Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1430 din 30 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua- al cincilea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Centurionul Gaius Cassius rememora evenimentele în urma cărora îşi recăpătase vederea în după amiaza acelei zile când fusese răstignit Iisus din Nazaret. Urmărise, pe măsura puterilor sale, procesul şi calvarul pe care îl îndurase cel numit de o parte dintre iudei: Mesia. 
  
Procuratorul Ponțiu Pilat îl delegase de puțin timp pe Gaius Cassius să urmărească anumite activități militare și îndeplinirea anumitor porunci date de el. Din cauza faptului că Gaius suferea de albeaţa ochilor, procuratorul Ponţiu Pilat îl eliberase din conducerea centuriei sale şi îl adusese la acea sarcină cu toate că vederea nu îl mai ajuta prea mult pe centurion. În fapt, el nu îndeplinea decât nişte simple formalităţi. Însă vălul de ceață care îi cuprinsese vederea se accentuase de la zi la zi și îi cauzase multe neplăceri lui Gaius şi numai faptul că acesta fusese un centurion foarte destoinic şi iubit de legionari îl făcu pe Ponțiu Pilat să-l mai ţină în slujbă puţinul timp cât îi mai rămăsese până la vârsta care i-ar fi permis lăsarea la vatră cu drepturi depline. Aflat în acea după amiază pe dealul Golgotei, Gaius fusese martorul supliciului celor trei prizonieri condamnați la moarte. Dar tot atunci Gaius Cassius îşi recăpătase limpezimea ochilor, vederea. Iar ceea ce îl vindecase pe Gaius era sângele celui numit Iisus din Nazaret. Centurionul era deci convins că fusese vindecat în urma unei întâmplări minunate. 
  
Iată cum se făcuse aceasta. 
  
Pe la ceasul al nouălea o ceată de iudei, în frunte cu căpitanul lor un anume Ahav Caleb şi un căpitan al străjerilor templului, veniseră pe Golgota în fruntea unei cete destul de numeroase. Arhiereul Caiafa ceruse părţii romane moartea urgentă a celor trei condamnaţi pentru ca soarele să nu apună şi aceştia să fie încă vii, ceea ce ar fi însemnat întinarea sărbătorii Pesahului care începea în seara acelei zile. Acest zvon răspândit de iudei îl auzi și centurionul Gaius Cassius care spuse către câțiva legionari, în latină. 
  
-Iudeii vor ca înaintea acestui pesah al lor aceștia trei să nu mai fie vii! 
  
Aceasta însemna că romanii trebuiau ca până la al doisprezecelea ceas al zilei să-i ucidă pe cei trei condamnați dacă aceștia mai trăiau, iar aceasta se putea face rapid prin sfărâmarea fluierele picioarelor celor răstigniți ori dacă asta nu era eficient, se recurgea la o măsură înfiorătoare. Zdrobirea ţestelor condamnaților, care se făcea de obicei cu niște ciomege grele. 
  
Soldații romanii aflați pe Golgota însă nu aveau tragere de inimă pentru asemenea treabă. Aceștia, legionari învăţăţi cu toate subterfugiile pe care le invocau iudeii, nu dădură doi bani pe spusele lor şi continuară să-şi vadă de ale lor jucând zaruri printre cele trei cruci și sorbind vin din niște ulcele de lut. 
  
Şi Gaius le făcuse semn iudeilor să stea deoparte și dădu ordin legionarilor aflați acolo să se ridice în picioare și să aștepte cu armele pregătite. Curând însă avea să vină o carte de la Ponțiu Pilat, fiindcă mai marii arhierei interveniseră pe lângă dânsul, zvonul răspândit de iudei fiind adevărat. Trimisul procuratorului era un decurion care îl însoțise din Cezareea Maritima. 
  
Acesta desfăcu pergamentul și citi: 
  
-Înaltul procurator al provinciei Iudeea, Ponțiu Pilat, în numele lui Tiberius Cezar Augustus, împăratul Romei, poruncește centurionului Gaius Cassius: 
  
Soarele nu trebuie să apună și cei trei condamnați să mai fie în viață. Faceți cele necesare! 
  
Ante mortem nemo beatus! (înainte de moarte nimeni nu este fericit). 
  
Decurionul înfășură documentul și ridicându-și brațul în chip de salut, făcu cale întoarsă fără să mai spună nimic. 
  
