Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1317 din 09 august 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al doisprezecelea fragment
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Baraba dormi dus în prima noapte de după eliberarea sa. Un somn fără vise, odihnitor, cum nu mai avusese de multă vreme. Făcuse întocmai cum îi spusese mai marele arhiereu Iosif Caiafa. Trăsese la casa de găzduire Hoys ben Nabat unde stăpânul stabilimentului, unul din oamenii arhiereului, îl primi în tăcere şi-l instală într-una din camerele de la etaj. Acesta îi puse pe masă ceva de mâncare şi dispăru spunându-i să fie foarte prudent şi să nu încerce să plece prea departe sau să facă orice altceva care ar fi atras atenţia romanilor şi să aştepte supus poruncile arhiereului Caiafa. Baraba îşi dădu astfel seama din vorbele hangiului că urma să fie urmărit pas cu pas.  

În dimineaţa aceea, se trezi odată cu răsăritul soarelui şi ridicându-se din pat găsi agăţat de un suport un rând de straie curate puse la dizpoziţie de stăpânul casei. După ce se spălă şi se îmbrăcă, coborî la parter unde stăpânul îl întâmpină cu ceai, unt, miere şi pâine. Acesta nu-i spuse nimic ci doar îl invită la masă cu un semn. Astfel mai pierdu vremea vre-o două ceasuri stând acolo până când soarele începuse să se ridice bine pe cer. Ieşi prin împrejurimi şi privi cu atenţie disimulată şi ochi scrutători către străduţele învecinate la puţinii trecători ori la ferestrele caselor vecine însă nu văzu nimic, însă ştia că spionii arhiereului erau acolo pe undeva.  

Înţelegea foarte bine că Ierusalimul însemna moarte pentru el iar promisiunile de protecţie ale lui Caiafa erau aproape vorbe goale şi simţea că acesta s-ar fi descotorosit de el imediat după ce ar fi obţinut ceea ce dorea. Pentru următoarele zile planul său era să-şi recupereze aurul şi să fugă cât mai departe cu putinţă încât romanii să nu-l mai poată prinde. Trebuia deci să se prefacă că este supus şi îndatoritor faţă de arhiereul Caiafa, iar cu prima ocazie, cea mai apropiată, să dispară. Mai trebuia însă să şi găsească pe cineva care să-i recupereze aurul de la omul lui din Ierusalim fiindcă era de la sine înţeles că el nu putea face acest lucru.  

Era Pesah, însă pentru Baraba nu mai însemna mare lucru această mare sărbătoare. Renunţase demult la viaţa sa de dinainte. Preţul pe care îl plătise fusese însă foarte mare şi era egal cu nici mai mult nici mai puţin decât pierderea identităţii sale. Trecuse deci prin două vieţi, aşa şi spunea câteodată în discuţii cu apropiaţii săi. Vechiul Baraba murise însă. Era doar Baraba, adică exact cel care îşi dorise să fie, şi aproape avea certitudinea că atunci când vechiul Baraba murise, abia atunci se născuse din nou, fiindcă i se părea că amintirile, foarte vagi de altfel, pe care le mai avea de dinainte, nu mai erau ale sale. Cineva îi ştersese parcă memoria cu un burete şi noile convingeri, trăiri şi experienţe care urmaseră i se înrădăcinaseră atât de adânc în cuget încât deveniseră în scurt timp parte din fiinţa sa. Şi nu fusese îngrijorat de acest lucru deoarece, gândea el, viaţa şi înţelegerile pe care le experimentase de-a lungul ei îi dăduseră o nouă identitate conformă cu crezul său tainic. Uneori simţea însă un gol imens, dat de faptul că refuza să mai aibe amintiri din trecut, deci nici identitate, cea nouă pe care credea că o avea fiind de fapt o minciună pe care el o accepta ca pe un modus vivendi. Pe de altă parte el se considera un om al prezentului, oportunismul fiind latura sa definitorie, viaţa fiind cea care conta şi atât. Moartea nu făcuse parte din prezentul lui ci fusese ceva destul de îndepărtat. Trecuse însă pe lângă ea cu puţin timp în urmă.  

