Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1417 din 17 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua- al treilea fragment(2) continuare.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
-Interesant! fu remarca procuratorului. Continuă magistre! Este deja o mică lecţie de viaţă! 
  
-De ce nu? ilustre procurator, eu însumi am avut de învățat mult de la acest om. Viitorul poate da în cele din urmă suma virtuților și a calităților unui om, și doar el, persoana în cauză poate ajunge la acest rezultat. Trecerea aceasta de zi cu zi poate aduce căderi sau creșteri reparabile tot în prezent. Am crezut la început că el vorbea de persoane diferite, deşi în fapt era vorba de aceiaşi persoană care trăind prezentul într-o anume disciplină și învățând mereu, putea ajunge pe o treaptă mai înaltă în viitor. E ca și cum acest om s-ar naște permanent în ceva mai bun de fiecare dată fiindcă persoana descrisă dintru început nu mai seamănă cu cea mai de pe urmă, deşi e una şi aceeaşi! 
  
-Eu zic să-l aplaudăm pe magistrul nostru, spuse Ponțiu Pilat, însă ceilalți deja îl aclamau pe magistrul Simbinacus. 
  
-Aceasta pentru frumusețea cuvintelor, rosti din nou procuratorul. Totuși ceea ce ați spus magistre știm deja cu toții! Însă această idee, a naşterii permanente este o idee cam ciudată! spuse din nou procuratorul Ponţiu Pilat. Desigur înțeleg că este vorba despre o naștere simbolică fiindcă alta nu văd cum ar avea loc. Însă trebuie să recunosc că ceva adevăr este totuși în această afirmație. 
  
-Mintea conduce trupul ilustre procurator! Iar mintea poate rămâne tânără, dar trupul știm ce soartă are! Mintea însă se poate înnoi... 
  
Ponțiu Pilat făcu un semn cu mâna pentru a se completa cu ceva. 
  
-Este însă interesant cum pentru acest om, trecutul era ceea ce îl interesa la clienții lui, prezentul era cel mai important lucru pentru el, iar din viitor îşi câştiga existenţa! 
  
Câţiva îl aplaudară pe procurator şi mai apoi toţi cei prezenţi îl ovaţionară. 
  
Procuratorul zâmbi tuturor triumfător aplecându-şi capul spre cei prezenți după care gustă încet din vinul amestecat cu miere, nu înainte de a ridica cupa sa. 
  
-Ave! spuse el iar răspunsul tuturor fu același. 
  
Magistratul Fulvius Simbinacus îşi reluă firul povestirii sale la îndemnul procuratorului. 
  
-Prezicerile acestui om despre viitorul care i se cerea în şedinţele sale bineplătite, era de cele mai multe ori foarte apropiat de realitate. Dacă cineva întreba când va muri, aceasta fiind o întrebare foarte adesea pusă, el dădea răspunsuri aproape sigure pentru cei despre care știa anumite lucruri. Putea spune spre exemplu cuiva: Vei muri într-o lună ilustre dacă nu-ţi plăteşti datoriile fiindcă sunt vechi şi nu vrei să le achiţi. Cineva va pune un om pe urmele tale şi te va ucide. Şi nu minţea pentru că ştia bine aceste lucruri de la spionii săi. Unui senator i-a spus aşa: Nu vei muri prea curând ilustre. Ca înfăţişare ai cincizeci de ani. Ca mentalitate ai şaptesprezece, aşa că nu te grăbi să mori, mai ai timp să-ţi împlineşti vârsta! Dar dacă pleci acum din Roma şi te stabileşti la ţară, vei trăi mai mult. 
  
Senatorul s-a încăpăţânat însă şi nu i-a urmat sfatul. A murit asasinat în anul următor, la Roma, de către dușmanii politici. Altora trebuia să le dea alte răspunsuri conforme cu felul lor de a fi. 
  
,,Veți muri într-o zi în care veți fi sigur că veți trăi încă mult timp.” Sau așa: ,, Zilele voastre ilustre se vor termina atunci când veți mai avea încă multe afaceri de pus la cale. Renunțați deci la acest obicei și plecați în provincieˮ. Acel om l-a ascultat și după doi ani sosind la Roma din provincie, i-a mulțumit acestui haruspex fiindcă descoperise traiul bucolic al viețuirii la țară unde acest fost negustor se împrietenise chiar cu sclavii lui, pe care îi trata ca pe ai lui. Și încă, un altuia: ,,Luxul poate ucide ilustre! Nu-ți renova casa, nici atriumul, și nu schimba mobilierul, ci lasă o aparență că ești un om care se descurcă mai greu și delatorii te vor ocoli și vor crede că nu-ți mai merge.ˮ 
  
M-am interesat singur de acel om. O făcea pe falitul, însă își timitea averea în provincie, puțin câte puțin iar delatorii care puseseră ochii pe el, l-au lăsat în pace. Să vă mai spun însă ceva. Într-o zi a venit la dânsul ilustra Livia Drusilla în persoană. Mama împăratului Tiberius şi soţia Augustului şi măreţului Octavian, divinul. L-a întrebat pe acest șarlatan un singur lucru. Ce trebuia să facă pentru ca ea să fie imortalizată zeiţă în Phanteonul lui Agrippa, alături de ilustrul ei soț. 
  