Ordinul odată sosit, totul era clar. Cei trei trebuiau să fie ucişi pe loc pentru a nu întina astfel marea sărbătoarea a Pesahului. Aceasta era hotărârea procuratorului Ponțiu Pilat, care trebuia dusă la îndeplinire imediat. Iudeii ceruseră să facă ei înşişi lucrul acesta pentru a nu mai fi nici un dubiu că cei aflați pe cruci vor muri însă procuratorul Ponțiu Pilat nu fusese de acord din două motive Primul era acela ca iudeii să nu intervină asupra celor trei condamnați deoarece legionarii aflați acolo aveau să primească cartea scrisă, iar cel de-al doilea motiv era ca după ce condamnații urmau să fie uciși, iudeii să se întoarcă imediat în cetate pentru a nu se isca vre-o revoltă ori altă altercaţie între ei și legionarii aflați acolo. Deși fuseseră sfătuiți să meargă acolo cu mâinile goale, trei sau patru dintre oamenii căpitanului Ahav purtau pe umeri nişte ciocane de lemn și ajunși la baza crucilor aşteptară cu toții încruntați, în tăcere, pentru ca soldaţii romani înarmaţi și ei cu ciocane de fier să sfărâme picioarele primului tâlhar, apoi ale celui de-al doilea. Bieţii condamnaţi, care încă mai trăiau se zbătură pe crucile lor şi îşi dădură duhul după scurt timp, gemând de durere. O parte din privitori îşi feriră privirile, ori îşi acoperiră feţele cu mânecile veșmintelor lor. Doar soldaţii priveau impasibili ceea ce se întâmpla deoarece erau obişnuiţi cu privelişti de genul acela. Femeile mironosiţe aflate puţin mai departe deoarece legionarii nu le dăduseră voie să se apropie, căzură în genunchi acoperind-o cu straielor lor pe maica învăţătorului răstignit, care începuse să plângă cu mâinile întinse către fiul ei aflat sus, țintuit pe crucea din mijloc, care era mai înaltă decât celelalte două. Atunci, centurionul Gaius, care cu destulă greutate putea desluşi silueta lui Iisus îşi încordă privirea şi prin ceaţa albă care îi împăienjenea ochii reuşi să se apropie de cruce. Cunoscând că gestul zdrobirii picioarelor avea o semnificaţie de umilire și de batjocură, Gaius Cassius nu-i mai așteptă pe cei doi legionari care așezau scara ci îşi ridică suliţa şi cu o mișcare fulgerătoare împunse cu putere coasta lui Iisus din Nazaret 
  
Pe câmpul de luptă, legionarii romani împungeau adesea cu suliţa în coaste pe cei căzuţi pentru a se asigura că duşmanii sunt morţi, deci lovitura pe care o dădu centurionul avea o anume dibăcie. În clipa când Gaius Casius făcu acel gest, din rana deschisă începu a țâșni cu putere sânge dar şi apă. Deși nu era nici un pericol pentru nimeni, mulți dintre cei care priveau scena făcură instinctiv un pas înapoi. 
  
Câteva picături de sânge ajunseră pe pleoape centurionului şi ştergându-se cu o năframă, Gaius nu-şi putu crede ochilor, la propriu, deoarece deschizând ochii, în clipa următoare realiză că vederea sa nu mai era încețoșată și vedea totul foarte clar ca şi cum nu avusese nimic, niciodată. 
  
N-avu timp însă de explicaţii. Iudeii se împinseră spre crucea lui Iisus dorind să se sfărâme picioarele învățătorului precum se făcuse și celorlalți doi. Legionarii însă, la porunca lui Gaius se postară în faţa iudeilor şi centurionul le spuse într-o ebraică aproximativă că omul acela era mort şi că nimeni n-ar fi suportat lovitura, în viaţă fiind. Văzuseră cu toţii cum ţâşnise sângele din rana deschisă iar cel aflat pe cruce stând nemişcat cu capul atârnând în jos arăta tuturor că nu mai era nici un dubiu şi că murise. 
  
-Lasă-i centurionule pe legionari să zdrobească și acestuia picioarele, sau o vom face noi dacă nu vreți, spuse înverșunat căpitanul Ahav Caleb. 
  
Înțelegând că iudeii și căpitanul lor doreau dinadins aceasta, Gaius se folosi de o explicație în plus arătându-le suliţa înroşită de sângele celui răstignit. 
  
-Nu este nevoie căpitane! Priviți! spuse Gaius... Vârful suliței a pătruns mai mult de o palmă în trupul acestui om! 
  
Nimeni nu mai spuse nimic și toți priveau acum sângele care ţâşnise din trupul celui răstignit înroşind solul pietros de la baza crucii. 
  
Împinsă cu putere de jos în sus, vârful suliței pătrunsese atât de adânc prin plămân încât nimeni n-ar fi rezistat chiar în cazul în care n-ar fi pierdut prea mult sânge. Iar dacă ar mai fi trăit câtuși de puțin în momentul loviturii, cel aflat pe cruce și-ar fi încordat trupul de durere, apoi ar fi tușit sânge pe gură de câteva ori și apoi ar fi murit aproape imediat. Știau asta cu toții. 
  
-Dar acesta este obiceiul vostru, al romanilor când faceți răstigniri, spuse din nou Ahav Caleb. Zdrobiți picioarele acestui om! 
  
-Obiceiul este ca prin aceasta să se grăbească moartea condamnaților, căpitane! Dar acest om este mort! fu răspunsul lui Gaius care spusese aceasta aplecându-și sulița către grupul iudeilor. 
  
Iudeii priveau acum când spre vârful suliţei, când spre Iisus din Nazaret, care atârna nemişcat pe cruce. Preț de un sfert de ceas nimeni nu mai spuse nimic, doar plânsetele femeilor mironosițe se auzeau printre rafalele de vânt. Ceata iudeilor privea către condamnați iar legionarii romani îi priveau cu suspiciune fiindcă știau cu toții cât de imprevizibili erau oamenii lui Caiafa. 
  
Iisus din Nazaret murise. 
  
