Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1351 din 12 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al cincisprezecelea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Era vremea prânzului când Ponţiu Pilat, care se întorsese între timp din Manahat, se afla acum în fortăreaţa Antonia unde tocmai lua masa alături de Claudia Procula, soţia sa. Procuratorul stătea într-un capăt al mesei, iar soţia lui la celălat, la o distanţă mare unul faţă de celălalt masa fiind destul de lungă. Se aflau în sala Augusta doar ei doi. Ponţiu Pilat se simţea în largul său în încăperea aceea, mobilată în stil elin, cu pardoseala din marmură în mijlocul căreia era încastrat un splendid mozaic cu motive florale. Încăperea era garnisită cu mobilier din bronz şi lemn de cedru, şi decorată cu draperii de lână roşie pe lângă care se aflau statuete în miniatură reprezentând câteva zeităţi greco-romane.  

Statuia împăratului Tiberius, din marmură, e adevărat nu mai înaltă de un cot, se afla şi ea acolo, la capătul de sus al unei coloane nu prea înalte, din marmură, având capitel ionic.  

Romanii ţineau în cel mai mare secret faptul că statuile se aflau în acea încăpere. Dacă s-ar fi aflat aceasta, iudeii ar fi declanşat imediat un protest şi probabil şi o revoltă pe motiv că religia lor nu permitea nici un fel de reprezentare a vreunui chip omenesc sau de animal în sfânta cetate. În anii trecuţi, autorităţile romane avuseseră mult de furcă pe această temă. Şi de aceea puţini ştiau ce se afla în acea încăpere, oameni apropiaţi ai lui Iocentus Maximus şi devotaţi procuratorului. Iar sala ,,Augusta” stătea închisă şi uşile sigilate când Ponţiu Pilat se afla în Cezareea Maritimă.  

Interiorul sălii părea a se sprijini pe nişte coloane înalte până la tavan, formând un splendid peristil cu capiteluri în stilul ionic peste care era situată arhitrava dincolo de care nu se afla antablamentul clasic aferent unei asemenea decoraţiuni, ci plăci casetate din lemn de cedru care fuseseră adaptate tavanului iniţial al fortăreţei Antonia, ascunzând astfel bârnele grele de stejar, prea puţin fasonate care alcătuiau etajele. Decorarea sălii Augusta îl costase pe procurator aproape o avere, însă Valerius Gratius, fostul procurator al Iudeii începuse lucrarea pe care o finalizase de curând Ponţiu Pilat cu o parte din banii alocaţi apeductului care trebuia să aducă apă la Ierusalim. De cum sosise pentru prima dată în fortăreaţă, procuratorul comandase unui arhitect continuarea decorării unor încăperi printre care şi sala Augusta, iar marmura fasonată de meşteri elini fusese adusă din Corint, mozaicul fiind realizat cu meşteri aduşi de la Roma. Tot atunci fusese restaurat şi pretoriul, care fusese pus la dispoziţia părţii romane şi care făcea parte de fapt din palatul Hasmoneilor, reşedinţa lui Irod Antipa la Ierusalim, însă procuratorul agreea mai mult încăperile fortăreţei Antonia, poate şi pentru faptul că zidurile înalte ofereau siguranţă deplină în tumultoasa cetate şi doar îndatoririle sale de judecător ori alte demnităţi îl făceau uneori să meargă în pretoriu şi aşa fusese şi în procesul lui Iisus din Nazaret în locul numit Gabbata - locul pardosit cu pietre.  

Procuratorul făcuse risipă de fonduri pentru mobilierul sălii ,,Augusta”. Scaunele, banchetele şi canapelele cu capătul ridicat aveau tapiserii bogate şi scumpe sprijinite pe picioare de bronz sau de lemn preţios închipuind labe de leu sculptate, sau reprezentau grifoni, lei înaripaţi ori acvile încrustate pe spătarele jilţurilor ori pe tăbliile meselor.  