Cineva, un om pe care el îl considerase înţelept, îi spusese pe când era foarte tânăr, că fiecare om trăieşte de fapt două vieţi. Prima era viaţa pe care respectivul o trăia efectiv, deci nimic nou, însă a doua viaţă era acea pe care omul ar fi dorit să o aibă. Această filozofie de viaţă, simplă, îl sedusese şi îl pusese pe gânduri pe tânărul de atunci. Înţelesese atunci că viaţa pe care ar fi dorit să o aibe, era mai importantă decât cea reală fiindcă înţelegea că acolo se năşteau dorinţele, acolo se imaginau acţiunile şi pornirile, deci pentru el viaţa cealaltă era mai importantă de fapt decât cea reală. Realiză faptul că îndrăzneala, iscusinţa şi un dram de noroc îi puteau aduce foloase pentru nevoile sale. Încet, încet, tânărul Baraba începu să-şi pună întrebări în legătură cu viaţa sa din Iudeea natală şi ajunse la concluzia că îşi dorise mai întâi să fie un om liber, fiindcă sărăcia şi umilinţa erau lanţuri nevăzute dar foarte grele, care îi chiuiau sufletul pe măsură ce timpul trecea. Începu deci să privească din alt unghi viaţa şi căpătă credinţa că singurul mod de a fi liber era acela de a-şi cumpăra libertatea mult dorită.  

Mai întâi trecuse de partea zeloţilor şi deşi aceştia nu dispuneau de cine ştie ce averi, mânuiau totuşi bunuri şi bani pe care traiul unui om simplu, bucolic, din provincie, nu le cunoştea. Apoi făcu cunoştinţă cu marile oraşe. Ierusalimul, Ierihonul, Cezareea Palestinei, Tiberias şi altele, îl impresionaseră puternic la vremea respectivă.  

Zeloţii cu care se întovărăşise aşteptau şi ei ca orice israelit, venirea lui Mesia, cel care trebuia să se nască şi să izbăvească poporul de robia romană, robie care, spuneau bătrânii învăţaţi de la Templu sau din sinagogi, era cea mai grea şi mai umilitoare abătută vre-o dată asupra poporului evreu, din toate timpurile, nici robia egipteană nici cea babiloniană sub regele caldeu Nabucodonosor, sau cea asiriană de dinaintea celei babiloniene, condusă de Salmanasar şi de urmaşul acestuia, Sargon, nu fuseseră mai grele decât aceasta, deşi privind în ansamblu, în urma cuceririi pământurilor lui Israel de către asirieni, zece seminţii ale lui Israel dipăruseră din istorie într-un timp foarte scurt, ucişi sau deportaţi în locuri din care nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Existaseră deci şi lucruri mai rele şi mai înfiorătoare decât robia Romei.  

Viaţa de zelot i se păruse însă lui Baraba foarte dură. Privaţiunile îndurate, acţiunile cu caracter de sabotaj împotriva stăpânirii romane şi pericolul de a fi prins şi ucis sau crucificat îl făcură să-şi schimbe din nou atitudinea, nu din frică însă, ci din cauza riscului care era prea mare faţă de câştigurile cu care se alegea. Mai erau însă şi interminabilele răfuieli politice atât interne în sânul organizaţiei zelote cât şi între facţiunile politice din Iudeea care îl dezamăgiseră cumplit şi de care i se făcu după un timp lehamite. I se păruse la momentul respectiv că prea mult sânge se vărsase şi nu se înfăptuise mai nimic. Părăsi deci repede pe zeloţi şi se apucă încet, încet, de mici lovituri tâlhăreşti care crescură ca amploare în următorii ani. După câteva lovituri, ocazie cu care reuşise să-şi adune o ceată de tovarăşi, Baraba crezu că e pe cale să-şi cumpere libertatea. Visa deja la clipa când, bogat fiind, se va fi oprit şi se va fi retras într-un orăşel liniştit, departe, undeva în părţile Parţiei, deghizat într-un negustor pe drumul mătăsii, sau navigând pe mare cu o corabie pe care avea să-şi îmbarce averea şi să plece unde va fi văzut cu ochii. Dar ceea ce visase nu se înfăptui şi îşi dădu seama cu timpul că ceea ce ar fi vrut nu se putea de fapt. Mediterana era împâzită de triremele şi galerele romanilor care declarau cu emfază despre această mare ca fiind un lac roman, deci marea nu era un loc sigur pentru visele sale. Cât despre ţinuturile parţilor unde ar fi dorit să facă negoţ, Baraba îşi dădu repede seama cât erau de primejdioase acele locuri şi îi prefera pe romani totuşi, fără să o recunoască însă.  