Așteptând și privind țintă chipul lui Iisus din Nazaret abandonară încet încet ideea de a mai cere zdrobirea picioarelelor învățătorului şi lovindu-se de figura încruntată a lui Gaius Cassius, la un semn al lui ahav Caleb iudeii părăsiră Golgota scuipând înspre cei răstigniţi şi aruncându-le vorbe de ocară. Dar Gaius le spuse tuturor într-o ebraică nu tocmai corectă, să nu arunce nimeni cu pietre, deoarece riscau prin aceasta să lovească pe vre-un legionar și ar fi urmat probabil o încăierare pe care n-ar fi dorit-o nici unii nici alții. Apoi, în clipele următoare se auzi acel sunet înfricoșător, gutural, venit din adâncul pământului și care îi făcu pe toţi să rămână locului încremeniţi şi totodată uimiţi, privindu-se unii pe alţii cu nedumerire. Pământul se cutremura, iar cele trei cruci se mişcară într-o parte şi în alta, dând locului un aer şi mai sinistru fiindcă cele trei corpuri atârnate se mişcau acum în virtutea inerţiei, ca bătute de un vânt puternic. Ploaia, care începuse şi ea puţin mai devreme lovea acum cu putere în rafale oblice purtate de vânt, punând pe fugă pe iudei şi pe toţi cei care mai erau pe acolo. La baza crucilor mai rămăsese doar micul grup de femei şi bărbaţi care îl însoţiseră până acolo pe învăţătorul lor, la care se adăugau şi cei câţiva legionari care aveau poruncă să păzească locul supliciului. Toţi cei care se aflau acolo priveau acum înspăimântaţi scena. Fulgerele brăzdau cerul întunecat, dând locului o tentă şi mai înfricoşătoare. Dar după un timp, ploaia şi vântul se mai potoliră iar Gaius se aşeză pe o piatră şi îşi duse mâinile la ochi. Se întreba desigur cum fusese posibil ca într-o clipă să se vindece de albeaţa ochilor după ce încercase tot felul de leacuri și alifii care nu dăduseră nici un rezultat. 
  
Credea deci că sângele profetului taumaturg era cel care îl vindecase. Instinctiv îşi privi suliţa cu care împunsese coasta celui de pe cruce, şi pe care o ridică încet de lângă stâlpul vertical al crucii. 
  
Ploaia spălase desigur partea aflată în sus, însă partea care stătuse către pământ mai păstra o pată din sângele scurs din trupul celui răstignit. Îşi ridică privirea încet de la baza stâlpului şi văzu cum sângele amestecat cu picăturile de apă de ploaie încă se mai scurgeau pe lemnul crucii, picurând pe pământul pietros. O crăpătură considerabilă, cam de o palmă lăţime se căscase acolo în urma cutremurului, întinzându-se şi în spatele crucii şi în faţa ei pe zeci de picioare distanţă. 
  
Gaius privi picioarele lui Iisus bătute în cuie pe micul suport de lemn fixat pe stâlpul vertical al crucii. Urmele biciului se puteau vedea şi acolo şi mai sus de genunchi până pe coapse şi şolduri. 
  
Pe alocuri cozile biciului intraseră adânc în carne şi lăsaseră urme tumefiate. 
  
Trupul lui Iisus din Nazaret atârna într-o poziţie inertă acum şi vânătăile se zăreau pe toată suprafaţa pieptului şi abdomenului şi Gaius realiză că Iisus îndurase sute de lovituri date cu flagrumul. Știa că tânărul învățător fusese biciuit cu mult peste norma obişnuită, aceasta din cauză că cei care îl loviseră doriseră să-l audă ţipând sau cerând îndurare, lucru pe care condamnatul nu-l făcuse nici când îl ţintuiseră pe cruce, iar de aceea călăii se îndârjiseră din acest motiv şi fuseseră fără milă. Pe alocuri se puteau zări pe pielea condamnatului acele piese de plumb în formă de oscior legate la capătul cozilor şi care făceau să dea greutate loviturii, sfâşiind pur şi simplu pielea, intrând în profunzimea cărnii, lucru care provoca dureri groaznice celui flagelat. Gaius știa că Iisus îndurase suferinţe de neimaginat, de o sălbăticie ieşită din comun. Ridicându-şi din nou capul, centurionul privi către cel mort. Chiar dacă acel chip era murdar de sânge amestecat cu țărână şi acoperit cu vânătăi şi zgârieturi, lui Gaius i se păru foarte nobil şi demn. 
  
Chiar dacă nu îi putuse vedea faţa învățătorului cât acesta mai fusese în viaţă, acum îi putea vedea foarte clar chipul în lumina scăzută a acelei după amieze. 
  
Curând soarele avea să se întunece de tot în umbra lunii şi întunericul avea să cuprindă Ierusalimul. 
  
Începu să bată un vânt subţire şi părul capului celui mort flutura uşor sub coroana de spini. Un fulger brăzdă cerul iar Gaius privi faţa celui răstignit şi în clipa în care se auzi tunetul i se păru că aude un glas, foarte îndepărtat, de dincolo de nori. 
  
- Cu adevărat acesta este fiul lui Dumnezeu! exclamă Gaius cu voce tare arătând spre Iisus. 
  
Ceilalţi legionari care priveau şi ei nedumeriţi când spre cerul care se întuneca repede, când spre crăpătura care se desfăşurase pe solul pietros, remarcară în cele din urmă privirea lui Gaius. 
  
