Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1472 din 11 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al saselea fragment-continuare.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cuvintele magistrului persan avură o anumită greutate fiindcă toată lumea tăcu, iar cei care nu priveau într-acolo își întoarseră capul spre el. Tiberius Thrassylus privi cu surprindere spre magistrul persan. 
  
-Mă uimiți magistre! 
  
-Dar rapoartele ce spun magistre Thrassylus? întrebă o voce dintre cei aflați acolo. 
  
-Ei bine, rapoartele sunt prea seci şi au conotaţii funcţionăreşti, însă avem iscoade care pot relata mai multe despre ce se întâmplă în Siria şi Iudeea. 
  
-Şi este vre-o ştire de luat în seamă? Ce spun oamenii pe care îi aveţi? 
  
-Despre Iudeea doar bârfe din anturajul procuratorului Ponțiu Pilat, cât despre cei din Antiochia Siriei şi anume mă refer la noul guvernator Lucius Vitellius, aceştia au probleme cu parţii care au atacat în Armenia, Osroene şi Edessa aproape de Antiochia, iar legiunile Ferrata şi Fulminatta s-au pus în mişcare acolo, iar legiunea Terţia Gallica este şi ea cantonată în apropiere. Dar acum să terminăm cu politica prieteni şi să ne ocupăm de treburile noastre. În rest, de la Ierusalim știm doar de niște certuri nesfârşite în legătură cu cultul iudeilor, certuri în care se amestecă şi ai noştri în frunte cu procuratorul Ponţiu Pilat. Dar acum vreau să-l ascult pe magistrul Ahnbar Ruthavan cu veștile care ni le poate da despre acel taumaturg din Iudeea. 
  
Magistrul persan fu invitat cu un gest să ia cuvântul. 
  
-Luminați și prealuminați magiștri! Voi începe cu începutul dacă veți avea puțină răbdare. Sunt fiul unui mare mag pe nume Melchior, prinţ al Persiei din neamul Dahilor, şi eu însumi sunt astronom şi astrolog la curtea lui Arthavan al II-lea Arsacidul, şahul Parţiei. Am venit aici chemat de Magistrul Claudius Tiberius Thrassylus care îmi este şi rudă îndepărtată prin soţia sa Akadia, prinţesă de Commagene, un tărâm situat la miazănoapte de Siria. 
  
Magistrul Ruthavan se opri privindu-l pe Thrassylus însă acesta îi făcu semn să continue. 
  
-Sunt aici ca să vă spun un lucru foarte important. Poate cel mai important lucru din lume. 
  
Învăţaţii se priviră nedumeriţi iar unii îşi zâmbiră complice. 
  
-Hm! îl întrerupse un învăţat elen, ce poate fi mai important pe lume decât adevărul, magistre Ruthavan? 
  
-Poate nu veți fi foarte surprins, însă despre Adevăr este vorba iubite confrate! spuse acesta pe un ton prietenos. 
  
-Pentru noi evreii cel mai important lucru este Dumnezeul nostru! interveni unul dintre rabinii evrei, cu răceală în glas. 
  
-Dar chiar despre Dumnezeu va fi vorba luminate rabin! spuse din nou Ahnbar Ruthavan întorcându-se spre cel ce vorbise. 
  
-Pentru noi, cei mai importanţi sunt zeii străbunilor noştri, moşteniţi din tată în fiu! spuse un preot egiptean. 
  
-Şi pentru noi credinţa străbună este cel mai important lucru, răspunseră nişte învăţaţi din Galia şi Spania. Lor li se alăturară prin încuviinţări şi alţii: romani, egipteni ori greci. 
  
-Dacă mă veţi asculta voi vorbi şi despre aceste lucruri prieteni, spuse Ruthavan. Am venit aici pe ruta vechiului drum regal ce leagă Susa Parţiei de Sardesul Lydiei şi apoi am călătorit spre Smyrna, iar mai apoi o corabie m-a adus aici pe insula împăratului Romei. Dar înainte de aceasta am făcut un ocol spre Iudeea, prin Siria până la oraşul sfânt al iudeilor, Urushalayim (Ierusalim). Dar acest lucru n-a fost chiar o pierdere de timp după cum s-ar putea crede și faptul că am putut ajunge la Ierusalim a fost o mare binecuvântare. De acolo am putut pleca în cele din urmă spre portul Yaffo unde iarăși m-am îmbarcat şi am navigat pe lângă coastă până la Smyrna și de acolo spre Italia. Mai întâi însă vreau să vă spun o poveste ceva mai veche de treizeci de ani! Lucrurile pe care le voi istorisi, prieteni, s-au întâmplat aievea şi nu voi denatura nimic din ceea ce am aflat că s-a întâmplat atunci. Aşadar, voi începe prin a vă spune despre părintele meu cum că este marele mag Melchior, prinţ al Persiei, astronom şi astrolog, descendent din dinastia Arsacizilor și din neamul Dahilor şi satrap în Media. Acum mai bine de treizeci de ani părintele meu care este un mare învăţăt, astăzi destul de bătrân pentru a mai putea participa la această întrunire, împreună cu alţi doi prinți și magiştri, prieteni toți trei din tinereţe, studiind ştiinţele în marile şcoli persane şi elene, erau foarte interesaţi, ca şi noi astăzi, de problemele fundamentale ale gîndirii omenești. Cine suntem? De unde venim? Unde ne îndreptăm? Şi celelalte probleme, de acum obişnuite printre filozofi, care încearcă dintotdeauna să definească aceste lucruri şi pe care şi noi aici ni le punem. Lucruri care le-aţi pomenit deja şi pe care le-am ascultat cu mare interes, drept pentru care aduc mulţumire tuturor, chiar şi celor mai sceptici, care prin scepticismul lor ne pun în situaţia pe noi ceilalţi care credem în postura de a aduce argumente şi de a căuta mai departe. Aşadar, iată întrebările oamenilor dintotdeauna! Ce este realitatea văzută? Ce este adevărul? Ce este viaţa? Ce este moartea? Dar mai ales cine este Creatorul acestei lumi şi ce doreşte El de la noi? Acum, după cum ştiţi, Persia, pământul nostru natal a fost în vechime cucerit de falangele regelui Iskender al Macedoniei, unul din cei mai puternici împărați care s-au aflat vreodată sub soare. Acest lucru s-a întâmplat acum treisuteşaizeci şi şase de ani când, undeva către apus față de Media, la Gaugamela aproape de cetatea Arbela, undeva pe cursul fluviului Tigru, oastea lui Darius regele Persiei a fost înfrântă de falangele marelui general Iskender Macedoneanul. 
  
