Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1520 din 28 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al optulea fragment-continuare.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Omul care îl găzduise pe Simon zis şi Kifa, adică Petru, nu pierdu vremea când auzi despre cele întâmplate în pretoriu cu învățătorul Iisus din Nazaret în ziua de vineri paisprezece al lunii Nisan. Bărbatul își lăsă toate ale sale și plecă imediat într-acolo. Aflat într-o suburbie a marii cetăți, pierdu timp prețios până ajunse la baza dealului căpățânii când învățătorul era încă spânzurat pe lemnul crucii. Când totul se sfârşi omul încercă să se apropie de cele câteva femei şi cei câţiva bărbaţi care mai rămăseseră acolo. Se apropie de micul grup şi vorbi cu unul dintre legionarii aflaţi acolo pentru a putea ajunge la ei. Acesta îi făcu însă semn să stea la distanţă. Privind către cei adunați acolo el îl recunoscu pe Iosif din Arimateea fiindcă acesta îi comanda periodic curele şi hamuri. Îl ştia şi de ucenic într-ascuns al învățătorului Iisus şi de aceea când îl văzu pe acesta îndepărtându-se de grupul în care se afla, se luă după el. 
  
-Stăpâne Iosif, stăpâne Iosif! îl făcu el atent venind din spatele lui. 
  
Acesta se întoarse către el. 
  
-Nu am timp de tine acum, trebuie să ajung foarte repede la procuratorul Ponțiu Pilat! 
  
Omul însă insistă să-i spună totuşi despre ce era vorba. 
  
-Este vorba de Kifa...spuse el. 
  
Iosif îşi dădu seama că omul îi spunea totuşi ceva important deci îi făcu semn cu mâna să se alăture lui. 
  
-E la tine acasă?! 
  
-Da, şi nu cred că ştie nimeni de asta. E însă într-o stare foarte proastă. Se tânguie, vorbeşte cuvinte de neînţeles și izbucnește în lacrimi, apoi după un timp se piteşte într-un colţ al odăii şi nu mai spune nimic. Şi după un timp iarăşi începe și pare să nu priceapă nimic dacă îi vorbeşti. Te priveşte lung și nedumerit iar apoi îşi vede de gîndurile lui fără să-ți mai dea importanță! Sper însă ca până la urmă să-şi revină... 
  
-Dacă îşi revine spune-i să vină sau să-l aduci chiar tu la foişorul cinei. Atât să-i spui și el va ști unde să vină, asta dacă va înțelege... Acolo îl vor aştepta și ceilalţi ucenici. Iar acum mergi acasă, și nu vorbi nimic cu nimeni! Eu merg acum la Ponțiu Pilat şi trebuie să-l iau şi pe Nicodim cu mine. Şi încă ceva prietene... Fii cu ochii peste tot căci prigonirea nu s-a terminat. Şi ai răbdare cu Simon. 
  
Iosif îi făcu semn cu mâna în semn de rămas bun şi începu să coboare pe potecă. 
  
Omul rămase singur şi vru să se întoarcă către micul grup, însă unul din legionarii aflaţi de pază îl alungă agitând un bici. Mai zăbovi însă pe acolo privind de la distanţă locul unde Învăţătorul îşi dăduse ultima suflare. 
  
Întors acasă târziu, el îl găsi pe Petru stând pe o bancă joasă. Îşi ţinea capul în mâini iar faţa nu i se vedea. Omul înaintă în mijlocul micii odăi şi se aşeză lângă el. Dintr-o dată îşi făcură apariţia doi copii nu mai mari de cinci - şase ani. Erau copii curelarului care intrară cu zgomot în odăiţa din spatele casei. Petru își ridică dintr-o dată capul şi rămase foarte surprins când îi văzu pe cei doi copii. Apoi îşi făcu apariţia şi soţia curelarului în pragul odăii. Copii însă se năpustiră în baţele tatălui lor şi se aşezară pe genunchii lui. 
  
-V-am spus că n-aveţi ce căuta aici! spuse femeia către cei doi copii. 
  
-Lasă-i acum femeie, spuse tatăl lor. Îi voi aduce chiar eu imediat. Dar lasă-i puțin aici. 
  
-Cum se mai simte Simon? întrebă ea. 
  
-E la fel cum îl ştii...cu mintea rătăcită! 
  
Femeia oftă iar apoi ieşi din încăpere. 
  
Unul din cei doi copii ajunse pe genunchii lui Petru, care îl luă încet în braţe. 
  
Privindu-l, gazda sa îşi dădu seama că oaspetele său şi-a revenit puţin fiindcă înţelegea asta din privirea şi comportamentul lui. 
  
-,,Lăsaţi copii să vină la mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”, spuse ucenicul cu voce stinsă. 
  
Omul nu spuse nimic ci doar îl privi cu luare aminte pe Petru. 
  
-Acum îmi aduc aminte cuvintele Lui fiindcă nu le-am înţeles atunci, deşi El a insistat să pricepem că dacă nu vom deveni ca aceşti copii nu vom putea intra în împărăţia cerurilor. 
  
De aceea bunul meu prieten... Iată! copii te tratează cu afecţiune fără să întrebe cine, ce sau cum eşti! Noi suntem obişnuiţi să privim oamenii, să le analizăm gesturile, cuvintele, comportamentul iar apoi să ne potrivim comportamentul nostru faţă de aceştia. Dacă considerăm că sunt mai prejos de noi ca gândire, ca avere ori ca înfăţişare, ne semeţim şi le răspundem semenilor noştri cu aroganţă, sau dacă nu, cu o politicoasă şi rece superioritate. Dacă însă semenii noştri ne sunt superiori ca rang, ca avere, sau ca orice altceva, ori ne slugărnicim faţă de dânşii ca să le obţinem favorul, ori îi urâm în inima noastră, făcându-le însă pe plac din teamă şi respect. Şi dacă îi întâlnim pe cale, le facem plecăciuni şi le dăm bineţe, dar după ce s-au îndepărtat de noi gândim despre ei doar vorbe de ocară. Asta este însă făţărnicie! Aceşti copii însă nu te întreabă nimic şi nu gândesc nimic rău despre tine. Doar ţi se aşează în braţe şi sunt fericiţi. Şi la rândul lor radiază fericirea în jurul lor. Aşa a făcut şi Domnul când i-a primit în braţele lui pe aceşti micuţi, iar noi nepricepuţii credeam că aceştia nu-i dau pace şi îl sâcâie şi căutam să-i îndepărtăm de la faţa lui. 
  
Simon zis şi Petru tăcu, şi o expresie tristă îi inundă chipul. 
  
Omul de lângă el radia însă de fericire la auzul acestor cuvinte bucurându-se de faptul că Simon gândea şi vorbea inteligibil şi de aceea îşi strigă imediat soţia, să se bucure şi ea împreună cu el. 
  