Însă şi reşedinţa permanentă a procuratorului din Cezareea Maritima era dominată de acelaşi lux. Deşi Ponţiu Pilat venea cam de două sau trei ori pe an la Ierusalim, îşi dorise şi în cetatea sfântă a iudeilor o oază de lux pe măsura pretenţiilor sale. El declara însă celor din jur cum că luxul şi comfortul aferent nu şi-l făurise pentru sine, însă grandoarea, bogăţia şi puterea Romei trebuiau arătate ostentativ barbarilor sau celor supuşi imperiului. Însă adevărul despre acest lucruru era pe undeva pe la mijloc, aşa spuneau toţi. Însă luxul în care procuratorului îi plăcea să trăiască contrasta totuşi cu alimentaţia modestă pe care acesta o prefera. Rar mânca carne, fiind un adept al hranei bazate pe legume şi fructe în cel mai pur stil legionar iar vin nu gusta decât foarte puţin şi arareori. Îşi făurise aşadar printre romani o aură de om cumpătat şi sever cu sine însuşi dar şi cu alţii, cu o constituţie militară robustă şi o alură pe care el şi-o dorea impecabilă în ochii tuturor, dublate de o atenţie excesivă pentru detalii precum veşmintele, podoabele, încălţămintea, armele, frizura sau unguentele şi pomezile pe care le folosea.  

Acum procuratorul stătea aparent calm în jilţul său privindu-şi soţia.  

Claudia Procula îmbrăcată într-o rochie albastră, simplă, cu capul semiacoperit de un voal din purpură de Tyr, şedea în celălat capăt al mesei şi abia dacă mâncase ceva din tacâmul de argint din faţa sa. Procuratorul o privise cu multă insistenţă vrând parcă să descopere ceva pe chipul ei.  

-Nu mi-ai răspuns la o întrebare Claudia, spuse el.  

-Îţi voi răspunde la orice întrebare, răspunse ea fără să-l privească.  

-Claudia...ai fost ieri pe mica colină numită Golgota!  

-Da, spuse ea calmă. Ţi-am spus că în visul meu, am suferit mult din cauza unui sfânt care mi-a spus să te rog să nu faci nici un rău acelui drept. Îţi aminteşti?  

Procuratorul zâmbi larg.  

-Dar de unde ştii că cel din visul tău era un sfânt Claudia? Ce argumente ai?  

- Acea persoană mi-a spus că e un slujitor al Lui.  

-Hm! Vise dragă Claudia! spuse Ponţiu Pilat zâmbind imperceptibil. Slujitorii acelui drept se strecoară în visele soţiei mele... Cum aş putea crede una ca asta? Iar dacă era slujitor de ce îi spui persoană. Ştii Claudia, sclavii sunt res – lucruri!  

-Acesastă persoană nu era sclavul nimănui Pilatus. Era dintr-o lume în care nu sunt sclavi!  

-Ce te face să crezi că nu era din lumea aceasta Claudia, şi de ce crezi că nu era sclav?  

-Fiindcă mi-a spus chiar aşa, că împăraţia stăpânului său nu este din lumea aceasta...  

-Dar dacă ţi-a spus că galileeanul este stăpânul lui deci înseamnă că el era sclavul lui.  

-Pilatus, îi răspunse Claudia, dacă Tiberius Magnificul este stăpânul şi împăratul tău, asta înseamnă că îi eşti sclav? Iar faptul că noi romanii denumim pe unii oameni ca fiind – res, nu înseamnă că şi avem dreptate. Eu n-am auzit de lucruri care pot vorbi...  

-Sunt decurgeri juridice, ale dreptului nostru Claudia! Sclavii sunt res- lucruri, şi atât.  

-Atunci e o minciună Pilatus. O minciună legiferată!  

-Claudia, spuse procuratorul făcând un gest cu mâna. Să lăsăm astea acum...  