Astfel ţinuturile noastre au fost elenizate, cultura greacă pătrunzând adânc în conştiinţa popoarelor noastre. Prietenii tatălui meu se numeau Caspar şi Balthasar. Cu toţii erau de rang înalt, magi, astronomi, astrologi şi magiştri ai ştiinţelor frumoase. Urmărind mişcarea şi traiectoriile astrelor pe bolta cerească, ei erau tâlcuitori de vise, savanţi cunoscători ai matematicilor şi geometriilor greceşti dar şi a filosofiei acesteia. Pitagora, Socrate, ori Platon atenianul și Aristotel erau autori citiți și studiați de cei trei prieteni. 
  
Studiau apoi, ştiinţele vedice ale sanscriţilor dar şi scripturile ebraice ori cele zoroastriste, ori scripturile vedelor Indiei şi a altor credinţe orientale din îndepărtatul Kitai. 
  
Căutările acestor trei prieteni se desfăşurau în toate domeniile gândirii omului dar ţinta lor cea mai mare era aflarea Adevărului. Găseau urmele ale acestui adevăr pe care îl căutau, peste tot şi în toate lucrurile însă ei doreau nici mai mult nici mai puţin decât descoperirea izvorului Adevărului. Domeniile cunoaşterii deschideau însă căi de cercetare și mai vaste dar care se închideau mai apoi şi lăsau loc multor întrebări fără răspuns. Căutaseră apoi şi printre ideile religioase ale diferitelor popoare însă ştiau deja de mai demult că învăţăturile lumii precum şi credinţele ei formează un păienjeniş care nu te lasă să desluşeşti adevărul, ca şi cum cineva ar fi dorit de fapt prin aceasta să-l ascundă, ca să nu fie aflat niciodată. Şi totuşi, Adevărul, simţeau ei, trebuie că se afla undeva, singur și nealtrat de nimic, însă greu de desluşit. Ei au început a privi problema şi din alt unghi decât dintr-acela al filozofiei elene care spune că două adevăruri nu pot coexista fiindcă unul dintre ele este un fals. 
  
Având cu toţii o înaltă cultură au privit Adevărul şi ca o singularitate absolută dar şi ca esenţa a toate, fiindcă dacă Adevărul este unul singur înseamnă de fapt că el e de fapt atotprezent. 
  
A fost o premisă simplă descoperită ca urmare a multor discuţii filosofice, dar care în cele din urmă i-a încurajat în căutările lor pe cei trei prieteni care îşi petreceau zilele citind cărţi rare, 
  
discutând filozofie, iar în nopţile senine cercetau cerul urmărind traiectele aştrilor în constelaţii. În acelaşi timp, gândeau ei, dacă acest Adevăr se simte la tot pasul înseamnă că esenţa sa se împarte cumva în tot şi în toate, tot sub formă de adevăr, oglindindu-se în tot şi toate, fie ele lucruri fără viaţă sau fiinţe. 
  
N-ar fi însă vorba de o descompunere sau de o împărţire a Adevărului deşi s-ar putea ca şi acest lucru să aibă o oarecare greutate, ci mai degrabă de o reflectare a Lui în tot şi în toate şi o pătrundere a acestuia, la fel, peste tot şi peste toate. 
  
Altfel spus, ei au ajuns la concluzia că tot ceea ce ne înconjoară ne vorbeşte despre acest Adevăr. 
  
Al doilea lucru pe care l-au intuit a fost acela că Adevărul este plinătatea celor văzute şi orânduite cu multă migală fie ele mici sau mari făcute fiecare după felul lor cu caracterele lor, cu rostul și frumuseţea lor. Aceste oglindiri ale Adevărului, şi-au spus ei, sunt însă generate de deţinătorul Adevărului, a cărui ştiinţă şi bunătate este fără seamăn şi fără măsură acesta fiind de fapt izvorul a toate. Dar deţinătorul Adevărului ar fi chiar Adevărul însuşi! aceasta au gândit! Creatorul adică. 
  
Iată ce gândeau şi credeau ei. Şi iată deci ce căutau ei în cele din urmă! O persoană al cărui nume nu-l cunoşteau, dar care era chiar Adevărul. Surpinderea lor cea mare venea de la faptul că, relatări despre această divinitate nu aflaseră nicăieri în felul în care și-ar fi dorit ei. Era ca şi cum acest mare zeu se ascundea permanent deşi urmele lui erau la tot pasul în natură, după cum am mai spus. Dar, au considerat cei trei, cel care se mişcă la toţi şi la toate în acelaşi timp, face acest lucru cu o iuţeală foarte mare pe care nu o putem nici măcar gândi fiindcă ei şi-au dat seama că cel care ţine toate acestea sunt fără număr, iar ca această persoană să poată ține totul și toate trebuie să-și facă simțită prezența în tot și în toate. 
  
Gândiţi-vă deci la mulţimea arborilor, a păsărilor cerului, a nenumăratelor fire de iarbă, la mulţimea peştilor din ape, la animale, la oameni, la mulţimea cea fără de sfârşit a stelelor.... 
  
Însă, ei au mai presupus că, dacă această persoană se mişcă cu o foarte mare iuţeală la toţi şi la toate, nu cumva ființa aceasta este de fapt nemişcată, statornică şi neschimbătoare? 
  
Un inginer, matematician şi astronom de care aţi auzit cu toţii cred, căci despre Arhimede din Siracussa este vorba, avea un cuvânt al său foarte înţelept. El spunea aşa: 
  
,,Daţi-mi un punct fix şi voi răsturna pământul”. 
  
Cel nemişcat, statornic şi neschimbat este punctul fix pe care îl cerea Arhimede. Iar Arhimede era după cum știți adept al teoriilor lui Aristarh din Samos care spune că pământul e o sferă care se învârte în jurul soarelui alături de cele cinci planete, teorie în care şi noi credem, asemenea. 
  
Dar acum să revenim la cei trei prieteni ai noştri şi la căutările lor. 
  
Fiindcă astronomia era ştiinţa lor de căpătâi ei şi-au dat seama că mişcarea astrelor pe cer se desfăşoară într-o cadenţă foarte exactă, ca o maşinărie sofisticată. Ciclicitatea evenimentelor pe bolta cerească sugerau faptul că toate păreau a fi puse acolo de cineva iar mișcarea lor era calculată cu multă grijă. 
  