Acesta i-a și dat un răspuns care ar fi făcut înconjorul Romei dacă s-ar fi aflat: ,,Ilustră matroană, cel care întreabă ce trebuie să facă pentru a fi deificat, nu poate întreba acest lucru pe oameni. Întrebaţi deci un zeu!” Bătrâna Livia Drussila la privit înfuriată și a luat-o ca pe un afront la persoana sa, și fără să spună nimc a plecat înfuriată, gândindu-se probabil la răzbunare. Iar acum știți cu toții cine era Livia Drusilla. O făcea pe soția perfectă și poate că uneori și era, dar cine mai putea fi ca ea, consoarta lui Octavianus Augustus. Mergea pe la tot felul de întruniri unde îl proslăvea pe bărbatul ei în tot ce făcea. Împletea îmbrăcăminte de lână alături de alte soții de senatori dacă trebuia, sau mergea prin școli și o făcea pe ,,Mama Națiuniiˮ după cum o porecliseră romanii în bătaie de joc...arătându-se grijulie față de studenți. Însă Livia Drusilla trăgea adeseori sforile amestecându-se în politică, sărind peste capul lui Octavian, iar dacă nu putea și nu putea, folosea fără rețineri și metode nedemne față de ceea ce dorea ea să pară, modesta și virtuoasa împărăteasă, și în anumite cazuri nu se sfia să toarne otrava cuiva. Dar omul nostru nu s-a temut câtuși de puțin de ea. După câteva zile Livia i-a trimis însă o scrisoare de mulţumire acestui haruspex dar și o importantă sumă de bani, poruncindu-i totodată să nu spună nimănui nimic despre vizita ei acolo. Șarlatanul avusese dreptate iar ilustra și-a dat seama că nu trebuia să mai întrebe pe nimeni nimic, aşa că a făcut toate demersurile, folosindu-și toate relațiile și banii, până când colegiul sacerdotal al pontificilor iar mai apoi Senatul şi-au dat acordul la cererea ei. Magnificul Tiberius din înalta sa postură de Pontifex Maximus nu a avut obiecţii, deşi nu credea o iotă din glorificarea mamei sale ca zeiţă alături de divinul Octavian Augustus care fusese și el imortalizat. 
  
,,Mama Națiunii” a devenit în scurt timp după moartea ei: Divina Livia! 
  
-Și totuși care era în cele din urmă magistre, părerea lui despre viitor, întrebă Ponțiu Pilat. 
  
-Despre viitor, acesta spunea că nimeni nu ştie nimic, ilustre procurator. Cel mult, viitorul poate fi intuit, spunea el. Ba mai mult, nimeni nu poate veni din viitor ca să spună cum arată acesta, după cum pretind unii! Aceasta era filozofia de viață a acestui şarlatan din Roma, bogat și totodată inteligent, care-şi făcuse un viitor tocmai din viitorul în care nici măcar nu credea că poate fi deslușit. 
  
-Dar dacă e aşa magistre, înseamnă că toate oracolele ar trebui închise, spuse cineva. 
  
-Se vor găsi creduli întotdeauna iar oracolele de vor cădea toate, se vor găsi mereu alte mijloace de înşelare, replică magistratul Simbinacus. Oamenii se tem de necunoscut iar viitorul e şi el o necunoscută. Iar o parte din oameni vor dori mereu să afle ceva despre viitor. Însă de trecut trebuie să ne temem și mai ales de cel întunecat mai mult, fiindcă e ceva care nu poate fi şters şi ne va rămâne pe chipuri ostracizându-ne. 
  
-Interesant, spuse Iocentus. Asta înseamnă însă că omul acesta credea în puritate și perfecțiune ca țeluri în viață magistre. 
  
Simbinacus înclină capul către Iocentus, după care culese un strugure de pe o tavă. 
  
-Vă voi spune ceva. Nu credea în zei amicilor. Lumea greco romană nu oferă prea multă puritate în cultul zeilor, spunea el. Chiar dacă perfecțiunea artei elene oferă modele care vor să pară pure. Amintiți-vă... Grecii au fost învinși mai înainte de a fi supuși Romei de către ...greci. Războiul Peloponesiac unde atehenienii au fost înviși de Sparta, a pus capăt lumii elene, care oprise sute de ani puhoiul persan, cu un pumn de oameni. Am sărit de la una la alta prieteni... 
  
-Şi cum se termină povestea acestui om?! întrebă Ponțiu Pilat nerăbdător. 
  
-A fost găsit vinovat şi condamnat la moarte, cum altfel? replică magistratul Simbinacus zâmbind. Dar a fost dus în faţa împăratului fiindcă mulţi din foştii clienţi i-au cerut iertarea în fața magnificului. 
  
A fost deci dus în faţa acestuia care l-a întrebat din jilțul său aurit ce îi putea spune despre viitor? 
  
Gândindu-se, acesta i-a dat un răspuns împăratului. 
  
,,Despre viitor nu ştiu nimic magnifice! Dar vă pot spune ceva în aşa fel încât să credeţi.” 
  
Tiberius a fost mulțumit de răspuns și l-a iertat pentru sinceritatea şi curajul lui cu condiţia să se apuce de altceva. L-a întrebat deci ce altceva ştia să facă. Iar acesta a răspuns cu sinceritate că nu ştia să facă nimic altceva. 
  
,,Bine”, i-a spus Tiberius dând şi el un răspuns pe măsură. Ești liber! Du-te şi nu fă nimic! 
  
-A fost exilat din Roma? 
  
-Oh, nu! A plecat singur prieteni. Și noi de altfel... 
  
-Deci nu știa să facă nimic! Cam asta fac însă toţi filozofii! completă procuratorul savurând un suc de citrice. Serviți, mai spuse el, disimulându-și sentimentele. Portocalele de Ioppe sunt cele mai bune din lume! 
  
-Hm! Despre filozofi...da şi nu, mărite procurator, spuse Iocentus! 
  
-Fii mai precis Iocentus Maximus! Nu accept răspunsuri de genul ăsta, replică procuratorul Ponțiu Pilat. Îmi place totuși ca ce este da, să fie da, iar ce este nu, să fie nu! continuă el. ,,Daˮ și ,,nu” sunt două noțiuni care nu încap într-un singur răspuns. 
  
-Depinde totuși din ce unghi privim lucrurile mărite procurator! îi răspunse acesta. Filozofii nu fac nimic, e adevărat. Sunt de obicei considerați a fi nişte leneşi, și cam plini de ifose, care nu produc nimic fiindcă nu ştiu să facă aproape nimic. Capetele lor în schimb gândesc uneori într-un ceas cât gândesc unii într-o viaţă. ,,Abyssus abyssus invocat” ( Adânc pe adânc cheamă) ! Nu? 
  
-Mda! Poate că ai ceva dreptate Iocentus...Și totuși...ce lume ciudată au mai făcut şi zeii! spuse Ponțiu Pilat cu deferenţă. Nişte leneşi să ne înveţe despre lume şi viaţă... 
  
-Şi totuși ce concluzii ar mai fi magistre Simbinacus pe marginea acestor idei în legătură cu acel haruspex? întrebă Iocentus. 
  
Ochii celor prezenţi se întoarseră din nou spre magistratul Simbinacus. 
  
