Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1409 din 09 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) Partea a doua- al treilea fragment(1).
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Procuratorul chemase acolo câţiva cântăreţi din flaut, liră, harpă şi timpane, pentru a înveseli atmosfera. Toţi ştiau însă că Pilat nu era omul pentru astfel de petreceri în momente de felul acela, şi se întrebau de ce organizase totuși petrecerea, fiindcă făcea foarte rar acest lucru când venea la Ierusalim, de fapt doar o singură dată dăduse un banchet, în primul an al investirii sale, la care veniseră foarte puțini dintre cei chemați. Petreceri organiza însă din când în când în Cezareea Maritima conform tradiției și sărbătorilor romane la care se adăugau și alte distracții pe care procuratorul le îndrăgea, precum: luptele de gladiatori, cursele de care ori teatrul elin. 
  
Văzând nedumerirea pe fețele tuturor, procuratorul le spuse că dacă la iudei era cea mai mare sărbătoare din an, de ce n-ar fi organizat şi el în fortăreaţa Antonia o mică petrecere, mai ales că la Ierusalim venea destul de rar. 
  
Aflați pe trepte către sala Augusta el mai spuse către însoțitorii săi că avusese nişte dureri de cap cumplite în cursul nopții şi deşi abia în cursul dimineţii acestea îl slăbiseră, după amiază durerea reapăruse, însă nu chiar atât de tare, iar doctorul său personal îi administrase nişte prafuri care nu reuşiseră totuşi să-i restabilească liniștea în totalitate. 
  
Apoi, petrecerea începu când toţi cei invitaţi păşiră pe splendidul mozaic din sala Augusta, iar aceştia nu se lăsară prea mult rugaţi să guste din bunătăţile aduse şi din vinurile alese şi ele cu grijă. Toți cei prezenți își dădură seama că Ponțiu Pilat bău pentru început mai mult vin ca de obicei însă nici nu se punea problema ca procuratorul să se ameţească vre-un pic. După un timp, în care fiecare gustă câte ceva de pe mesele îmbelşugate, urmă un timp în care fiecare își căută un loc pe banchetele şi canapelele cu un capăt ridicat, așezate de slujitori în semicerc şi un timp cei prezenți ascultară doar acordurile muzicii. Slujitorii veneau acum cu tăvi pe care erau așezate cupe de argint în care cei ce se ocupau cu băuturile turnau fiecăruia după dorință. 
  
Doi luptători persani, pe jumătate goi și unși cu ulei de măsline se luptară în mijlocul lor și atmosfera se înveseli imediat. Slujitorii aduceau acum fructe în coşuri şi vin în amfore. Fără să mai aştepte vreo poruncă, aceştia umplură de îndată cupele oaspeţilor. Când micul spectacol se sfârși procuratorul făcu semn cântăreților să cânte din instrumentele lor. Discuțiile aferente unor astfel de ocazii nu întârziară să apară iar procuratorul le dădu startul. 
  
-Ce veşti mai avem de la Roma? întrebă el jovial, adresându-se celor trei magistraţi care veniseră de curând din cetatea lui Romulus. 
  
Magistratul Rufus Serenus începu prin a povesti despre preţul grâului. 
  
-Veşnica problemă a grâului mărite procurator! Un modius de grâu face doi dinari la Roma, asta şi pentru că preţul grâului a crescut în Egipt de la prețul de opt aşi până la paisprezece aşi iar din orient grâul a fost adus cu cinsprezece şi chiar şaisprezece aşi, deci un dinar, ceea ce e foarte mult! 
  
-Dar deşi a fost un an bun cu recolte mănoase şi în Egipt şi în orient, preţul grâului continuă totuşi să crească, interveni magistratul Valerius Audanius. Nu sunt specialist în chestiuni economice însă mi se pare bizar faptul că deşi recoltele sunt mai mari ca în anii trecuţi, preţul grâului și al pâinii creşte constant la Roma. 
  
-Hm! interveni Iocentus Maximus, când ,,prada” e bogată, o mulţime de vânători dau târcoale..., spuse acesta cu ironie. 
  
Câțiva dintre cei prezenți fură de acord cu spusele sale, înțelegând sensul cuvintelor. 
  
-Nu pot pricepe cum..., dacă recolta este proastă, preţurile cresc pe motiv că nu sunt produse, însă când recoltele sunt mari, preţul de ce creşte totuşi? întrebă cineva. Nu înțeleg. 
  
-Fiindcă aşa e la noi. Nu contează dacă recoltele sunt bune sau nu, preţurile vor creşte, spuse magistratul Fulvius Simbinacus zâmbind cu ironie. 
  
Ponțiu Pilat încuviinţă şi el cele spuse râzând fals. 
  
-Roma are nevoie de prăzi şi de sclavi pentru a se putea susţine...prieteni. Fără prăzi şi sclavi imperiul s-ar prăbuşi, spuse el. 
  
-Ce vreți să spuneți, căci eu unul nu vă înţeleg mărite procurator?! întrebă nedumerit centurionul Livius. 
  