*** 
  
Se făcuse seară când Petru şi gazda lui mergeau încet pe străzile din Ierusalim purtând pe umeri câteva perechi de hamuri. O patrulă romană îi opri şi îi lumină cu un felinar. Omul însă păru să nu se teamă nicidecum şi aceasta fiindcă avea o acoperire foarte bună. 
  
-Ce căutaţi pe-aici? îi întrebă ofiţerul într-o ebraică aproximativă. Ori sunteţi cumva ucenici ai nazarineanului? 
  
-Suntem nişte bieţi slujitori ai Domnului, spuse curelarul. Acum însă ducem aceste hamuri la fortăreaţa Antonia iar ăsta este contractul, mai spuse omul scoţând o bucată de pergament pe care o arătă ofiţerului. 
  
-Nu sunteţi iudei? 
  
-Ba da, iudei suntem, spuse din nou curelarul. 
  
Petru privea scena cu ochi mari, dilatați. 
  
Centurionul îl privi pe ucenic însă nu-i dădu prea mare atenție. 
  
-Şi nu e Pesah? De ce nu vă ţineţi sărbătoarea? spuse el. Câţi paşi aveţi voie să faceţi în sabat? 
  
-Toți pașii legionarule! Nici unul în plus! Iar sărbătoarea mea cea mai mare, e atunci când îmi iau banul, romanule! spuse curelarul îngustându-şi privirea drept în ochii celui care întrebase. 
  
Ofiţerul ridică felinarul pentru a zări mai bine chipul celor doi. 
  
-Când îmi zornăie prin pungă monedele, atunci e cea mai mare sărbătoare, romanule! 
  
-Mda! spuse ofiţerul. Aici îţi cam dau dreptate. Dar ce vi se pare? Nu puteaţi merge de dimineaţă să duceți hamurile? 
  
-Este târziu însă denarii se fac în timp romanule iar timpul trece foarte repede. Mâine avem alte îndatoriri. De altfel mergem să dăm cezarului cele ale cezarului, replică omul ridicând perechea de hamuri din mâinile sale. Carele de luptă așteaptă aceste chingi ca pe aur... 
  
Ofiţerul ridică din nou felinarul şi văzu pe pergament pecetea cu vulturul Romei. Citi puţin din înscrisul aflat acolo şi îşi dădu seama că omul din faţa lui spunea adevărul. 
  
-Mergeţi! spuse acesta şi curând după aceea cei câţiva soldaţi se îndepărtară. 
  
Puțin mai tîrziu cei doi schimbară direcția către acel Cenaculum al ultimei cine, unde ajunseră după puțin timp. Ciocăni la ușa casei și din interior se auzi o voce. 
  
-Cine ești și ce vrei? 
  
-Vin să vă aduc ceva de mâncare, stăpâne. Cinci pâini și doi pești. 
  
Ușa se deschise și Petru intră înăuntru. Apoi curelarul își luă hamurile și fără să mai spună nimic luă drumul către fortăreața Antonia. 
  
Acolo în Cenaculum îi întâlni Simon pe aproape toţi ucenicii. Acolo erau şi Maria, maica învăţătorului şi celelate femei. Petru apucă mâna Mariei şi se aşeză în genunchi. 
  
-Iertare preabună Marie! 
  
-Nu îţi găsesc nici o vină Simon, spuse Maria, Domnul fie cu tine! 
  
-Dar sunt vinovat Maria! L-am părăsit pe învăţătorul meu și l-am trădat! Ah! Rabuni! 
  
Maria nu-i răspunse însă îi zâmbi cu bunătate şi îl mângâie pe frunte cu cealalată mână iar apoi îi făcu semn să se ridice. 
  
Acolo era şi Iosif din Arimateea. După ce se îmbrăţişară se aşezară cu toţii care pe unde apucară. 
  
Nimeni nu spuse nimic şi rămaseră aşa o bună bucată de vreme, timp în care un om de încredere al proprietarului casei sosi cu un braţ de vreascuri şi fără să le spună nimic, ci doar 
  
înclinându-se uşor către toţi, merse către locul unde ardea focul şi îngrămădi câteva lemne în sobă, deoarece afară se părea că vremea va fi mai rece. Apoi omul le dădu tuturor bună seara şi ieşi. 
  
Apoi cineva întrebă dacă se știa ceva de Toma şi de Iacov şi constatară că nimeni nu avea vre-o veste despre ei în afară de Petru care auzise de la cel care îl ţinuse în gazdă că Iacov ar fi fost ascuns prin surpăturile de pământ de la baza colinelor din vecinătatea Ierusalimului. Petru le spuse că omul care îl ţinuse în gazdă aproape că aflase cam pe unde stă ascuns Iacov şi că avea să-l caute şi în următoarele zile, având speranța că acesta va fi găsit. 
  
-Vreau să vă cer iertare tuturor, spuse dintr-o dată Petru. 
  
Toţi cei de faţă îşi plecară ochii sau îşi întoarseră capetele. 
  
-Pentru că mi-a fost frică, continuă ucenicul. Pentru că n-am rămas cu voi. Pentru că m-am îndoit în inima mea. Iertaţi-mă prietenilor! 
  
-Nici noi n-am fost mai plini de curaj, spuseră rând pe rând ceilalţi ucenici cu tristeţe în glas. 
  
-Nu e vorba de voi prieteni! E vorba de mine! Dacă eu n-aş fi fugit în acea noapte poate că nici voi n-aţi fi fugit! 
  
-Oricum n-ai fi schimbat nimic, spuse Iosif din Arimateea. Hotărâseră în Sinedriu să facă în aşa fel încât să-l ucidă! Chiar Pilat, a încercat să-l scape. Procuratorul chiar credea că îl va salva pe învățătorul Iisus punând poporul să aleagă între cei doi, însă oamenii arhiereului au asmuţit pe toţi scandând numele lui Baraba. Pilat s-a mirat de faptul că poporul a ales pe un criminal dovedit, ca să-l facă scăpat. 
  
-Şi acum ce vom face? spuse cineva. 
  
Tăcură cu toţii neştiind ce să răspundă. Andrei, fratele lui Simon se gândi însă să dea un răspuns şi se ridică pentru a vorbi. 
  
-Suntem o ceată. Trebuie să rămânem împreună! zise el. 
  
-Arhiereul Caiafa şi oamenii lui din Sinedriu ne vor căuta, spuse cineva. 
  
-Venind încoace am fost opriţi de o patrulă romană, spuse Petru. Numai isteţimea omului la care am stat a făcut ca aceştia să ne lase să trecem. Ne-au întrebat dacă nu cumva suntem adepţi ai domnului nostru Iisus! 
  
-Vom aştepta, vom aştepta, spuseră ucenicii. Ce putem face? 
  
Tăcură din nou, însă toţi voiau de fapt să vorbească despre ceea ce îi frământa. 
  