-Oh, da! spuse acesta. Concluzia este aceea că omul de care ne vorbește haruspex este dator să forţeze schimbarea în bine a sinelui său în prezent, pentru viitor, după cum v-am mai spus, dar având în față trecutul său pentru ca acesta să se poată compara oricând cu sine, cu ceea ce a fost și cu cea ce este, dar şi pentru a renunţa la ceea ce este rău la el, ținînd seama doar de adevăr, nefiind cu nimeni în concurență ci doar cu sine însuși! Asta ar însemna că omul e dator să forţeze cumva eternitatea şi deci nemurirea, deoarece trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc cumva toate trei într-un tot, iar dacă vrei să dai un sens vieţii, se pare că trebuie să uneşti într-un tot aceste trei timpuri printr-o notă definitorie care să te caracterizeze şi de care să-ţi dai seama personal. Aceasta ar fi deci calea... 
  
- Hm! Rețin, citind printre rânduri acestea trei: Adevăr, viață, cale...Ce cuprind oare aceste cuvinte pe care le-ai spus magistre? exclamă procuratorul Ponțiu Pilat pe un ton ușor ironic dar și fără speranță. Cine ne-ar putea arăta esența acestor lucruri pentru ca omul să aibă o viață glorioasă? Vremelnicia e dușmanul nostru al tuturor prieteni! E cam fără rost această discuție, dar e interesantă totuși...deci continuă totuși magistre... 
  
-Deşi viaţa omului e vremelnică mărite procurator, el este dator să guste şi să încerce o mică parte de eternitate trăindu-şi viaţa sa şi contemplându-o, din trecut, prin prezent, spre viitor. 
  
Iată cuvintele care însoţesc cele trei timpuri: Din, prin, şi spre. Venim din şi de undeva, trecem prin ceva, şi ne îndreptăm spre ceva... Şi e ca un arc de cerc! Amintiţi-vă acum de Ianus zeul cel cu două feţe glorificat de Numa Pompilius pe arcadele Romei! Eu personal cred despre cultul acestui zeu că a fost cumva demonetizat când se spune că e paznicul uşilor şi al balamalelor! Arcadele pe care e sculptat chipul său cel cu două feţe opuse, pare să mai spună însă și altceva. Aş spune deci că una din feţe e îndreptată spre trecut, iar cealaltă spre viitor...Ceea ce toată lume știe... 
  
-Atunci arcada nu e altceva decât prezentul! realiză Iocentus. 
  
-E o poartă… e trecerea spre ceva! completă magistratul. Prezentul este o poartă! 
  
-Hm! spuse procuratorul Ponțiu Pilat. Dar Ianus e zeul care are uşile templului său deschise pe timp de război! 
  
-Şi închise pe timpul păcii! completă cineva. 
  
-Eu vreau să revin la ceea ce s-a spus mai înainte fiindcă mi se pare interesant, spuse Iocentus. Conform spuselor magistrului Simbinacus eternitatea ar fi deci accesibilă omului în anumite condiţii, pentru că asta ar însemna că însuşi zeii, vor totuşi, ca noi oamenii, printr-un efort de voinţă propriu fiecăruia, să intrăm în această eternitate rezervată numai lor! Şi totuşi, parcă e prea mult spus... 
  
-Eu cred că în această încercare, omului îi trebuie un model, o paradigmă! interveni Simbinacus. Nu credeţi? Altfel el n-ar avea cu ce să se compare în drumul său spre desăvârşire! 
  
-Omul nu știe ce este eternitatea, prietene! răspunse procuratorul Ponțiu Pilat lui Iocentus. 
  
-Un model ar fi necesar totuși în acest caz! 
  
-Omul îi are pe zei și povestirile minunate despre ei! spuse Iocentus. Dar se poate compara și cu sine însuși, ați spus-o mai înainte magistre! Și mai avem poezia, arta şi muzica, matematica şi arhitectura! Oh! Vita brevis -Viața e scurtă, prieteni... 
  
-Ars longa - Și arta eternă...completă cineva. 
  
-N-ar fi de ajuns, spuse magistratul Simbinacus. Iar zeii sunt inaccesibili cînd e vorba de asta, mai spuse el îndepărtându-şi mâinile de corp, într-un gest de neputință. 
  
-Aici îţi dau dreptate magistre! Zeii sunt neîngăduitori, spuse Ponțiu Pilat oarecum plictisit de tema discuţiei. Ei nu acceptă concurenţă pe nemurirea lor. Nu vă faceți deci iluzii... 
  
-Şi totuşi mărite, replică magistratul, divinul Iulius Caesar, sau marele şi ilustrul Augustus au fost glorificaţi ca zei de colegiul sacerdotal al Romei, dar e adevărat însă că ei înşişi nu au dorit acest lucru. Oricum, statuia divinului Caesar şi cea a ilustrului Augustus sunt prezente amândouă şi stau alături, acolo în Pantheon, alături de Jupiter - Optimus Maximus şi de toate triadele divine. Romulus-Quirinius, Iulius Caesar ori Octavian Augustus au fost desigur mari personalităţi, iluştri, iar poporul i-a glorificat şi le-a închinat statui, dar l-a început au fost oameni ca şi noi. Putem deci spune astfel că aceştia şi-au forţat propriul lor destin și și-au câștigat nemurirea! 
  
-Oh amice! Nu compara grandoarea lui Octavian Augustus ori a gloriosului Caius Iulius Caesar, cu oamenii de rând, exclamă Ponţiu Pilat. Chiar zeii i-au ocrotit pe aceştia şi le-au călăuzit paşii în toate zilele lor, răzbunându-se crunt pe inamicii lor. 
  
-Important e totuşi până la urmă că au fost simpli oameni la început! Nu credeţi? spuse Iocentus. Până și marele Iulius Caius Cezar, care a fost ucis de niște netrebnici, în Senat! Dar a rămas totuşi umbra grandorii sale în memoria tuturor... 
  
-Şi la fel e şi cu marele și divinul Octavian! adăugă cineva. 
  
-Continuă magistre Simbinacus, spuse procuratorul Ponţiu Pilat. Mai spune-ne ceva! 
  
-Îmi aduc aminte de Roma! spuse acesta privind undeva în tavan. 
  
-Ah! Roma! Roma! rostiră cu toţii în cor ridicând cu toții cupele în care clipocea vinul. 
  