- Ei! Gaius! spuse unul dintre ei, se pare că eşti limpede la ochi! 
  
-Vezi oare cu adevărat? întrebă un altul. Albeaţa a dispărut de pe ochii tăi! Sunt limpezi Gaius ! Te-a vindecat oare această ploaie care ţi-a spălat ochii? Pe toții zeii, Gaius...trebuie să te duci la primul templu și să jertfești ceva acolo! Pe Jovis Olimpianul! I-ai auzit vocea...nu?...tunând dincolo de nori! 
  
-Dar până una alta poți să ne faci cinste cu ceva și aici! spuse un altul iar ceilalți legionari râseră scurt ridicând niște ulcioare de lut. 
  
Gaius însă îl arătă pe Iisus cu mâna întinsă. 
  
-Acesta pe care îl vedeţi pe cruce m-a vindecat când l-am împuns cu suliţa. Sângele lui mi-a picurat în ochi şi îndată cum m-am şters cu această năframă, albeaţa mi-a dispărut, şi ceaţa care îmi acoperea ochii s-a risipit pe loc. Vă jur fraţilor că acesta este deci un om sfânt şi cu adevărat este fiul lui Dumnezeu! 
  
- Ce tot îndrugi acolo Gaius prietene!? spuse un alt legionar, Dumnezeul iudeilor ar fi unic, și fără egal, după cum o spun chiar ei, iar acesta care s-a făcut pe sine fiul aceluia în care ei înşişi cred, tocmai de aceea a fost răstignit, pentru că s-a făcut pe sine fiul celui Preaslăvit de dânşii. 
  
Lasă-i însă Gaius pe ei cu ale lor, iar noi să fim cu zeii noştri! Pe Iupiter, pe Neptun, pe Pluto! 
  
-Fiecare zeu cu ai lui, ,,bătrâne” Gaius! mai spuse un altul. Și noi cu ai noştri, iar ei cu ai lor! 
  
Gaius însă clătină din cap. 
  
-Pentru voi, poate, prieteni, însă de astăzi El este pentru mine ceea ce a zis El că este. Acum ştiu de ce mi-a vindecat albeaţa din ochi! 
  
-Hai spune-ne de ce!? Pe Iupiter Capitolinus...vrem să știm și noi, râseră cu îndrăzneală legionarii. 
  
Gaius privi din nou trupul inert de pe cruce. Spuse din nou arătând spre Iisus. 
  
-Ca să-i pot privi chipul şi să pot crede, căci şi numai privindu-L mi-am dat seama că el este Fiul Lui Dumnezeu, şi cred asta nu doar din cauză că m-a vindecat cu sângele lui, ci văzându-i chipul, uimit sunt şi mă minunez de trăsăturile acestea nobile şi curate! 
  
Ceilalţi se întoarseră şi priviră și ei cu atenţie chipul celui răstignit. Nimeni nu mai râdea. 
  
-Hm! E doar un om oarecare care a suferit şi a murit ca şi aceştia doi! spuse careva dintre ei! 
  
-O fi fost deosebit Gaius, spuse un altul, am auzit şi noi de tămăduirile lui însă ce vedem acum e doar un om mort ca toţi morţii care dacă te-a tămăduit prin sângele lui precum spui, tu singur ştii! Asta însă e prea puţin pentru a spune despre el că e fiul lui Dumnezeu. O fi fost un vrăjitor cum spun iudeii ăştia! 
  
- Nu! spuse Gaius, dreptul acesta a cutremurat pământul! Dacă acesta ar fi fost mare vrăjitor și fermecător, cum au spus iudeii despre el că este, aceştia n-ar fi putut pune mâna pe el ca să ni-l dea nouă să-l răstignim fiindcă ar fi făcut farmecele sale ca să scape, dar dacă este ceea ce a spus el că este iar eu de acum cred aceasta, atunci înseamnă că el s-a dat de bună voie în mâinile iudeilor şi ale noastre, fiindcă el n-a făcut nimic ca să scape! Așa am auzit pe unii... 
  
-Prostii! spuse unul dintre legionari, cine să fie nebunul care iese în faţa morţii, ştiind dinainte ceea ce i se pregăteşte? 
  
-Cum cine? spuse Gaius. Cel care îşi dă viaţa sa fără nici o ezitare pentru a apăra pe cei mai slabi, cel care se jertfeşte pentru ceilalți! Cel care luptă până la moarte pentru o idee! Cel care... 
  
-Stai așa Gaius, prietene! Mai înainte ai spus că acesta ar fi fiul lui Dumnezeu! Cum ar putea deci cineva şi mai ales dacă acesta este Dumnezeul iudeilor, să-şi dea fiul să fie ucis fără milă de o moarte aşa groaznică?! spuse acelaşi legionar râzând în batjocură. 
  
-Nu sesizezi bunule Gaius nonsensul cuvintelor tale? spuse un altul. 
  
