţi de ceva prealuminate? întrebă Serah privind cu atenţie chipul învăţătorului de lege. 
  
-Da Serah! Nu ştiu cum ai ghicit, însă îţi pot spune că am o anumită temere. 
  
-Şi anume! 
  
-Mi-e temă că Mesia a ales timpul nostru!... Atâtea secole, atâtea milenii de la facerea lumii...şi tocmai acum... 
  
-Vreţi să spuneţi că poporul nostru încă nu e pregătit... 
  
-Mda, s-ar putea spune şi aşa. Dar mai e ceva... De ce ar fi tocmai acum acea plinire a vremii? Dacă este așa atunci mi se pare prea din scurt... 
  
-Incumbă o mare responsabilitate această onoare care ni s-a făcut! Căci, chiar luminăția voastră ați spus că aceasta e datoria noastră a iudeilor... de a-l primi pe Mesia, iar aceasta include responsabiltatea de a fi pregătiţi să-l primim în orice moment. 
  
Gamaliel zâmbi cu gândul la faptul că fusese învins în idei cu propriile arme. Îl privi cu admiraţie pe cel din faţa sa şi îşi aminti de înaintașul său, rabinul Hilel care îi spusese odată că elevul care îşi învinge profesorul îi oferă acestuia din urmă cea mai mare satisfacţie. Acum înţelegea că aşa era. Gustă din ceai şi puse micul vas de argint pe masă, în faţa sa. 
  
-Se pare că ai răspunsuri pentru orice, Serah! 
  
Acesta nu spuse nimic. Îl privi doar. 
  
-Cel mai bun spion al lui Caiafa devine un teolog care tinde să mă întreacă. Şi să știi... mai am câţiva foşti elevi care mă vor ,,bate”, cu siguranţă. Pe câţiva însă, arhiereul Caiafa i-a recrutat deja în solda sa cum a făcut şi cu tine. Dar mă bucur că ai reuşit să ieşi din adunarea și de sub influența lui care e din ce în ce mai malefică. 
  
-Prealuminate, aş vrea să vă spun ceva tocmai despre arhiereul Caiafa... 
  
-Ascult. 
  
-Arhiereul Caiafa se teme acum de Iisus mai mult ca înainte şi asta din cauza cuvintelor pe care Iisus le-a spus ucenicilor săi. Învățătorul a spus că va învia a treia zi după ce v-a fi răstignit! 
  
Cuvintele lui Serah rămaseră în aer. Pe figura rabinului Gamaliel se putea citi şi uimirea dar şi confuzia. 
  
-Oh! Asta rămâne de văzut Serah! Arhiereul crede însă că ucenicii tânărului galileean vor încerca să fure trupul învățătorului lor. Dar, să știi, am auzit și eu acele relatări cum că Iisus din Nazaret ar fi întors nişte oameni din moarte, ba pe unul chiar din mormânt fiindcă era mort de mai multe zile. Însă viaţa la care au revenit aceștia bănuiesc că e tot provizorie. La final rămâne doar moartea... 
  
-Dar dacă el a arătat prin toate acestea că învierea în veşnicie este posibilă? Pentru că el a vorbit de viaţa veşnică luminate, ca fiind ceva pe care Dumnezeul nostru ne va da tuturor după ce vom trece viaţa aceasta..! 
  
-Văd că îi cunoşti foarte bine cuvintele şi ideologia Serah! 
  
-Am fost unul dintre spionii lui Caiafa luminate învăţător, după cum aţi spus. Am urmărit orice mişcare a lui Iisus din Nazaret, şi v-o jur, în faţa lui nu te poţi preface! Am tăcut un timp, mi-am ascuns sentimentele, am spus altceva decât ceea ce gândeam faţă de toţi, nu numai faţă de arhiereul Caiafa ci chiar față de mine însumi. Mi-am pierdut somnul nopţii gândindu-mă la cuvintele lui, m-am prefăcut şi m-am înverşunat, însă în cele din urmă n-am mai rezistat şi a trebuit să spun cumva ceea ce cred. Adică nimic mai mult decât adevărul. Iar în momentul când am luat această hotărâre, dintr-o dată parcă niște solzi mi-au căzut de pe ochi fiindcă fusesem orb de-a binelea neputând vedea adevărul deși tocmai adevărul era ceea ce eu invocam că trebuie respectat, chiar cu prețul vieții. De altfel cred preamărite că adevărul poate fi apărat doar cu prețul vieții. 
  