Băură rostind încă o dată numele cetății, socotite asemeni unei zeități atotputernice. 
  
-Mi-am dorit totuşi să plec de acolo, continuă magistratul Simbinacus cu tristețe în glas. Corupţia şi asasinatul au ajuns ceva cotidian, spuse el sumbru. Naevius Cordius Macro şi temuta gardă pretoriană intră oriunde doresc smulgând declaraţii cu forţa sau primesc denunţuri care duc la eşafod sau în arenele circurilor de gladiatori, în ciuda faptului că Seiano a rămas o amintire de ceva vreme. Ce mult s-a bucurat poporul Romei când leșul acestuia a fost aruncat pe Scara Lacrimilor și apoi în Tibru. Nici nu bănuiau teroarea noului prefect al gărzii pretoriene și a acoliților lui. Iar dacă ai intrat în atenţia lor nu-ţi rămâne decât sinuciderea, asta pentru ca averea ta să rămână totuși moştenitorilor tăi, căci măcar această lege nu se încumetă nimeni încă s-o încalce. Cel mai mic duşman pe care ţi-l faci îţi poate fi ultimul. Uneori nici nu trebuie să ţi-l faci. Invidia unora e de ajuns. Un denunţ, apoi te trezești cu garda pretoriană acasă, iar apoi urmează un simulacru de proces în care magistraţi corupţi şi laşi instrumentează cazul. Urmează după cum bănuiți confiscarea averii şi execuţia celui în cauză. Am văzut asta de multe ori și aveam senzaţia că Roma s-a transformat într-o mare temniţă, sau într-o maşinărie care toacă mărunt pe oricine intră în ea, consumându-l sau devorându-l, fără deosebire, fie el om bogat ori sărac, politician ori plebeu, libert, gladiator, sau curtezană sau sclav. Iar noi am scăpat doar graţie unei cereri și a unei porunci imperiale care ne-a trimis aici. E un fel de exil în cele din urmă! Dar ce mai contează... Suntem aici și gata! Ubi bene ibi patria! 
  
-E trist! E trist! Căci în patria ta a murit orice speranţă de libertate și frumusețe, interveni Audanius. 
  
-E mai mult decât atât, completă și Serenus. Gândiți-vă! Ani şi ani la rând Roma a înghiţit în inima ei mii şi mii de sclavi şi sclave, bogăţii nemăsurate venite de peste tot. Aur, minţi luminate din toată lumea, arhitecţi de geniu, matematicieni, filozofi. Conducătorii noştrii au crezut că acest lucru va aduce prosperitate. Și a adus-o, dar numai pentru unii! Celorlalţi le-a rămas doar munca, până la epuizare şi deznădejdea iar uneori, foarte rar, câte o rază de speranţă care se transformă apoi tot în deznădejde. Plebea a rămas tot plebe. Neinstruită, ahtiată după luptele de gladiatori, ori după idele lui Marte, Saturnalii, Lupercalii şi celelalte sărbători, adunată în pieţe ori pe câmpul lui Marte şi asmuţită împotiva cuiva, uneori chiar şi împotriva ei însăşi. Săracii au rămas însă tot săraci și umiliți, umplând legiunile cu soldaţi trimişi să lupte cu alții ca ei, la marginile lumii, iar cetăţenii săraci ai Romei au ajuns precum manii şi lemurii care vin din lumea umbrelor să ia ofrande la morminte de două ori pe an... 
  
Bogaţii Romei deţin bogății în număr de nouă din zece, deşi ei sunt unul din zece ca număr. Toţi săracii în schimb, deţin una rămasă din cele zece deşi sunt nouă din zece ca număr. Sărmana Romă pe care noi o divinizăm şi ne-o închipuim că a rămas încă aceeaşi...! Un oraş care se hrăneşte cu stârvuri. O maşinărie de zdrobit oase, conştiinţe, idei, destine. Un loc al disperării şi pustiirii morale. Şi ceea ce este mai înfiorător e că nu se întrevede nici o scăpare! Roma e stăpâna lumii dar ea e moartă sufletește. A murit acea frumusețe tinerească pe care au cântat-o poeții ei. Unde sunt Vergiliu, sau Horațiu, ori Ovidiu cel alungat la Pontul Euxin? 
  
Tăcură toţi fiindcă discuţia luase o turnură aproape dramatică. Gândeau cu toții că acele cuvinte rostite acolo, la Roma te puteau duce pe eșafod. Roma era considerată ea însăși o divinitate care nu trebuia denigrată sub nici o formă. 
  
-Am plecat din Roma nu ca să fug de ceva, sau să nu mai aud şi să nu mai văd ceea ce mă întrista. Am plecat cu sentimentul şi regretul că oraşul pe care l-am iubit m-a trădat. Ce exil trist şi totuşi necesar! spuse Valerius Audanius. 
  
Tăcerea se adânci în sala Augusta. Cineva făcuse semn cântăreților să tacă. 
  
Apoi procuratorul rupse tăcerea. 
  
-Mi-aduci aminte tinere de ilustrul Publius Cornelius Scipio cel care l-a învins pe Hannibal din Cartagina, și care înainte de a fi exilat a rostit aceste cuvinte: ,,Ţie popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea”! 
  
Făcu apoi un semn cu mâna către Simbinacus să-și continue spusele. 
  
-M-am luat cu vorba şi am uitat să vă spun de fapt ceea ce voiam, spuse acesta oftând. Eram la Ioppe prieteni, aşteptând să se formeze caravana. Și am aşteptat vre-o două săptămâni. Cum nu aveam ce face toată ziua, mergeam des la malul mării prin port unde aproape zilnic soseau corăbii mai mari sau mai mici, galere, trireme militare, sau comerciale. Ieşeam dimineaţa în port şi priveam peisajul cosmopolit al Levantului, oameni și oameni, negustori şi gură cască pe lângă mulţimile de animale şi sclavi... 
  
-Sclavi și animale?...spuse dintr-odată Audanius. Ați spus: mulţimile de animale şi sclavi, magistre! 
  
-Da, așa a spus. Ce vezi greșit în asta prietene? spuse careva. 
  
-Ce alăturare tristă magistre! Animale și sclavi... 
  
