Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1380 din 11 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al saptesprezecelea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Împăratul Tiberius ştia şi simţea că sfârşitul vieţii sale nu era prea departe. Un an...poate doi. Câţiva în orice caz. Însă longevitatea de care se bucurase, gândea că se datora cumpătării sale şi stilului spartan de viaţă, elemente de disciplină pe care reuşise să şi le impună încă din tinereţe.  

Tiberius Caesar Augustus îşi ducea traiul de câţiva ani la vila lui din insula Caprae (Capri), bucurându-se de o viaţă liniştită şi simplă, în contrast cu agitaţia Romei imperiale, unde timpul părea să suprime orice şi pe oricine. Pe insula sa însă, timpul era prizonier al peisajului mirific al mării, cu albastrul ei de azur care îl impresionase pe împărat de la prima sa vizită în acel minunat loc. Viaţa de zi cu zi nu oferea aici spectacole grandioase precum cele de la Roma, ci bucurii mult mai mici, precum o ieşire la pescuit, sau mici plimbări cu barca prin mirificul peisaj dat de grotele inundate de la ţărmul stâncos al insulei unde apa incredibil de limpede juca reflexii neasemuite în apropierea pereţilor verticali. Apoi, mai erau micile petreceri date de împărat, în care se discuta despre literatură şi poezie ori despre ultimele apariţii editoriale din Roma, în compania unor poeţi ori editori sau alţi invitaţi. La recepţiile de la vila Jovis se disecau uneori şi probleme filozofice, arareori însă, care deşi era la modă în astfel de împrejurări ale elitei lumii romane, Tiberius era omul care nu o agreea, dar înţelegea că această ramură a gândirii era necesară vieţii de zi cu zi şi situaţiilor ei. De cele mai multe ori împăratul discuta complicate probleme economice cu Cocceius Nerva, un apropiat al său care locuia permanent în palatul său de pe insulă. În polemicile economice luau parte însă şi alţi specialişti din departamentele economice.  

Tiberius adora plimbările pe aleile din parcurile situate în preajma palatului său, printre grădinile şi plantaţiile de măslini, portocali şi lămâi.  

Aici, problemele politice, atât de deranjante, nu se auzeau prea tare dinspre Roma, dar uneori împăratul se interesa de ele, transmiţând Senatului şi lui Seiano pe când acesta încă trăia, diversele îndatoriri, în care intervenea şi el uneori.  

Tiberius bănuise în primii ani de domnie că în Senat avea duşmani care doreau să-l înlăture de la putere, iar perfidul Seiano speculase abil această obsesie a împăratului şi făcuse, încet, încet, din acest for, prin diverse maşinaţiuni, anexa sa politică, explicându-i împăratului necesitatea absolută a acestui lucru, şi liniştindu-l astfel pe Tiberius într-o oarecare măsură, asigurându-l că nu are de ce să se teamă, însă după ce Seiano fusese înlăturat, vechea sa obsesie revenise şi doar magistrul Tiberius Thrassylus, consilierul său, îl liniştea cum că nu are de ce să se teamă, fiindcă citise în stele că Senatul nu îl va înlătura niciodată de la putere, precum făcuse altădată cu marele Iulius Cezar, prin unelitirile senatorilor.  

Vila în care locuia împăratul era de fapt un mare palat, cu apartamente şi terase largi, decorate cu marmură fasonată de meşteri aduşi din Corint care placaseră pardoselile cu mozaicuri scumpe şi complicate. În exteriorul vilei abundau coloanele cu capiteluri sculptate, grupate în peristiluri şi curţi interioare măginite de porticuri care dădeau spre terasele largi, unele suspendate deasupra unor pereţi verticali, care ofereau privelişti minunate asupra Mediteranei.  

Apoi, mai erau arcele şi arcadele sculptate pe sub care se strecurau treptele scărilor ca într-un labirint, şi care răspundeau către terasele vilei acolo unde se aflau peste tot statuile zeilor Romei durate în piatră ori în marmură, unde statuia lui Zeus-Jupiter cu o mână ridicată spre cer guverna marea terasă a vilei. Urmau apoi statuile celorlalte zeităţi din panteonul roman precum: Iunona, Saturn, Castor şi Polux, Venera, Diana, alături de statuile lui Augustus, Iulius Cezar dar şi busturile celor şapte regi ai Romei în frunte cu Romulus – Quirinus, deificat de posteritate, ori Numa Pompilius, şi apoi toată suita regală din începuturile regatului. Mai erau acolo busturile Grahilor, Tiberius şi Gaius, acei oameni politici care jucaseră un rol important în legislaţia agrară romană, la a căror memorie Tiberius ţinea foarte mult, fiind pentru el simboluri ale patriotismului. Dar, pe lângă aceste opere de artă interioare şi exterioare vila dispunea şi de o baie romană, cu caldarium, frigidarium şi laconium unde apa ajungea graţie unui complicat sistem de ridicare, fiind o realizare inginerească remarcabilă.  