Gaius însă tăcu privind când spre crucea unde Iisus îşi plecase capul, când spre legionari, neştiind ce să răspundă. Apoi dintr-o dată se ridică și se apropie de legionarul care vorbise şi îi spuse: 
  
-Tu vorbeşti Burro? Nu povesteai tu cum tatăl tău te-a luat cu forţa şi te-a înrolat în legiunea a X-a Fretensis siriaca, cei cu mistrețul ca emblemă, fiindcă tu voiai să te faci actor într-o trupă de teatru și să fugi cu ei deghizat, cu o perucă galbenă pe cap? Iar dacă tatăl tău te-a adus la oaste nu cumva înseamnă că deja eşti în faţa morţii? E adevărat că până acum ascuțișul ei te-a ocolit, dar nu e timpul pierdut. 
  
Ceilalţi legionari începură să râdă făcând haz de necazul lui Burro care primi lovitura în plin nemaiavând nicio replică de dat centurionului. 
  
Gaius însă nu râse. Privindu-l pe Iisus şi văzându-i încă o dată chipul tumefiat şi însângerat, i se făcu milă şi îşi şterse o lacrimă. 
  
-Iată, mai spuse el, de n-ar fi fost acesta, eu n-aş putea privi acum cu limpezime tot ce ne înconjoară. Am auzit că el a făcut multe minuni peste tot pe unde a fost şi a tămăduit pe toţi care au venit la el. Nepriceputul de mine! Să mă fi dus şi eu să-l fi căutat cum au făcut şi alţii de-ai noştri! 
  
Dar acum, chiar mort fiind acesta, iată că m-a vindecat pe bietul de mine, eu lovindu-l cu lancea, el dându-mi tămăduire! Este deci un om sfânt, cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu! 
  
-Ce vrei să ne spui Gaius prin acest ,,este”?! Cumva că acesta pe care noi acum îl vedem aici mort, e încă viu? Ha! E cea mai bună farsă pe ziua de azi. Cu tot respectul bătrâne centurion, dar... 
  
Ceilalţi legionari râseră. Scena părea acum bizară fiindcă ostaşii râdeau în hohote iar puţin mai încolo grupul de femei şi cei câţiva bărbaţi iudei se jeluiau întinzându-şi mâinile cu durere spre crucea unde corpul lui Iisus atârna nemişcat. 
  
-E limpede ca bună ziua că dacă acesta ar fi fiul Dumnezeului iudeu, care știm că nu există de altfel, atunci cu siguranţă că nu ar fi mort, dar noi însă i-am văzut chinul, suferinţa şi l-am văzut dându-şi duhul. Cum poate deci cineva care este totuşi mort să fie şi viu în acelaşi timp? Prietene Gaius.. ori eşti viu, ori eşti cât se poate de mort, nu văd altă arătare a unei fiinţe fie ea om sau animal. 
  
-Nu mai încape vorbă, spuse un alt legionar, amândouă deodată nu se poate Gaius! Eşti sau mort sau viu, altfel nu poţi fi! Vezi?! Prin ceea ce spui te înşeli singur, crezând cele neadevărate! 
  
Gaius dădu însă din cap a negaţie şi păru că se gândeşte la un răspuns. 
  
-E adevărat ce ziceţi voi nu vă contrazic, spuse Gaius oftând, e mort fără nici o îndoială căci împungându-i coasta cu suliţa nici un geamăt n-a scos. Eu însă altceva vreau să spun, ceea ce voi n-ați înțeles. Să vă dau un exemplu: Dacă cel care moare dându-şi viaţa sa pentru alţii, ce este că se aduce jertfă pe sine însuşi? Deci murind el, îi face pe ceilalţi să trăiască! Nu înseamnă asta bunii mei camarazi că acela care s-a jertfit trăieşte prin ceilalţi? Este el oare mort? Trupul său este dat pământului sau focului sau mării dar el oare a murit? Vedeţi această lance! spuse Gaius arătând vârful acesteia. Cu ea am străpuns pe cel care străpunge cerul cu fulgere. Cu ea am împuns pe cel care împunge pământul şi îl cutremură. Cu ea am rănit în coastă pe cel care a vindecat pe mulți de boli grele şi la urmă și pe mine! Și e un lucru foarte neobișnuit ca cineva să se vindece cu sângele scurs dintr-o rană, care de obicei înseamnă moarte! 
  
Legionarii tăcură dintr-o dată privindu-l cu seriozitate spre Gaius. 
  
-Fii pe pace Gaius! îi spuse unul dintre legionari. Ştim că ai făcut aceasta pentru ca iudeii să nu-i sfărâme picioarele sau chiar ţeasta acestui învățător, ceea ce nici nouă nu ne-ar fi fost pe plac. 
  
-Oh! poate că ai dreptate Gaius, spuse un alt legionar mai bătrân aşezându-se pe o piatră. 
  
Toate privirile se întoarseră către el. 
  
-Îmi aduc aminte în Germania prieteni, când Flaminus Samnitul a primit porunca decimării unei cohorte care chipurile nu luptase cum trebuie împotriva unor hoarde de cherusci. Eram așezați în formațiile obișnuite. În spate erau veteranii care ne încurajau în luptă. Cheruscii au năvălit cu miile. 
  