- Ce ţi-a spus omul din vis? Ceva îmi mai aduc aminte... Repetă-mi te rog, spuse procuratorul luând un fruct dintr-un vas de argint.  

-Persoana din vis mi-a spus că cel numit de popor Iisus, căruia elinii îi spun Hristos urmează să fie judecat şi condamnat în urma unor uneltiri groaznice făcute de iudei împotriva lui.  

-Da, este adevărat, spuse Ponţiu Pilat. Dreptul acela a căzut pradă uneltirilor iudeilor...  

-Iar tu te-ai făcut părtaş acestora, spuse Claudia pe un ton liniştit.  

-Am făcut tot ce am putut Claudia, însă ce puteam face noi o mână de oameni împotriva unei gloate furioase care ar fi dezlănţuit o răscoală în care am fi pierit cu toţii? Am crezut că îl pot salva pe acel drept, punându-l alături de tâlharul Babarba, crezând că prin aceasta poporul va înţelege şi va alege corect cine trebuie dat morţii. Recunosc că am făcut o greşeală şi că am pierdut de fapt de două ori, o dată trimiţându-l la moarte pe cel numit Iisus, şi a doua oară scăpându-l pe Baraba pe care m-am zbătut aproape doi ani să-l fac prins. Ba aş zice că de trei ori m-am înşelat, căci Caiafa şi Anna şi-au bătut joc de mine făcându-mă marioneta lor.  

Procuratorul era un om care îşi mărturisea cu greu gândurile şi temerile în faţa soţiei sale, însă acum o făcuse cu o sinceritate aproape neobişnuită. Tăcură amândoi câtva timp.  

-Oh! sărmane Pilatus! mândria şi cerbicia ta te-au adus aici...dar măcar recunoşti...  

-Trec prin momente grele Claudia, trebuie să mă înţelegi! Magnificul Tiberius este cu ochii pe mine iar noul guvernator al Siriei şi omul său de încredere care am aflat că este adept al acestui Iisus îmi pregătesc probabil înlăturarea din scaunul de procurator. Sinedriul condus de arhiereii Anna şi Caiafa îmi sunt pe faţă aliaţi, în fapt însă îmi sunt duşmani, iar eu sunt singur, între ciocan şi nicovală. Conflictele dese din această parte de lume m-au făcut să urăsc această ţară pe care nu o mai înţeleg. La Cezareea e altfel, doar ştii, acolo totul pare mai suportabil, însă aici la Ierusalim... numai de adepţii acestui Iisus n-aveam nevoie acum.  

-Atunci poate nu te supăr pentru că de ieri sunt şi eu adeptă a acestui Iisus! spuse Claudia calmă.  

Ponţiu Pilat nu păru foarte surprins de cuvintele Claudiei.  

-Nu-ţi interzic să fii adepta ideilor acestui Iisus sau a altcuiva Claudia, îţi cer doar să nu faci publică această alegere a ta care m-ar afecta şi pe mine şi în cele din urmă pe noi...  

-Ţi-e frică de acest lucru? întrebă ea foarte calmă. Caiafa şi oamenii lui ştiu deja acest lucru şi prea puţin îmi pasă. Iar dacă Marcellus, mâna dreaptă a lui Vitellius este adept al acestui Iisus, eu de ce n-aş putea fi? Mi se poate interzice să fac un lucru ori altul, dar să gândesc ce doresc nu-mi poate interzice nimeni. Sunt res ? Sau sunt Personae?  

-Vom avea de suferit Claudia din cauza zeilor, nu-ţi dai seama?... Nu din cauza oamenilor...Şi mai este ceva... Răfuiala lui Caiafa cu susţinătorii lui Iisus din Nazaret nu s-a încheiat încă şi va mai curge sânge fiindcă ştiu bine răfuielile interne ale iudeilor unde pot duce....  

-Te temi de arhiereul Caiafa? întrebă ea.  

-Mă tem de zei! spuse el pe un ton forţat şi aproape nervos. Zeii Claudia, se vor răzbuna împotriva acestor adepţi ai lui Iisus...nu pricepi?  