Din lovitură în lovitură, Baraba ajunsese să se hrănească cu asta, în aşa fel încât îşi dădu seama că nu se mai putea opri şi că de fapt asta era chemarea lui. În lume trebuiau să fie şi tâlhari, îşi spusese el, pentru că mare parte dintre ei ajunseseră la acest mod de viaţă din cauza stăpânirilor, fie ele autohtone sau nu, stăpâniri care impuneau tuturor celor fără avere ori putere, poveri, umilinţe şi frustrări de tot felul în viaţa de zi cu zi. Libertatea pe care el credea că avea să o câştige cândva, depindea însă de averea pe care ar fi reuşit să o strângă. Acesta nu era însă un lucru simplu. Din ceea ce câştiga trebuia să cedeze o parte însemnată unor persoane influente care îl protejau, unii dintre ei fiind chiar romani, reprezentanţi ai administraţiei imperiale, oameni din anturajul guvernatorului Siriei ori ai procuratorului Ponţiu Pilat. Când Baraba îşi muta loviturile în Galileea sau Pereea, el contacta pe unul din demnitarii lui Irod Antipa pe care îl ploconea cu daruri bogate şi cu aur ca să-l apere în cazul în care poliţia lui Irod ar fi mirosit ceva. Şi astfel Baraba ajunsese să fie de negăsit pentru că de fiecare dată când cineva se punea pe urmele lui, imediat era informat, ba chiar de multe ori cei mituiţi îi îndreptau pe urmăritori în alte direcţii. Secretul loviturilor sale acesta era. Nu stătea prea mult într-un loc şi ştia să cumpere demnitarii şi oamenii influenţi care îi puteau fi de folos. De aceea ajunsese vestit. Procuratorul Ponţiu Pilat însă îl dibuise printr-o strălucită strategie. Aceea a însemnării unor monede într-un anume fel. De lucrul acesta se ocupase Naulius, secretarul personal al procuratorului. După o vreme în care monedele circulaseră, Naulius îi făcu cunoscut procuratorului că monedele se reîntorseseră destul de repede în vistieria din Cezareea Maritima şi astfel Ponţiu Pilat bănui că cineva chiar din poliţia sa îl trădează. După cercetări care durară o vreme procuratorul îl chemă la dânsul pe şeful poliţiei, pe care îl puse în faţa unor probe şi dovezi, indubitabile.  

Strategia procuratorului nu dăduse greş.  

Acel ofiţer care se lăsase corupt de însuşi Baraba era un prefectus care avea în serviciu poliţia chiar acolo, în Cezareea Palestinei (Maritima). Era fiul unui patrician decăzut şi făcea parte din ordinul ecvestru, acelaşi cu al procuratorului, investit cu inel de aur, de către statul roman.  

Cei care urmăriseră cazul remarcaseră că acel cavaler începuse să cheltuie sume mai mari decât ceea ce putea câştiga. În plus, toate probele îl indicau pe el, iar procuratorul Ponţiu Pilat nu stătu prea mult pe gânduri şi îl arestă punându-i în faţă toate dovezile. După mărturisirea lui, începu preparativele pentru prinderea briganzilor.  

Cavalerul fu iertat în cele din urmă de către Ponţiu Pilat doar pentru faptul că acest lucru trebuia raportat guvernatorului Siriei, gândind că acesta ar fi putut adăuga că, din neglijenţă, scăpase frâiele guvernării, fapt care i-ar fi dăunat şi mai mult la Roma. După cum era obiceiul în lumea romană, procuratorul i-ar fi putut însă impune cavalerului să se sinucidă ceea ce ar fi fost mult mai convenabil, însă se gândi că viu i-ar fi fost de mai mare folos pentru a-l prinde pe Baraba, astfel că îl lăsă în viaţă pe cavaler cu condiţia cooperării sale, şi îl mută într-un castru foarte îndepărtat după ce totul se terminase. Cu autoritatea cu care fusese investit, Ponţiu Pilat se opusese lui Comus Lucretius, un magistrat care ceru trimiterea la Roma a acelui cavaler, pentru a fi judecat după legea romana ceea ce ar fi însemnat pedeapsa cu moartea pentru acel om, dar magistratul ar fi fost de acord şi cu sinuciderea aceluia. Prudent, procuratorul îşi dădu seama că nu avea nevoie de vre-o anchetă senatoria1ă în Cezareea, în urma trimiterii la Roma a acelui cavaler. Iar sinuciderea pe care o ceruse Comus Lucretius ar fi atras şi ea atenţia.  

Făcând schimb de interese cu magistratul care-i ceruse controlul deplin în cazul unor anchete, procuratorul obţinu ceea ce dorise. Îngroparea cazului cu trădarea cavalerului.  

În acest fel crezuse procuratorul Ponţiu Pilat, că prinderea şi eliminarea lui Baraba aveau să servească la reabilitarea proprie în faţa împăratului şi a Senatului şi la justificarea anumitor pierderi din vistierie. Atunci, după ce Baraba fusese prins, şi aflându-se în temniţă unde îşi aştepta sentinţa, vestitul tâlhar primise o vizită neaşteptată. Aceea a cavalerului pe care îl mituise şi pe care îl descoperise însuşi Ponţiu Pilat. Acesta îi arătase cum fuseseră prinşi, şi anume din cauza monedelor însemnate, prin martelarea unei litere. Lovitura dată de Baraba unui mic transport de monede de aur fusese capcana întinsă de procuratorul Ponţiu Pilat, iar informaţia transportului o dăduse cavalerul.  