Dar din spatele nostru se auzeau cuvintele lor de îmbărbătare. Și nu ne era frică. După ce clepsidra își termina nisipul cornul anunța schimbarea primei linii. Veneau apoi ceilalți din spate. Veteranii ne legau rănile, ne dădeau apă și ne spuneau tot timpul să nu rupem rândurile. Pe deasupra noastră zburau săgețile și toporiștile cherusce cu două tăișuri. Germanicii însă năvăleau din pădure și mai mulți... Abia am reușit să ne retragem, fără prea mari pierderi, dar cu toate acestea... 
  
Trupa a fost aliniată şi a început numărătoarea din zece în zece. Apoi a început decimarea. Voi putea oare uita vreodată acest lucru? Căci dacă trăiesc acum, trăiesc datorită acelor oameni sacrificaţi atunci. Eu nu vorbesc de noroc sau de nenoroc, de sorţii numărătorii, de vrerea zeilor sau de altceva. Eu vorbesc de faptul că nişte oameni au murit ca noi ceilalți să trăim. Fiecare al zecelea făcea un pas înainte. Pe rând, îşi scoteau căştile, apoi lorica şi tunica de lână. Apoi erau aşezaţi în genunchi şi li se dădea lovitura de graţie. Fără plânsete sau vaiete. Fără vociferări sau acuze. Ca şi cum fiecare şi-ar fi făcut datoria faţă de ceilalţi, nicidecum faţă de Roma sau față de împărat. Doar vechi camarazi, care-şi strângeau mâinile înainte de moarte! 
  
Nimeni nu mai spuse nimic însă toţi ridicară ochii către cei răstigniţi. 
  
-Ce vă tot plângeţi ca nişte babe! se răsti un legionar dintre cei care îl biciuiseră pe Iisus şi care se afla la oarecare distanţă de ei și îi auzise istorisirea. 
  
-Eu unul nu mă tem de moarte! continuă el apropiindu-se de ceilalți. Că mori acum sau mai târziu, ce mai contează? 
  
-Important e să-ţi trăieşti viaţa după voia inimii, nu-i aşa Burro? Spune şi tu Baculo! spuse un alt legionar sorbind vin dintr-un vas de lut aflat jos pe pământ. 
  
Ceilalţi doi încuviinţară dând din capete. 
  
-Adevăr grăieşti Lupanius! spuseră ei. Cei puternici supraviețuiesc oricărei decimări. Fortuna le zâmbește tot timpul! 
  
-Veniţi cu toţii aici şi gustaţi acest vin, spuse unul dintre ei iar ceilalţi se apropiară şi se aşezară jos pe mantia unui legionar. 
  
-Sunteţi mai tineri bunii mei camarazi, spuse cel care vorbise mai înainte. Nu vă condamn căci am fost şi eu ca voi, tânăr. Trăiam doar pentru ziua de azi. Clipa îmi era de ajuns. Moartea nu exista chiar dacă îi vedeam murind zilnic pe alţii. Mie nu mi se putea întâmpla nimic. 
  
Doar altora. 
  
Și poate așa credeți și voi acum... Însă faptul că am trecut prin toate fără o zgârietură nu-i un titlu de glorie sau vre-o virtute. Încet, încet, însă ajungi să trăieşti cu moartea alături, în tovărăşie. Ajungi să-i zâmbeşti ca unui prieten drag ştiind totuşi că într-o zi te va cuprinde. Ante mortam nemo beatus! cum ne-a spus procuratorul Ponțiu Pilat în cartea citită de decurion! 
  
Apoi într-un târziu s-ar putea s-o doreşti, şi o aştepţi cum se cuvine nemaidorindu-ţi nimic. Luntrașul te va lua și te va trece peste Styx. Mai înainte de asta însă, ți se face pur și simplu lehamite de această lume şi regreţi moartea celor dragi, dispăruţi mai înainte din această lume. 
  
Mergi cît mai ești în putere la mormintele lor, dacă le mai ştii, fiindcă ştiţi..., în viaţa noastră de ostaşi mormintele camarazilor noştri rămân adesea uitate iar dacă totuşi au un loc într-un cimitir aştepţi de două ori pe an sărbătoarea manilor şi lemurilor ca ei să vină de pe celălalt tărâm, să se hrănească cu ofrandele depuse în memoria lor. 
  
-Prostii! spuse cel numit Baculo. Viaţa se termină aici, spuse el arătând spre Iisus. Mori! Închizi ochii, întunericul te cuprinde şi simţurile încetează. Totul se stinge în neant cum se topeşte fumul care urcă la cer şi nu mai e, iar apoi... gata! Întunericul cel deplin. Tăcut şi fără nici un fel de simţire. Priviţi-l pe acest învățător al lor...Iisus din Nazaret. E mort şi gata! Vreţi oare Gaius, să-l zeificaţi acum fiindcă v-a vindecat pe tine și pe alții? N-aveţi decât. Iar dacă orice lucru de pe pământul ăsta are un zeu, de ce n-ar fi şi acesta un zeu al celor crucificaţi?! spuse legionarul cu ironie în glas. 
  
Lupanius şi Burro izbucniră în râs şi plimbară de la unul la altul vasul cu vin. 
  
-Oh dragă Gaius, un zeu dacă e zeu, nu moare batjocorit în felul ăsta! Dar dacă totuşi e un zeu, atunci acesta e cel mai mic dintre ei şi e bătaia de joc a celorlalţi zei, fiindcă e inofensiv! mai spuse unul dintre ei. 
  