-Şi ai sfârşit în a deveni unul dintre adepţii lui Iisus din Nazaret, Serah! Dar e interesant ceea ce spui prietene. Așa au făcut toți prorocii toți oamenii lui Dumnezeu care au slujit Lui cu credință. Și-au dat seama că viața lor n-are nici o valoare când în joc se află soarta adevărului. Însă tocmai în asta constă măreția celor care au pus adevărul mai presus de ei înșiși și de aceea aceștia sunt pentru noi precum farul din Alexandria care este văzut de corăbieri de la multe mile distanță. 
  
Gamaliel se încruntă şi îşi ridică capul privindu-l pe Serah. 
  
-Totuși Serah! Vrea să mă asigur de ceva și te întreb dacă doar vrei să faci prozelitism sau cauţi încuviinţări ori justificări de la mine pentru ceea ce crezi? Dar să știi... nu sunt supărat. 
  
-V-am mai spus preaînţelepte, spuse Serah, cer doar un răspuns din partea domniei voastre! 
  
-De ce ai avea totuși nevoie de răspunsul meu Serah? Omul hotărăşte singur în orice privinţă, chiar şi atunci când este înşelat! 
  
-Am văzut că l-aţi apărat în Sinedriu învăţate! 
  
-L-am apărat împreună cu bătrânul Nicodim fiindcă consider că Iisus din Nazaret era nevinovat. Caiafa a fost nu numai nedrept când i-a hotărât moartea, ci şi cinic prin mascarada de proces pusă la cale încălcând orice norme ale legii. De aceea Caiafa şi mare parte din Sinedriu s-au pus în afara legii prin faptele lor, ba mai mult, aş putea spune că în fruntea comunităţii au ajuns nişte oameni de nimic! Unde e oare dreptatea lui David şi a lui Solomon? Unde e iertarea și bunăvoința patriarhului Iosif, unde e credința lui Avraam. Ce fel de vremuri trăim? 
  
Cei doi se priviră stânjeniţi, însă imediat îşi îndreptară privirile în altă parte. Tăcerea se prelungi între ei. Un timp nu se auzi decât clinchetul ceștilor de China din care cei doi serveau ceaiul. Gamaliel arborase o mină nehotărâtă. În cele din urmă se hotărî să-i dea un răspuns musafirului său: 
  
-Îţi voi respecta alegerea Serah! Fie ca Domnul să ne arate adevărul tuturor. Mă voi ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-mi arate adevărul despre Mesia. 
  
*** 
  
Procuratorul Ponțiu Pilat se trezi foarte de dimineaţă în acea zi. Nici măcar nu se luminase când se ridică din pat. Se îmbrăcă încet cu o altă tunică şi îşi încheie centura din piele cu catarame de argint pe care se puteau distinge cei doi P, una din litere fiind întoarsă. Se încălţă încet cu caligele sale albe își atașă doar un pumnalul (pugio) la centură, apoi ieşi din apartamentul său şi se îndreptă spre camera sa de lucru. 
  
Un sclav nubian aflat pe coridor lângă uşă moţăia pe un scaun cu spatele lipit de perete. 
  
-Ridică-te! îi spuse Ponțiu Pilat. 
  
Acesta, buimac şi surprins totodată de sosirea matinală a procuratorului, se ridică şi îl urmă pe acesta în cameră. 
  
-Poruncă luminate prinț! 
  
-Aprinde luminile! îi porunci el, iar după aceea se aşeză în jilţul său. 
  
Sclavul începu a aprinde luminile în încăpere cu o mică torţă pe care o aprinse de la un mic opaiţ de veghe. Apoi Ponțiu Pilat îi făcu semn să iasă la uşă şi să rămână acolo. 
  
Rămas singur procuratorul se uită pe câteva documente puse în mare ordine pe masă. Realiză că până la revărsatul zorilor mai era ceva timp, poate două sau trei ceasuri, fiindcă la răsărit nu se zărea nici cea mai mică zare de lumină. 
  
Citi plictisit câteva scrisori de la Roma şi după un timp în care i se păru că ațipise puțin, i se păru că aude zgomote jos în atrium. Apoi cineva urcă foarte repede pe scări şi zgomotul se auzi tot mai tare pe coridor. În încăpere năvăli fără să mai bată la uşă centurionul Luculus Brassus care avea în mână o torţă aprinsă. 
  