Ironia sorţii era aceea că una din monedele însemnate atunci din ordinul procuratorului, să fie una şi aceiaşi din cele două pe care le primise de la arhiereul Caiafa în seara precedentă.  

Aducându-şi aminte, Baraba zâmbi, scoase moneda la vedere, o privi ca pe un trofeu, o mai şterse încă o dată de mânecă, o sărută, ştiind că mai trecuse prin mîinile sale, apoi o băgă la loc în veşminte şi-şi spuse în sine că prin ciudata întâmplare, soarta îi jucase un renghi procuratorului Ponţiu Pilat. Gândindu-se la planul său, hotărî că cel mai bine pentru el era să caute pe cineva în care putea avea destulă încredere pentru ca acel om să meargă la o anume adresă şi să ia legătura cu omul său de încredere din Ierusalim, la locuinţa aceluia, unde îl aştepta aurul său. Baraba se întreba desigur dacă cel care îi avea aurul în păstrare îi mai era loial, dacă nu cumva fugise cu toată averea lui ori sau şi-o însuşise pur şi simplu fără să fugă din cetate. În acest caz nu-i mai rămânea decât o singură cale. Să fugă din Ierusalim sperând la o răzbunare ulterioară.
O altă posibilitate mai era aceea ca aurul său să fi fost demult cheltuit. Dacă totuşi omul său se ţinuse de cuvânt şi nu trădase legământul lor, atunci putea spera ca aurul său să fi fost acolo unde ştia el că trebuie să fie.  

Gândind la acestea el îşi roti privirea fără să întoarcă prea mult capul căutând o posibilitate cât de mică pentru a-şi pune în aplicare planul său şi zări nu departe un han grecesc deoarece deasupra intrării era o tablă din lemn pe care se aflau gravate cu fierul roşu pe o scândură, litere ale alfabetului elen. Încercarea era deci să intre acolo fără să fie văzut de nimeni. Aşteptă deci până se apropie un grup mai mare de oameni, pelerini care se îndreptau către templu incantând psalmi. Profită de ocazie şi când grupul ajunse în dreptul său, Baraba iuţi pasul şi dispăru după un colţ de stradă. Apoi, imediat ce făcu asta, o rupse la fugă pe câteva străzi şi în cele din urmă ieşi în spatele hanului grecesc făcând un ocol considerabil doar ca să scape de orice urmăritor. Privi cu atenţie în jurul său şi se apropie de intrare scrutând împrejurimile. Intrând acolo, printre foarte puţinii clienţi, Baraba văzu la o masă într-un colţ al încăperii un om singur care era aşezat cu spatele. Gândi deci să meargă într-acolo să se aşeze la masă şi să înceapă o conversaţie care cine ştie, l-ar fi ajutat în vre-un fel în planul său. Veni încet din spatele acelui om şi observă că acesta stătea nemişcat cu mâinile pe masă. Capul îi era acoperit cu un pled înfăşurat în aşa fel încât cu greu puteai să-i distingi faţa. Baraba nu spuse nimic ci doar veni în faţa lui şi se aşeză la masa lungă unde ar fi încăput lejer cam şase oameni. Omul avea în faţă o cană de lut şi un blid de mâncare de care nu se atinsese încă. Privindu-l cu atenţie pe sub pled Baraba îşi aminti de un chip pe care crezu că îl recunoaşte. Era unul dintre ucenicii Lui, aşa crezu el. A acelui Iisus care fusese răstignit cu o zi în urmă. Se lumină deci dintr-o dată de aşa noroc. Omul din faţa sa nu îi spuse nimic ci doar luă lingura de lemn de alături şi începu să amestece în blid foarte încet după care îşi întinse iar mâinile pe masă.  

Hangiul, un grec scund şi cu nişte ochi iscoditori veni de îndată lângă masă.  

- Ce doreşte stăpânul meu? întrebă acesta într-un dialect ivrit aproximativ, văzând straiele cu care era îmbrăcat Baraba.  

- Vin din cel mai bun. Doi sextarius de vin. Zece cotili elini, spuse Baraba.  

-Am cel mai bun vin de Xerxes, cu friptură de berbec alături arhon, răspunse hangiul de data aceasta în elină!  

Baraba făcu un semn cu mâna şi hangiul dispăru după o uşă. Rămaseră singuri doar ei doi.  