-E simplu Livius, spuse procuratorul Ponțiu Pilat așezându-se mai bine pe canapea. În momentul în care Roma pune mâna pe cele mai bogate prăzi, numărul de monede de pe piaţă creşte. Cezarul ia aurul şi bate monezi din abundenţă pentru nevoile tuturor, deci vor fi mai multe monede în mâna cetăţenilor care sunt apoi dispuşi să suporte ,,micile” majorări de preţuri ale negustorilor şi meşteşugarilor care simţind belşugul îşi dau seama că mărfurile lor sunt căutate. Astfel preţurile cresc şi cresc pe nesimţite tocmai fiindcă o parte din cetăţeni suportă astfel de măriri. Cu toţii murmură împotriva acestor scumpiri însă cu toţii plătesc şi plătesc. Nu-i aşa? zâmbi procuratorul. Mai e însă şi lăcomia comercianţilor care ştiind că sunt mai mulți bani pe piaţă, sunt într-o concurenţă acerbă pentru a se îmbogăţi cât mai repede pe seama noilor oportunități. De fapt aici e problema; graba cu care aceştia vor să se îmbogăţească face ca averile să se mute cu rapiditate către anumiţi actori ai pieței. Scara egoismului şi a lăcomiei intră şi ea în funcţiune şi de o parte şi de cealaltă a tejghelei... 
  
Apoi mai sunt şi cei care deţin ei singuri stăpânirea asupra unor feluri de produse, stabilind preţuri cu mult peste cele de producţie, eliminându-şi dacă se impune, concurenţii, prin politică, adică prin mită sau dacă nu, prin ce altceva decât prin forţă..? 
  
Statul prin funcţionarii săi asistă impasibil la ceea ce se petrece în mediul economic, ascuţindu-şi ghearele, fiindcă dacă profiturile negustorilor şi meşteşugarilor sunt mari, impozitele sunt şi ele tot mari. E un lanţ al intereselor din care cel aflat în capătul acestor relaţii, adică cetăţeanul de rând plăteşte prețul cel mai scump iar cei care mijlocesc aceste relații de comerț cumpărând cu un preț și vânzând cu un preț mult mai mare au cele mai mari profituri. Zeii îi favorizează deci pe cei care ştiu să intermedieze! Dar trăiesc cu toţii în cele din urmă! spuse zâmbind procuratorul. 
  
Toţi îl priviră cu admiraţie pe Ponţiu Pilat care savura acum un sortiment de pe tăvile aflate în faţa sa. Raţionamentul său păru corect în faţa celorlalţi iar adeseori se lăuda cu previziunile sale economice şi cu clarviziunea cu care interpreta fenomenele pieţei într-un fel inedit şi totodată dezarmant. De altfel Cezareea Maritima era renumită prin oportunitățile de afaceri în zona estică a Mediteranei iar impozitele trimise spre Roma din acest loc luaseră un avânt deosebit de când Ponțiu Pilat sosise în scaunul de procurator. 
  
-Foarte corect, spuse Iocentus Maximus dorind să completeze cele spuse, însă nu toţi cetăţenii Romei beneficiază de pe urma prăzilor de care vorbeați mărite procurator. Doar o parte dintre aceştia. Cei mai mulţi suportă totuşi creşterile preţurilor pe seama îmbogăţirii celorlalţi, ceea ce nu mi se pare prea corect. Există un anumit centralism care atrage totul ca într-un vârtej dar care îi sufocă pe cei din jur... 
  
-Roma e o mină de aur Iocentus, spuse Ponțiu Pilat. Cine-i știe secretele stăpânește aurul. Iar secretele sunt mai ales în politică... Iar magnificul Tiberius, slăvit să-i fie numele alături de cel al Romei, este neîntrecut în astfel de treburi. Cât despre centralismul de care vorbești și care atrage totul sufocând pe alții, nu sunt de acord. Roma e Roma, și dacă nu era Roma era Cartagina de pildă, dar marele Cato a înțeles la vremea sa acest pericol iar Scipionii au anihilat puterea crescândă a cartaginezilor. Ce era de făcut? spuse el desfăcându-și brațele cu palmele ridicate în sus. 
  
-Nu acuz politica Romei, mărite procurator, doresc însă să spun că în timp ce unii se îmbogăţesc tot mai mult, ceilalţi sărăcesc şi ei şi mai mult, între unii şi ceilalţi căscându-se încet, încet, o prăpastie de netrecut. 
  
-Aşa a fost dintotdeauna Iocentus, aprobă el cele spuse. Asta ca să nu spunem, sau să creadă cineva că cezarul Tiberius, zeii să-l ocrotească, a scăpat frâiele imperiului din mână iar aceste lucruri se întâmplă doar de când e el împărat. Dar să lăsăm acum aceste discuții pentru altădată. Chiar aşa! exclamă el dorind să schimbe discuţia. Ce se mai aude de Naevius Sertorius Macro, noul prefect al gărzii pretoriene? 
  