Mai mulţi sclavi şi slujitori se aflau în slujba acestei vile aflată la dispoziţia împăratului.  

Dar, cu tot acest lux de care dispunea, Tiberius ducea totuşi o viaţă destul de simplă deprinsă în lungile campanii din Europa unde triumfase în fruntea legiunilor sale.  

Acum, la bătrâneţe, Tiberius medita adeseori la propriul trecut, făcând din când în când o analiză a vieţii sale. Aşa făcuse la timpul său şi Augustus spre sfârşitul vieţii, acesta făcându-şi chiar şi o listă cu realizările sale privind situaţia finanţelor şi cea militară, realizările sale în politică şi în societate. Octavian mersese mai departe şi îşi făcuse public şi testamentul său care fusese dăltuit în piatră pe frontispiciul unor temple. Pe unul din acestea şi anume în templul lui Jupiter din Efes, supuşii săi dăltuiseră în piatră sintagma: ,,Augustus fiul lui Dumnezeu”.  

Pentru Augustus fusese un gest de adulaţie dus la extrem, şi spusese tuturor că nu dorise niciodată imortalizarea sa, cu atât mai puţin cu titulatura de fiu al lui Dumnezeu, gest care semăna mai mult a linguşire, care îi oripilase însă pe cetăţenii evrei din Efes, intenţionat probabil.  

Însă Augustus nu poruncise martelarea sintagmei cu pricina. Era un lucru bun pentru imaginea Romei în cuprinsul imperiului, fusese de acord Octavian.  

Venise acum rândul lui Tiberius să-şi facă o analiză a vieţii sale, în stil propriu desigur.  

Îşi amintea că făcuse cuceriri importante ca general, pe vremea când încă nu era împărat.  

Ştiuse să-şi aleagă oamenii şi apreciase cu moderaţie şi cu o doză de pesimism orice plan de atac sau de apărare în războaiele sale. De aceea triumfase în toate bătăliile pe care fusese nevoit să le ducă, spre mirarea lui Augustus care la început nu îl crezuse în stare să aducă prea mari servicii Romei. Augustus recunoscuse însă mai târziu în faţa mai multor senatori că dacă l-ar fi trimis pe Tiberius pe Rin, împotriva lui Arminius şi a gloatelor cherusce, alta ar fi fost poate soarta bătăliei date acolo la Teutoburg unde pieriseră trei legiuni romane, o forţă considerabilă menită să supună imperiului triburile germanice barbare aflate dincolo de limesurile nordice.  

Augustus făcuse greşeala de a trimite acolo pe bătrânul general Quinticllius Varus în care divinul avusese o încredere oarbă şi cam nesăbuită, după cum crezuse Tiberius. Iar sorţii fuseseră nefavorabili cu acea vexilaţie care fusese trimisă împotriva germanicilor. Trădarea lui Arminius care era cherusc la origine, şi ,,bun” prieten al lui Quinticllius Varus, a pus capăt dorinţelor imperiale romane, de a cuceri Germania. Arminius a dezertat chiar atunci în tabăra triburilor germanice după un plan bine pus la punct mai dinainte. Pretextând că merge în recunoaştere, Arminius şi germanicii cu care luase contact au hotărât cum şi unde să atace cele trei legiuni romane care se deplasau pe un singur şir prin pădure.  