-Aşadar eşti unul din ucenicii Lui! spuse Baraba direct.  

Omul îl privi ridicându-şi încet privirea pierdută, dar nu spuse nimic.  

Baraba îi luă cana de lut fără să-i ceară voie celui din faţa sa şi gustă din conţinut, însă ucenicul nu reacţionă în nici un fel. Era doar apă, după cum avea să constate pufnind într-o parte şi eliberându-şi gura de lichid.  

Trecu un timp în care tâlharul se aşeză mai bine pe bancă, chiar în faţa ucenicului, privindu-l cu mare atenţie pe acesta, ca şi cum ar fi vrut să înţeleagă ceva de pe faţa lui şi într-adevăr, înţelese imediat că expresia ochilor se datora de bună seamă întâmplărilor din ziua precedentă când fusese răstignit învăţătorul lor. Baraba gândi totuşi să treacă imediat la ceea ce îl interesa.  

-Ştii că aş putea anunţa soldaţii? spuse el dintr-o dată.  

Omul nu-i răspunse ci doar oftă şi încercă din nou să mănânce, însă după ce amestecă de câteva ori cu lingura în blid unde se afla puţină linte, renunţă.  

-Eşti căutat în tot oraşul, mai spuse Baraba.Tu şi toţi ai Lui. Ştii asta?  

Trecu puţin timp.  

-Îi pot anunţa şi pe oamenii arhiereului Caiafa! Sunteţi căutaţi peste tot.  

Omul nu-i răspunse nici de această dată însă Baraba încercă o altă abordare după ce mai aşteptă puţin.  

-Eu am ordin să te ucid şi pe tine şi pe toţi ceilalţi, ştii asta? zise el şoptit aplecându-se peste masă foarte aproape de chipul ucenicului.  

Devenise foarte ameninţător.  

Hangiul îşi făcu apariţia şi puse pe masă vinul şi bucatele cerute. Baraba îi aruncă acestuia, pe masă, o monedă din aur însă nu cea martelată, pe care avea de gând să o păstreze.  

Îndată hangiul, care făcuse ochi mari la vederea monedei, scoase nişte tetradrahme de argint ca rest pe care le puse pe tăblia mesei iar apoi dispăru în bucătărie muşcând moneda şi frecându-şi mâinile.  

-Vă cunosc pe toţi, îi spuse Baraba în aramaică de data aceasta, crezând că încercarea va avea efect.  

Omul din faţa sa nici măcar nu clipi.  

-V-am tot urmărit pe unde aţi fost fiindcă trebuie s-o recunosc, mi-aţi fost de folos de multe ori. Ce acoperire mai bună puteam să am decât că merg ca pelerin şi adept, pe urmele învăţătorului vostru?  

Baraba începu să mănânce în tăcere şi bău din vinul de Xerxes şi după un timp vorbi iarăşi.  

-Nu vrei să vorbeşti cu mine? întrebă el. Ei! Atunci află că arhiereul Caiafa va fi foarte încântat să afle că am prins unul dintre voi. Ei! Ce mai zici acum? spuse Baraba privindu-l nemişcat.  

Omul îl privi însă absent şi păru să nu-i pese de ameninţări. Nu-i răspunse nici de această dată însă Baraba mai avea o stratagemă căci socotise mereu că un om de condiţia sa trebuia să aibă mereu un plan de rezervă.  

-Vreau să te mai întreb un singur lucru, începu el. Am fost o dată la o predică a învăţătorului vostru, pe un munte, iar atunci a vorbit mulţimii de iubirea vrăjmaşilor. Explică-mi cuvântul ăsta fiindcă eu unul nu-l pot pricepe!  

Auzind cuvintele ucenicul se lumină dintr-o dată la chip şi îl privi pe Baraba. Trecu totuşi un timp până el se hotărî să vorbească.  

- Cum să-ţi spun, începu el cu o voce timidă. Învăţătorul ne-a arătat că suntem fii aceluiaşi Dumnezeu care ne iubeşte pe toţi cu aceiaşi dragoste nemăsurată...  

-Aşa...  

-Deci e ca şi cum am fi fraţi, cu toţii...  

-Hm! Da...Nu-mi imaginez însă cum aş putea fi frate cu asupritorul roman care iată ce mi-a făcut! M-a nenorocit pe viaţă!  

Baraba îşi dezgoli braţul şi îi arătă omului semnul făcut de fierul roşu. Se acoperi apoi repede aruncând priviri iscoditoare către uşa după care hangiul se auzea dând porunci slugilor sale.  

- De aceea, teoria învăţătorului vostru pare greşită dintru început, spuse el.  