-Hm! exclamă magistratul Simbinacus, mulţi spun că au scăpat de perfidul Aelius Seiano, iar Naevius Macro nu e ,,departe” de el, deşi nu are inteligenţa malefică a aceluia şi nici metodele lui. Totuşi mulţi din anturajul împăratului spun că acesta a făcut o alegere cât se poate de proastă, fiindcă acest Sertorius Macro n-are nici un scrupul. Dacă maică-sa ar fi găsită vinovată n-ar ezita să o execute și să-i arunce trupul pe Scara Lacrimilor lângă Tibru. Este ginerele lui Tiberius Thrassylus, astrolog și consilier al împăratului, care este de altfel și un eminent filolog. Se mai spune pe la colţuri, aşa, că Naevius Sertorius Macro ar fi prieten apropiat al lui Caligula, iar acest tânăr de nici douăzeci de ani şi-a făcut deja un renume prost în Roma, după moartea tragică a tatălui său, ilustrul general Germanicus. Să ne ferească zeii de acest Caligula fiindcă se şi vorbeşte că împăratul ia în considerare ca acesta să fie desemnat succesorul său la jilţul imperiului, deşi împăratul mai are o alegere în persoana lui Tiberius Gemelus un tânăr cu adevărat educat. Să sperăm că zeii vor fi însă buni cu noi! 
  
-Zeii sunt neîngăduitori magistre Simbinacus! spuse Ponțiu Pilat pe un ton pesimist. De aceea trebuie să le aducem jertfele cuvenite. Ei fac ce doresc, iar noi suntem doar nişte păpuşi trase de sforicele. Dacă zeii agită sforile... păpuşile se agită şi ele. 
  
Un timp nimeni nu spuse nimic.Tăcură cu toţii savurând vinurile, nectarul sau sucurile de citrice aduse din abundență de slujitori. Deranjat, procuratorul Ponțiu Pilat făcu un semn cu mâna pentru ca muzicanţii să cânte mai încet. 
  
-Îmi permit să vă contrazic mărite procurator, spuse centurionul Livius. 
  
Ponțiu Pilat îl privi uimit pe acesta. 
  
-Te ascult bravule Livius! Aici la Ierusalim polemicile se pot isca la tot pasul. La Cezareea viața e mult mai tihnită... Vorbește Livius... 
  
Centurionul îşi trecu mâna peste obraji apoi îşi netezi părul semn că se gândeşte la ceva. 
  
-Mă gândesc la ceea ce aţi spus puțin mai înainte mărite procurator! Iată! Dacă suntem doar nişte păpuşi mişcate cu ajutorul sforilor după cum credeţi, ce rost am mai avea noi atunci pe acest pământ și în această viață? Căci orice am face, înseamnă că nu ne putem exercita voinţa singuri! Iar dacă e aşa, ar trebui să facem ceva totuși fiindcă altcineva ne conduce viaţa împotriva voinţei noastre. Sclavii spre exemplu, sunt asemenea acestor păpuşi cu sforicele de care vorbiţi. Stăpânul fiecăruia dintre ei are sforile în mână şi acesta face ceea ce doreşte cu aceştia. Ce înseamnă deci o viaţă fără speranţa de a fi un om liber, fie el sclav sau om liber, asemenea acestor păpuşi mișcate prin sforicele, după cum spuneți? 
  
-Ar fi mai bine să te sinucizi dacă e așa, spuse cineva. Decât o viață în sclavie... 
  
-Şi totuşi sclavii nu se sinucid, interveni tânărul magistrat Rufus Serenus. 
  
-Se agaţă şi ei de viaţă, spuse Ponțiu Pilat, puțin încurcat. Cât despre faptul că altcineva ne conduce viaţa, nu pot decât să spun că zeii probabil ne dau doar impresia că suntem liberi şi că gândim gândurile noastre, în fapt ei făcând cu noi ceea ce vor ei să facă! Cu foarte mare subtilitate! 
  
-Deci oricum ar fi, ajungem la scenariul cu sforile! spuse din nou magistratul Rufus Serenus. 
  
-Exclus! izbucni magistratul Audanius aproape enervat, e un non sens iluștrilor și prietenilor! Dacă cel care îşi dă seama că altcineva îi conduce viaţa şi că el nu poate gândi ale sale ci sunt doar gândurile altcuiva, însemnă că el de fapt nu-şi poate da seama şi nu poate gândi nici măcar acest lucru. Zeii nu ne-ar fi dezvăluit această taină, și nu ne-ar fi oferit această dilemă, ci ne-ar fi lăsat să gândim faptul că gândurile sunt ale noastre şi numai ale noastre! 
  
-Felicitări! spuse magistratul Simbinacus zâmbindu-i şi ridicând în sus o cupă cu vin. Parcă ar fi 
  
vorbit marele Socrate, filozoful! 
  
Ceilalţi îl aplaudară pe magistratul Audanius iar procuratorul Ponţiu Pilat zâmbi şi el în 
  
colţul gurii aplaudând ușor. 
  
-Sunt totuși aceste idei filozofice, lucruri pe care zeii ne-ar fi lăsat să le gândim noi și numai noi 
  
iubiți prieteni? se întrebă cu voce tare Livius Fabius. 
  
-Dacă este aşa cum spune Valerius Audanius, interveni Iocentus Maximus, gândurile pe care le 
  
gândim noi nu pot fi decât ale noastre şi numai ale noastre. Iar dacă zeii ne guvernează gândurile 
  
lăsându-ne impresia că gândim doar noi, cum se face spre exemplu că iudeii nici nu vor să audă 
  
de zei, de statuile şi închinările la aceştia, preferând moartea mai degrabă decât renunţarea la 
  
credinţa în Dumnezeul lor unic. Nu vi se pare aceasta o idee care contrazice scenariul cu sforile? 
  