Ponțiu Pilat se ridicase deja de pe jilț când acesta intră. Auzise desigur zgomotul sosirii acestuia însă se prefăcu a fi indiferent apoi se ridică în picioare și așteptă vestea care urma să vină stând nemișcat ca și cum ar fi urmat un ceremonial unde trebuia să aștepte în poziția de drepți. 
  
O bănuială îi încolţise însă în minte când auzise zgomotele încă din atrium iar acum când Luculus Brassus năvălise pur şi simplu în cabinetul său ştia că ceea ce nu dorise arhiereul Caiafa să se întâmple, se întâmplase deja. Își împreună așadar mâinile la spate și așteptă ca centurionul să vorbească. 
  
-A dispărut! A dispărut mărite procurator! spuse acesta cu o ultimă suflare iar apoi se porni să respire ca după un efort foarte mare. 
  
Ponțiu Pilat nu spuse nimic. Se ridică în picioare şi îşi împreună mâinile la piept, apoi se îndreptă spre fereastra cea mai apropiată şi privi dincolo de ea deşi mare lucru nu se putea vedea în întunericul de afară. Procuratorul se întoarse apoi către centurionul Brassus. 
  
-Cum a fost posibil? spuse procuratorul bătând din palme pentru ca sclavul nubian să intre. 
  
Centurionul însă făcu un semn cu mâna arătând că nu mai avea aer. Respira din greu în urma efortului ţinându-se cu o mână de piept iar cu cealaltă încerca să-și scoată catarama căștii galea. 
  
-Ajută-mă să mă îmbrac, spuse Ponțiu Pilat către sclavul nubian. 
  
Acesta îi aduse o lorica musculata de culoare neagră care avea pe piept doi grifoni de argint aflați față în față iar deasupra lor cele două monograme ale literei P una din ele fiind întoarsă ca în oglindă fiind identice cu cele de la centură. Sclavul îi puse apoi o altă centură la şold unde sabia scurtă gladius fu atârnată. Apoi urmă coiful cu pana de struţ şi mantia din lână roşie care fu prinsă de două ornamente de aur. 
  
-De ce n-au sunat cornurile? întrebă procuratorul aparent calm. 
  
-Fiindcă o parte din soldaţi sunt de negăsit, spuse Brassus care își mai revenise între timp. 
  
Cineva sună însă chiar atunci din corn în atriumul fortăreţei Antonia. Era semnalul ieşirii trupelor în caz de primejdie. 
  
În timp ce Ponțiu Pilat şi centurionul coborau scările, trupa se şi aşeza deja în formaţii ieşind din barăci. Torţele luminau acum pretutindeni în atriumul fortăreţei şi un zgomot de tropăituri şi sunet de arme, puse în alertă pe toţi. Ordinele centurionilor se auzeau acum peste tot. Când procuratorul Ponţiu Pilat coborî şi ultima treaptă trupa era deja aliniată şi nimeni nu mai mişca. Procuratorul nu spuse nimic ci trecu printre ei şi ieşi pe porţile fortăreţei Antonia flancat de şase legionari cu torţe aprinse în mâini. Trupa fu întoarsă împrejur către ieșirea din fortăreață. 
  
-Vexilație! Înainte - marș! 
  
Locul mormântului nu era foarte departe de fortăreaţa Antonia. Când Ponțiu Pilat ajunse acolo găsi focul din trepiedul aflat acolo încă mocnind pe sub cenușă şi legionarii care fuseseră de pază stând nemișcați în poziţie de drepţi în faţa intrării în mormânt. Procuratorul nu spuse nimic nimănui nici măcar nu-i privi pe cei aflați acolo ci făcu un semn cu mâna ca cel care ţinea torţa să intre în mormânt. Apoi intră şi el aplecându-se şi sprijinindu-se de marea piatră care fusese trasă din faţă intrării şi răsturnată. Păşi înăuntru şi privi către giulgiurile cu care fusese înfăşurat Iisus din Nazaret şi care erau aşezate pe piatra dreptunghiulară unde fusese aşezat acesta. 
  
O mahramă fină se afla acolo şi era împăturită la o parte. 
  