Era o oră târzie şi după ce mai vorbiră puţin hotărâră că trebuie să doarmă puţin. Lăsară doar un opaiţ de veghe şi fiecare se ghemui direct pe podea după ce îşi aşezase ca aşternut îmbrăcămintea. Femeile plecară şi ele într-o încăpere alăturată. Se făcu linişte, fiecare gândindu-se la cele întâmplate şi de aceea nimeni nu avea de fapt somn. Într-un târziu în liniştea deplină se făcu auzită o voce. 
  
-Şi totuşi, El ne-a spus că a treia zi v-a învia din morţi! 
  
La auzul acestor cuvinte chiar şi cei care încercaseră să doarmă câtuși de puţin făcură ochii mari şi se răsuciră pe podea în direcţia de unde se auzise glasul. Poate că fusese Matei, sau Bartolomeu, ori Filip, poate era Iuda cel care spusese acele cuvinte. Sau Ioan sau Simon Canaanitul ori altul dintre ei. Poate fusese Andrei sau Petru. Dar ce mai conta. Cel care spusese aceasta îi trezise pe toţi prin cuvintele sale, pe care și ei le știau de fapt. 
  
-Ştim asta! spuseră mai mulţi dintre ei cu puţină nădejde în glas. Aşa a spus El! 
  
Cineva aprinse din nou candelele şi lămpile de ulei şi toţi se ridicară în capul oaselor pentru a vorbi. 
  
-I-a înviat pe Lazăr, pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, spuseră câţiva pe rând. 
  
-Şi poate va mai face o minune cu sine însuşi! 
  
-,,Să se dea jos de pe cruce dacă este Mesia”! aşa strigau oamenii arhiereului Caiafa, amintiţi-vă! 
  
-Ce minune să le arate El fraților unor ucigaşi? interveni cineva dintre ei. 
  
-Fraţilor nu trebuie să-i judecăm, spuse Andrei cu dojană în glas. Să lăsăm acestea... 
  
-,,Să se dea jos de pe cruce”...! Ce ispită teribilă e ascunsă în această cerere! 
  
-Eu unul cred că învățătorul și Domnul nostru se va ţine de cuvânt, spuse cineva și întorcându-se toți către cel ce vorbise văzură că Ioan era acesta. 
  
-După toate suferinţele îndurate? spuse un altul. Gândiţi-vă că nici Lazăr, nici fiul văduvei din Nain, nici fiica lui Iair n-au fost împunşi cu suliţa în coastă, prieteni... 
  
-Ce vrei să spui ? întrebă Petru. 
  
-Vreau să spun că aceştia toţi au murit dintr-o boală sau dintr-un ghimpe al morţii fraților. 
  
Trupurile lor au rămas însă intacte. Fiica lui Iair de pildă. Părea că doarme. Pe când... învăţătorul nostru a fost lovit cu biciul de sute de ori. I-au bătut piroane în mâini şi picioare iar centurionul 
  
roman i-a împuns coasta cu sulița sa și toți am văzut vârful ei înroșit de sângele învățătorului... 
  
-Adică vrei să spui că Lazăr şi ceilalţi n-ar fi fost destul de morţi pentru că nu aveau răni? 
  
-Oh! nu, desigur. Vreau să spun că i-a fost poate mai uşor să-i aducă pe aceştia la viaţă! Însă cineva care a fost răstignit, bătut, şi împuns şi cu suliţa... 
  
-Am văzut cu toţii când l-a scos pe Lazăr din mormânt, spuse Andrei. Maria şi Martha spuneau că trecuseră patru zile şi că mirosul era insuportabil, știți și voi asta. Ce dovadă mai bună vreţi că acesta era mort de-a binelea?! 
  
-Pe mine mă înspăimântă altceva, spuse Ioan, şi anume ceea ce a spus El pe cruce : 
  
,, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!?” 
  
-Într-adevăr, spuse Levi Matei. E cutremurător! Ce o fi vrut să spună învăţătorul prin aceste cuvinte înfiorătoare? 
  
-Dar de ce să fi spus oare lucrul acesta? întrebă tânărul Ioan. Se aştepta ca Tatăl din cer să îl ajute în vre-un fel? 
  
Printre ucenici se produse rumoare. 
  
-Oh! amintiţi-vă, spuse Matei ridicându-şi vocea, când spunea că vom merge la Ierusalim, dar Fiul Omului va fi dat oamenilor spre batjocură şi îl vor bate şi îl vor răstigni... 
  
-Şi a treia zi v-a învia! spuse cineva pe un ton trist. 
  
-Se aştepta sau nu se aştepta totuşi să-l ajute Tatăl din ceruri? 
  
-Dar oare noi nu l-am părăsit? E-adevărat, din frică şi laşitate! 
  
-De ce să-l fi părăsit Tatăl din ceruri? 
  
-Cine ştie prieteni? E o taină! Suferinţa a îndurat-o singur şi poate că acesta a şi fost preţul, ca să nu spună cineva după aceea că a fost susținut sau încurajat în clipa morții sale! 
  
-Despre ce preţ vorbeşti? întrebară câţiva, însă cel care vorbise nu ştiu să răspundă şi ridică din umeri. 
  
-Am spus şi eu aşa...ce mi-a venit în minte! 
  
-Dar Cel Prea Înalt ar fi putut trimite o legiune de îngeri şi l-ar fi eliberat, nu credeţi asta?! 
  
-Şi numai un înger era de-ajuns! spuseră câţiva într-un glas. 
  
-Atunci...poate nu înţelegem pe deplin cât de mare a fost lucrarea lui! spuse Andrei. 
  
-Şi-atunci...oştirea cerească a fost acolo?...pe Golgota?! Așa credeți? 
  
-Era acolo fără îndoială, spuse Iosif din Arimateea. Un semn, o vorbuliţă a învățătorului şi îngerii Domnului i-ar fi făcut una cu pământul pe chinuitori! 
  
-Oare aşa? 
  
-Dar n-a făcut-o! El a rămas singur cu chinurile şi agonia morţii. Şi mai ales cu singurătatea ei! Și poate că așa trebuia să fie. 
  
Tăcură din nou, fiecare gândindu-se la acele momente înfricoşătoare. În foişor însă plutea o nelinişte. 
  
-Sunt tulburat, spuse unul din ucenici. 
  
-La fel şi eu, îi răspunse un altul. 
  
-Şi noi! 
  
-S-o spunem pe cea dreaptă! zise dintr-o dată Andrei. Neliniştea noastră e legată de spusele învăţătorului. Ne ferim să vorbim despre acest lucru fiindcă suntem fără speranță. S-o spunem cu curaj. El a spus că va învia a treia zi! Vă amintiţi cu toţii nu-i aşa? 
  
-Aşa e! răspunseră cu toţii. 
  