Procuratorul Ponţiu Pilat se simţi dator să întervină cu ceva pentru a-și susține ideea de la care 
  
plecase discuția. 
  
-Dacii, cei de la nord de Istru spre vărsarea în Pontus Euxinus, se închină unei singure zeități 
  
prieteni, dar numele acestui divin al lor îmi scapă acum. 
  
Câţiva care ştiau despre ce era vorba dădură din cap afirmativ. 
  
-E vorba despre Zalmoxis, ilustre! E zeul lor, al gintei tracilor. Și știm asta de la gladiatorii daci 
  
care luptă la Roma. 
  
-Da despre Zalmoxis e vorba, prieteni! Evreii nu sunt deci singurii care au un sigur zeu în care cred 
  
și la care se închină, mai adăugă Ponţiu Pilat făcând semn magistratului Simbinacus să-și continue 
  
cuvântul său. 
  
-Aşadar mergând mai departe pe firul acestei idei mărite procurator, trag concluzia că zeii n-ar fi 
  
îngăduit niciodată această formă de închinare a oamenilor către un singur zeu, fiindcă asta ar fi 
  
fost chiar împotriva zeilor de fapt... 
  
-Dar după cum spuneţi mărite procurator, credinţa iudeilor şi a barbarilor daci care sunt și mari 
  
gladiatori la Roma, tocmai asta face și de fapt se infirmă clar faptul că zeii n-ar fi îngăduit 
  
oamenilor acest lucru! completă Iocentus. 
  
-Mda! la asta nu m-am gândit, spuse Ponțiu Pilat care nu fu prea încântat de cele spuse și ridică din umeri către Iocentus, iar apoi se întoarse către centurionul Livius Fabius dorind să-i răspundă acestuia. 
  
-Îţi înţeleg convingerile Livius, spuse Ponțiu Pilat, fiindcă am aflat că ești amic al unora dintre iudei, însă ideile acestea n-ar fi tocmai pe placul tribunalului sacerdotal de la Roma, dacă s-ar afla aceasta. 
  
Tăcură cu toții fiindcă discuția luase o turnură neașteptată. Livius privea impasibil către procurator. Ponțiu Pilat își dădu seama însă repede că era cât pe ce să strice atmosfera petrecerii. 
  
-Norocul face însă să fim departe de Roma şi de stricteţile ei, continuă el. Eu unul, ca reprezentant al împăratului voi fi însă tolerant, şi declar aici faţă de toţi cei de față că eşti un cetățean al Romei , un camarad şi un subaltern care îşi face cu conștiinciozitate datoria față de patrie, împărat și imperiu. 
  
-Nici o grijă mărite! Roma e Roma iar aici e Levantul, spuseră mai mulţi. 
  
Iocentus Maximus se introduse din nou în discuţie vrând să mai spună ceva iar procuratorul îi făcu un semn cu mâna. 
  
-E interesant ce spune totuși Livius ilustre, spuse el. Asta ar însemna pe mai departe că dacă zeii ne-ar fi dat capacitatea să gândim împotriva lor atunci ei nu ne ţin legaţi ca pe păpuşile cu sforicele ci suntem cumva liberi să gândim ceea ce dorim noi înșine! 
  
Tăcură, fiecare privind într-un punct al său. Așteptau cu toții reacția procuratorului care avea dreptul de a hotărî împotriva unor asemenea afirmații. 
  
-Vorbiți! Vorbiți ceea ce gândiți, spuse procuratorul. N-aș vrea să se spună că procuratorul vă interzice din primele zile să spuneți ceea ce gândiți, magiștrilor! 
  
-E totuși o afirmaţie primejdioasă, nu realizați? rosti Simbinacus cu o fină și o prefăcută ironie, după care tăcu așezându-și una din palme sub bărbie. 
  
-Te referi la pedepsele tribunalului sacerdotal aplicate ereticilor, magistre? 
  
-Nici pe departe, spuse Simbinacus ridicând din umeri. Însă conform afirmaţiei de mai înainte ar însemna că sclavii au fost făcuţi liberi și ei! 
  
Toţi, inclusiv Ponțiu Pilat îl priviră cu uimire pe magistrat. Iocentus vorbi nelăsându-i să aștepte. 
  
-Oare nu au ei dorinţa de libertate când încearcă să fugă? replică el. Sclavii fugari au şi o protectoare, pe Diana din Nemi de pe colina Aventin! Aţi uitat oare? 
  
Toţi dădură din cap, afirmativ. 
  
-Și mai e ceva prieteni, spuse magistratul Simbinacus. Aceea că dintru început sclavii n-au fost sclavi ci au fost făcuți așa de cei care au puterea să o facă... 
  
-Puterea e cea care îi face pe sclavi să fie sclavi! răspunse Ponțiu Pilat. 
  
-Dar și abuzul! se facu auzit unul din tinerii magistrați. 
  
-Ar mai fi însă o posibilitate la ceea ce spune Livius, interveni iarăși Iocentus. Aceea că zeii ne ţin legaţi de sforicele şi fac din noi ce doresc, însă oricine se poate dezlega de sforicele cu un efort al voinţei și gândirii sale. Cine însă dă soluţia cum să ne dezlegăm ca să fim liberi? Cel care ne-ar arăta cum să facem acest lucru ar merita tot respectul nostru şi glorificarea lui ca zeu. 
  