-Iertare prietene și voi iluștrilor, spuse Simbinacus ducând o mînă la inimă, iar apoi ridicându-se de pe bancheta sa își înclină capul către cei din sală. 
  
-Magistratul Valerius Audanius a trăit o experienţă tristă de viaţă. 
  
Vorbește Valerius! 
  
-Am fost făcut prizonier de germanici și apoi am fost vândut ca sclav până când am fost răscumpărat de un consul care aflat prin Ara Ubiorum la est de Rin, alături de legiunea a XX-a Valeria Victrix a aflat de la niște germanici că am studiat dreptul, și plătind prețul răscumpărării m-a înfiat, răspunse Valerius Audanius. Acest om era Maurus Percius Audanius, Nu poţi înţelege viaţa tristă a acestor oameni până nu eşti asemenea lor! 
  
-Ne-am învăţat a spune animale şi sclavi fiindcă îi considerăm a fi aproape unul şi același lucru, reluă magistratul Simbinacus. Res. Laolaltă cu animalele. Totuşi ei ne seamănă întru totul. Cum legiunile noastre cuceresc un teritoriu, cum ne și procopsim cu o mulţime de sclavi! Facem şi noi aşa fiindcă toate popoarele o fac...Dar avem dreptul să luăm o persoană liberă şi să o punem în lanţuri pentru a ne fi nouă unealtă vorbitoare? Eu nu vorbesc despre dreptul nostru juridic care e o născocire a noastră, ci despre dreptul cel din vechime! 
  
Și e adevărat ce spune magistratul Audanius, am făcut o mare greşeală şi o să vedeţi de ce. Era deci o mulţime mare de oameni în fiecare dimineaţă în port. Fie ei sclavi, negustori, hamali, sau privitori. Ioppe e un mare port precum ştiţi. De aici pleacă corăbii încărcate cu lemn de cedru din Liban, ori țesături scumpe, balsamuri de Galaad și diamante aduse de pe drumul mătăsii. Tămâie şi smirnă din Arabia Felix, de aici pleacă renumita şi unica purpură de Tyr, cositor, fier, bronz şi aur, portocale de Ioppe, sclavi și animale! Res! Lucruri prieteni! Lucruri! 
  
-De ce iertare magistre? Omul e un animal social după cum ne spune Aristotel, adăugă Iocentus prefăcându-se a nu înţelege contextul. 
  
-Totuşi, nu suntem o societate de animale! replică unul din magistraţi. 
  
-Ba da! Societatea e alcătuită din oameni şi animale! replică Simbinacus accentuând pe ultimul cuvânt! Unii se abrutizează complet! Omul este lup pentru om! 
  
-Aşa cred şi eu. Cu mâna cu care îi mângâiem pe unii îi lovim pe alții, spuse Luculus Brasus înțelegând în felul său cele spuse de Simbinacus. 
  
-Nici eu nu sunt departe de această afirmaţie, spuse procuratorul Ponţiu Pilat. 
  
-La fel cred și eu, zise şi Iocentus ridicând o mână! Este trist totuși că aceiași mână mângâie și apoi lovește sau ucide. 
  
-Și cuvintele, pot fi mai dureroase și mai tăioase decât ascuțișul sabiei... 
  
Ceilalţi care nu-și exprimaseră părerea tăcură și se priviră nedumeriţi fiindcă înțelegeau că li se cere și lor părerea. 
  
-Ei! Hai că nu vom vota acum, spuse Simbinacus salvând situația. Omul se poate abrutiza uneori, însă se poate şi înomeni după un timp! 
  
-Continuă magistre Simbinacus cu ce ai început, spuse procuratorul. Să lăsăm pe altă dată această discuţie. Personal cred totuşi că omul nu se va schimba niciodată chiar dacă s-ar naşte din nou! 
  
Magistratul îşi drese vocea şi se lăsă pe speteaza canapelei. 
  
-Îmi aduc aminte de un sclav de la Roma, mărite procurator, care sculpta foarte frumos marmura. L-am întrebat pe acest om ce simte în momentul în a care dă formă marmurei? Și mi-a răspuns că se simte iubit de zei! Ei...ce mai spuneți acum? Era doar un simplu sclav! Dar acum să revenim la Ioppe și la povestea începută. 
  
În fiecare dimineaţă în port apărea un bărbat de vre-o patruzeci de ani, care se aşeza pe cheiul unde acostau corăbiile. În zilele în care descărcau sclavii din pântecele galerelor acest om se ridica şi îi privea pe toţi cei care treceau prin fața sa. După cum poate ştiţi sclavii sunt duşi imediat în piaţă spre a fi vânduţi fiindcă viețile unora sunt foarte fragile iar zeama care li se oferă acestora drept hrana îi,,costăˮ foarte mult pe negustorii de sclavi. Acest om participa la licitaţii şi cumpăra de obicei cei mai ieftini sclavi pentru că erau cei mai slăbănogiţi, cei pe care nimeni nu-i voia, chiar pe cei muribunzi sau grav bolnavi acest om îi cumpăra. Îl cunoştea toată lumea, inclusiv corăbierii şi negustorii de sclavi. 
  
Şi îi spuneau simplu: Samariteanul. Fiindcă aşa îşi spunea, deşi am aflat că nu era samaritean însă îşi spunea astfel fiindcă auzise o poveste a acestui Iisus la o cuvântare a lui pe care el o îndrăgise în mod deosebit! El spunea că nu avea cunoştinţă dacă era doar o poveste, sau dacă s-au întâmplat cu adevărat cele relatate, însă aceste cuvinte i-au rămas în inimă ca un exemplu pe care l-a ataşat vieţii sale de zi cu zi. Cumpăra deci câţi sclavi putea şi apoi îi elibera cât putea de repede iar cei care mureau totuși erau îngropați pe cheltuielile sale fiindcă altminteri erau aruncaţi în mare într-un loc unde curentul trăgea totul în larg. Unora le îngrijea rănile, pe alţii îi punea pe picioare prin medicamente, dacă putea. Dar tuturor le dădea drumul după ce făcea acest lucru. De unde avea bani nimeni nu ştia precis şi toţi bănuiau că are o avere, desigur! Unii dintre sclavii eliberaţi nu mai doreau să plece după ce el îi făcea liberi. Doreau să rămână în slujba lui fără să ceară simbrie, ci doar cu o masă pe zi, contra muncă. Acest om avea însă şi unele afaceri care îi aduceau probabil banii. El doar venea, plătea, îşi lua oamenii şi pleca. Apropiaţii lui se ocupau de înscrisurile de eliberare şi le găsea slujbe celor care doreau să rămână, de cele mai multe ori chiar în afacerile lui, care nu se rezumau doar la negustorie, ci cuprindea şi alte laturi, precum munca câmpului, sau creşterea animalelor. Probabil de aici își avea averea. Toţi erau uimiţi de acest om fiindcă într-o lume în care toţi doreau să-şi mărească profiturile el dorea de fapt să piardă, dar paradoxal, de fapt acest om nu pierdea, ci câştiga mult mai mult decât îşi imaginau mulţi. 
  