-Deci noi ce păreri avem? Va învia sau nu va învia? Ce spuneți? Ce spuneți fiecare? 
  
-E foarte greu de spus, spuse unul dintre ei, iar câţiva dădură din cap aprobator. 
  
Se lăsă linişte între ei şi parcă nimeni nu mai mişca. Trecu astfel un timp, fiecare gândindu-se la cele spuse mai înainte de Andrei. 
  
-Staţi puţin, spuse Petru ridicându-se din locul în care stătea. Ne-a minţit el vre-o dată? Măcar o singură dată, preaiubiților! 
  
Se priveau unii pe alţii vociferând, însă scepticia li se putea citi pe chip. 
  
-Desigur, spuse din nou Petru, e foarte greu de acceptat ideea că va învia. E adevărat că i-am văzut pe Lazăr şi pe ceilalţi ridicaţi din moarte, însă e greu de spus că El va învia! 
  
Nici acum nu răspunse nimeni iar Petru îi privi pe rând cerşindu-le parcă părerea însă ucenicii aşteptau pur şi simplu ca cineva să mai spună ceva, deci întorceau capul în altă parte când acesta trecea prin faţa lor. 
  
-Deci, ce părere aveţi? întrebă el. Cumva că este foarte greu de acceptat acest lucru, nu-i aşa?! 
  
Simon zis şi Petru se întorcea acum la fiecare în parte aşteptând un răspuns, şi pe măsură ce trecea prin faţa fiecăruia, acela dădea aprobator din cap. La urmă Petru se opri în mijlocul lor şi realiză că acolo stătuse Iisus la ultima cină când le împărțise pâinea și vinul. 
  
-Şi totuşi, continuă Petru. Faptul că toţi am spus că e foarte greu de acceptat ca Domnul nostru să învie din morţi, înseamnă de fapt că sunt şanse foarte foarte mici ca el să învieze, dar despre un mort, spunem nu că e foarte greu ca acesta să revină la viaţă, ci că e imposibil! Mai avem deci o speranţă fraților iar acela este cuvântul învățătorului! E singurul lucru pe care ne mai putem bizui. 
  
-Și dacă nu va învia, noi ce vom face? Vom pleca cu toții la casele noastre? dădu răspuns unul dintre ei. 
  
Ceilalți îl priviră încruntați de o așa perspectivă. 
  
-Să nu mă înțelegeți greșit prietenilor, spuse acesta. Doar am spus. 
  
Nimeni nu spuse nimic. Stăteau acum și se priveau unii pe alții. În încăpere se auzea când și când câte un oftat. Doar Petru îi privea cerându-le parcă un răspuns. 
  
-Oh! da! spuse unul din ucenici dintr-o dată. Amintiţi-vă pilda grăuntelui de muştar! 
  
Ce a zis El? Cu ce vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom asemăna? 
  
Cu un grăunte de muştar, care este cea mai mică decât toate seminţele pământului şi care după ce a fost semănată în pământ, creşte şi se face mai mare decât toate ierburile şi face ramuri mari încât toate păsările cerului pot locui la umbra lui! Poate că aşa e şi cu fărâma de credinţă care a mai rămas în noi. Ea va rodi în sufletele noastre şi credinţa va spori în noi înşine precum copacul cel mare. Şi pilda bobului de grâu căzut în pământ care dacă nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce multă roadă. 
  
-Deci cât de mică ar fi speranța nu trebuie s-o pierdem? 
  
-Ca bobul de muștar...Da! 
  
-Şi chiar dacă nu va învia cu trupul fraţilor, cuvintele Lui vor rămâne pururi în inima noastră! 
  
-Şi încă ceva, mai spuse Andrei. Ce a spus învățătorul despre Simon, vă amintiţi? 
  
-Ne amintim, ne amintim! spuseră toți. 
  
-,,Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. 
  
Când îşi auzi numele, Petru rămase nemişcat şi privindu-l, toţi văzură pe chipul său o mare uimire, însă şi el îşi amintea că asta spuse învăţătorul. 
  
-,,Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor!” adăugă unul dintre dânşii. 
  
Nimeni nu mai spuse nimic şi o tăcere adâncă se lăsă între ei. 
  
-Petru! exclamă Andrei privind către el. 
  
-Petru! Kifa! Petru! spuseră atunci cu toţii. Numele tău ţi-a fost dat chiar de învăţătorul! 
  
-Petru! exclamară şi femeile care pe nesimţite veniseră din camera alăturată şi stăteau toate adunate la ieşirea unui mic hol care dădea spre camera unde se aflau ucenicii. 
  
Era mult trecut de miezul nopţii când se hotărâseră totuşi că trebuiau să mai şi doarmă puţin. 
  
-Dar dacă El va învia, asta înseamnă că moartea de fapt nu există! se auzi o voce pe întuneric. 
  
*** 
  
Hasim Rekemitul îl avea pe Baraba la degetul mic și acum avea ocazia să se răzbune în voie dacă ar fi dorit. Îl putea ucide plătind câţiva din oamenii săi sau îl putea preda procuratorului Ponțiu Pilat care dacă ar fi aflat fără îndoială că ar fi trimis legionarii să-l aresteze, probabil fără nici un motiv. Procuratorul putea însă, dacă ar fi dorit aceasta, să trimită pe cineva să-l ucidă, fără prea multe vorbe, odată ce ar fi aflat unde stătea ascuns tâlharul. Negustorul ştia însă că procuratorul ar fi dorit ca el să fie adus viu în faţa sa. Hasim din Rekem era totuși nehotărât de ceea ce vroia să facă în legătură cu soarta tâlharului, iar discuția avută cu fariseul Boriel, fiul binefăcătorului său îi schimbase planul. Când fariseul îi ceruse părerea el răspunsese că nu era sigur de ceea ce dorea să facă. Boriel însă îi făcu cunoscut care fusese dorinţa tatălui său în legătură cu Baraba şi aurul său. Iar dorinţa lui fusese ca aurul sub formă de monede să fie înapoiat lui Baraba. 
  