Întorcându-se în rândurile romane, el l-a asigurat pe Quinticllius Varus că se poate înainta fără probleme. Încrezându-se în vorbele acestuia, Varus poruncise legiunilor să înainteze în inima pădurii Teutoburgice. Germanicii însă pregătiseră una din cele mai teribile capcane, tăindu-le calea şi închizându-le retragerea, apoi îi forţaseră să se grupeze într-o vale străjuită de dealuri împădurite pe o latură şi mărginită de o mlaştină pe cealaltă unde legiunile nu numai că nu s-au putut desfăşura dar s-au încurcat şi mai tare căutând să scape într-acolo. Dar, înconjuraţi de germanici din toate părţile, inclusiv dinspre versanţii împăduriţi, cele trei legiuni n-au avut nici cea mai mică şansă. Urmase un măcel cumplit, de trei zile, pe o ploaie torenţială în care romanii luptaseră cu disperare şi din care scăpaseră foarte puţini şi nici măcar Quinticlius Varus nu scăpă, trupul lui fiind găsit în cele din urmă într-un morman de cadavre. Germanicii adoptaseră chiar tactica romană de luptă. Năvăleau cu toţii dinspre versanţii împăduriţi şi nu luptau decât un sfert de ceas apoi se retrăgeau şi năvăleau alte trupe odihnite nelăsând nicio clipă de răgaz romanilor care luptaseră şi ei fără odihnă şi deşi aceştia încercaseră cu mult curaj să se reorganizeze şi chiar să contraatace, cedaseră în cele din urmă, datorită asalturilor neîncetate ale germanicilor şi mai ales în urma indicaţiilor lui Arminius care ştia foarte bine modul de luptă al romanilor.  

La auzul veştilor, Augustus fu mâhnit până în adâncul sufletului de această pierdere de care suferise enorm în ultimii ani ai vieţii, şi decretase ulterior o sărbătoare în memoria victimelor acestei tragedii naţionale.  

Până la sfârşitul vieţii, Augustus nu a uitat acest lucru şi putea fi auzit deseori vorbind de unul singur, căindu-se şi repetând cu o voce pierdută: ,,Quinticllius Varus, adu-mi legiunile înapoi!”  

Cele trei legiuni distruse, care nu aveau să mai fie refăcute niciodată, a opta parte din armatele Romei aveau ulterior să-l facă pe Octavian Augustus şi mai apoi şi pe Tiberius să nu se mai aventureze la nord de Dunăre şi la est de Rin stabilind graniţa de nord a imperiului pe această linie.  

Tiberius fusese foarte surprins când auzise de această înfrângere însă îşi dăduse seama că Augustus făcuse o alegere greşită în persoana lui Varus şi îşi imagină că dacă ar fi fost trimis el în locul bătrânului general, poate n-ar fi ieşit atât de rău acolo la Teotoburg, având în vedere prudenţa şi vigilenţa cu care el ştia să atace.  

Tiberius însă lupta în acel timp, de trei ani buni contra triburilor răsculate din Panonia şi Dalmaţia în fruntea a cincisprezece legiuni, o forţă formidabilă cu care reuşi în cele din urmă să înfrângă puternica revoltă antiromană aprinsă aici. Ulterior, în anul următor de după dezastrul de la Teutoburg, cu o parte din acea armată biruitoare din Panonia şi Dalmaţia, la porunca lui Augustus, opt dintre legiunile lui Tiberius trecură limesul dintre cele două fluvii ( Rin-Dunăre), hotar stabilit cu mult curaj de Gaius Iulius Cezar Germanicus. Pătrunzând adânc în teritoriile teutonilor, vexilaţia lui Tiberius nu făcu decât să bată pasul pe loc, triburile germanice unite evitând de această dată lupta în faţa capabililor generali din solda viitorului împărat.  

Artizanul înfrângerii de la Teutoburg, Arminius, care cunoştea bine tacticile romane evitase lupta faţîă în faţă cu Tiberius cunoscându-i calităţile şi sfătuise pe toţi aliaţii lui să nu iasă în spaţii largi unde romanii ar fi ieşit întotdeauna învingători, iar celor care încă mai credeau că Tiberius putea fi bătut, Arminius le amintise că acesta nu fusese bătut niciodată de nimeni.  

Căutaseră totuşi să-l atragă pe Tiberius în locuri strâmte, obligându-l să-şi fragmenteze legiunile, unde barbarii ar fi avut, cu puţin noroc, câştig de cauză. Tiberius nu era însă deloc naiv şi credul precum fusese bătrânul Publius Quinticlius Varus şi nu se lăsase atras în cursă, căutând locuri cât mai deschise, unde i-ar fi putut atrage pe nordici. Tiberius era imbatabil în aceste condiţii iar germanicii ştiind asta de la Arminius evitaseră orice luptă deschisă, ca mai apoi, odată cu venirea iernii, şi unii şi alţii să se retragă dincolo de limesuri. După aceste fapte, şi profitând de câţiva ani de acalmie, Arminius încercase să unifice triburile germanice sub un singur stindard, ca mai apoi să le poată îndrepta împotriva Romei dorind să dea o lovitură mortală imperiului pe care el credea că îl poate distruge, însă acest joc de alianţe nu îi reuşi şi îşi atrase mulţi duşmani chiar printre aliaţii săi care îl acuzară de despotism de tip...roman, şi, în cele din urmă cel care adusese atâta groază între legiunile romane avea să fie asasinat de apropiaţii săi, câţiva ani mai târziu. Soarta fu crudă mai apoi şi cu fiul lui Arminius, care rămăsese captiv la Roma, fiindcă acesta avea să moară la nici şaptesprezece ani împliniţi, în arena gladiatorilor.  