-Care zei? îl întrerupse ea cu curaj. M-am săturat de zeităţile Romei până peste cap Pilatus!  

În fiecare an Roma mai adoptă vre-o câţiva din teritoriile cucerite! Când va stăpâni lumea toată ce se va întâmpla? Îşi va dărâma Roma Pantheonul şi va face altul mai mare pentru că statuile zeilor nu vor mai încăpea acolo?  

Ponţiu Pilat vru să spună ceva dar se opri descumpănit însă Claudia continuă plină de curaj.  

-Zei al căror chip şi ideologie a cultului lor servesc o mână de oameni situaţi în unghiul ierarhiei? Zeităţi care au apucături omeneşti şi iau hotărâri arbitrare şi discreţionare? Zeităţi care cer sacrificii umane fără număr? Ori zeităţi care nu se dau înapoi de la a fura, a minţi, a ucide, şi viola? Şi care pun la cale războaie sângeroase doar pentru a se distra? Ţi-ai pus vreodată întrebarea aceasta Pilatus? În ce fel de zeităţi credem noi? Nu cumva aceşti zei seamănă prea mult nouă, oamenilor? Nu cumva zeii în care credem sunt chiar dorinţele noastre turnate în aur şi cioplite în marmură, în bronz şi alabastru, deasupra cărora zidim temple pe care le înconjurăm cu cele mai somptuoase coloane de marmură?  

Nu cumva am pus poftele noastre pe piedestal şi am ajuns să ne prosternăm lor? Ba mai mult..., mai aducem şi jertfe acestui rău şi acestei înşelări, care iese din noi precum un şuvoi de necurăţie.  

Idoli nemişcaţi şi batjocoritori care stau la loc înalt pe măreţele lor socluri!  

-Nu vorbi aşa Claudia! spuse procuratorul descumpănit, cu privirea aţintită spre ea. Zeii sunt nemiloşi şi necruţători şi ne vor zdrobi! Le vom cerşi mila şi va fi prea târziu!  

-Milă? Dar când le-a fost milă zeilor, Pilatus? Prea puţin îmi pasă acum de zeii Romei căci n-au avut şi nu au nici o putere! Acest om drept şi sfânt care a fost ucis cu atâta cruzime, Iisus din Nazaret, ne-a arătat adevărul. Ce spun zeii despre acest lucru?  

-Ce este adevărul Claudia Procula? întrebă Ponţiu Pilat cu neîncredere şi fără speranţă în glas.  

-Adevărul este ceea ce noi n-am ştiut! Adevărul e doar adevăr, iar acum s-a făcut nouă cunoscut.  

-Hm! ceea ce spui par a fi versetele din cărţile sibiline Claudia. Ce suntem noi însă? Noi suntem nişte muşte sub talpa zeilor, nu-ţi dai seama? Zici că a fost om sfânt acest Iisus? În lumea aceasta Claudia, şi cei virtuoşi şi cei nevirtuoşi mor. Zeii sunt nemilostivi, asta am să-ţi spun eu despre zei, şi nu putem schimba asta! spuse el lovind tăblia mesei cu palma întinsă.  

-Acum câteva clipe invocai mila lor Pilatus, răspunse Claudia.  

Procuratorul nu-i luă în seamă vorbele.  

-Ca să-i înduplecăm cât de cât trebuie să le ridicăm statui şi temple, trebuie să le aducem jertfele pe care ei le cer şi trebuie să ne plecăm capetele în faţa trufiei lor. Şi trebuie să impunem asta întregii lumi barbare!  

-Slăbeşte-mă Pilatus cu zeii Romei ori alţii de aiurea! Demult nu mai am încredere ei.  

Îmi vorbeşti de nişte lucruri -res- nu de persoane, care au murit ori s-au stins înlăuntrul meu, încet-încet, cu timpul, însă nu aveam nici curajul nici forţa să recunosc acest lucru. Comportamentul zeilor mă dezgustă. Însă nici măcar nu mă mai dezgustă. Le consider simple poveşti.  