Mai mult, dorinţa fariseului transmisă fiului său lua în considerare ca Baraba să fie ajutat în caz că s-ar fi aflat în primejdie. Iar acum, după ce Baraba deja anunţase că îşi doreşte aurul înapoi, fariseul Boriel trebuia așadar să aducă aurul într-un anume loc, la trei zile după ce acesta îşi făcea cunoscută dorinţa. Asta fusese înţelegerea. Iar el, Hasim Rekemitul ştia acum toate acestea. Boriel îi spusese să facă ce îi dicta conştiinţa, el însă, trebuia să se ţină de cuvânt după cum îi spusese tatăl său, deci avea să ducă averea tâlharului conform înţelegerii şi apoi să-l facă scăpat dincolo de zidurile Ierusalimului. Aurul pe care însă dorea Boriel să-l înapoieze lui Baraba era de fapt aurul său, gândea Hasim, averea sa schimbată în bani după ce fusese jefuit în apropiere de Gaza cu mai mulți ani în urmă. Putea deci să-l urmărească pe Boriel şi să organizeze o ambuscadă după ce acesta ar fi predat aurul lui Baraba, asta ca să nu-l jefuiască pe fiul bătrânului fariseu. Şi totuşi, înainte de a pleca de la casa lui Boriel, Hasim îi spusese acestuia că nu doreşte aurul lui Baraba şi că doreşte de fapt să-l ajute. Hotărându-se de ceea ce dorea să facă, Hasim plănui o întâlnire între el și tâlhar iar acum îl și aştepta pe Baraba într-o mică odaie a unei case de găzduire al cărei propietar era un apropiat al fariseului Boriel. Hasim reuşi deci să-l scoată pe Baraba din ascunzătoare trimiţând unul din oamenii lui de încredere la casa Hoys ben Nabat. 
  
Aflat acolo, omul negustorului scoase din veşminte un mic arc şi slobozi o săgeată în oblonul de lemn. Baraba ieşi la fereastră şi-l văzu pe omul lui Hasim făcându-i un semn discret cu un mic felinar pe care îl stinse imediat după aceea. Baraba dădu oblonul la o parte şi la adăpostul întunericului care aproape că se lăsase, ieşi pe fereastră şi coborî pe o prăjină de lemn pe care doi oameni o aşezaseră cu câteva clipe înainte pe perete. Imediat ce coborî, cei doi luară prăjina şi dispărură în noapte. Baraba privi în toate direcţiile prin întuneric căutând să desluşească ceva, după care înaintă încet şi observă că lângă el îşi făcură apariţia doi bărbaţi care mergeau în urma lui. Tânărul care mergea înainte sa se opri şi îi spuse în elină: 
  
-Atenţie! Patrulele romane au împânzit oraşul, dar fii fără teamă. Ia această haină scumpă şi 
  
îmbrac-o. E a stăpânului meu. Pune aceste inele scumpe pe degete. Pune şi această tocă pe cap. Iată şi o pereche de încălţări scumpe din piele de antilopă. Te numeşti Hasim Rekemitul şi eşti stăpânul meu. Eşti negustor şi mergi acasă la fariseul Boriel fiul bătrânului Boriel unde ai de încheiat o afacere urgentă. Dacă patrula nu-ţi dă pace arăţi inelul acela. 
  
Baraba privi inelul la lumina plăpândă a felinarului şi văzu încrustată aquila romană. 
  
-Patrulele îţi vor da voie să treci, mai spuse tânărul. Şi acum să mergem! 
  
Trecură la o întretăiere de drumuri. Se întâlniră cu alte grupuri de oameni iar tânărul aflat înainte cu felinarul în mână anunţa din timp cu voce puternică. 
  
-Faceţi loc pentru negustorul Hasim din Rekem! Faceţi loc pentru negustorul Hasim din Rekem! 
  
Micile grupuri de oameni se dădură la o parte pentru ca micul convoi să poată trece. 
  
Curând ajunseră acolo unde se afla Hasim, care îi aștepta în odaia întunecată. Baraba intră şi se aşeză pe scaunul liber din faţa bărbatului care îl aştepta. Nu spuse nimic ci doar îl privi pe omul aflat în faţa sa la lumina slabă a lămpii aflate acolo. Cineva îi luă haina scumpă pe care cel venit o dezbrăcă. 
  
Oamenii lui Hasim se postară de jur împrejurul lor. 
  
-Cu ăştia ce faci? spuse Baraba cu neîncredere arătând spre cei câţiva bărbaţi. 
  
-Sunt oamenii mei, replică Hasim. Şi sunt de încredere. 
  
-Să trecem la treburile noastre atunci. Cum te numeşti? 
  
-Hasim din Rekem. Sunt negustor. 
  
-Eşti de încredere? 
  
-Dacă nu eram de încredere acum erai înapoi în temniţele procuratorului Ponțiu Pilat, nu crezi? 
  
La auzul acestor cuvinte Baraba se gândi cu groază la timpul petrecut în spatele gratiilor, avea însă o perfectă stăpânire de sine şi nu schiţă nici un gest. 
  
-Am fost o dată în Rekem, spuse el pe un ton calm. Deşi e foarte departe. 
  
-Cu ce ocazie?! 
  
-Cu ocazia unor afaceri. Cu fariseul Boriel ce s-a întâmplat? 
  
-Bătrânul Boriel mi-a încredinţat mie treaba asta. Fiul său nu e implicat în nici un fel în această poveste. 
  
Eu sunt executorul testamentar al bătrânului. 
  
-Şi ,,inima” mea, unde este? spuse Baraba cu sclipiri ciudate în ochi. 
  
-La loc sigur în custodia mea, spuse Hasim. 
  
Baraba observase un licăr în ochii negustorului din Rekem. Intuiția sa nu-l înșelase niciodată. 
  
-De ce mă priveşti cu mirare Hasim din Rekem? Am observat că ai tresărit când am vorbit de aur. Cumva...din cauza ,,inimii” mele de aur? 
  
-Poate că da! 
  
-Hm! Recunosc...aurul este pentru mine... delir. Iar acum că mi-a venit ,,inima” la loc delirul e şi mai mare!spuse Baraba râzâd scurt și înfundat. 
  
-Nu mă miră, pentru un fost tâlhar, răspunse Hasim. 
  
Baraba făcu un gest de abandon cu mâna. 
  
-Cum vom face deci? întrebă el cu voce scăzută. 
  
-Iată cum! spuse negustorul. Îţi vom aduce banii într-o amforă pe un suport de lemn dintr-acela care se leagă pe spate cu chingi. Înăuntru va fi ceară iar monedele nu vor zornăi. Numai că ştii...aurul e foarte greu. Noi ţi-l vom aduce aici şi de aici îl vei lua tu mai departe fiindcă e al tău şi numai al tău! 
  
-Nu sunt de acord, spuse Baraba încruntându-și privirea. Treceţi-l dincolo de ziduri de unde îl voi lua eu. 
  
-Nu se poate acest lucru, răspunse Hasim. 
  
-Cum? spuse Baraba ridicându-se din scaun. 
  
Hasim îi vorbi însă imediat pe un ton tăios. 
  
-Înţelegerea pe care ai făcut-o a fost ca îndată ce vei da de știre, bătrânul Boriel îţi va aduce banii peste trei zile, îţi va înmâna suma şi te va ajuta să treci dincolo de ziduri unde te va aştepta un om cu trei cai pregătiţi. Pe unul din ei vei avea hrană şi apă. Pe altul îţi vei pune comoara. Iar pe altul vei călări tu. Iar acum stai jos, mai spuse negustorul. 
  