Stând acolo am aflat că unii dintre foştii săi sclavi se întorceau după un timp dacă îşi permiteau asta şi îi aduceau bani, sau aur, tămâie, animale, ori tot ceea ce putea fi transformat iarăşi în bani pe care îi folosea din nou în piaţa de sclavi. Avea o casă destul de mare în Ioppe şi se avea bine cu toate notabilităţile din oraș. Când a cumpărat-o toţi l-au luat peste picior, fiindcă era doar el singur în mai multe încăperi. Curând însă casa sa avea să fie plină. La el veneau şi tot felul de tămăduitori, medici, care tratau bolnavi fără nici-o simbrie şi luaseră exemplul său. Şi era mai mult decât un exemplu pentru toţi căci în tot ceea ce făcea avea şi un principiu pe care îl urma neabătut, fiind de altfel deviza sa pe care o știau cu toții și care suna cam aşa: 
  
,,Dacă vrei să câştigi totul, trebuie mai întâi să pierzi totul!” 
  
-Nu înţeleg nimic! spuse careva. 
  
-Nici noi. 
  
-Ei aş! Aşa fac mai toţi negustorii, răspunse altcineva. Investesc totul într-o afacere sperând să câştige înzecit. E foarte simplu...Mai întâi pierzi... 
  
-A investi totuşi, nu este o pierdere prieteni, ci o promisiune de câştig! Ceea ce se spune aici este despre o pierdere...iar când pierzi, pierzi! 
  
-Interesant punct de vedere, spuse Ponțiu Pilat. Să ajungi la un rezultat anume folosindu-te de contrariul său! Iată un punct de vedere într-adevăr interesant! E cumva deviza unei afaceri de mare risc? Prin Roma găsești ușor oameni de genul ăsta însă au în spate politicul... 
  
-Păi dacă ai în spate politicul nu mai e nici un risc ilustre procurator! 
  
-Ba da! E de foarte mare risc, răspunse acesta. Îți poți pierde capul! Eh! Continuă magistre și explică-ne cum e cu a câștiga totul! 
  
-Acest om spunea că dorea să câştige tot ce se putea câștiga fără nici un fel de pierderi! El nu se mulţumea cu jumătăţi de măsură. 
  
Procuratorul avea ceva de spus însă. 
  
-Numai zeii pot face asta magistre ! Doar n-o fi fost Mercur în persoană! Dar să admitem că poți câștiga tot ce-ți trece prin cap....Mă gândesc însă magistre... că... în cazul în care ar fi vorba nu de o marfă oarecare ci chiar de viaţa fiecăruia, acest ,,motto” n-ar avea nicio veridicitate. 
  
-Cum adică ilustre procurator? întrebară mai mulţi. Ce vreţi să spuneţi? 
  
-E simplu, spuse Poțiu Pilat. Cel mai de preţ lucru pentru noi oamenii este viaţa, căci viaţa este totul pentru noi. Să spunem deci că printr-o împrejurare sau alta, am fi nevoiţi să ne câştigăm viaţa care să spunem că ne este robită. În acest caz viața noastră e doar o marfă. Foarte prețioasă de altfel pentru noi înșine! Atunci, conform motto-ului ăsta, ar trebui mai întâi să o pierdem. Ceea ce e un non sens, căci moartea nu oferă căi de întoarcere! 
  
-Hm! ciudată remarcă! exclamă Audanius. 
  
-Nu fiți atât de sigur că ar fi un non sens mărite procurator! spuse Iocentus. Uneori moartea unui om îi eliberează pe mulţi alții. Cam ăsta ar putea fi câştigul în acest caz. 
  
-Subscriu şi eu la aceasta Iocentus Maximus, spuse magistratul Simbinacus. Uneori nu te poţi agăţa de viaţă lăsând pe alții să moară, ori călcând pe cadavre. Mai bine mori cu fruntea sus. 
  
-Eu aş da şi o altă interpretare, spuse centurionul Livius şi toţi întoarseră capul spre el. 
  
-Cel ce va dori să-şi scape viaţa sa o va pierde. Iar cel ce-şi va pierde viaţa sa o va regăsi! 
  
-Hm! spuse Ponțiu Pilat, e un joc al cuvintelor, nu-i înţeleg sensul deși seamănă cu ceea ce s-a spus mai înainte! 
  
-Ce vrea să însemne asta? întrebară cu toţii. Pare o nebunie... 
  
-Cu permisiunea ilustrelor voastre feţe, spuse Livius, am să vă spun că acesta nu este un cuvânt al meu, ci este un cuvânt al învăţătorului răstignit ieri. 
  
Erau acum cu toţii miraţi de cuvintele centurionului. 
  
-Acum înţeleg onorabile Livius, spuse Ponțiu Pilat oftând. Ştiu că ai mulţi prieteni printre evrei. Probabil că nici Iisus Nazarineanul nu ţi-a fost indiferent, şi probabil că l-ai cunoscut. 
  
-Nu l-am cunoscut personal mărite procurator, însă am asistat la două dintre cuvântările lui pe când fusesem trimis în Tiberias cu nişte treburi la curtea tetrarhului Irod Antipa şi îmi amintesc de cuvintele acestea. 
  
-Nu am nimic împotrivă Livius, dacă eşti adept al acestui Iisus, spuse procuratorul Ponțiu Pilat. Personal cred despre acesta că era nevinovat iar uneltirile Sinedriului şi ale mai marilor arhierei Anna şi Caiafa Alioso ne-au determinat să-l răstignim ca să evităm o răscoală care ne-ar fi fost fatală. Iudeii ne-ar fi masacrat fără milă, fiţi siguri. De aceea vă dau cuvântul meu că n-am avut ce face! 
  