Apoi au căutat prin scripturi. Ceea ce li se părea foarte îndepărtat de dânşii era însă la doi paşi de ei. Cărţile sfinte ale evreilor relatau existenţa unei sigure divinităţi. Adică Dumnezeul cel adevărat, singurul de altfel. Au aflat astfel, deşi ştiau câte ceva, însă nu profund, despre acest Dumnezeu al evreilor, dar şi despre faptul că acesta avea să trimită la momentul potrivit, un mântuitor, pentru a arăta omului zidit de El, nimic altceva decât Adevărul. Cercetând scripturile ebraice ei au aflat că acest trimis al Domnului se va naşte dintr-o fecioară, aserțiune care ce la prima vedere pare o glumă, un neadevăr și un lucru inacceptabil din toate punctele de vedere. Ei însă nu s-au îndoit de acest lucru, mai ales că un mare profet din Persia pe nume Zarathustra a făcut o profeţie uimitoare, spunând că cel care va salva pe om din minciuna și înșelarea în care trăiește, se va naşte dintr-o fecioară curată. Ştiau această profeţie, deci au luat-o foarte în serios și au început iar a căuta prin scripturi. Apoi din senin, într-o zi, şi-a făcut apariţia pe cer, o stea luminoasă. Părea că vine de undeva de la răsărit urcându-se încet, încet, pe boltă. 
  
Mulţi au spus despre stea că n-ar fi o stea ci că sunt anumite conjuncţii ale planetelor cunoscute, dar ei şi-au dat seama că nu e aşa deoarece orice astronom ştie mersul acestor astre şi nu se poate înşela, cu atât mai puţin ei care erau adevăraţi magiştri. 
  
Apoi, când a ajuns deasupra lor la zenit, steaua s-a oprit și avea o lumină neobişnuită, încât se putea zări şi ziua pe bolta cerească iar noaptea strălucea cu putere încât puteai face aproape orice la lumina ei. Steaua pe care ei o vedeau nu era însă nici una din planetele sau stelele cunoscute. Nu era deci, nici vre-un fenomen de conjuncţie a două sau mai multe planete după cum v-am mai spus. 
  
Nu era însă nici vre-un alt fenomen rar de pe bolta cerească precum acele lumini tainice care se mai văd uneori pe firmament. 
  
Prima dată, cei trei prieteni n-au înţeles ce se întâmplă. Apoi au apreciat prezența stelei ca fiind un semn dat oamenilor de către cei din înălțime. După un timp aceasta a început să se mişte încet foarte sus pe boltă şi cei trei prieteni şi-au spus că trebuie să-i urmărească poziţiile şi traiectoria, deci să o urmărească. 
  
Aceasta presupunea însă o călătorie când steaua s-a mai depărtat puțin. Au început deci a se pregăti în grabă căci acum nu mai era nici o îndoială că steaua dorea să le arate ceva, mişcându-se încet printre constelaţii. Şi-au format deci caravanele în grabă şi s-au luat după acel astru minunat și nemaivăzut. Se întrebau însă în acelaşi timp dacă nu cumva steaua vesteşte pe cineva. Trăiau oare vremea naşterii unui copil care întrunea profeţiile din scripturile evreilor şi nu numai ale evreilor? 
  
Era posibil ca cel care urma să se nască, să fie chiar trimisul Domnului? Fiindcă steaua părea să vestească ceva! Venirea pe lume a unui copil sfânt, şi-au spus ei. Mântuitorul promis în cărțile sfinte ale evreilor. Putea însă să nu fie așa cum gândeau ei. Oricum, au plecat pe urma acestei stele. Mergeau şi citeau din vechile texte, făceau apoi calcule matematice complicate însă steaua părea să ignore orice legi cunoscute pentru că traiectoria ei părea să nu se asemene cu ceva cunoscut. Mai mult de atât, aceasta se oprea de fiecare dată când făceau popasuri mai lungi, necesare primenirii caravanelor. Steaua părea că îi aşteaptă iar unul dintre ei a spus despre ea cum că aceasta se comporta ca şi cum ar fi gândit, anticipându-le parcă mişcările. Nu mai aveau deci nici o îndoială de faptul că steaua dorea să le descopere ceva. 
  
O altă problemă a celor trei prieteni, era aceea dacă trebuiau să vorbească sau nu despre stea și despre taina ei, prin locurile şi aşezările pe unde treceau. 
  
Au luat deci hotărârea că din moment ce ei căutau Adevărul, atunci trebuiau să şi spună tuturor ceea ce căutau ei. 
  
De aceea, prin aşezările pe unde treceau, vorbeau oamenilor despre stea şi despre trimisul Domnului care trebuia să vină între oameni. De aceea cu toţii credeau, şi cereau binecuvântări de la cei trei, minunându-se de ştiinţa şi credinţa lor. Acest alai era primit cu mare bucurie peste tot, căci veştile se răspândeau ca fulgerul şi mergeau uneori cu mult înaintea lor, iar cei din aşezările acelea văzând steaua trecând deasupra lor ştiau mai dinainte că alaiul celor trei magi urma să vină în orăşelul lor, deci era o mare bucurie şi o adevărată binecuvântare printre dânşii. 
  
Cei trei, văzând acest lucru, se întăreau şi mai mult în credinţă văzându-i pe aceştia şi văzându-le credinţa şi bucuria. 
  
Locuitorii satelor şi cetăţilor pe unde aceştia treceau, rugau pe cei trei prieteni ca atunci când se vor fi întors din căutările lor să treacă din nou pe la dânşii ca să lea dea şi lor vestea cea bună. 
  
Au mers deci cu entuziasm şi cu o bucurie foarte mare până la Ierusalim unde vestea sosirii lor a ajuns la urechile regelui Irod Idumeul, tatăl celui care acum stăpâneşte în Galileea şi Pereea pe nume Irod Antipa. Spre surprinderea magilor, aceștia nu au fost prea bine primiţi în cetatea sfântă a evreilor, contrar față de ospitalitatea care o arătaseră lor locuitorii micilor așezări prin care trecuseră, fie ele persane, siriene sau evreiești. Regele Irod a luat însă în considerare ce se spunea despre magi și i-a primit pe aceștia cu o prefăcută ospitalitate. A ascultat apoi și relatarea lor însă fără prea multă covingere. Nici apropiații acestui rege, nici preoții și nici învățații iudei n-au fost prea interesaţi despre povestea stelei și a căutărilor lor şi le-au ascultat istorisirile zâmbind şi făcându-şi semne între ei. Fără a fi convins, Irod Idumeul le-a dat voie să plece mai departe cu condiţia ca dacă vor găsi pe cel căutat să vină din nou pe la el şi să-i vestească şi lui unde este pruncul dacă despre un prunc era vorba, pentru ca şi el să se închine la picioarele lui. Irod avea însă alte gânduri. Sfetnicii și lingușitorii lui îi vestiseră despre stea că aceasta este un semn al măririi și puterii sale princiare pe care zeii o arătau doar lui însuși. Steaua a rămas câteva zile deasupra Ierusalimului, uimind pe toată lumea cu puterea ei încât se zărea pe cer și ziua iar noaptea răspândea lumina sa neobișnuită. Cei trei magi au plecat apoi când și steaua a început să se miște ușor spre miazăzi până într-un mic orăşel unde steaua s-a oprit părând să lumineze și mai tare. Căutând şi întrebând în acea aşezare, au aflat un prunc nou născut într-o peşteră unde era amenajat un staul de animale. Acolo au aflat pe prunc înfăşat şi culcat într-o iesle. Deasupra veghea steaua care se oprise și părea că astrul coborâse acum mult mai jos și lumina acum aproape ca ziua. Înțelegeau acum că pe acel prunc vestise steaua cea minunată. Nişte păstori, vestiţi mai înainte de nişte fiinţe cereşti numite îngeri, erau veniţi şi ei la acest staul şi se închinau micului prunc care se afla culcat în acea iesle. 
  