-Nu așa a fost înţelegerea, spuse Baraba cu supărare şi revoltă în glas. 
  
-Nimeni nu riscă să scoată asemenea comoară pe porţi omule! îi răspunse Hasim ridicând și el tonul. Soldaţii procuratorului Ponțiu Pilat sunt foarte suspicioşi în zilele acestea şi nu-s deloc începători. Sunt mai isteţi decât crezi. Iar dacă te vor prinde ştii ce te aşteaptă! Ai avut însă un mare noroc în momentul în care ai dat peste bătrânul fariseu. De aceea, și numai de aceea, te vom ajuta să treci dincolo de ziduri. Pe sub Ierusalim sunt nişte vâne de apă ca niște râuri şi nişte tuneluri săpate. Mă voi duce şi îţi voi plăti dreptul de a trece pe acolo. Dar vei trece doar tu şi comoara ta. Cineva îţi va explica traseul și pericolele care pândesc în adânc. 
  
-Şi dacă mă aşteaptă vre-o patrulă romană pe-acolo? Sau dacă e vre-o capcană întinsă mie? 
  
-În cel mai probabil caz, dincolo de ziduri, când ieşi la lumină! Vei pleca însă la adăpostul nopţii iar dincolo de ziduri te vor aştepta oamenii noştri într-un anume loc. În tunel sunt amenajate podeţe improvizate peste şuvoaiele de apă dar va trebui să te bagi şi în apă la un moment dat. Apoi trebuie să te caţeri uneori pe stâncă, uneori pe pământ clisos, udat de apă. Vei avea însă frânghii puse dinainte de cei care cunosc drumul subteran. Cel mai periculos loc este însă o vâltoare care trebuie străbătută la loc mai larg. Atenţie însă. Apa curge cu rapiditate şi se strecoară cu forţă pe sub un prag aplecat şi dispare apoi în jos prăvălindu-se cine ştie unde. 
  
-Astea de unde le ştii? întrebă Baraba bănuitor. Dacă mă uit bine nu eşti omul care să se strecoare prin cine ştie ce unghere ale pământului... 
  
-Veştile le am de la un om care a fost acolo Baraba şi am plătit o sumă importantă de bani ca să aflu acest lucru, şi pe care romanii nu-l ştiu. Ei ştiu doar de vechiul tunel al lui Ezechia. 
  
Baraba nu mai spuse nimic ci se încruntă doar. Ca un tâlhar ce era, acesta nu ştia dacă sa aibă sau nu încredere în omul din faţa sa. Totuşi îşi spuse în sine că dacă Hasim ar fi dorit să-l piardă, ar fi putut să o facă şi până atunci. 
  
-Te cunosc de undeva? întrebă din nou Baraba privind-l cu atenţie pe Hasim. 
  
Negustorul observase că Baraba îşi strecurase încet mâna pe sub mâneca straielor sale. 
  
,,Probabil că acolo are un pumnal cu care poate lovi fulgerător”, gândi Hasim. 
  
-Spui că eşti negustor.., spuse din nou Baraba. 
  
-Negustor am fost întotdeauna, răspunse calm Hasim. 
  
-Şi mi-ai căzut vre-o dată în plasă, tu sau caravanele tale? Negustorule... 
  
Hasim se ridică de pe scaunul său dintr-o dată, enervat, însă Baraba nu reacţionă. Bănuia acum cu cine avea de a face și gândi într-o clipă că picase într-o capcană abil întinsă. 
  
Din experienţă ştia că cei trei bărbaţi aflaţi foarte aproape de el l-ar fi ucis fără milă dacă ar fi încercat ceva. El ar fi putut lovi doar pe unul, poate chiar pe Hasim. În clipa următoare însă, cei trei l-ar fi făcut bucăţele. Mai ştia de asemenea că la un semn discert al negustorului, însoțitorii lui ar fi tăbărât pe el. Aşa că se hotărî să rămână nemișcat, dar rămase încordat, gata de orice ripostă. 
  
-Ce-mi vei face Hasim? întrebă el cu un calm prefăcut. 
  
Realiza acum că negustorul fusese pe vremuri una din victimele lui iar acum sosise ceasul răzbunării. 
  
-Nimic, spuse Hasim. Te voi ajuta să pleci, Baraba, deși mă stăpânesc cu greu să nu-mi schimb gândurile. Dacă ar fi fost după mine erai deja mort, sau te aflai acum în temnița procuratorului, care abia aşteaptă să pună mâna pe tine din nou, fapt care i-ar cauza o foarte mare bucurie și satisfacție. Norocul tău însă a fost şi este încă bătrânul fariseu Boriel. 
  
-Înţelegerea e înţelegere, spuse Baraba simţind că scăpase. Eu l-am respectat pe bătrân. Iar voi trebuie să duceţi acum cuvântul lui în faptă! mai spuse el cu curaj, şi un zâmbet perfid îi apăru pe chip. Apoi, cu şi mai mult curaj îl întrebă pe Hasim: 
  
-Ce ţi-a fost bătrânul Boriel? 
  
Hasim stătu pe gânduri dacă să răspundă sau nu. Tăcu privindu-l pe omul din faţa lui. Îşi spuse totuşi că trebuia să îi spună. 
  
-Bătrânul mi-a fost ca un tată, răspunse negustorul. După ce caravana mi-a fost jefuită în apropiere de Gaza era cât pe ce să-mi pierd minţile fiindcă pierdusem de fapt toată averea mea. Recunosc, am făcut o greşeală pe care nu o voi mai face niciodată şi anume aceea de a nu mai investi totul într-o singură afacere, de mare risc. Mai recunosc că lăcomia mea, dorinţa de a mă îmbogăţi repede, m-a adus în acestă stare. Nu ştiu însă de ce îţi spun toate acestea. 
  
-Ascultă Hasim, îl întrerupse Baraba. Am jefuit multe bogăţii în viaţă. Aurul a fost credinţa şi delirul minții mele, o recunosc iarăşi. Tot acelaşi aur a fost însă şi credinţa ta și ai celor de teapa ta. Voi mutaţi marfa de ici de colo, o luaţi cu un preţ şi o vindeţi de zece ori mai mult. De unde aveţi dar atâta amar de bogăţie, negustorule? 
  
Voi înşelaţi omul punând preţul pe care îl vreţi, îl îmbiaţi cu vorbe frumoase îi puneţi un ceai şi o chiflă cu miere în faţă şi apoi îi goliţi punga. Să nu-mi spuneţi mie metodele cu care voi faceţi avere! Eu însă mi-am ales doar o altă cale. Îmi iau ceea ce doresc fără să fac ploconeli şi temenele nimănui. Cumva suntem însă la fel. Ne asemănăm...colega! Aurul ne-a fost altar şi credinţă amândurora. Prieten şi uneori duşman. Stăpân şi slujitor. Şi e singurul zeu pe care îl recunosc ca fiind adevărat și viu! În rest totul e fum și cenușă. Și e acesta un zeu pe care dacă îl ai în buzunare nu-ţi mai pasă de nimic! Pricepi ce vreau să spun, negustorule, nu-i așa? 
  