Ponțiu Pilat îşi scoase sabia gladius din teacă şi întoarse giulgiurile cu ea ca şi cum ar fi vrut să descopere ceva acolo. Nu era nimic însă de văzut. Nici mahrama împăturită nu prezenta un interes din parteaa sa. La lumina făcliilor văzu urmele de sânge pe giulgiu şi alte urme care păreau a fi cenuşii la culoare. Iar apoi nimic. Nici o urmă. Ieşiră din mormânt şi procuratorul privi piatra care fusese dată la o parte. Locul fu înţesat de torţe care luminau acum puternic. Procuratorul se aştepta să vadă ceva urme în jurul pietrei, sau unelte cu care se putea face pârghie, drugi de lemn sau altceva, ori alte urme lăsate de cei care forțaseră intrarea, însă nu văzu nimic din toate acestea. Îşi dădu seama că piatra necesita forţa a câtorva oameni pentru a fi dată la o parte. Trebuia deci să vadă urme de paşi pe acolo, însă iarba, vegetaţia pitică şi micii arbuşti din jurul locului nu indicau faptul că mai mulţi oameni se perindaseră pe acolo. Nici solul din faţa mormântului nu avea excavaţii care să fi arătat urme ale unor paşi care se opintiseră în efortul de a da piatra la o parte 
  
-Cum s-a întâmplat? întrebă dintr-o dată Ponțiu Pilat. 
  
-Mărite procurator, vorbi Luculus Brassus. Aceşti legionari pe care îi vedeţi au fost găsiţi dormind aici şi aici în aceste locuri. 
  
-Dar cornurile,...de ce nu au sunat alarma? 
  
-Pentru că au adormit şi ei mărite procurator. Abia de puţină vreme au fost găsiţi și ei dormind puţin mai încolo. 
  
-Mai jos se află celălalt cordon de soldaţi? întrebă Ponțiu Pilat. 
  
-Da mărite procurator. Încă se află la posturi câteva zeci de paşi mai jos, acolo unde se văd focurile încă fumegând. O parte dintre ei însă au adormit şi ei în cursul nopţii. Ceilalţi spun că nu au auzit nimic ci a fost o linişte deplină. Nici ostaşii lui Irod, conduşi de un anume Ahav Caleb n-au auzit şi n-au văzut nimic deoarece ar fi dat chiar ei alarma, ceea ce e foarte ciudat. Iar când am vrut să facem schimbarea gărzii i-am găsit pe cei din primul cerc aţipiţi şi cu armele alături. 
  
Când am ajuns la mormânt focurile mai ardeau totuşi şi a fost nevoie să-i zgâlţâim bine pe legionari ca să se trezească. Armele erau lângă ei iar piatra era dată la o parte de la mormânt. 
  
Ne-am uitat şi noi cu mare atenţie să vedem vre-o urmă însă n-am găsit nimic suspect. 
  
-Când s-a schimbat ultima gardă? întrebă Ponțiu Pilat. 
  
-La miezul nopţii mărite a fost adus schimbul care trebuia să stea până la ceasurile trei din noapte. Când a sosit schimbul celălalt s-a descoperit că mormântul fusese deschis și era gol! 
  
-Iar patrula care trebuia să cerceteze locurile din ceas în ceas ce s-a făcut cu ea? întrebă Ponțiu Pilat mai departe. 
  
-Mărite procurator, şi-au făcut rondul din ceas în ceas însă n-au văzut şi n-au auzit nimic. 
  
Au venit odată cu schimbul la ceasurile trei din noapte... 
  
Ponțiu Pilat nu mai spuse nimic. Pentru el dispariţia lui Iisus din Nazaret însemna nu numai un eşec. Însemna un fel de revanşă împotriva arhiereului Caiafa. Procuratorul aproape că se bucura de faptul că cineva, nu se ştia cum, furase corpul dreptului aceluia. Îşi imagină figura arhiereului când va fi aflat vestea. Bine’nţeles în cursul zilei, îşi închipui procuratorul, arhiereul avea să-şi facă apariţia la fortăreaţa Antonia pentru a cere explicaţii. Era sigur de asta. 
  
-Sună retragerea Luculus, spuse procuratorul. Să nu rămână picior de roman pe aici. 
  
Ce ne interesează pe noi disputele evreieşti! Probabil că fugarii care au furat corpul dreptului aceluia sunt acum departe de Ierusalim... Sau mai știi... poate pe aici mai pe aproape! 
  
-Mărite procurator, câţi oameni vom mai lăsa aici? întrebă centurionul. 
  
-Trupele vor merge în fortăreaţa Antonia, Luculus, n-ai auzit? Sunaţi retragerea. Înainte marş! spuse el arătând direcţia de mers cu sabia în mână. 
  