-A mai făcut asta în vremurile începuturilor titanul Prometeu când a dat focul oamenilor iar răzbunarea şi pedeapsa preaputernicului Jupiter n-a întârziat, spuse cineva. 
  
Ponțiu Pilat îşi plecă fruntea încurcat. Bău puţin vin dintr-o cupă de argint pe care se reliefa Bachus și bachantele lui. Ceilalţi ridicară și ei cupele și băură, nu înainte de a rosti formula de sănătate adresată împăratului. 
  
-Cunosc totuși oameni care deşi sunt liberi se comportă totuși ca nişte sclavi, interveni Valerius Audanius punând cupa sa pe o tavă alăturată. 
  
-Care sunt aceia? întrebară aproape toţi, întorcându-și privirile către el. 
  
-Păi, ştiu pe mulţi care savurează licoarea lui Bachus-Dyonisos stând şi câteva zile sub vraja acesteia, spuse el așezându-se mai bine pe banchetă. 
  
Aplaudară cu toţii de gluma magistratului iar unii izbucniră în râs. 
  
Între timp slujitorii trecură prin faţa lor oferindu-le fructe pe nişte tăvi imense. După ce fiecare își alese fructele preferate magistratul Simbinacus reluă firul discuției mușcând dintr-un măr și vorbind totodată. 
  
-Privitor la sclavi, spuse el, îmi aduc aminte de unul din dialogurile filosofului Platon, elinul. 
  
Și poate îl ştiţi și voi... acela al peşterii...sau al grotei, care e un model desigur, unde oamenii, de la naştere încă, stau aşezaţi pe nişte scaune şi sunt legaţi cu sfori încât ei nu pot întoarce nici măcar capul sau nici nu au de ce, fiindcă totul în jurul lor e doar întuneric. Aceşti oameni, conform modelului oferit de Platon, privesc spre un perete unde se mişcă nişte umbre iar acest lucru e singurul pe care îl văd. Așa că...ei nu vor putea niciodată să afle ce sunt aceste umbre, neştiind că în spatele tuturor arde un foc, care dă puţină lumină, iar cineva pune în mişcare nişte obiecte pentru a crea umbrele. Pentru a interpreta aceste umbre, cineva dintre cei de pe scaune oferă un răspuns sau mai multe încercînd să explice ce sunt acestea... 
  
Să spunem că aceste răspunsuri iau forma unor percepte religioase, a unor forme de închinare sau adoraţie, ori noţiuni filozofice, totul rămânând însă un mister pentru toţi fiindcă nimeni nu are dovezi clare despre umbre și despre natura lor. Un om însă reuşeşte să se dezlege cumva de aceste oprelişti şi făcând un efort de voinţă reuşeşte să se ridice de pe scaunul său, întoarce capul, şi descoperă ceea ce nimeni nu vede, adică obiectele, forma lor şi focul care crează umbrele. Mergând mai departe spre ieşirea din peşteră, deci în sensul de fapt opus al peretelui pe care se mișcă umbrele, omul nostru descoperă soarele şi lumina acestuia. 
  
Și ceea ce mai devreme fusese pentru el o revelaţie, focul adică, nu e nici măcar a mia parte din lumina zilei care îl copleşeşte şi îi destăinuie acestuia toate amănuntele despre natura obiectelor a căror esenţă n-ar fi putut-o afla de la lumina focului din peşteră. 
  
Întorcându-se în peşteră şi aşezându-se la locul său el încearcă să spună oamenilor natura lucrurilor reale, însă aceştia gândesc despre el că e doar un om cu mintea rătăcită, considerându-l pierdut şi de aceea îl izgonesc, bătându-și joc de el, fiindu-le tuturor vrednic de dispreţ. 
  
-Dar de ce ar face un om acest lucru? întrebă Ponțiu Pilat. 
  
-Cum de ce? Poate din dragoste pentru semenii lui, răspunse centurionul Livius Fabius după câteva clipe de tăcere. 
  
-Nu înţeleg totuşi de ce acele persoane care mişcă obiectele şi creează umbrele fac acest lucru? întrebă cineva. Ce rost au ei în toată povestea asta? 
  
-Pentru ca nimeni să nu iasă din peşteră, să vadă lumina soarelui și astfel să fie liberi, i se răspunse. Umbrele pe care oamenii le văd jucând pe perete le sunt îndeajuns. Şi lor dar şi celor care le produc! 
  
-E un mod subtil de a ține pe cineva legat. Sclavia e de mai multe feluri! 
  
-Hm! S-ar putea spune că toți din peșteră sunt sclavi! 
  
-Atunci, în cazul în care aș fi găsit ieșirea din peșteră, nu m-aș mai fi întors, spuse centurionul Luculus Brassus întinzându-se mai bine pe bancheta pe care stătea. 
  
-Înseamnă însă că în peşteră sunt unii oameni care nu vor să vadă decât umbrele! exclamă magistratul Rufus Serenus. 
  
-De ce l-ar dispreţui însă ceilalţi pe cel care i-a chemat pe cei din întuneric la lumină? nu înţeleg! interveni centurionul Marcius Cenna iar Simbinacus se grăbi să-i ofere un răspuns. 
  