Baraba tăcu. Îşi aminti apoi că Hasim mai avea ceva de spus. 
  
-Iar acum spune despre bătrânul Boriel, îl îndemnă Baraba. Chiar aș vrea să aflu mai multe. 
  
Hasim se aşeză din nou în faţa lui şi porunci unuia dintre însoţitori să mai aprindă o lampă. Dorea să-l vadă mai bine pe Baraba. Apoi spuse, sprijinindu-și coatele pe masa dintre ei. 
  
-După dezastrul din Gaza în care era să-mi pierd minţile, la scurt timp m-a contactat un bărbat între două vârste. Era Boriel. N-aveam de unde să ştiu că aurul, tămâia, pietrele preţioase şi toate celelalte încăpuseră pe mâna lui Boriel pe care l-ai silit să-ţi valorifice prada în Ierusalim. 
  
-Nu l-am silit, spuse Baraba cu deferenţă. I-am pus în faţă două alegeri negustorule! Una dintre ele era ca el să-mi vândă prada şi să-mi păstreze aurul scos din vânzare, ceea ce s-a şi făcut de altfel şi după care am pus la cale înţelegerea aceasta de faţă, fiindcă simţurile mele îmi spuneau că odată şi odată o să mi se înfunde şi mie şi iată că n-am greşit! 
  
Cealaltă variantă pe care o putea alege era moartea, pentru că nu-l puteam lăsa cu taina aceasta în viaţă pe bătrânul Boriel! 
  
Putea să aleagă ceea ce credea el că era mai bine pentru el. Nu aşa face şi Dumnezeul iudeilor, lăsând libertate omului să aleagă? spuse acesta cu perfidie în glas. Ştiu asta din predicile unui învăţător... 
  
Iar drept răsplată eu i-am protejat afacerile din umbră după ce a ales prima variantă, deci a fost un parteneriat din care am câștigat amândoi. Nici o afacere de-a sa n-a suferit vre-o atingere datorită mie, spuse el ridicând tonul şi strângându-şi pumnul lovi pe tăblia mesei. 
  
Hasim nu se lăsă impresionat de cel din faţa lui şi îşi dădu seama ca tâlharul încerca să-i spună că fusese protectorul bătrânului şi totodată cel care l-a ridicat la rangul său și la averea sa, datorită lui. 
  
-I-ai pus în faţă un lucru pe care nu dorea nicidecum să-l facă şi un altul de care se temea! Ce fel de joc a mai fost și ăsta, Baraba? 
  
-I-am pus în faţă un lucru nedemn şi unul demn! spuse Baraba ridicând tonul. Putea alege moartea şi se alegea cu demnitatea! continuă el. M-am priceput în viaţă să cern oamenii Hasim! Dacă vrei să cunoşti pe cineva, pune-i în faţă două lucruri de care se teme cumplit şi porunceşte-i să aleagă pe unul din ele! 
  
-,,Terţium non datur’’! rosti Hasim în latină. 
  
-Mai lasă-mă cu latina ta negustorule din Rekem! Ce ar însemna însă asta? 
  
-Câtă dreptate au uneori romanii ăştia, spuse Hasim. Ceea ce am spus se traduce aşa: ,,A treia cale nu este dată!” 
  
-Mda! Parcă-mi amintesc vorbele astea, spuse Baraba. Ei şi!? Povesteşte acum mai departe... 
  
Negustorul reluă firul poveştii. 
  
-Fariseul Boriel s-a interesat în Gaza cine anume a fost jefuit, a aflat că eu eram acela şi fără prea multă vorbă a început să mă împrumute cu sume de bani cu care în timp mi-am refăcut caravana. 
  
Cu alte cuvinte m-a protejat din umbră. Iar acum sunt un om bogat numai şi numai datorită lui. 
  
-Deci până la urmă, n-a fost un dezastru când ai fost jefuit la Gaza! exclamă Baraba cu triumf ! 
  
-Pe moment a fost mai rău ca moartea, spuse Hasim oftând. Mai apoi lucrurile s-au îndreptat datorită fariseulului Boriel. Şi astfel am câştigat şi un prieten care mi-a fost mai mult decât un tată. 
  
-Hm! Vezi?! exclamă Baraba zâmbind, viaţa nu e chiar aşa de rea cum pare câteodată Hasim! 
  
Ceea ce tu ai crezut că a fost mai rău ca moartea te-a readus de fapt la viaţă! De speranţă nu te poate jefui nimeni, nici măcar eu negustorule! Iar ţie ţi-a fost lăsată toată atunci în apropiere de Gaza, spuse Baraba cu ironie în glas. 
  
-Şi ţie Baraba! îi replică Hasim. Uiţi că Iisus din Nazaret te-a scăpat prin moartea sa, de lemn şi de cuie? Tovarăşii tăi zac acum fără suflare la groapa de gunoi din Gej Hinnom, acoperiţi cu var. 
  
Baraba primi remarca în plin pentru că se enervă dintr-o dată îngustându-şi privirea. 
  
Nu se ridică totuşi de la masă cum ar fi dorit, fiindcă oamenii lui Hasim ar fi interpretat gestul şi l-ar fi lovit imediat. 
  
-Cum ai spus chiar tu, Baraba...viaţa nu e chiar aşa de rea cum pare, câteodată! completă Hasim. 
  
-Putea fi oricine Hasim! spuse acesta ridicând tonul. Am fost acolo la momentul potrivit. Şi dacă nu eram eu, era un altul. Nu mai vorbesc de câinele de Pilat care a căzut în propria capcană vrând să-l scoată basma curată pe nazarinean. Credea astfel că iudeii nu vor accepta eliberarea unui tâlhar de vază ca mine şi că-l va face scăpat pe Iisus. Le-a pus în faţă două alegeri cum am făcut şi eu cu bătrânul Boriel. Numai că sărmanul Pilat nu se pricepe câtuşi de puţin la astfel de lucruri... 
  
Hasim îi zâmbi cu sarcasm. 
  
-Dacă erai un om de onoare te-ai fi dus la locul osândei şi i-ai fi mulţumit acelui Iisus, nu crezi? 
  
-Nu el m-a eliberat negustorule. Pilat m-a arătat mulţimii şi poporul a avut în mână alegerea! 
  
-Nu mai spune! îl apostrofă Hasim cu ironie. Acela era poporul zici...O gloată nesăbuită clocotind de mânie împotriva unui om care nu a făcut nimic!...Ba am auzit că acest învățător pe nume Iisus era un vindecător şi un om foarte blând. Iar procuratorul Ponţiu Pilat putea să scoată pe treptele pretoriului pe un altul şi nu pe tine. Pe unul dintre ceilalţi doi! Iar acum erai la groapa cu var! 
  