Ponțiu Pilat făcu un pas înainte. Prin aer se auzi dintr-o dată un şuierat lin. O săgeată cu vârful în flăcări căzu la picioarele lui Luculus Brassus undeva la dreapta procuratorului, la câţiva paşi. 
  
Brasus ridică săgeata de jos iar Ponțiu Pilat se apropie de el. 
  
-E o săgeată venită dinspre oamenii lui Ahav, spuse Brassus arătând săgeata. 
  
E în semn de insultă, n-au vrut să lovească pe nimeni. Probabil că se retrag fiindcă au aflat despre ce e vorba. Porunciți mărite procurator!„ 
  
Procuratorul făcu câţiva paşi printre legionarii care purtau torţe aprinse în mâini. 
  
-Lasă-i! spuse Ponțiu Pilat ridicându-și brațul, iar apoi făcu semn unui legionar care avea cornul petrecut pe după umăr. Lângă soldat se alăturară încă doi corniști. 
  
Cornurile începură să sune în plină noapte iar sunetul baritonal al acestora se auzi până departe în Ierusalim dar şi dincolo, la multe mile distanţă ca și cum ar fi dat de veste ceva foarte important. 
  
*** 
  
Sunetul cornurilor romane ajunse şi în încăperea unde ucenicii lui Iisus din Nazaret se culcaseră. 
  
-Ce-a fost asta? întrebă unul dintre ei ştiind bine că mai erau şi alţii care se treziseră sau nu dormeau. 
  
-E cornul roman, spuse un altul. Se sună retragerea, dar de ce, nu ştiu? mai spuse acesta. 
  
-Au întărit pază mare la mormântul învăţătorului, spuse cineva. 
  
-Bine, dar de ce se retrag, dacă se retrag? 
  
-Cine ştie ce mai pune la cale procuratorul Ponțiu Pilat? 
  
În încăperea alăturată nici una din femei nu mai dormea. 
  
-De ce oare se sună cornul în plină noapte? întrebă una dintre ele mai mult în şoaptă. 
  
-Romanii pun la cale ceva probabil, spuse Ioana femeia lui Huza. Se sună retragerea așa spun bărbații. 
  
-Doar nu vor fura trupul învăţătorului! spuse Maria din Magdala. 
  
Maica învăţătorului oftă la auzul vorbelor acelea. 
  
Una dintre femei o atinse pe întuneric pe Maria din Magdala. 
  
-Încetează, îi spuse aceasta în şoaptă. Vrei să o faci din nou să plângă? 
  
-Îmi cer iertare, spuse ea. Dar dacă îl vor fura pe învățător? 
  
-Ssst! 
  
-Nu vă faceţi griji pentru mine, rosti maica învăţătorului. Maria n-are nici o vină. 
  
Maria din Magdala nu tăcu însă. 
  
-Vom merge mâine la mormânt să ardem tămâîie, să ungem cu miruri trupul învăţătorului şi dacă nimeni din bărbaţi nu va voi să meargă, voi găsi eu pe cineva să ne prăvălească piatra de la intrare. 
  
-Nu cred că ne vor lăsa Maria, însă mergem şi noi cu tine nu-ţi fă griji îi răspunseră Salomeea şi Suzana apoi şi Ioana lui Huza şi Maria lui Cleopa. 
  
-Şi totuşi nu credeţi în ceea ce a spus El, spuse Maria maica învăţătorului. Aseară aveam cu toţii speranţe că va învia, precum a spus El. N-au trecut decât câteva ceasuri şi vorbim despre El ca despre un mort oarecare. Să mergem dar de dimineaţă şi să-i ungem trupul cu miruri. Credinţa în învierea Lui nu trebuie să ne-o pierdem căci tot ce a spus El este adevărat. Poate că nu l-am înțeles uneori chiar dacă este fiul meu...Dar tot ce a spus el a fost făcut. De aceea nutresc speranţa că el va învia. 
  
Celelalte femei tăcură şi liniştea se aşternu în încăpere. Până la ziuă mai erau câteva ceasuri şi toţi ardeau de nerăbdare să se lumineze. Nici femeile şi nici ucenicii nu mai dormeau. 
  
Sunetul cornului roman se auzi peste Ierusalim tot mai stins iar apoi tăcu. 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al noualea fragment-continuare. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1544, Anul V, 24 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!