Pe vremea când abia fusese făcut general, Tibereius îşi făcuse ucenicia într-ale războiului şi bătuse pe reţi şi vindelici în nordul Italiei, pe celţi şi pe iliri în Panonia şi pe cantabrici în Hispania şi reuşise să impună pe tronul Armeniei un rege marionetă, supus Romei, şi printr-o diplomaţie abilă reuşi să convingă pe perşi că Armenia trebuia să existe ca un teritoriu tampon între cele două imperii rivale, fapt care nu făcu decât să-l bucure pe Augustus care se pregătea să consolideze puterea Romei în provinciile pontice, dar şi în Levant ori către ţinuturile dinspre Arabia Felix.  

Tiberius îi bătuse mai inainte de dezastrul din pădurea Teutoburg, pe chatti, cherusci, chauci şi longobarzi, chiar pe malurile Elbei şi mulţi au spus după aceea, având în minte dezastrul din Teotoburg, că atunci ar fi fost momentul prielnic să se intre mai adânc în pământurile nordice.  

Legiunile romane însă fuseseră oprite din prea mare prudenţă acolo pe Elba şi lăsaseră un nesperat răgaz nordicilor, iar aceştia câştigaseră timp preţios pentru reorganizare. Tiberius revenise la Roma în triumf, în fruntea legiunilor sale, cu carul său de luptă împodobit cu trofee şi aclamat de populaţia capitalei când abia dacă împlinise treizeci de ani. Băuse din plin din cupa vitoriei, cunoscuse gloria, însă prudent, îşi aducea aminte mereu de sclavul care conform tradiţiei romane îl însoţea în carul său pe învingătorul care intra în triumf pe sub arcurile Romei.  

Acesta avea obligaţia ca în timpul uralelor şi aclamaţiilor plebei să-i repete mereu o frază cu semnificaţii adânci.  

,,Cave ne cadas, Cave ne cadas!ˮ ( Ai grijă să nu cazi)  

Apoi, după nenumărate servicii aduse imperiului, Tiberius îşi dorise să fie numit moştenitor al tronului imperial, însă Augustus avea la vremea aceea alte planuri în legătură cu testamentul său politic şi dacă îl înfiase în cele din urmă pe el aceasta se făcuse fiindcă în urma unor întâmplări tragice împăratul rămăsese fără nici un moştenitor, cei doi nepoţi ai săi, Lucius şi Gaius, fiii Iuliei fiica sa şi ai marelui general Marcus Agrippa, (prietenul din tinereţe al împăratului), murind amândoi în decurs de câţiva ani. Octavian Augustus, deşi nu îl privise pe Tiberius cu simpatie, dar urmărindu-i cu un soi de invidie cariera fulminantă, fu nevoit să recunoască în sine că Tiberius era totuşi singurul care ar fi putut să conducă imperiul după ce el n-ar mai fi fost, şi de aceea se grăbi să-l ascocieze la domnie cu numai un an înainte de a muri.  

Ajuns în capul ierarhiei romane, Tiberius spunea tuturor că nu e uşor să fii împărat. Uneori se gândea la acel îndepărtat Numa Pompilius legendarul rege al Romei, regele plugar şi filosof care îşi luase în mormânt cărţile sale dragi şi care muncise la plug până la extenuare, îndemnând pe toţi spre acest exerciţiu al câmpului, fiind împotriva obiceiurilor tinerilor romani care se fortificau luptându-se corp la corp cu mâinile goale sau în alte întreceri sportive.  

Numa Pompilius condamnase în cuvântări publice aceste activităţi ca fiind frivole şi puerile, fără nicio consecinţă spirituală, adevărata activitate care întărea pe om fiind munca susţinută care avea finalităţi productive, dând exemplul său personal, adică plugăritul, activitate pe care legendarul rege o recomanda tuturor, ca fiind un excelent mijloc de educare, atât al trupului cât şi al spiritului, vestitul rege arându-şi singur ţarina cu mîinile pe coarnele plugului, în urma boilor săi. Era de altfel o activitate pe care legendarul rege dintru începuturi nu o abandonase niciodată, nici măcar la bătrâneţe.  