Cu pruncul mai erau mama lui şi un bătrân care o luase pe Maria de soţie, fiindcă aşa o chema pe mama pruncului. Iar pe însoţitorul ei îl chema Iosif, un om bătrân, de o blândețe copleșitoare. Fiind deci vorba despre un copil precum bănuiseră, cei trei i-au adus daruri dinainte gătite pe care le-au lăsat la picioarele lui, închinându-se acestui prunc și numindu-l împărat a toate. 
  
Melchior i-a adus astfel aur, gândind că acest dar trebuia să fie un însemn al împăratului ce va domni peste toţi. Caspar i-a adus copilului din iesle cea mai curată și scumpă tămâie din Yemen ca jertfă de bună mireasmă adusă slujirii neîncetate pe care el ca un mare preot, pe toate le ţine cu puterea şi vrerea sa. Așa a gândit Caspar, cum că adevărul slujește tuturor, iar acest lucru îndreptățește adevărul la cea mai înaltă treaptă în preoție. 
  
Baltasar însă, gândindu-se îndelung s-a hotărât și a adus în dar smirnă, mărind prin aceasta întruparea ca om a împăratului ceresc cel nevăzut și necuprins de nimic. 
  
Păstorii care aduseseră și ei darurile lor, văzuseră şi auziseră după cum v-am mai spus, un cor de îngeri cântând naşterea celui PreaÎnalt din fecioara curată. Iar steaua blajină străjuia bolta nopţii, chiar deasupra peşterii şi o rază prelungă parcă atingea pământul legându-l de cer. Cei trei au înţeles deci mesajul stelei. 
  
Un prunc împărătesc, fiu al celui PreaÎnalt coborât din cer pe raza unei stele. Un prunc zămislit în pântecele unei fecioare cum relatau scripturile şi proorocii. Un potir de aur curat în care Lumina cea veşnică şi nemărginită a încăput întreagă, iar acel potir fiind fecioara aceea curată pe nume Maria și ea a fost vrednică și una între fecioare căruia cel PreaÎnalt i-a făcut asemenea cinste. Aceşti trei magi au fost deci martorii acestei taine minunate care era totodată şi o duioasă scenă de familie. Acesta nu este însă sfârşitul acestei minunate întâmplări. După ce magii au plecat de la curtea lui Irod, și văzând steaua că se mișcă spre miazăzi, acesta, a chemat pe toţi învăţaţii şi preoţii şi le-a dat poruncă să cerceteze scripturile în care de altfel nici nu credea, decât dacă acestea se refereau la mărirea și guvernarea sa. Abia atunci şi-a dat seama Irod de greşeala pe care o făcuse fiindcă toţi cei întrebaţi i-au răspuns că dacă steaua vestea cumva naşterea lui Mesia, cel mult aşteptat, atunci, acesta, avea să fie un mare împărat peste tot Israelul, care va dezrobi poporul şi îl va face liber, redându-i demnitatea de odinioară. I s-a mai spus regelui că acesta va fi trimisul Domnului care va răscumpăra pe om din ghearele lui Mamona, şarpele cel vechi care înșelase odinioară pe om în Eden. 
  
Pe Irod Idumeul nu-l interesau însă subterfugiile şi conotaţiile religioase ale iudeilor. El şi-a văzut ameninţată coroana dată de Augustus Imperator ca semn al stăpânirii sale în Iudeea. 
  
El nu putea ieşi cu puterea minții sale din realitatea văzută şi de aceea nici nu putea crede. Credea însă profeţiile referitoare la tronul său fiindcă regele Irod devenea superstiţios când îi era ameninţată puterea și titulatura iar acest lucru îl înfuriase foarte tare acum. 
  
Având deci vestea că Mesia urma să se nască, puse iscoadele sale să cerceteze încotro merseseră magii, însă nici o veste nu sosi la el despre cei trei. Magii parcă intraseră în pământ. Acest lucru a fost îngreuiat şi de recensământul populaţiei din Iudeea, lucru ordonat de la Roma din porunca lui Augustus, eveniment care pricinuise o vânzoleală nemaivăzută de oameni întrucât legea spunea ca cei care trebuiau numărați aveau poruncă să se întoarcă în pământurile natale pentru a putea fi înscriși pe liste acolo. De aceea mulţi iudei porniseră în călătoria spre pământurile natale printre care şi aceştia doi, Maria mama pruncului şi Iosif bătrânul. Nereuşind în tentativa sa de a afla unde era născut pruncul, Irod a dat poruncă să se ucidă toţi copii, băieţi, născuţi până la vârsta de doi ani, aceasta ca să fie absolut sigur că pruncul nu va scăpa cu viaţă. Degeaba l-au sfătuit unii învăţaţi să nu facă acest lucru, fiindcă dacă copilul născut era de la Dumnezeu, atunci nimeni nu putea face nimic. Iar dacă nu era de la Dumnezeu... nu avea să se mai întâmple nimic rău cu domnia și coroana lui, dacă el avea asemenea temeri. Prea puţin îi păsa însă lui Irod de voinţa lui Dumnezeu în care el nu credea. Irod Idumeul îşi era propriul său dumnezeu neluând în seamă că moartea e deopotrivă şi pentru ostaş şi pentru împărat şi pentru sărac şi pentru bogat. De aceea a rămas ferm în hotărârea sa de a nu schimba porunca. Astfel, au fost ucişi mai multe mii de copii mici de parte bărbătească şi a fost mare plângere în Iudeea și multe mame au suferit cu inima sfâșiată. 
  