-Nu doar inofensiv, completă Burro, ci și neputincios. Deși...drept să vă spun încă n-am văzut pe nimeni să fi îndurat o așa bătaie... 
  
Nimeni nu mai spuse nimic ci doar priviră cerul unde părea să se întâmple ceva neobișnuit. 
  
Întunericul părea a ajunge în punctul culminant încât umbra lunii cuprinse pământul cât vedeai cu ochii şi toţi putură vedea stelele licărind prin spărturile norilor. Era noapte în plină zi. 
  
-Ce mai e și asta? spuseră speriați câțiva care nu mai văzuseră niciodată o eclipsă, și toți care mai stătuseră jos se ridicară privind către cele două astre suprapuse. 
  
-Apollon se ascunde sub umbra Selenei, spuse cineva, și mulți își puseră mâinile pâlnie la gură și începură să strige sunete guturale. 
  
Cornurile romane începură să sune și ele în tot Ierusalimul. Dinspre Marele Templu se auziră sunetele din corn de berbec, apoi loviturile în timpane şi tobe. Gaius se ridică și el de pe piatra pe care şezuse şi privi către soarele care-și întunecase discul şi care abia se mai zărea printre nori, apoi privi către Iisus din Nazaret care atârna pe lemnul crucii. În întunericul care cuprinsese totul în jur, chipul acestuia i se păru centurionului Gaius sculptat parcă într-un bronz peste care patina vremii lăsase urme de verde întunecat. Un fulger brăzdă cerul de aproape şi preţ de o clipă chipul învățătorului Iisus fu scăldat în lumina scăpărătoare. Gaius rămase nemişcat privind țintă către el. Trăsnetul care urmă fu foarte prelung şi se auzi dinspre răsărit mai întâi încet, apoi mai cu putere, iar când sunetul ajunse deasupra lor o nouă zguduitură frământă pământul câteva clipe, apoi înfiorătorul zgomot se risipi undeva spre apus în timp ce toți așteptau înfricoșați. Vasul cu vin aflat pe o piatră se rostogoli și se sparse iar lichidul se risipi repede în sol. 
  
O nouă furtună părea că se apropie de Ierusalim. 
  
-Lupanius! Burro! Baculo! Ați mai văzut așa ceva? spuse legionarul cel mai în vârstă, însă cei trei nu răspunseră ci doar priviră uimiți către cel care vorbise. 
  
-Cu adevărat acesta Fiul lui Dumnezeu este! spusese Gaius din nou. 
  
Centurionul rămase mult timp aşa, cu mâna dreaptă în dreptul inimii privind către Iisus care atârna pe cruce. 
  
În seara primei zile de Pesah a iudeilor, Gaius se afla într-una dintre barăcile gărzii din fortăreaţa Antonia. Avea în mână suliţa cu care împunsese în coastă pe Iisus din Nazaret şi îi privea atent vârful unde culoarea stacojie a sângelui se zărea pe metal. Gaius se gândi acum la faptul că nu lovise pe nimeni niciodată cu suliţa aceea până atunci. În armata romană orice legionar era înzestrat cu două suliţe la încorporare. Una din suliţele pe care le avea în păstrare încă de la începutul carierei sale se deteriorase după ce fusese reparată de mai multe ori în fierărie unde fusese din nou înroșită în foc și bătută cu ciocanele așa încât în decursul anilor partea metalică pierduse din greutate prea mult. Gaius comandase însă de curând unui fierar armurier o nouă suliţă. 
  
Îl plătise pe acesta cu mult peste preţul obişnuit cerându-i în schimb un lucru de calitate iar fierarul se întrecu pe sine în lucrare. Totuşi, fierarul îi reproşase atunci un lucru. 
  
Îi ştia boala de ochi, albeaţa, şi de aceea îl întrebă pe Gaius de ce mai avea nevoie de o suliţă nouă dacă tot nu prea avea ce face cu ea. 
  
Gaius nu se supără însă de întrebarea fierarului. Se gândi o clipă şi îi răspunse acestuia: 
  
-Sunt bătrân amice! Nu vreau să ucid pe nimeni cu ea și nici n-aș putea fiindcă nu mai am forța tinereții când o făceam să zboare la o sută de pași. Vreau doar să o ţin pe lângă mine mai mult așa, ca un accesoriu! 
  
-Doar aşa ca să te mândreşti cu ea centurionule Gaius? îl întrebase acela. 
  
-Prietene! îi replicase Gaius. Şi cezarul Tiberius are un pumnal de aur la cingătoare. 
  
Îl ţine ca decor fiindcă nu ucide pe nimeni cu el. Gărzile germane îl apără de orice pericol! 
  
-Ha! ha! ha!, râsese fierarul. Bătrâne Gaius, împăratul ţine pumnalul la cingătoare ca în caz de nevoie să se poată sinucide! 
  
-Ce vrei să spui prietene de fapt? spuse Gaius, căci eu unul n-am de gând să țin acest pillum după mine doar ca să-mi iau zilele cu el... 
  
Fierarul îşi dădu sema însă că întrecuse măsura cu gluma sa. Bătu mai tare cu ciocanul pe nicovală şi spuse: 
  
-Iertare centurionule Gaius! Iertare! Am întrecut măsura! 
  