Nimeni nu spuse nimic. Simţindu-se privit din toate unghiurile, Ponțiu Pilat se simţi dator să continue. 
  
-Acest om care a fost răstignit ieri mi-a cauzat o mare dilemă, amici. L-am întrebat în pretoriu între patru ochi aşa: 
  
,,Aşadar eşti tu împărat? Răspuns-a el: ,,Tu zici că eu sunt împărat. Eu spre aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr căci oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. 
  
Procuratorul Ponțiu Pilat tăcu. După un timp în care nimeni nu spuse nimic, continuă. 
  
-Problema care nu-mi dă pace este tocmai cea a adevărului prieteni. Ce este adevărul? Căci dacă voi afla ce este adevărul aş putea să înţeleg ce se petrece în lumea aceasta. 
  
-Mărite procurator, spuse Simbinacus, din punctul de vedere al magistratului, problematica adevărului preocupă dreptul nostru ca fiind măsura cu care putem cântări şi judeca faptele. Fiind siguri de adevăr putem continua procedura care... 
  
-Nu mă interesează procedura Simbinacus, interveni Ponțiu Pilat. Birocrația e răul lumii acesteia! 
  
-Înţeleg mărite procurator. Eu însă nu fac decât o paralelă la ceea ce spuneţi. E adevărat că nu ating nici eu răspunsul. Din punctul meu de vedere adevărul este necesar pentru a şti cum, cât şi în ce fel să despărţim lucrurile pentru a obţine efecte juste. 
  
-Oh! Probabil că eşti un om al procedurilor magistre Simbinacus! La voi cei din magistratură contează doar procedurile! 
  
-Justiţia ţine în mână o balanţă şi în cealaltă o sabie mărite procurator. Măsura e dată de balanță iar justiția e întruchipată de lovitura sabiei care va despărţi adevărul de minciună și în felul acesta se va face dreptate. În statuia reprezentând justiţia se află de fapt o procedură esenţială. 
  
Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă întâi s-ar produce lovitura sabiei, împărţirea a ceea ce ar trebui tăiat, faptă care numai dreaptă nu se va chema, fiindcă la urmă va urma proba balanței, care va măsura și va da formă a ceva care nu va fi decât nedreptate, mărite procurator! Actul justiţiei va fi deci o eroare! Avem nevoie deci de procedură! Quod erat demonstrandum! 
  
-Te întreb ceva magistre. Să facem cum fac grecii cu sofismele lor. 
  
-De acord mărite procurator, răspunse magistratul. 
  
Ponțiu Pilat tăcu părând că se gândeşte la ceva. Spuse apoi. 
  
-Să spunem că într-un loc anume se află mai multe lucruri. Printre aceste lucruri undeva pe acolo este şi adevărul. Cum vei putea dar deosebi adevărul de toate celelalte lucruri, toate acestea părând a fi la fel? 
  
-Ar fi probabil un excelent model de filozofie mărite procurator, spuse Simbinacus admirativ. Dar e greu de răspuns, sincer să fiu... 
  
-Ei, acum dă curs unei anchete în acest caz, magistrat al legii romane și aplică procedurile de care vorbeai! exclamă procuratorul zâmbind. 
  
-Intuiesc că e greu, răspunse el. 
  
-Filozofia greacă ar putea răspunde că doar un singur lucru din încăpere poate fi adevărul, celelalte nefiind decât falsuri, spuse Rufus Serenus. Două sau mai multe adevăruri nefiind posibile, ci doar unul singur. Astea sunt premizele. Asta doriţi să spuneţi mărite procurator? 
  
-Da, tinere magistrat Serenus! Dar cum deosebim adevărul de falsuri? Privindu-le ele s-ar asemăna toate între ele. 
  
-Nu înțeleg un lucru totuși prieteni , spuse Valerius Audanius. De ce adevărul se ascunde? Fiind adevăr el e cel mai important lucru și totul depinde de el, deci ar trebui rostit zilnic, dăltuit în piatră, înălțat pe socluri și capiteluri... 
  
-Nu te pripi prietene spuse magistratul Simbinacus. Falsurile sunt acelea care fac ca adevărul să fie greu de deslușit. Ele ies în calea acestuia fiindcă asta e lucrarea lor, de a clama că ele sunt adevărul și în timp ce el este unul singur, celelalte sunt miloane și milioane... 
  
-Cum vom face deci? întrebă din nou Ponțiu Pilat. 
  
-Le vom striga! dădu un prim răspuns Iocentus. Să presupunem că ele sunt ființe și pot vorbi. Vom striga pur şi simplu adevărul! 
  
-Şi toate lucrurile, ființele, vor rosti că sunt adevăruri pentru că dacă există acolo doar un adevăr celelalte sunt falsuri iar dacă sunt falsuri vor minți și vor spune fiecare din ele cu nerușinare, că sunt adevăruri. Inclusiv adevărul, replică iute Ponțiu Pilat. 
  
-Nu, spuse Simbinacus. Adevărul nu va clama acest lucru. Va tăcea pentru că adevărul nu poate sta alături de falsuri în afirmaţii! Adevărul e unic! 
  
-Greşeşti magistre Simbinacus! spuse ironic Ponțiu Pilat. Dacă adevărul ar tăcea, înseamnă că de fapt el minte sau este de acord cu falsurile în mod tacit, iar noi avem întărirea că adevărul e adevăr şi nu poate minţi niciodată! Va vorbi deci, şi va spune ceeea ce este el! Dar asta o vor spune şi falsurile, minţind desigur, acesta fiind destinul lor, cum ați spus. 
  
-De ce complicaţi lucrurile? spuse cineva. Vom arăta tuturor o pânză albă şi vom întreba ce culoare are! E simplu ca lumina zilei. Falsurile vor spune că pânza nu e albă! 
  