Tiberius luase aminte, tânăr fiind, la istorisirile despre Numa Polmpilius şi muncea şi el uneori ca un sclav în treburile imperiului, mai ales în cele de natură economică în care reuşise să impună o reformă salvatoare şi mai apoi o disciplină comercială care în timp dăduse roade. Impusese un ritm de muncă susţinut şi celor din jurul său, iar în cele din urmă reuşise să redreseze finanţele statului, evitând prăbuşirea financiară a întregului imperiu moştenit de la Octavian Augustus.  

Înalţii funcţionari şi magistraţi ai statului recunoscuseră şi ei capacitatea de analiză şi calificarea împăratului în probleme economice dar şi talentul său ca funcţionar al statului, rigoarea, ordinea şi clarviziunea care îl caracterizau în tot ce făcea.  

Într-un rând, urmare a analizelor sale privind viaţa socială şi sesizând decadenţa şi depravarea din Roma, împăratul impusese o monedă numită Sprintria, folosită doar în plata unor servicii de moravuri uşoare. Tiberius considera că banul public nu trebuie să circule în anumite cercuri sociale vicioase, vrând astfel să protejeze societatea de tarele ei şi prin acest aspect, această măsură având darul de a izola cumva fenomenul.  

Descurajase pe cei care practicau magia şi astrologia, haruspicii, denunţându-i în Senat ca şarlatani care trăiau bine în urma înşelătoriilor lor, acaparatori a unei anumite părţi din moneda publică, fenomen care încuraja în opinia sa nemunca şi provoca alături de alte activităţi dubioase, inflaţii monetare care erau dificil de stăpânit.  

Raliindu-se cumva învăţăturii lui Numa Pompilius, Tiberius gândea la momentul respectiv despre magie şi astronomie că aceste pseudoştiinţe înfierbântaseră prea mult mintea tinerilor şi mai vârstnicilor cetăţeni romani. Îi atacase de aceea pe toţi aceia care trăiau din acest gen de activităţi care în dorinţa lor de a obţine bunuri şi privilegii din senin, fără muncă, fără bătăi de cap, ocolind legea şi bunul simţ, subminau economia imperiului.  

Desemnase atunci un funcţionar care făcu o estimare a sumelor care se îndreptau către ocultism şi, spiritul economic şi cumpătat al împăratului îşi dădu seama că cifrele erau cât se poate de serioase. De aceea ceruse şi obţinuse arestarea şi izgonirea celor care practicau ocultismul în Roma. Desfiinţase apoi, cultul zeiţei Isis care după părerea divinului Octavian Augustus antecesorul său, avea aspecte imorale până la extrem şi care, credea şi el, înrobea mintea tinerilor romani pe care el i-ar fi vrut aşa precum i-ar fi dorit altădată regele Numa Pompilius fortificându-se fiecare dintre ei la coarnele plugului pentru a înţelege că pământul era de fapt singura bogăţie a omului.  

De aceea Tiberius se străduise să aducă în faţa cetăţenilor tineri religia şi tradiţiile străbune ca un ,,nou” mod de viaţă. Mai târziu avea să spună despre senatori că nu erau vrednici de a ocupa jilţurile senatoriale aceia dintre dânşii care habar n-aveau de istoria Romei. Roma însă îl ura pe împărat. Disciplina impusă de el nu era pe placul multora dintre cetăţenii de vază care aveau influenţă în rândul celor mulţi. Tiberius aflase acest lucru şi de aceea îşi îndreptase încet încet bunăvoinţa sa către provinciile imperiului care de altfel l-au şi iubit şi stimat în detrimentul Romei care mocnea de ură împotriva sa.  

Făcuse apoi curăţenie printre piraţii care mişunau prin Mediterana şi cu precădere cei din jurul Eladei şi aproape că reuşise. Continuase de altfel ceea ce Augustus începuse nimicind puternica flotă a piratului Sextus Pompeius cel care luptase la Munda cu Iulius Cezar, divinul. Ideea de Mare Nostrum avea acum o altă greutate. Ceilalţi doar îngrădiseră marea cu teritorii cucerite de legiunile imperiale. Tiberius cucerise marea însăşi. Roma făcea acum singură legea în Mediterana.  

Tiberius avea însă şi defecte.  

Pleca urechea uneori, foarte uşor, unor bârfe şi zvonuri care îi distrăgeau atenţia şi îl enervau, şi de multe ori lăsa altor subalterni rezolvarea problemelor, sau orbit de furie dădea verdicte foarte dure în caz că se implica.  