Magii însă, s-au întors în ţara lor ocolind Ierusalimul şi intrând apoi pe acelaşi drum de întoarcere. Cu bucurie mare s-au întors prin satele şi oraşele pe care le străbătuseră vestind naşterea minunată a acelui prunc născut într-o peşteră, printre dobitoace. Locuitorii i-au primit cu mare bucurie şi evlavie încât chiar magii se mirau de credinţa lor, toţi punându-le tot felul de întrebări despre această minunată întâmplare. Lumina stelei căreia ei i-au înţeles graiul a rămas de atunci în amintirea lor ca cea mai de preț comoară iar astăzi dacă sunt aici în faţa voastră sunt pentru că magul Melchior, părintele meu, unul dintre cei trei magi, m-a trimis aici să vă vestesc acestea. 
  
Nu aş fi fost aici nici dacă magistrul Claudius Tiberius Thrassylus nu ar fi trimis carte tatălui meu pe care l-a cunoscut prin soţia lui, Akadia, prinţesă de Commagene. Ceea ce este mai important însă abia acum urmează. Acel copil pe care magii l-au văzut înfăşat în iesle este astăzi un tânăr care are treizecişitrei de ani, este foarte cunoscut în Iudeea și Galileea, şi are, după cum s-a spus, o faimă neobişnuită de taumaturg şi de mare învăţător al legii religioase iudaice. Am fost în Iudeea şi l-am văzut, l-am auzit vorbind iar numele lui este Iisus Emanuel, iar oamenii simpli îi spun deja ,,Mesia”, iar grecii îl numesc Hristos. 
  
-Și ce fel de om este acesta şi ce fel arată? întrebă cineva. 
  
-Este un om puţin mai înalt peste medie, însă are o statură impunătoare şi un trup aş spune bine legat având o musculatură perfectă însă nu iese în evidenţă cum sunt unii atleţi. În rest, are o faţă frumoasă, încadrată de o barbă prelungă. Este un om cu un ten neted şi frumos de culoarea untdelemnului curat, cu un nas alungit fără a fi însă deloc proeminent. Ochii săi sub două arcade ample au în ei o lumină tainică pe care cei trei magi dacă ar vedea-o acum, sunt sigur că ar spune că văd în limpezimea lor aceeaşi lumină a stelei care i-a călăuzit. Are părul de culoarea alunei coapte, pieptănat în două părţi după obiceiul junilor galileeni şi îl poartă răsfirat pe umeri. Ovalul feţei sale este uscăţiv, de o mare expresivitate. Vorbeşte rar şi nu l-a văzut nimeni nici măcar o dată râzând însă zâmbeşte destul de des iar dacă vorbeşte cu cineva acordă acestuia toată atenţia şi consideraţia sa. 
  
În tot ceea ce face, pare să nu aibă odihnă, silind pe ucenicii săi să întrebuinţeze cât mai cu folos timpul, însă surprinzător, nu face nimic în grabă. Nici chiar când vorbeşte nu se grăbeşte deloc ci îşi cântăreşte cu grijă cuvintele şi are o dicţie perfectă iar limba pe care o vorbeşte este un dialect siriac numit aramaică şi are în vorbirea sa o aromă aparte, care te impresionează şi te face să meditezi. Doarme şi mânăncă foarte puţin, uneori deloc, încât ucenicii nu-şi dau seama când se odihneşte acesta fiindcă mereu este cuprins de o râvnă şi o energie neobişnuită. Peste tot unde se duce este înconjurat de un mare număr de oameni iar cuvântările sale sunt vestite dinainte de slujitori de bună voie ai acestuia, care sunt tot ucenici ai lui care merg în aşezările pe care doreşte el să le viziteze şi ei îl vestesc, încât atunci când vine într-un loc, oameni de foarte departe vin să-l asculte. Aşa am făcut şi eu venind din Media, pe drumul regal al Sussei străvechiului Elam, drum care străbate Media şi ajunge până la Sardes şi Smirna. Înainte de hotarul cu Cilicia am luat calea Alepului prin Siria iar apoi prin Galileea şi în cele din urmă m-am îndreptat către Iudeea. L-am întâlnit deci pe cel căruia cei trei magi prieteni i s-au închinat în Bethleem. 
  
Iar dacă cumva mai aveam îndoieli asupra acestui om deosebit din toate punctele de vedere, când 
  
l-am văzut mi-am dat seama că tatăl meu a avut dreptate când a plecat într-o călătorie atât de lungă, de primejdioasă şi de obositoare ca să se închine lui căci acest om este într-adevăr de o sfinţenie copleşitoare. Am ajuns aşadar, înainte de a-l vedea, într-o cetate care se chema Nain, situată pe drumul care leagă ţinutul numit Galileea de Ierusalim, un loc cu un farmec aparte, al păşunilor verzi mărginite de zone de semideşert către răsăritul de miazăzi. Această alăturare a celor două peisaje care se întrepătrund, veţi vedea, are o anumită semnificaţie. Ajuns aici am cerut găzduire la un han de caravană, unde se formează caravanele de cămile care străbat rutele comerciale spre mare ori spre deşert pe drumul mătăsii, dinspre Ierusalim ori dinspre Siria. Am intrat cu cineva în vorbă, un localnic şi l-am întrebat pe acesta dacă a auzit despre un anume Iisus Emanuel. Acesta s-a uitat mirat la mine spunându-mi că dacă e vorba de cel care a înviat din morţi pe fiul unei văduve din cetate, aşa era, îl văzuse pe acel om, aşa cum îl văzuse toată suflarea cetății, fapt care cauzase o mare bucurie dar şi o mare înfricoşare printre ei toți. Dar bucuria învierii tânărului băiat fusese însă atât de mare încât cu toţii uitară de marea frică care îi cuprinsese atunci când s-au întâmplat toate acestea. L-am întrebat atunci pe acel om dacă cele spuse erau toate adevărate. 
  
Mi-a răspuns că fiecare din cetăţenii Nainului putea depune mărturie că aşa era. Ei bine, cercetând printre localnici am întâlnit pe câţiva care nu se lăsaseră înduplecaţi de adevărul învierii acelui tânăr care fusese mort. Aceștia spuneau că într-un fel sau altul tânărul acela nu fusese mort ci într-o stare apropiată morţii iar când a trecut pe acolo Iisus Emanuel, acesta a făcut ceea ce a făcut şi l-a readus în simţiri pe acel tânăr. Şi totuşi, am întrebat eu, unde îi pot găsi pe tânăr şi pe mama sa? 
  
I-am găsit repede fiindcă toată lumea ştia de dânşii deci vă pot povesti cum a decurs întâlnirea cu cei doi. Mama acestui tânăr spunea că fiul ei avea unele dureri înainte de a muri. Apoi într-o zi când erau la câmp el a căzut ca fulgerat la pământ şi n-a mai putut să se ridice. Femeia a alergat disperată după ajutor însă era prea târziu. Când au sosit ajutoarele tânărul murise. Durerea a fost cumplită pentru văduva care acum îşi pierduse şi fiul, însă ce putea face? Vecinii şi toţi cetăţenii cetăţii au auzit îngrozitoarea veste fiind la rândul lor foarte mâhniţi fiindcă îi cunoşteau pe cei doi şi îi preţuiau ca fiind oameni la locul lor, cu o mare credinţă în Dumnezeu şi în bunătatea Sa. 
  