-Un posibil motiv ar fi acela că liderii celor din peşteră s-ar putea gândi că dacă ,,reformatorul” reuşeşte să adune adepţi i-ar putea scoate pe aceştia din întuneric spre lumina soarelui golind locurile din peşteră! De aceea joacă umbrele pe perete. Pentru a-i ține pe toți acolo! Puneţi-vă voi în situaţia de a fi centurioni pentru cinci şase oameni... V-ar conveni asta? 
  
-Hm! Interesant, spuse Ponțiu Pilat. Deși drept să vă spun nu mi-a plăcut niciodată filozofia greacă, prea încâlcită pentru mine. Care este însă sfârşitul poveştii cu peştera, magistre? 
  
-Povestea se opreşte aici, spuse Simbinacus. Un sfârşit probabil al poveştii ar putea fi acela al înlăturării, sau chiar uciderii aceluia care a vrut să scoată pe oameni la lumină și le-a spus adevărul. 
  
-Adevărul!? exclamă Ponțiu Pilat dintr-odată, pe un ton fără speranță. 
  
Toţi îl priviră cu surprindere tocmai datorită tonului cuvintelor sale. Nimeni însă nu mai spuse nimic. Se auzeau doar cântăreţii care însă aveau poruncă de la procurator să nu cânte prea tare. 
  
-Dar ce este adevărul!? întrebă Ponțiu Pilat din nou, şi toţi care îi întâlniră privirea observară o lucire neobişnuită în ochii săi. 
  
Întrebarea rămase însă fără răspuns. O vreme nimeni nu spuse nimic şi toţi căutară să facă câte ceva, privindu-l pe furiş. 
  
Ponțiu Pilat vru să spună ceva, însă tăcu încurcat, întinzându-se cu corpul pe o parte către capătul ridicat al canapelei. Un slujitor veni din spatele lui şi îi aşeză în spate o pernă pe care era brodată aqvila romană. Procuratorul sorbi din cupa în care îşi turnase puţin vin amestecat cu nectar, apoi își întinse picioarele de-a lungul banchetei. La un semn al său doi sclavi dezlegară curelele sandalelor sale și începură să-i maseze gleznele. 
  
Magistratul Simbinacus se hotărî totuşi după puțin timp să deschidă iarăşi discuţia. Chiar procuratorul îi făcu un mic semn. Magistratul se întinse şi el mai bine pe canapea luându-şi o cupă în care un slujitor veni repede și îi turnă un vin tare şi aromat, din viile de pe colinele arse de soare ale Iudeei. 
  
-După cum ştii mărite procurator, noi suntem veniţi de puţin timp aici în Iudeea. Am ancorat la Ioppe după o călătorie chinuitoare pe mare, cu o triremă imperială. Ajunşi la Ioppe am rămas acolo cam două săptămâni până s-a format o caravană cu care am ajuns în Ierusalim. Cât am stat în Ioppe toţi vorbeau de acest profet al iudeilor. N-am dat atenţie numelui său fiindcă ,,profeți” de genul ăsta găseşti cam peste tot şi auzi de ei cam pe ori unde te duci. Şi la Roma după cum știți... întâlnești tot felul de şarlatani care-ţi oferă servicii şi îţi spun viitorul, trecutul, iar despre prezent ce să spun... abia aşteaptă să-ţi golească punga! 
  
După cum bine știți, mai sunt şi tot felul de ,,oracole” care te-ndeamnă ce să faci şi cum să faci. Toţi iau mereu moda oracolelor elene, dacă ele schimbă cîte ceva, fac și ei la fel, dar întotdeauna îți vor da răspunsuri ambigue sau de neînţeles şi ai ocazia să ieşi de acolo mai buimăcit decât atunci când ai intrat. Fac acum o mică abatere şi vă povestesc un caz de la Roma care a stârnit vâlvă, și chiar eu i-am anchetat pe cei de care vă voi vorbi şi cărora le-am pregătit rechizitoriul. 
  
Toți erau acum interesați de noua poveste pe care magistrul Simbinacus se grăbea să o depene și cineva făcu din nou semn către muzicanți să cânte și mai încet. 
  
-Era deci pe vremea când Tiberius, împăratul nostru, să-l ocrotească zeii, a poruncit ca Roma să fie curăţată de şarlatanii ăştia care trăiau mai bine decât un centurion care câştiga pe atunci cam o sută cincizeci de denari pe lună iar un soldat cam douăzeci de denari. E adevărat că cei mai mulţi dintre meşteşugari câştigau destul de puţin, zece - cinsprezece denari, însă erau destui care câştigau sume frumoase. Împăratul şi-a spus că o parte însemnată din bani ajung în mâna înşelătorilor ăstora, şi nu cred că greşea prea mult, pentru că ştiţi rigoarea cu care trata împăratul problemele de acest fel. 
  
Personal am fost de acord cu porunca imperială. Aproape toţi senatorii, înalţii funcţionari şi dregători ai statului, curtezanele, foarte mulţi cavaleri, ofiţeri de rang superior sau inferior, mergeau la haruspici şi căutau răspunsuri la întrebările care îi nelinișteau. Superstiţiile de acest gen, la care, ştiţi bine, societatea noastră romană ţine foarte mult, ajunseseră să aducă tulburări până şi în aparatul de stat. Este cunoscut cazul unui magistrat la Roma care nu călătorea în ziua de vineri deoarece acest lucru, spunea el, îi era cu ghinion. 
  