- Poate că aşa pare, dar Dumnezeu te iubeşte şi cu acest infam semn. El priveşte în inima ta şi nu la semnul acela prietene. Dacă Dumnezeu nu ia în seamă semnul acela pe care tu îl consideri infam, de ce n-ai face şi tu la fel? Gândeşte-te de pildă la cei leproşi, sau schilozi. Oare nu-i iubeşte pe ei Dumnezeu? Oare nu priveşte Dumnezeu în inima lor?  

Baraba îi zâmbi cu o prefăcută bunăvoinţă.  

-Îmi sugerezi deci să trec cu vederea acest semn... să-l ignor deci. Şi să mă fac că nu s-a întâmplat nimic? Eu vorbesc însă de cei care mi-au făcut asta. Cum să mă comport cu ei deci? Să-i iert?  

-Da, spuse calm ucenicul. Altă cale nu este prietene. Mai întâi trebuie să uiţi răul acesta şi să ierţi celor ce ţi-au făcut asta, dar nu-i de ajuns doar acest lucru. Trebuie să încerci să-i şi iubeşti pe cei care ţi-au făcut răul fiindcă ţi-au făcut asta din neştiinţă...  

-Adică...! Ce trebuie să fac? spuse el încruntându-se. Fă în aşa fel încât să înţeleg mai bine...  

-Păi să spunem că te vei întâlni cu ei într-un anume loc, poate din întâmplare... şi în loc să te răzbuni, nu vei face acest lucru, sau poate că îi vei chema la masa ta pentru a mânca împreună bunăoară, sau dacă te vor chema ei, tu te vei duce în adunarea lor şi nu îi vei acuza de nimic...  

-Aşa deci!  

-Şi încă ceva foarte important prietene... Dacă pe aceşti oameni îi vei afla la necaz, caută să nu profiţi de ocazie ca să te răzbuni...  

Baraba rămase nemişcat şi descumpănit, cu prefăcătorie însă. Începu deci a râde, în timp ce omul din faţa sa nu reacţionă în nici un fel ci doar îl privi cu nedumerire. Oprindu-se din râs dintr-odată, Baraba îi spuse cu duritate.  

-Să mă prefac că sunt prietenul lor? Nu are sens ce-mi spui omule, răul odată făcut nu poate fi înlăturat, sau nu eşti întreg la minte? Un om dacă e ucis rămâne mort chiar dacă ucigaşul se căieşte până la sânge. Viaţa dacă şi-ar da-o şi tot n-ar fi de folos fiindcă nu poate aduce din moarte pe cel mort nici chiar cu preţul vieţii sale. Cine ar putea face aceasta? Uite! Învăţătorul vostru e mort ca toţi morţii şi odată cu el şi iubirea de care v-a tot vorbit pe muntele ăla...  

Tăcură un timp iar Baraba îl privi cu duritate pe cel din faţa sa.  

Ucenicul oftă adânc şi începu a plânge încet cu capul plecat pe masă, aducându-şi aminte de chipul învăţătorului. După un timp în care Baraba încercă să mai mănânce şi să mai bea ceva, ucenicul păru că vrea să-i spună ceva. Îşi ridică capul, se reculese puţin apoi spuse:  

-Moartea are două chipuri prietene. Noi oamenii trebuie să vedem starea noastră lăuntrică. Suntem vii sau suntem morţi? Cei care sunt morţi sufleteşte cred că sunt vii. În fapt ei sunt morţi.  

Când l-am cunoscut pe învăţătorul nostru ne-am dat seama că de fapt noi eram nişte morţi care mergeam, vorbeam şi făceam toate cele câte le voiam în lume. El însă ne-a întors la viaţă căci morţi eram. De aceea moartea are două chipuri. Un chip al morţii trupului şi un chip al morţii sufleteşti. Cel care e mort sufleteşte nu ştie că e mort până nu află că e mort, dar odată ce află că e mort, el e deja viu!  

-Hmm! Ciudată logică. Nu vă înţeleg pe voi ăştia ucenicii Lui, spuse pufnind Baraba.  

Voi ucenicii şi adepţii învăţătorului vostru nu trăiţi într-o lume reală prietene ci într-o lume a presupunerilor, care e mai ameţitoare şi mai nesigură decât vinul acesta.  

Tăcură amândoi. În han intrase un grup de studenţi gălăgioşi împreună cu profesorul lor care fără să dea atenţie celor doi se aşezară la o masă de unde chemară hangiul cu bătăi de pumni în tăblia mesei. Baraba îi privi un timp cu suspiciune iar apoi îşi întoarse privirea către ucenic şi nu-i mai băgă în seamă pe noii veniţi.  