-Aşa a vrut Pilat! A fost alegerea lui negustorule! se justifică Baraba. Și așa a cerut poporul! 
  
-Ha ! Poporul... De ce nu i-ai mulţumit procuratorului fiindcă în cele din urmă el te-a scăpat? 
  
-Câinele ăla?! M-a însemnat cu fierul roşu aici pe braţ până am leşinat! M-ar fi ucis acolo, pe treptele pretoriului dacă ar fi putut. Şi până la urmă nici măcar el nu m-a eliberat, ci gloata care a fost toată de partea mea. Cât despre acest Iisus care se credea fiul lui Dumnezeu... ce să spun? Acesta mi-a fost de multe ori de folos în loviturile mele. Pe unde mergea strângea mulţimi mari de oameni în urmă-i. Mă interesam care îi este traseul şi mergeam într-acolo după prăzi, fie ele caravane, ori mici convoaie de aur, argint, cupru sau cositor, sau dacă nu, intram noaptea în case de oameni bogaţi pe care le jefuiam de toată averea lor... 
  
-Hm! S-ar spune că ai stat cumva în ,,umbraˮ învățătorului... şi ai profitat din plin! 
  
-El cu ale lui, Hasim, răspândind lumină, cum spuneau ei. Eu cu ale mele buzunărindu-i pe toţi gură cască ăia. Trebuiau să dea cumva plată pentru lumina de care vorbeau ei, spuse Baraba cu ironie. Le mai ascultam uneori poveştile numai bune de spus copiilor. N-am nimic cu ei, nu mi-au făcut nimc, însă nu ştiu ce fel de oameni sunt ucenicii ăştia ai lui. Parcă erau cu toţii fermecaţi de persoana învăţătorului lor. Când acesta vorbea nu-i mai interesa nimic decât de învăţătorul lor. 
  
Şi erau cu toţii ca nişte legume. Eu însă negustorule, am simţurile ascuţite în orice clipă a vieţii şi din zbor prind orice situaţie care m-ar putea ajuta, oricând, în orice clipă. Viaţa e de fapt cea care mă învaţă, negustorule din Rekem! Ăştia însă..., ce să spun...ochi au şi nu văd. Urechi au şi nu aud! 
  
-Sunt cuvintele Lui! spuse dintr-o dată unul dintre bărbaţii care stăteau în jurul lui Baraba. 
  
Hasim şi Baraba întoarseră capul uluiţi, privind către cel care vorbise. 
  
-Cuvintele cui? întrebă Hasim surprins. 
  
-Ale învăţătorului răstignit de romani, răspunse acesta! 
  
-L-ai auzit pe învăţătorul Iisus spunând asta Denisis? întrebă mirat Hasim. 
  
-Un prieten al meu pe care îl cheamă Stefanos şi care a fost adesea pe la adunările lui mi-a spus asta şi am ţinut minte! 
  
Baraba privea acum mirat dialogul dintre cei doi şi se simţi dator să intervină. 
  
-Mda! spuse el. Se prea poate să fi auzit aceste cuvinte de pe la adunările lor, spuse Baraba. 
  
Se adresă apoi către Hasim. 
  
-Iar acum ce mai ai de spus în legătură cu înţelegerea noastră, negustorule? 
  
-Vei pleca a doua zi după Sabat în a doua zi a săptămânii. Unul din oamenii mei te va instrui în legătură cu drumul prin tunele. Iar acum mergi înapoi la Hoys ben Nabat şi...bagă de seamă... Caiafa nu trebuie să afle nimic din ce am vorbit aici. Altfel oamenii lui te vor prinde imediat şi te vor preda procuratorului Ponțiu Pilat, sau te vor ucide fără prea multă zarvă. Şi încă ceva. Trebuie să-l faci pe Caiafa să creadă că încă mai eşti în Ierusalim după ce fugi. Dacă va vedea că ai fugit şi că l-ai înşelat te va da pe mâna romanilor care vor pune imediat pe urma ta o ceată de legionari şi crede-mă... te vor găsi! După ce te vezi dincolo de ziduri, fugi până dincolo de Iordan! Cu puţin noroc poate scăpi de patrulele înşirate pe drum. Şi mai ales fereşte-te de temuţii Şaharayan Maydan şi Matan, nişte însoțitori de caravană, perşi, care se aventurează dincolo de Iordan cu mult, intrând adânc până în deşert, asta dacă au vre-un profit. Vor veni după tine, deci nu te opri crezând că ai scăpat. Aceasta mi-au spus-o oamenii celui care te vor băga în tunele. 
  
-Ştiu ce le poate capul perşilor, spuse Baraba cu perfidie în glas! Dar nu mă tem de ei. Mă descurc. 
  
-Şi încă ceva Baraba...Ce garanţii voi avea că nu vei vorbi, în caz că te vor prinde? Fiindcă voi spune că m-ai jefuit şi crede-mă, voi găsi destui care să jure că aşa a fost. 
  
Acesta tăcu privindu-l câteva clipe închizându-şi un ochi şi zâmbind grav în colţul gurii. 
  
-Fii fără teamă negustorule, spuse el încet trăgând o lamă din mâneca veșmântului său. 
  
Nu mă voi preda nimănui fiindcă ştiu ce mă aşteaptă, deci n-am de ales! Şi ştiu unde să mă lovesc în aşa fel încât să nu se mai poată face nimic, spuse el punându-şi degetul mare la gât. 
  
Cei doi se mai priviră un timp fără să mai spună nimic. Tăcerea se prelungi în încăpere. 
  
-Şi acum du-te! spuse dintr-o dată Hasim. Oamenii mei te vor însoți. 
  
Baraba nu răspunse ci doar îşi îngustă privirea iar buzele se arcuiră într-un zâmbet abia mijit. 
  
-Denisis, tu rămâi aici, spuse Hasim privindu-l ţintă pe Baraba. 
  
Acesta se ridică şi îi aruncă negustorului o ultimă privire din prag, apoi fără să spună nimic plecă însoţit de oamenii lui Hasim. Rămas singur negustorul oftă ca şi cum ar fi scăpat de o mare povară. Temerile sale aveau să ia sfârşit numai dacă planurile pe care şi le făcuse reuşeau. 
  
Şi îşi asumase riscul pentru a nu-l implica pe prietenul său Boriel care nu s-ar fi priceput în ce fel să acționeze. Și mai credea că era de datoria lui să facă ceea ce își propusese. 
  
-Spune Denisis! îl îndemnă negustorul pe tânărul numit astfel. Ce ţi-a mai spus prietenul tău despre învăţătorul Iisus ? 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al optulea fragment-continuare. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1520, Anul V, 28 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!