Într-o zi însă magistratului i se ceru să meargă în Latium pentru strângerea de dovezi în procesul dintre doi cetăţeni bogaţi care îşi disputau nişte terenuri pe acolo. Magistratul însă care nu călătorea niciodată vinerea se dădu bolnav şi nu ieşi din casă. Aşteptându-l, cei doi cetăţeni n-au mai răbdat şi s-au luat la bătaie împreună cu oamenii lor. A urmat o baie de sânge în care au murit mai mulţi. Povestea a ajuns însă la urechile temutului Lucius Aelius Seiano care pe atunci era prefectul gărzii pretoriene. Acesta l-a chemat imediat pe magistrat pentru a-i cere socoteală fiindcă aflase că acesta nu era deloc bolnav. Nefericitul s-a sinucis ştiind bine ce îl aştepta. Iată la ce l-a dus superstiția sa. Dacă ar fi mers în vinerea aceea în Latium ar mai fi trăit. Dar să continui ce am început. Acum, știți, marea majoritatea celor care merg la cei care ghicesc, întreabă cum să facă bani mai uşor, sau doresc să facă vrăji pentru a atrage în plasă pe câte cineva cu scopuri uşor de intuit. 
  
Aceşti haruspici erau împărţiţi pe categorii în funcţie de clientelă. Cei mai mulți câștigau cam șapte denari pe lună din asta. Dacă aveau un oarecare renume puteau aduna vreo treizeci sau cincizeci de denari. Alții...o sută! Câteva aşezăminte de genul ăsta însă erau pentru oameni grei, de la care se smulgeau sume importante. Erau însă şi mai puţine, cam două, care smulgeau pur şi simplu sume colosale, pe măsura clienților care călcau pragul acestor așezăminte. Unul din aceste stabilimente a încăput pe mâna mea. Nu are rost să vă mai spun acum, cum i-am prins pe toţi şi nici ce pedepse au primit, ori alte amănunte legate de anchetă fiindcă nu asta este important. Vreau să vă spun cum erau organizaţi acești oameni. Fuseseră practic o dugheană nenonorocită până când a luat-o în primire un haruspex care şi-a dat seama că politica era singurul lucru în care merita să investeşti cu adevărat atrăgând clienți cu multă putere în afacerea sa. Însă unde e multă putere e şi multă primejdie. Acest haruspex - ghicitor de noroc, şi-a dat seama că fără o reţea de anvergură şi bine organizată, ar fi rămas un nenorocit de doi bani. Viclean dar și isteţ, omul nostru a înţeles că spionarea clientelei care îi călca placul putea să-i aducă mult mai repede succesul, bogăția şi să facă renume aşezământului său. Iată cum acţiona. Clientul care dorea serviciile sale nu era primit imediat acolo, ci după o programare prealabilă, șarlatanul nostru cerându-şi iertare că e foarte ocupat cu alţi clienţi, că nu are timp, şi alte asemenea scuze. Era de fapt o lucrare cu două bătăi. Prima era că cel care cerea serviciile acestui haruspex era nemulțumit de faptul că nu era primit de îndată şi aproape că se simţea lezat şi jignit, deoarece, gândea el, poziţia sa socială şi averea aferentă i-ar fi permis să cumpere orice aproape, și văzându-se refuzat cu amabilitate nu făcea în cele din urmă decât să-l ambiţioneze şi mai mult în încercarea sa de a deveni client. 
  
,,Persoane sus puse sunt înaintea voastră ilustreˮ! era răspunsul acelui înșelător. 
  
Însă până ce era primit acolo, slujitorii acestui om aveau timp să adune tot felul de știri despre viitorul client. Iroseau orice ca să afle ce-i interesa şi cheltuiau sume importante cu ajutorul unor complici ori complice, sau uneori aflau acestea prin oameni de bună credinţă dar care nu bănuiau nimic. Foloseau apoi nişte acoliţi foarte vicleni care aveau în soldă curtezane, care puteau deveni oricând amantele clienților, şi se interesau de viața acestora pe orice cale. Acționau cu discreție, uneori prin vecinii acelora, alteori chiar prin apropiații lor din familii. Cercetau apoi locurile pe care le frecventau aceştia, prin băi, ori prin arene, la teatru, sau de ce nu, prin...Senat. Oamenii lui puneau întrebări uneori foarte obișnuite despre client, despre gusturile aceluia despre micile activităţi ale vieţii sale ori despre ceea ce îi plăcea aceluia şi ce dispreţuia el. Cunoscându-l acum destul de bine, haruspexul nostru îşi începea şedinţele cu ghicitul în zborul porumbeilor, în măruntaie, în oase și în fum, ori ,,cerceta” aștrii de pe bolta cerului. 
  
Omul prezenta pe parcurs amănunte din trecutul persoanei fiindcă îşi începea şedinţele nu cu viitorul pe care doreau toţi să-l afle, ci cu trecutul pe care de obicei nu dorea nimeni să fie spus sau descoperit. Omul acesta era însă un adevărat magistru, dojenindu-i uneori, cu ironie, pe clienţii săi: 
  
,,Aveți fapte grele în trecutul vostru ilustre! ” 
  
,,Sunt un cetățean cinstit al Romei!”, răspundea cel în cauză, uneori deranjat. 
  