Deşi autoritar, era atras şi nu se putea sustrage influenţei unor persoane malefice din anturajul său crezând de fapt că aceştia îi sunt loiali şi greşise cel mai mult în legătură cu Lucius Aelius Seiano pe care îl crezuse umbra şi braţul său la Roma, şi din cauza căruia suferise enorm în urma trădării acestuia.  

Dorise, asemeni lui Augustus, un apropiat de încredere precum îi fusese ilustrul general Marcus Vipsanius Agrippa. Îşi dorise un sfetnic precum Gaius Mecenas care fusese un mare sprijinitor al artelor şi culturii şi un excelent om de afaceri. Cei doi îi fuseseră divinului nu numai politicieni şi aliaţi de nădejde ci chiar mai mult decât atât. Îi fuseseră prieteni foarte apropiaţi.  

El, Tiberius, primise însă o lovitură neaşteptată, aflând în cel pe care îl crezuse ca fiind o prelungire a voinţei sale, că nu era altceva decât un trădător şi un uzurpator de care află mai târziu că îi otrăvise şi fiul său natural şi al virtuoasei Vipsania, singura femeie pe care el o iubise, pentru ca suprimând pe orice moştenitor să se poată căţăra mai repede pe piedestalul puterii imperiale în locul lui. Drusus al său căzuse pradă lăcomiei lui Seiano, însă Tiberius îl renegase pe fiul său, om de nimic, plin de vicii şi apucături ciudate. În fapt, Seiano îi rezolvase o problemă care pe el îl duruse cumplit.  

Orbit de furie, Tiberius se purtase crud cu asasinul fiului său, cu familia lui şi cu toţi prietenii, aliaţii, acoliţii şi până şi cu supuşii lor. O avalanşă de execuţii însoţi căderea lui Seiano şi undeva simţise că fusese iar înşelat de câţiva instigatori care îl făcuseră să ia decizii foarte severe, căzând şi multe capete nevinovate, dar desigur principalul vinovat fusese în cele din urmă el şi slăbiciunile sale.  

Mai apoi, spre sfârşitul vieţii, Tiberius plecă urechea chiar acelor astrologi şi haruspici pe care încercase odată să-i izgonească din Roma, şi asta în detrimentul auspicilor şi augurilor oficiali care începuseră încet, încet, să-l urască pentru schimbările sale.  

Deveni cu timpul pesimist, morocănos uneori, ursuz, singuratic, cu înclinaţii către misticismul ieftin. Poporul făcea bârfe pe seama sa spunând că organizează adevărate orgii în insula Capri la vila Jovis, ceea ce nu era adevărat, însă se spunea că tolera uneori în jurul său nişte personaje numite sprintii, vopsite ciudat pe faţă sau mascaţi, îmbrăcaţi bizar, şi cărora spuneau unii, nici măcar nu li se putea stabili sexul. Tiberius însă, deşi iubea singurătatea şi liniştea, simţea nevoia uneori să vadă în jurul vilei sale nu numai solizii soldaţi din temuta gardă germană, ci şi alte personaje şi de aceea chema uneori în jurul vilei sale pe acei sprintii, care credea el că înveseleau atmosfera dar care aveau o faimă foarte proastă, de actori de cea mai joasă speţă.  

Însă cea mai mare greşeală a sa, fusese încurajarea delaţiunii. Iar delaţiunea devenise o adevărată profesie în vremea stăpânirii sale. Oricine putea denunţa pe oricine iar când cel denunţat era şi o persoană importantă sau foarte bogată, se punea în mişcare un întreg aparat jurisdicţional care începea urmărirea celui în cauză şi care mai apoi făcea victime în lanţ, cei în cauză sfârşind în cel mai fericit caz cu exilul sau sinuciderea, sau dacă nu, urma execuţia după care urma şi confiscarea averii celui condamnat, împărţită, cui altcuiva decât...delatorilor, aceasta după ce statul îşi lua partea sa, care era bineînţeles cea mai mare!  

Tiberius era hulit pentru asta fiindcă unii spuneau că scăpase frâiele imperiului din mână şi că anturajul împăratului era cel care conducea imperiul. Iar anturajul împăratului erau la vremea aceea prefectul gărzii pretoriene Lucius Aelius Seiano şi acoliţii lui. Alţii spuneau că e o perfidie din partea lui pentru că delaţiunea era în fapt o formă de dezbinare a societăţii romane, şi un instrument cu care Tiberius controla diversele pături sociale fără să se obosescă prea mult.  

În fapt, Tiberius era de acord cu delaţiunea şi îi încurajase pe delatori, însă delatorii deveniseră cu timpul un fel de clasă politică cărora aproape nimeni nu le putea face nimic.  