-Vrăjmaşii trebuie iubiţi deci! mormăi Baraba cu ironie.  

-E singura cale de împăcare între oameni amice. Alta nu există cum nu există doi sori.  

-Deci noi trebuie să-i iubim pe romani?  

-Da, conform spuselor învăţătorului nostru trebuie să-i iubim şi pe ei căci prin iubirea noastră le putem arăta adevărul. Dacă le vom sta împotrivă vom creşte doar ura care ne va distruge şi pe unii şi pe alţii. Ei au venit aici ca asupritori şi stăpâni. Şi dacă nu-i suferim, cum ne va suferi pe noi Domnul care îi iubeşte şi pe ei cu aceeaşi căldură şi dragoste părintească? Şi poate că Domnul i-a adus aici pe aceşti cotropitori cu un scop anume pe care doar El îl ştie...  

Baraba făcu ochii mari. Îşi trecu mâna prin barbă şi rosti cu prefăcută uimire şi indignare:  

-Aha! Dar cum poţi crede că Dumnezeul lui Avraam îi poate iubi pe păgânii ăştia cu idolii lor şi cu toate crimele pe care le-au săvârşit şi de care nici rabi al vostru n-a scăpat? Cum? tună el.  

Cu o mişcare scurtă Baraba îl lovi pe cel din faţa sa cu dosul palmei peste obraz în aşa fel încât să-i atingă nasul aşa că sângele apăru imediat din nările ucenicului. Expert în astfel de lucruri Baraba nu dorise să-l vadă prăbuşindu-se la podea pe cel din faţa sa ci doar dorise să-l umilească pe ucenic provocându-i hemoragia. Avea însă un plan.  

Ucenicul nu spuse nimic ci scoase de undeva un mic ştergar cu care îşi tamponă nasul.  

-Ei! cum mă mai iubeşti acum? spuse Baraba zâmbind cu cinism.  

-Nu-ţi port pică, spuse ucenicul printre suspine. Fii pe pace!  

-Da?! Atunci poftim mâna mea, spuse Baraba întinzându-şi mâna peste tăblia mesei, către ucenic.  

-Ia-o te rog! Ea a greşit, ea să plătească. Fă-i ce trebuie! Eu unul n-am vrut să te lovesc, însă mâna mea s-a enervat şi te-a lovit, deci merită să plătească. Ia şi acest cuţit şi crestează aici căci legea spune: ,,Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” ! şi sânge pentru sânge... aş adăuga eu.  

Fă doar ce spune legea şi nimic mai mult! Căci legea e dată de Domnul Dumnezeul lui Israel iar Iisus al vostru care se credea a fi fiul lui Dumnezeu nu e străin de această lege din moment ce chiar pretinsul său tată din ceruri a dat-o! Mă întreb dar, cum tatăl are o lege, iar fiul are o alta, care presupune nu numai iertarea celui care a vărsat sângele ci şi ridicarea lui cu multă preţuire la rangul de prieten iubit? Ha! Aş vrea şi eu să trăiesc într-o ţară unde legea asta a învăţătorului vostru ar fi de căpătâi, în care să mergi pe uliţele unui oraş, să-i loveşti pe cetăţeni, să-i jefuieşti, să le iei bunurile şi să le faci tot ce-ţi trece prin cap iar ei să te gratuleze cu apelativul: ,,prietene’’, şi să-ţi acorde toate onorurile ca unui om cinstit şi respectat... Şi să-ţi arate iubirea lor tot timpul! mai spuse cu prefăcătorie Baraba şi începu apoi a râde binedispus.  

Ucenicul nu spuse nimic, doar continuă să-şi ştergă sângele de la nas, care se mai oprise între timp.  

-Răspunde! spuse Baraba cu asprime şi cu mâna încă întinsă peste masă.  

-Ce-aş putea să-ţi spun prietene? îi răspunse ucenicul ezitând. Dumnezeu a întărit legea veche pe ideea: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte sau sânge pentru sânge, după cum ai adăugat chiar tu.  

Trist este că oamenii nu s-au mulţumit cu aceasta. Ei au dus legea la extreme, răzbunând un ochi cu doi şi un dinte cu toată dantura... cât despre sânge, acesta ce să mai vobim...a curs în valuri!  