,,Ilustre... nu vă mai ascundeți, răspundea el. Ați venit aici să deslușim viitorul. Însă viitorul este legat de trecut. Și ce vă îndeamnă să aflați viitorul? Viitorul este ceva care ne va distruge în cele din urmă pe toți, fiindcă vom muri cu toții!” 
  
-Era și filozof amicul ăsta al tău, spuse Ponțiu Pilat. 
  
-O făcea pe misticul, răspunse cineva. 
  
-Nu vă mai spun ce impresionați erau clienții lui, reluă magistrul Simbinacus. Amintea dacă era nevoie clienților săi un episod neplăcut din trecutul acestora, prezentat însă de multe ori ca o povestioară în care aceia se recunoșteau uimiți, în propria lor persoană. Dar, departe de a se simţi deranjaţi de admonestări de genul acesta, vă spun că clienţii plăteau sume grele cu un sentiment de teamă amestecată cu respect. 
  
-Hm! Ce pierdere pentru sistemul poliţienesc! remarcă din nou procuratorul Ponțiu Pilat. 
  
-Într-adevăr...ce pierdere ilustre! întări magistratul Simbinacus. Acest om ar fi putut foarte ușor să organizeze un aparat poliţienesc de temut, ori poate chiar mai rău, putea deveni un politician foarte abil, spuse el cu ironie. Mai mult de atât însă, în toată această poveste m-a preocupat şi mi-a atras atenţia și interesul acestui om pentru noţiunea filozofică de trecut, prezent şi viitor, fiindcă trecuse de pragul experimentării, iar acum oferea răspunsuri sigure. 
  
Și ca magistrat recunosc că am avut ce învăţa de la el. Acest om pretindea că după un anumit timp şi după atâţia clienţi pe care îi avusese, ajunsese să-i cunoască pe cei din faţa sa fără să se intereseze prea mult de trecutul lor. Întrebări bine puse și câteva răspunsuri, observaţii discrete în timpul şedinţelor îi spuneau multe despre cel din fața sa. Privindu-i cu atenție, acest om reuşea să descopere chipul ascuns al persoanelor care-i stăteau înainte. Dar dincolo de acestea omul nostru își punea următoarea întrebare. Cu ce se hrănește și crește chipul ascuns al omului? Deci după ani și ani acest haruspex ajunsese la o concluzie simplă și anume aceea că omul este o fiinţă care se hrăneşte cu două tipuri de gânduri. Unele bune și folositoare, alte nefolositoare și rele. ,,Tertium non datur” amicii mei. Aceste gânduri cresc şi descresc în oameni după cum doreşte fiecare. Şi fiecare îşi apropie ce gând doreşte. Și, în adâncul fiinţei sale omul săvârşeşte deja binele sau răul, gândindu-l mai întâi, după cum crede el de cuviinţă. 
  
-Abyssus abyssum invocat! rosti sentențios cineva. Ponțiu Pilat își întoarse capul dorind să vadă cine vorbise însă chiar atunci mai mulți servitori având în mâini tăvi și amfore înconjuraseră pe fiecare dintre oaspeți oferind acestora mulsum, un vin în care fusese adăugată miere. 
  
-Adânc pe adânc cheamă! Nimic mai potrivit! întări Simbinacus cele spuse. Acest haruspex spunea că acest adânc al ființei iese la suprafaţa omului, putându-se citi acest lucru chiar pe chipul său. Şi e o teorie interesantă despre care s-ar putea scrie şi vorbi foarte mult. L-am întrebat apoi ce ar fi mai important pentru om, din punctul lui de vedere? Trecutul, prezentul sau viitorul? Și am fost surprins să aflu că pentru el, cel mai important timp al vieții omului era prezentul şi nu viitorul, cu toate că de pe urma acestuia din urmă câştigase o mică avere. O însemnătate deosebită avea și trecutul omului, spunea el, însă cel mai important pentru om este prezentul fiindcă doar în el se poate schimba ceva. Cel care pune aflarea viitorului în centrul preocupărilor sale se înșeală, credea acest om. Cel înșelat dorește să schimbe prezentul apelând la deslușirea viitorului, căci își închipuie că aflând cele ce trebuie să vină va ști cum să se pregătească pentru prezent. 
  
E o minciună prieteni! Omul cu mintea întreagă lucrează în prezent, amintindu-și mereu trecutul său și corectându-și permanent eul său! 
  
-Nimic nou totuși... Carpe diem, prieteni! spuse Valerius Audanius. Nu? 
  
-Horaţiu e mereu actual! zise Ponțiu Pilat vrând să-şi arate cunoştinţele sale literare! 
  
-Carpe diem! repetă magistratul Simbinacus. ,,Trăieşte clipa!”, ridicaţi însă prezentul la rangul de magistru şi acordaţi-i toată consideraţia pentru a sădi semințele virtuților pentru viitor, dar având mereu în față trecutul pentru a nu greși în prezent. 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) Partea a doua- al treilea fragment(1). / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1409, Anul IV, 09 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!