Împăratul însă, spre ai proteja şi a se apăra şi pe sine totodată, spunea că datoria oricărui cetăţean era aceea de a informa corect despre orice abuz venit din partea altui cetăţean sau grup de cetăţeni fie ei din aparatul de stat sau nu, bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni.  

Anii trecuseră pe nesimţite şi studiindu-se în oglindă împăratul Romei descoperea chipul unui om bătrân, aproape chel, adus de spate şi cu un ten nesănătos întipărit pe chip. Din frumuseţea de altă dată imortalizată în statui de marmură şi busturi de bronz nu mai rămăsese nimic.  

Arăta, după propria părere jalnic şi de aceea renunţase la a mai purta cununa imperială care se odihnea adeseori pe creştetul propriei statui de marmură sculptată după chipul său cel din tinereţe.  

Apoi, realiza uneori că fusese un om singur, aproape toată viaţa lui. O iubise doar pe Vipsania de care fusese forţat să divorţeze pentru a se căsători cu Iulia fiica lui Octavian, din prima căsătorie a acestuia şi care era pe atunci văduva lui Vipsanius Agrippa marele general şi prieten al împăratului. Considera că nu îi fusese aproape nimeni alături, şi nimeni nu îl înţelesese, nici măcar mama sa, Livia, soţia lui Octavian Augustus. Ambiţioasă şi aparent binevoitoare, Livia reuşise încet, încet, să devină sfătuitorul împăratului şi din această postură se amestecase în politica Romei deşi aparent stătea în umbra lui Octavian, sprijinindu-l pe acesta în toate activităţile şi afişând în societate o loialitate de nezdruncinat faţă de el, mai ales printre soţiile celor mai importanţi oameni ai statului. Dacă nu-i convenise însă ceva, se răzbunase, mai ales prin otrăvuri, în care se spunea că era maestră. Se zvonise de altfel că Livia îl otrăvise până şi pe marele Augustus în cele din urmă, presărând temuta otravă peste smochinele dintr-un copac din grădina vilei sale, din care împăratul obişnuia să guste, grăbindu-i astfel moartea. Rămasă singură, Livia dorise să-l subjuge politic pe noul împărat pe care ea îl considera ca fiind în afara problemelor pe care le presupunea această demnitate. Tiberius rupsese legătura cu ea în urma unei contraziceri pe teme politice unde ea ridicase pretenţii pe care el le considerase nişte aiureli. N-avea s-o mai revadă niciodată pe ,,Mama Patrieiˮ cum i se spunea, în bătaie de joc, la Roma. Dar ea continuă să-i trimită scrisori cu fel de fel de cereri, unele dintre ele foarte ciudate. Tiberius n-o înţelesese niciodată, şi nici ea pe el, şi o auzea adesea spunând că el nu înţelege nimic din politică, că ar fi laş ori fricos, sau impulsiv sau altele şi altele. Chiar dacă îi era mamă, Tiberius ştia că este de temut. Se gândise într-un timp să o înlăture prin mijloace necurate şi ar fi putut face uşor acest lucru însă se mulţumi să-i îngrădească amestecul în politică, marginalizând-o şi refuzându-i pretenţiile. Într-o discuţie, ea îi dăduse de înţeles că datorită ei ajunsese împărat şi că ea îi netezise calea spre jilţul imperial, ceea ce ar fi însemnat că Livia Drusilla nu era străină de condiţiile suspecte în care muriseră rând pe rând cam toţi dintre cei pe care Augustus i-ar fi dorit la conducerea imperiului. Se auziseră voci care spuneau că nici Germanicus ilustrul general înfiat de Tiberius nu murise de moarte bună în Antiohia Siriei unde acesta era stăpânul orientului. Şi asta deoarece se răspândise un zvon care spunea că Germanicus şi-ar fi dorit cu mult mai repede să ia tronul imperial al cărui moştenitor ar fi fost de drept în urma actului de înfiere făcut chiar de către Tiberius în favoarea lui. Unii spuneau însă că Tiberius, deşi plânsese moartea ilustrului general care adusese imperiului servicii imense, admisese faptul că Livia Drusilla ar fi putut avea şi puţină dreptate în ceea ce susţinea. Văduva lui Germanicus, Agrippina, îi reproşase de mai multe ori că el avusese un oarecare amestec în moartea soţului ei, şi făcea acest lucru lamentându-se până la văicăreală. Tiberius o suporta însă cu stoicism nedorind s-o supere şi mai tare însă îi reproşa faptul că:  

,,Chiar atât de tare te doare faptul că n-ai ajuns împărăteasă?”  