La înmormântare veniseră de aceea o mare mulţime de oameni, practic întreaga comunitate dorise să-l conducă pe bietul tânăr pe ultimul drum. Ieşiseră din cetate şi se îndreptau spre o zonă deşertică situată nu departe unde îi săpaseră mormântul şi nici nu ieşiseră bine din oraș când s-au întâlnit cu un mic grup de oameni care i-au oprit şi i-au întrebat cine era tânărul care murise. 
  
Era un tânăr bogat? Era fiul unui mare demnitar al locului, deşi nu părea? Atunci de ce era alaiul acela aşa de mare? Ei i-au spus călătorului că tânărul fusese un exemplu bun pentru toţi, de o cinste şi de o atitudine ireproşabilă şi că toată lumea îl iubise. Toţi deplângeau atât moartea tânărului cât şi soarta bătrânei lui mame care era atât de îndurerată încât, spunea ea, părea că un fier înroșit în foc trecuse parcă prin inima ei. Pelerinul din faţa lor și-a plecat capul la auzul acestor vorbe şi închizând ochii, toţi cei apropiați au văzut cum o lacrimă s-a desprins din ochii săi pe obraz, ca şi cum şi-ar fi amintit o scenă tragică din trecutul său. Apoi, străinul acela dădu unuia dintre însoţitorii săi toiagul pe care îl avea în mână, îşi îndepărtă de pe cap pledul cu care era înfăşurat şi apropiindu-se de tânărul mort care era înfăşurat în giulgiuri, după obiceiul evreiesc, rosti ca pentru sine o rugăciune, plecându-și capul său. Cu toţii aşteptau să vadă ce dorea să facă străinul acela, deci așteptau acum cu toții, nemișcați. 
  
Pelerinul s-a atins deci de tânăr şi i-a spus ca unui om cu care se putea vorbi: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te !” Așa i-a spus! Unii dintre cei prezenţi auzind aceste vorbe şi privind către el au început să pufnească, să vocifereze ori să-și dea unul altuia din coate, întrebându-se ce voia să facă acel om care nu părea a fi întreg la minte. Doar bătrâna mamă a acelui tânăr aştepta încordată ştergându-şi lacrimile, ca și cum mai spera într-o minune. 
  
Cei care îl însoţeau pe pelerinul acela, așteptau nemişcați şi ei fără să zică un cuvânt, dorind și ei să vadă ceea ce se va întâmpla și fiind și ei la fel de nedumeriți. Și după o mică așteptare, tânărul înfășurat între giulgiuri s-a mișcat dintr-o dată ascultând de vorbele acelui străin. Bătrâna lui mamă a căzut cu genunchii în ţărână şi cu greu au putut s-o ridice de jos fiindcă îl apucase pe străinul acela de sandalele sale sărutându-i picioarele. 
  
Iar acel străin călător era Iisus Emanuel. 
  
Văzând aceasta unii dintre cei prezenţi au început să strige, de frică ori de bucurie nici ei nu mai ştiau din ce cauză, aclamându-l pe Iisus ca pe un mare proroc și lăudând pe Dumnezeul lor. 
  
Apoi tânărul, care începuse să dea semne de viaţă din ce în ce mai clare îi făcu pe cei apropiaţi să-i desfacă giulgiurile, şi după ce acest lucru fu făcut acesta îi privi pe toţi cu uimire şi de fapt nu înţelegea prea bine nici el ce se întâmpla, însă apucă mâna străinului călător care i-o întinsese pe a sa pentru ca acesta să se ridice de pe tăblia pe care stătuse întins, mort. 
  
Auzindu-le istorisirea aceasta chiar din gura lor, l-am întrebat pe tânăr dacă îşi mai amintea ceva din timpul cât fusese mort. Mi-a povestit că s-a aflat într-un mare întuneric, imens şi tăcut. Era atâta linişte acolo încât nu te puteai auzi nici măcar tu însuţi şi deşi i se păruse că trecuse puțin timp de când se afla acolo, înţelegea totuşi că de fapt locul acela era o imensitate pe care nu şi-o putea explica. Era foarte nesigur de ceea ce putea fi întunericul acela fiindcă nu îl înţelegea, poate şi pentru faptul că nu îşi mai aducea aminte prea bine de ceva de acolo, dar spunea că parcă s-ar fi aflat într-o mlaştină în care se scufundase şi din care nu se putea mişca şi în care simţurile îi erau parcă altele decât cele ştiute. Totul fusese deci foarte confuz pentru el şi aproape inexplicabil în afară de faptul că mai întâi a văzut o lumină şi atunci abia a început să gândească coerent. Apoi a auzit glasul ferm al străinului călător, care l-a chemat şi a putut zări mai apoi în întunericul acela deplin și chipul lui care era luminat, dar şi mâna sa întinsă care aştepta ca el să i-o apuce. Tânărul realizase că se afla într-un loc în care fusese absolut singur, însă îşi amintea de singurătatea aceea îngheţată şi înfiorătoare prin imensitatea ei şi izolarea ei care părea definitivă. 
  
A apucat deci mâna care i se întinsese şi a revenit în felul acesta la viaţă. 
  
După aceasta învățătorul Iisus a rămas împreună cu ucenicii săi câtva timp în acel orășel împărtășind oricui dorea să asculte, din învățătura sa. Și cu toţii au crezut cuvintelor lui, iar când a plecat alături de cei ai lui, tot poporul l-a condus până foarte departe în afara cetăţii luându-şi cu greu la revedere de la el, învățătorul fiind însoţit îndeaproape de tânăr şi de văduvă. 
  
Eu am întrebat pe tânărul şi pe mama sa cine credeau ei că este învățătorul Iisus, iar cei doi au răspuns că acesta nu putea fi decât Mesia, cel care avea să vină şi să elibereze poporul lui Israel și prin el pe toți cei din alte neamuri. 
  
Spunând acestea magistrul Ahnbar Ruthavan se opri şi îi privi pe cei adunaţi în jurul său. 
  
Apoi plecându-și capul cu mâna dreaptă în dreptul inimii, tăcu. 
  
Un timp nimeni nu spuse nimic. Uimirea şi nedumerirea se puteau citi pe chipul unora. Tulburare sau chiar înverşunare pe feţele altora. Unul dintre rabinii iudei spuse totuşi pe un ton neutru. 
  