-Dacă zeii noştri au murit înlăuntrul tău Claudia, după cum tu singură spui, nu cumva acest galileean, Iisus, a prins viaţă?  

-Da, se poate spune şi aşa! răspunse Claudia pe un ton calm dar ferm, de ce să mă feresc şi să nu recunosc adevărul? Cu adevărul acesta nu mi-e ruşine! Şi nu ştiu ce mă opreşte să te părăsesc, ilustre procurator!  

Spunând acestea Claudia Procula se ridică şi ieşi lăsându-l singur pe Ponţiu Pilat care rămase nemişcat şi uimit totodată în faţa mesei.  

***  

Hasim din Rekem anticipase corect şi descoperise unde fusese ascuns tâlharul Baraba. Intuiţia sa făcuse posibil acest lucru. Conform unei logici simple, făcuse presupunerea că arhiereul Caiafa avea să-l ascundă pe fugar pe undeva prin Ierusalim, şi unde altundeva putea face acest lucru decât la o casă din fieful său. De aceea îl întrebase pe fariseul Boriel pe unde ar fi putut să-şi adăpostească pe câţiva oameni din caravanele sale. Fără să ştie că Baraba va fi dus acolo, fariseul îi dăduse numele adresei unde Hasim avea să-l afle pe cel căutat.  

În ziua următoare negustorul nabateean se îmbrăcă elineşte împreună cu câţiva tineri de încredere aflaţi în slujba sa şi porni pentru început către Hanul lui Yoezer, la prima oră din zi. Îşi dădu repede seama însă că nu nimerise bine pentru că cerând o cameră, hangiul îi spuse că are câteva zile de când odăile îi sunt ocupate şi că nu plecase nimeni dar nici nu mai putea primi pe nimeni deoarece totul era supraaglomerat de Pesah. Negustorul nu se lăsă însă impresionat de cele spuse de hangiu şi vru să verifice cele spuse. Văzu la o masă doi oameni pe care îi recunoscu din priviri că puteau fi cumpăraţi. La vederea tetradrahmelor de argint aceştia îi spuseră tot ceea ce negustorul dorise să afle, însă ceea ce spusese hangiul se dovedi a fi adevărat.  

Nimeni nu călcase în hanul lui Yoezer în ultimele două, trei zile, afară de cei care se aflau deja în odăile lor. Plecă deci cu ceata lui către cea de a doua adresă, la casa de găzduire Hoys ben Nabat unde la fel, negustorul întrebă dacă mai erau odăi libere. Hangiul, omul lui Caiafa, îi dădu acelaşi răspuns, cum că nu mai avea odăi libere.  

Hasim îşi luă atunci ceata şi plecă ca să nu se dea de gol punând şi alte întrebări. Hotărî că trebuia să cerceteze pe altă cale cele două adrese cumpărând informaţii şi de la alţii. Până atunci se gândi să meargă cu oamenii săi să mănânce ceva. Ca să nu dea cuiva de bănuit trebuiau să se arate ca fiind un profesor elin alături de studenţii săi mai tineri. Mergând pe drum, Hasim văzu nu departe de casa de găzduire Hoys ben Nabat un han grecesc şi anume acelaşi pe care îl văzuse şi Baraba şi în care el intrase cu puţin timp înainte. Negustorul intră cu ceata lui înăuntru şi nu mică îi fu mirarea când îl văzu pe fugar la ultima masă împreună cu un alt om. Privirea încruntată sub o frunte îngustă, nasul acvilin şi linia buzelor oblică precum şi partea de jos a feţei oarecum pătrată îl trădaseră pe vestitul tâlhar care nici nu bănuia că cel mai bun spion al procuratorului Ponţiu Pilat îl şi mirosise deja. Hasim însă mai avea un indiciu pe care îl cunoştea personal şi care nu lăsa urme de îndoială cu privire la identitatea lui. Baraba avea unul din ochi situat parcă mai jos faţă de celălalt, pe ovalul feţei. Aşadar era el. Faptul că se afla la mică distanţă de Hoys ben Nabat întărea acest lucru. Acolo îl ascunsese arhiereul.  