Dar despre Livia, ştiau cu toţii că ea nu dorise ca Germanicus să ajungă al treilea împărat al Romei, cu nici un chip. Iar cele ce se spuneau despre el, că ar fi uneltit împotriva lui Tiberius pentru a ajunge mai repede în fruntea imperiului, nu erau fapte adevărate. Mândră, invidioasă şi ambiţioasă, Livia Drusilla dorise şi chiar avusese pretenţia spre sfârşitul vieţii de a fi deificată, fiindcă, spunea ea apropiaţilor ei, chiar astrologul personal al împăratului, Tiberius Thrassylus, îi descoperise aceasta, Şi cum ea se considerase egala lui Octavian Augustus cât trăise acesta, şi care după moarte fusese proclamat zeu de colegiul sacerdotal al Romei, i se păruse de drept ca şi ea să fie deificată de acelaşi colegiu sacerdotal.  

Îndatorirea de împărat, spunea Tiberius, nu-i convenea, uneori părându-i-se o adevărată corvoadă lucrul acesta, însă erau destule voci care spuneau că acest comportament al lui Tiberius era de faţadă, în fapt puterea fiind tot ce-şi dorise el cel mai mult. Totuşi, ca să dea greutate vorbelor sale renunţase la titluri precum ,,Pater Patrie” (părinte al patriei) acordat de Senat, titulatură pe care o mai purtaseră doar legendarul rege Romulus şi mai apoi divinul Octavian Augustus. Acest comportament al împăratului, cu dus întors, spuneau mulţi, erau ceva definitoriu pentru el.  

Împăratul rememoră timpurile când se autoexilase pe insula Rhodos, din cauza unui mariaj nefericit cu Iulia, fiica lui Octavian Augustus. Tiberius, deşi o iubise la început, ajunsese cu timpul să o deteste din cauza purtării imorale ale acesteia, dar nu îndrăznise să divorţeze de ea, pentru a nu-l supăra pe divinul şi de aceea alesese calea exilului autoimpus. Mai era însă un motiv pentru care se izolase la Rhodos. Octavian nu-l avusese în vedere la cârma statului. Se simţise abandonat.  

Cine altul decât numai el, luptase la graniţele imperiului cu toţi barbarii? Cine altul îi pusese la respect pe toţi cei ce se răsculaseră împotriva Romei, în Galia ori în Panonia şi Dalmaţia? Cine purtase legiunile imperiale din victorie în victorie asemeni lui Iulius Cezar, nefiind înfrânt nici măcar o singură dată? Adusese servicii incalculabile imperiului, iar Octavian Augustus fusese orb când desemnase nişte amatori care nu se făcuseră cunoscuţi decât prin fapte de ruşine prin înalta societate romană. Aşa credea Tiberius.  

Augustus se înfuriase cumplit auzind de plecarea lui la Rhodos spunând despre el că era un laş şi un fricos şi aproape că jură să nu mai audă de el niciodată. Fusese uitat acolo până şi de Livia Drusilla. Autoexilul său deveni mai apoi un exil în toată regula şi după şapte ani petrecuţi pe insulă şi simţind pericolul la care se expusese, pe de o parte, acela de a fi îngropat în uitare, iar pe de alta el îşi dădu seama că putea fi socotit oricând un trădător prin însăşi retragerea sa acolo, şi atunci ceru reabilitarea prin nişte scrisori în care încercase să se dezvinovăţească motivând chestiuni personale reale sau inventate. Augustus însă, căruia Tiberius nu-i fusese niciodată prea drag, nici nu vru să audă, aducându-şi aminte că cel mai mare general al său îl abandonase tocmai atunci când imperiul avea cea mai mare nevoie de el.  

Reintrarea în viaţa politică şi-o făcuse umilindu-se şi cerând ajutorul unui fiu vitreg al său, pe nume Caius Cezar, un fiu al Iuliei şi al lui Marcus Vipsanius Agrippa, care era în graţiile lui Octavian şi care convins de acesta, îşi dădu în cele din urmă consimţământul ca ,,fugarul” să vină la Roma şi să se înfăţişeze în faţa împăratului.  

Deşi Octavian îl întâmpinase cu răceală, după moartea nepoţilor săi favoriţi, împăratul îl chemă la el oferidu-i nici mai mult nici mai puţin decât destinul Romei, asociindu-l la domnie. În cele din urmă soarta îi fusese favorabilă.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al saptesprezecelea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1380, Anul IV, 11 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!