-Să spunem totuşi magistre Ruthavan, că acest Iisus ar putea fi Mesia cel mult aşteptat de poporul meu... 
  
-Preaînvăţate și luminate rabin Fanuel, rosti magistrul Ruthavan, creatorul şi ziditorul a toate coboară pe pământ pentru a salva doar un singur popor? E prea puţin de la un Dumnezeu care ne iubeşte cu dragoste părintească! Personal cred că Mesia va veni şi va înnoi firea tuturor prin ceea ce va face! Dar prima condiție a înnoirii va fi credința în cuvântul lui! 
  
-Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care nu acceptă alţi zei, magistre! 
  
-El nu poate fi Dumnezeul celor care se închină la idoli, spuse un alt învăţat evreu pe un ton rece. Robia idolească exclude libertatea în Dumnezeu, magistre! 
  
-Aveţi întru totul dreptate rabinilor însă nu uitaţi că şi poporul vostru a căzut în robia Egiptului şi a fost scos de acolo de Dumnezeu prin Moise, alesul său. De ce n-ar ridica acum iarăşi Dumnezeu pe Mesia ca să dezrobească pe oricine, fără deosebire, dintr-o robie a minţii sale închinată vicleanului, şarpelui cel vechi. 
  
Un filozof și profesor din Roma vorbi adresându-se celor prezenţi. 
  
-Îmi pare rău, însă nu pot înţelege un lucru din ceea ce vorbiţi ilustre... 
  
-Vorbeşte Iunius Meridus!, spuse Tiberius Thrassylus. Iunius Meridus este după cum ştiţi profesor de oratorie la Roma şi este expert în opera marelui Marcus Tullius Cicero. 
  
Iunius Meridus păși în fața tuturor și vorbi. 
  
-Vorbeaţi mai înainte magistre despre fiul lui Dumnezeu care trăieşte acum în Iudeea... 
  
-Cu siguranţă... 
  
-Dar dacă Dumnezeu este stăpânul şi creatorul a tuturor celor văzute şi nevăzute de ce şi-ar trimite fiul său printre oameni, făcându-se asemenea omului? Pare fără sens. Alt fel de slujitori pentru această misiune, nu putea găsi acest zeu al iudeilor? 
  
-Fiul are o misiune de îndeplinit, magistre Iunius Meridus. Iar trimiterea sa este în voia celui PreaÎnalt. Iar un împărat, ce ar face dacă ar dori să se împace cu supușii săi? Ar trimite la început niște slujitori acolo iar la urmă pe un apropiat al casei sale. Așa a făcut Dumnezeul iudeilor trimițându-și de-a lungul timpului slujitorii săi iar mai apoi și pe fiul său. În acea parte de lume acei oameni sunt numiți proroci, iar aceștia au fost niște oameni sfinți care au transmis oamenilor voința lui Dumnezeu de-a lungul anilor și secolelor în care au trăit. 
  
-Noi n-am auzit de aceste porunci trimise prin proroci, magistre. Dacă Dumnezeul iudeilor este atotputernic, el ar fi făcut în așa fel încât toți oamenii ar fi aflat aceste cuvinte! În afară de poporul evreu, noi, celelalte neamuri am fost astfel nedreptățite, nu credeți? Iar mai înainte ați spus că Dumnezeul iudeilor iubește pe oricine cu aceeași dragoste părintească... 
  
-Și chiar ei își spun: ,,poporul ales”, completă cele spuse de Iunius Meridus, un alt învățat din Roma. 
  
-Nu vă pripiți să trageți aceste concluzii magiștrilor! Poporul iudeu nu a avut și nu va avea o misiune ușoară. Oamenii fac la fel, chiar cei mai puternici. Cezarul de pildă... în incursiunile sale militare, de cucerire, alege cei mai destoinici ostași! Iar ceea ce Dumnezeu a transmis prorocilor va fi descoperit tuturor, lumii întregi, chiar dacă mai târziu. Aceste cuvinte vor avea însă aceeași greutate în toate timpurile... 
  
-Totuşi, interveni Iunius Meridus. Ați spus că Dumnezeu poate face orice, el fiind creatorul a toate! 
  
-Asta am spus! 
  
-Ar putea deci preschimba într-o clipită tot răul lumii în bine! Merg deci mai departe şi spun că dacă Dumnezeu este sursa tuturor celor bune atunci există cel puţin o persoană care este sursa tuturor relelor... 
  
-Retorica dumneavoastră funcţionează perfect magistre Iunius Meridus! 
  
-Dumnezeu cel atoate bun ar trebui deci să-l biruiască pe cel care propagă răul în lume, iar oamenii n-ar mai cunoaşte astfel sursa relelor deci nu vor mai putea să săvârşească răul... 
  
Dumnezeul vostru în care credeți însă, vedem cu toţii, nu e împotriva răului, pentru că vedem că nu-l poate birui în totalitate! Acest lucru ar conduce la netemeinicia celor spuse în prealuminata dumneavoastră expunere! Răul este de fapt omniprezent! 
  
Unii dintre cei prezenţi se luminară dintr-o dată sperând că magistrul Ruthavan fusese pus în situaţia de a nu mai putea răspunde. Acesta însă nu păru afectat de ideea magistrului Iunius Meridus. 
  
-Desigur! Nu vă contrazic magistre! Uitaţi însă un mic amănunt. Dacă Dumnezeu este atoate bun înseamnă că el deşi ar putea, nu doreşte de a birui pe nimeni cu o forță înverșunată, deci nici pe cel care este izvorul răului! El doreşte ca singura forţă pe care trebuie să o întrebuinţăm să fie aceea de a ne stăpâni pe noi și de a nu întrebuinţa forţa! 
  
Spunând aceasta se făcu rumoare printre cei prezenţi, chiar şi Thrassylus se încruntă neînţelegând cuvintele magistrului Ruthavan. 
  
-N-are nici o logică! spuneau unii. 
  
-Este un non sens, spuneau alţii! 
  
-Un pugilist care stă să primească loviturile va cădea curând la picioarele adversarului său! fu răspunsul unui profesor de retorică, elin. Un gladiator ar muri imediat! 
  
-Nu mai înţeleg nimic, spuse şi Thrassylus dând din cap. Magistre Ruthavan, explicaţi-ne totuşi... 
  