-Fii pe pace prietene! răspunse Gaius. Nu sunt supărat. Dar dacă ai să te întreci în meșteșug am să ţin această suliţă pe lângă mine ca un obiect de preţ și îți voi plăti cât îmi vei cere. Cât despre sinucidere dacă tot ai pomenit de ea, să-ți spun ceva prietene... Am auzit de la niște iudeii cum că a-ți lua viața singur este de fapt o mare ofensă adusă Dumnezeului lor care le-a dat viața și doar el are dreptul să le-o ia când și cum va dori. Noi romanii suntem obişnuiţi ca atunci când ni se cere, sau nu avem o altă ieşire, să ne punem singuri capăt zilelor. Cedăm, unii dintre noi, uneori prea uşor în faţa morţii! 
  
-Hm! hai că nu te mai înţeleg centurionule Gaius! Capitularea și resemnarea omului în faţa morţii vine oricum odată cu timpul, nu ştiu ce vrei să spui cu asta? Nimeni nu se poate opune trecerii în lumea umbrelor unde Pluton este stăpân! 
  
-Prietene, spuse Gaius, am luptat din Galia până în Siria cu toţi duşmanii Romei. Ca soldat poţi ceda în faţa oricui. Te predai şi gata! Cineva îţi va hotărî mai apoi soarta. Vei muri sau vei trăi! 
  
Dar în convingerea ta nu trebuie să te predai niciodată. Ceea ce crezi tu în adâncul fiinţei tale 
  
nu-ţi poate lua de fapt nimeni! E credinţa ta. Dacă o preschimbi cu ceva fals, înseamnă că te sinucizi de fapt. Fără arme! 
  
Gaius avea acum un vizitator de seară. Cineva veni repede şi îl anunţă iar el ieşi în întâmpinarea aceluia. Era centurionul Cornelius venit în grabă tocmai din Cezareea Palestinei care îl întrebă fără nici o introducere cum murise învățătorul Iisus? Fusese anunţat prin porumbei şi de cum aflase, Cornelius îşi luase calul şi nu se oprise din mers până nu ajunsese la Ierusalim. 
  
-Am venit cât am putut de repede, spuse el. Am aici un prieten printre centurioni care mi-a trimis printr-un porumbel ştirea că învățătorul Iisus este dus spre crucificare. 
  
Se retraseră la adăpostul serii undeva pe o piatră şi Gaius îi povesti cum se petrecuse totul în acea zi şi mai apoi cum se vindecase de albeaţa ochilor într-o clipă când sângele ieşit din coasta împunsă a învăţătorului îi atinsese ochii. 
  
Cornelius nu spuse nimic ci doar oftă. Statura sa impunătoare se gârbovi cu coatele pe genunchi, profilându-se în umbrele serii într-o atitudine de deznădejde. După un timp însă spuse pe un ton şoptit. 
  
-Să-ţi spun ceva Gaius. Mie învățătorul Iisus mi-a vindecat o slugă, doar spunând lucrul acesta. În clipa în care mi-a spus asta, sluga mea aflată în Cezareea Palestinei s-a ridicat din patul său, mi-au spus-o oamenii mei când m-am întors acolo. Iar medicii nu-i mai dăduseră nici o şansă bietului om care căzuse grav bolnav... 
  
Am venit cât am putut de repede prin Antipatrida, Arimateea şi Emaus schimbând caii prin castrele și garnizoanele de pe drum şi speram să-l mai găsesec încă în viaţă pe învăţătorul nostru, însă... 
  
El dorise atunci să vină la mine acasă ca să-mi vindece sluga fiindcă poate ştii că prin venele mele curge şi sânge iudaic, dar şi roman. Iisus însă nu se temea să vină, deşi până în Cezareea e un drum cam de şaizeci - şaptezeci de mile. Eu însă ştiam că fariseii din Sinedriu nu-l văd cu ochi buni pe Iisus şi n-am dorit ca el să-mi calce pragul casei mele şi să dau astfel ocazia acestor uneltitori de a adăuga și alte neadevăruri și care ar fi spus apoi că Iisus e un trădător, pentru că aşa îmi spun şi mie aceştia... Da, sunt cetăţean roman Gaius fiindcă aşa a fost viaţa, însă sângele meu a fost şi va rămâne iudaic, însă îi respect şi pe romani fiindcă printre ei sunt şi mulți oameni de onoare și de toată vrednicia. Eu țin legea noastră a iudeilor şi respect aşezămintele noastre însă cei mai mulţi dintre iudei îmi sunt ostili iar unii chiar mă dușmănesc pe față. Însă în ascuns să ştii că sunt un adept al învăţăturilor lui Iisus din Nazaret. Asta am dorit să-ţi spun. 
  
-Şi eu sunt! spuse Gaius Cassius. 
  
-De când? întrebă Cornelius mirat. 
  
-Păi...din clipa în care am fost vindecat, spuse Gaius cu simplitate. 
  
Cornelius îl privi cu dragoste apoi îl cuprinse în braţe şi-l sărută pe Gaius Cassius pe obraz. 
  
-Arde și plânge inima în mine, prietene Gaius! 
  
Centurionul Cornelius rămase nemișcat. Lacrimi grele cădeau pe obrazul său. 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua- al cincilea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1430, Anul IV, 30 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!