Hasim şi oamenii lui intraseră înăuntru vorbind elineşte. Se aşezaseră cu toţii la o masă şi cerură vin de la hangiu căruia îi spuseră că sunt studenţi care îl sărbătoresc pe profesorul lor. Stând la masă Hasim îl privi printre gene pe tâlhar. Era într-adevăr el, cel care cu mulţi ani în urmă îi prădase caravana venită din Yemenul Arabiei prin Rekemul trandafiriu, oraşul său natal din Nabateea, cu destinaţia Gaza, pe ţărmul mării.  

Lovitura dată de Baraba caravanei lui aproape că îl adusese în stare de faliment atunci, fiindcă investise cam tot ce avusese în aur de Arabia, în perle şi mărgean, diamante şi pietre preţioase din India, tămâie, smirnă, camfor, mirodenii şi alte mărfuri rare şi scumpe. Apoi aflase de dezastul caravanei sale în Gaza unde el mersese mai înainte şi aştepta venirea mărfii. Tot acolo află că autorul loviturii era cel numit Baraba.  

Ţinu minte acel nume toţi anii aceia, ba chiar rugase atunci pe cineva să-i descrie amănunţit chipul tâlharului şi, după atâţia ani realizase că descrierea se potrivea de minune. După pierderea averii, Hasim munci ca un rob preţ de câţiva ani ca să-şi refacă capitalul, vânzând cu amănuntul diferite mărfuri şi nu-l uitase nici o clipă pe cel care îi provocase atâta amarăciune. Acum însă rolurile se inversaseră. Îl avea în mână pe tâlhar şi putea trece chiar şi peste capul procuratorului Ponţiu Pilat, punând la cale o crimă fără ca acesta să afle ceva.  

Ar fi fost cel mai simplu de altfel. Baraba nu era însă un oarecare. Se vorbea despre el că avea un simţ în plus după cum îl lăudau mulţi. Când era încolţit se lupta ca un leu şi nu se predase niciodată scăpând astfel din câteva răfuieli ori împresurări. Romanii aflând că acesta nu se va preda viu, îl prinseseră cu plasa pentru ca acesta să nu se sinucidă, fiindcă toţi ştiau, orice moarte era mai bună decât răstignirea.  

Aflat în hanul grecesc şi intuind ce se petrecea, Hasim puse imediat un om pe urma celui care stătuse la masă cu Baraba. După puţin timp de la plecarea ucenicului, Baraba plecă şi el trecând pe lângă Hasim din Rekem fără să bănuiască nimic, făcând cale întoarsă imediat la casa de găzduire Hoys ben Nabat unde spionii şi supraveghetorii arhiereului Caiafa intraseră în panică neştiind unde se afla acesta. Aflând deci că tâlharul era ţinut în Hoys ben Nabat, Hasim era acum sigur că Baraba lucra pentru arhiereul Caiafa care dorea probabil să-l folosească într-o anume treabă, care nu era tocmai greu de intuit.  

,,La ce putea fi folosit un tâlhar decât la treburi necurate?” gândi negustorul.  

Dar Hasim îşi spuse că trebuia să mai aibe puţină răbdare înainte de a pune mâna pe tâlhar.  

Tânărul trimis în urmărire, merse pe urmele celui care stătuse la masă alături de tâlhar, şi care de bună credinţă fiind, nu se uită în urma lui să vadă dacă este urmărit deşi Baraba tocmai asta îi spusese să facă. Aşa avea să afle spionul procuratorului unde dorea să ajungă tâlharul.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al cincisprezecelea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1351, Anul IV, 12 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!