-E uşor de explicat, magistre Tiberius Claudius Thrassylus. Voi recurge la un model. Puneţi doi oameni să se împingă unul pe altul, faţă în faţă şi veţi vedea că cel mai puternic va învinge pe cel mai slab. Așa este în lume. Acum gândiţi-vă că cei doi se află într-o barcă şi trebuie să facă acelaşi lucru. Totuşi ei gândesc că dacă se vor împinge unul pe altul vor cădea amândoi în apele primejdioase. Dacă au puţină gândire îşi vor spune că e mai bine să nu-şi opună forţele unul altuia pentru a nu dezechilibra barca şi pentru a nu cădea în apă amândoi. Înţelegerea și conlucrarea dintre cei doi este deci esenţială. Ei au forţa necesară de a se înfrunta, dar n-o fac pentru că ar însemna sfârşitul amândurora iar ei înțeleg asta. Ei trebuie nu numai să nu se înfrunte ci să şi vâslească în acelaşi sens şi cu aceeaşi cadenţă pentru a nu pluti în derivă şi pentru a ieşi din apele primejdioase. Dumnezeu sugerează deci celor doi să nu întrebuinţeze forţe potrivince între ei, să se împace şi să izbutească în lucrul lor. Cel rău îi va învăța însă pe cei doi să se înfrunte, să fie adversari în realitatea creată de el, pentru ca unul din ei să rămână singur în barcă, însă cel care îndeamnă la aceasta știe că pluta se va răsturna iar cei doi vor sfârși în valuri. Cine doreşte deci răul celor doi şi cine le doreşte binele? Apele primejdioase sunt deci cele rele şi înşelătoare ale lumii, în care putem cădea dacă nu avem echilibrul necesar, iar barca ar putea fi însăşi inima noastră! Dacă inima noastră este slabă, netocmită şi neîntărită în credinţă, iarăşi, ne vom răsturna şi vom cădea în apă. Dar mai uimitor este faptul că Dumnezeu nu lasă totuşi pe nimeni în derivă și oferă fiecăruia gândul bun în inima sa. Și dacă inima aceluia este tare şi are în ea credinţă, El se face călăuza lui şi îl va scoate pe acela la liman pentru că dacă acesta are priceperea să înţeleagă să-şi chivernisească forţa pentru a ieşi la liman şi să nu şi-o cheltuiască în ură şi înverşunare, atunci în el lucrează raţiunea, logica, atenţia, măsura şi toate celelalte însuşiri ale sale necesare grelelor încercări. Cel care însă îşi va purta forţele în încercări zadarnice se va slei curând de puteri şi neînţelept fiind nu va şti să iasă la liman. Așadar, trebuie să fim înţelepţi ca şerpii, dar blânzi ca porumbeii, spuse magistrul Ruthavan. Cuvintele acestea din urmă le-am auzit cu urechile mele din gura celui pe care l-am căutat şi pe care l-am şi aflat. Iar după ce voi pleca din acest ostrov mă voi duce în patria mea şi voi vesti tuturor învăţătura luminii pe care cei trei magi, au intuit-o în ochii copilului din Bethleem, lumină în care eu însumi am fost educat. 
  
La sfârşit am să vă mai spun ceva prieteni. Logica îmi spune că dacă Dumnezeu a creat lumea şi toate cele câte sunt în ea cu tot cu oameni, iar aceasta se află acum în ruină din pricina răutăţilor şi a neascultării, atunci tot El va dori refacerea ei pe căile alese de El. Cu întristare a văzut el pe toţi cei căzuţi în marea şi în valurile vieţii. Cu multă durere a contemplat toate stricăciunile, toţi idolii şi toată răutatea oamenilor. Ne-a arătat însă şi frumuseţea naturii spunând despre ea următoarele: Crinii câmpului nu ţes şi nici nu torc. Totuşi ei întrec în frumuseţe şi delicateţe veşmintele cu care se îmbrăca împăratul Solomon. Tocmai această frumuseţe trebuie să o primim în inima noastră. O frumuseţe interioară, nefăţarnică, simplă şi nepătată. Căci această frumuseţe din inima noastră ne va lumina și chipul cel văzut, de dinafară. Dacă vom păstra crinul curat în inima noastră nu vom avea nevoie decât de foarte puţine din cele ale lumii, căci crinii după cum ne-a spus El nici nu torc nici nu ţes, ci se desăvârşesc în lumină. De aceea omul cel puternic este acela care nu-şi iroseşte forţa în ură sau în lucruri de nimic. Cel care vrea să se desăvârşească nu are nevoie de nimic din ale lumii, nejinduind la nimic dintr-ale ei. Căutarea omului nu este din lumea aceasta, însă el trebuie să vadă în tot ceea ce îl înconjoară, chipul Celui care a făcut toate acestea, şi care are o dragoste fără margini. Și astfel, forța pe care trebuie să o întrebuințăm este aceea că nu trebuie să întrebuințăm forța! Dumnezeu ar putea pune stavilă răului însă el lasă omului puterea de a raționa neîngrădind cu nimic pe cei care gândesc răul. El nu poate călca peste libertatea omului și de aceea el nu întrebuințează nici o forță potrivnică. 
  
-Dar este nedrept dacă ar fi așa! răspunseră mai mulți. Iar răul pare în acest fel fără de sfârșit... 
  
-Prieteni, nu uitați că moartea pune capăt atât binelui cât și răului, fiecăruia dintre noi! 
  
Deci după ce vom muri vom fi luați și duși cu trupul într-ale pământului, iar cu duhul într-un alt loc, iar după aceasta vom fi cercetați de orice faptă a noastră, bună sau rea! 
  
O balanță va fi pusă înaintea noastră și va cântări inima noastră de toate faptele pe care le-am săvârșit, de toate cuvintele și gândurile noastre, iar de va fi găsită necurată vom fi dați infernului. 
  
-E un fel de amenințare dar fără temei, spuse cineva. 
  
-Nici noi nu credem asta ilustre, rostiră câțiva. 
  
-Dar recunosc că o judecată a tuturor faptelor noastre ar fi absolut necesară! spuse altcineva! 
  
-Și crezi magistre că omul poate trăi cu frica și cu povara aceasta înaintea ochilor săi? Dacă e așa atunci vom fi condamnați cu toții! 
  
-Ce ar fi rău în asta prieteni? Cezarul impune o lege care dacă va fi călcată va urma judecata și pedeapsa lui. Prealuminaților, mai spuse Ahnbar Ruthavan, gândiți-vă!... Cel care a făcut ochiul să nu vadă? Cel ce a făcut urechea să nu audă? Cel ce a făcut toate cu deplină înțelegere să nu înțeleagă? 
  
Peste vociferări se auzi glasul lui Thrassylus care porunci tuturor să facă liniște și încet, încet, rumoarea dispăru. Se lăsase seara. 
  
-Mergeți la locurile voastre magiștrilor! spuse el. 
  
Plecară apoi cu toții pe alei, după ce se salutară între ei! 
  
-Pace tuturor, spuse Tiberius Thrassylus. Și ție magistre Ruthavan! 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua - al saselea fragment-continuare. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1472, Anul V, 11 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!