-Nu este relevant. Gândeşte-te că o dată cu răspunsul corect falsurile vor da o mulţime de răspunsuri asemănătoare cumva. Parte dintre falsuri vor spune că pânza e neagră ceea ce e flagrant şi vom şti sigur că sunt falsuri. Altele însă vor spune despre culoarea albă a pânzei că nu e decât o nuanţă dintre alte nuanţe ale albului fiindcă nu vom avea un model al adevărului deoarece adevărul e unic şi nu poate fi copiat. Vor fi deci nuanţe de alb mai intense ori mai palide! Dar albul va fi doar alb și atât. Va fi greu de deosebit aşadar albul de ...alb...şi adevărul de alte...adevăruri! 
  
-E un sofism ceea ce spuneţi! Și nici adevărul nu e atât de complicat, poate că simplitatea ar fi mai aproape de ,,portretulˮ adevărului. 
  
-Atunci nu vom putea afla decât dacă vom încerca să distrugem său să ucidem toate aceste lucruri. Dacă vor fi fiinţe vom întreba aşa: Cine spune că este adevărul, va muri! Iar falsurile vor spune că ele nu sunt adevărul ca să nu fie ucise. În schimb, adevărul va spune că el este cel chemat şi i se va tăia capul, dar vom şti că el este adevărul! 
  
-Ciudat mod de a afla ce sau cine este adevărul! spuse cineva, poate chiar Simbinacus. 
  
-Da? exclamă Valerius Audanius, dar asta ar însemna însă că falsurile au spus adevărul spunând că ele nu sunt adevărul, recunoscând astfel propria lor falsitate. Dar noi ştim că falsurile nu pot spune adevărul! Ce urmează deci? 
  
Procuratorul Ponţiu Pilat jubila asistând la polemică. 
  
-Iar acum te rog...aplică procedura ta magistre Simbinacus, spuse Ponțiu Pilat râzând puțin forţat. Aplică măsurile şi desparte falsul de adevăr, binele de rău, în cazul justiţiei sau în orice alt caz vrei tu! 
  
Simbinacus nu mai spuse nimic ci ridică din umeri având o cupă în mână din care bău. 
  
-Ar mai exista totuşi o soluţie, spuse Iocentus. Înainte de a spune cineva ceva, adevărul ar trebui să spună primul că el este adevărul nelăsând nici un fals să spună ceva. Și poate că falsurile ar fi bine să tacă, căci tăcând nici nu vor minți nici nu vor spune adevărul...Vom tăia deci capul cui trebuie , adică singurului adevăr din încăpere. Asta aşa ca o consolare ca să nu facem un carnagiu! Dar e trist în acest caz că adevărul va trebui totuşi să moară! 
  
-Şi dacă după ce vom tăia capul adevărului şi un fals sau mai multe vor spune că şi ei sunt adevărul, ce ne vom face? întrebă cineva. Căci falsurile între ele vor dori să se arate şi ele fiecare în parte a fi singurul adevăr, minţind cu neruşinare spre a ne încurca. Şi asta chiar cu preţul vieţii, căci dacă se spune despre ele că sunt falsuri asta nu înseamnă că sunt şi laşe. 
  
-Le vom tăia capetele nenorocite tuturor! spuse Iocentus arborând o mină încruntată, iar ceilalţi exclamară, fiecare în felul său, făcând haz pe supărarea lui. 
  
-Ne învârtim în cerc neajungând la nimic, spuse cineva cu o voce mai gravă după ce spiritele se mai potoliră. 
  
-Asta doream să-ţi spun magistre Simbinacus, că lucrăm cu aparenţe, neştiind exact ceea ce este adevărul. Presupunem doar. Doar presupunem, replică triumfător procuratorul Ponțiu Pilat desfăcîndu-și brațele cu palmele spre lateral. 
  
-Iată de ce mă frământă problema adevărului...înţelegeţi? mai spuse el relaxându-se pe speteaza canapelei. 
  
-Trebuie să vă dau dreptate mărite procurator. E adevărat că nu putem cunoaşte adevărul în esenţa sa! Ce ciudat sună totuşi această afirmaţie! 
  
-Şi totuşi, adăugă Ponțiu Pilat părând că îşi aminteşte ceva. Ieri către seară am primit vizita a doi farisei din Sinedriu care au venit la mine aduşi de centurionul Livius, aici de faţă. Aceştia au cerut trupul lui Iisus din Nazaret şi am fost de acord să-l cedez lor. În convorbirea pe care am avut-o cu ei, aceştia s-au referit la adevăr ca fiind nu un concept filozofic cum căutăm noi să aflăm, ci o persoană, întruchipată de însuşi învăţătorul lor. Acest răspuns, recunosc, m-a uimit, deşi nu pot accepta aşa ceva. 
  
-Un concept interesant la care nu m-aș fi gândit niciodată, spuse Simbinacus. Cum însă să credem că acesta este adevărul când cel numit Iisus galileeanul este deja în lumea umbrelor? Personal cred că adevărul, dacă cumva există şi nu mă îndoiesc că există, nu poate muri, nu poate fi schimbat şi nu poate fi vremelnic ci etern iar dacă e etern el este dincolo de noi toţi şi de timp. 
  
-Subscriu, spuse Iocentus, cu observaţia că adevărul e o certitudine! Căci dacă adevărul n-ar exista n-am fi siguri de nimic în această lume cu bucuriile şi durerile ei! Și încă ceva magistre Fulvius Simbinacus ... Eu cred că moartea n-are nimic de-a face cu adevărul - persoană...în caz că acesta există... Fiindcă un adevăr persoană ar fi deasupra morții... 
  
-La fel credem şi noi, spuseră cei doi tineri magistrați, Audanius şi Serenius. Fără adevăr nu putem face nimic iar dacă putem face ceea ce facem, acest lucru este datorită adevărului. Nici pe drum dacă mergem n-am şti că e drum. Soarele n-ar fi soare, nici pământul pământ şi toate celelalte ar fi nişte umbre ca acelea din peştera lui Platon. 
  
-Adică e ceva care trece dincolo de orice! completă Iocentus. 
  
-Adevărul nu e ,,ceva”, spuse procuratorul Ponțiu Pilat pe un ton dojenitor. Adevărul e totul! 
  
-Atunci dacă adevărul este totul, el poate fi descoperit și în cele din urmă contemplat și rostit! 
  
-Da, probabil că da, dar asta ar însemna că cel care poate rosti Adevărul întreg, neștirbit, este însuşi Adevărul! 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua- al treilea fragment(2) continuare. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1417, Anul IV, 17 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!