Domnul nu a impus această lege de dragul de a impune ceva, ci a limitat o stare de fapt, fiindcă ştia că oamenii nu se vor ierta în răutatea lor. Legea aceasta oprea pe cel credincios legii, care din anumite motive dorea să se răzbune, să nu cauzeze mai mult rău decât era necesar! Celălalt, dacă avea o conştiinţă a vinovăţiei sale, ar fi considerat că se făcuse dreptate şi conflictul putea fi stins iar aceştia doi îşi puteau duce existenţa mai departe fără a se mai duşmăni, puteau deveni chiar prieteni. Era deci un fel de iertare. Dar dacă cel de-al doilea înţelegea răzbunarea depăşind litera legii, dublând stricăciunile, jignirile sau rănile, cei doi îşi înmulţeau în acest fel ura până la paroxism şi iertarea ori reconcilierea era în acest caz, aproape imposibilă...  

-Şi în cazul în care ţi se dă o palmă peste obraz, ce trebuie să faci?  

-Nu trebuie să faci nimic. Cel care ţi-a dat palma, dacă gândeşte cât de cât, nu te va mai lovi a doua oară văzând că îl ierţi.  

-De ce crezi asta?  

-Pentru că nu mai vede în tine un adversar, spuse ucenicul.  

-Şi să-l las pe acesta cu gândul că eu sunt un neghiob, un fricos sau un laş dacă sunt lovit? În nici  

un caz! Mai bine mor cu el de gât! spuse Baraba încrâncenat.  

Ucenicul nu păru însă descumpănit.  

-Tot vorbeai de respectarea legii prietene...! Iată! Strângând de gât pe adversarul tău calci legea Domnului care spune să nu ucizi!  

-Taci acum! se răsti tâlharul. Suceşti vorbele precum grecii, mai spuse el prefăcându-se de astă dată a nu mai fi supărat.  

-Cum adică? întrebă ucenicul.  

-Uite-aşa! Suceşti cuvintele şi faptele pe toate părţile cum fac elinii cu filozofia lor proastă şi idioată care dă dureri de cap. Ai origini elene?  

-Nu. Sunt iudeu, îl lămuri ucenicul.  

-Şi de unde ştii cuvintele astea? Ai crescut într-o familie bogată şi ai făcut şcoli înalte, elineşti, spuse Baraba retrăgându-şi mâna de pe tăblia mesei.  

-Am crescut într-o familie săracă care însă nu şi-a pierdut credinţa în Domnul Dumnezeu, iar tot ce ştiu, ştiu de la învăţătorul nostru.  

Baraba arboră o mină serioasă.  

-Mda, se vede, e stilul lui. Nu mi-ai răspuns însă ce pedeapsă vei da mâinii mele! Fă-o cât mai repede că dacă nu...se enervează iar, spuse el ameninţător.  

-N-am ce să spun mâinii tale prietene decât că e, să mă gândesc... foarte delicată şi graţioasă...  

Baraba se înroşi de furie într-o clipită în urma unei asemenea jigniri gândind că graţia şi delicateţea sunt apanaje ale femeilor, nicidecum al unui brigand de talia lui.  

Enervându-se, îl lovi din nou pe ucenic cu palma, cu şi mai multă forţă decât data trecută. Nu mai zâmbea acum, fiindcă chiar i se păruse o glumă proastă. Ucenicul îşi duse mâna la gură şi realiză că îi curge sânge din buze. Chiar şi grecii aflaţi la masa lor observară disputa dintre cei doi însă nu dădură atenţie prea mare acestui lucru îndemnaţi fiind de profesorul lor ca să toarne vinul în cănile de aramă. Baraba îşi dădu şi el seama că depăşise măsura şi le aruncă grecilor o privire piezişă care ar fi însemnat că nu se întâmplase nimic şi fiecare să-şi vadă de treburile lui.  

După câteva clipe, timp în care Baraba bău vinul din cupă, ucenicul îi răspunse luminându-se dintr-o dată la faţă:  

-Iartă-mă prietene! De fapt am vrut să zic că tot ce a făcut Domnul Dumnezeu cu mâinile sale este delicat, este graţios, şi este minunat, adică toate lucrurile sale, fie că e vorba de un munte, fie că e vorba de o ramură de copac, de o floare, sau braţul ori palma unui puternic, fie el cât de aspru!  

Ucenicul se opri o clipă părând că vrea să-şi aducă aminte ceva apoi spuse:  

-Iar dacă tot ce a făcut El,... chiar dacă îţi este potrivnic sau dacă e cineva care te loveşte, sau dacă e o umilinţă de neevitat, şi accepţi acest lucru cu seninătate... atunci ceea ce primeşti poţi considera că este până la urmă o binecuvântare!  

Baraba păru să priceapă totuşi că vorbele ucenicului nu însemnaseră o bătaie de joc la adresa lui aşa cum crezuse iniţial. Mulţumit oarecum de cele spuse de ucenic se aşeză din nou pe bancă, la masă, fiindcă se ridicase în momentul când îl lovise.  

-Ce tot îndrugi acolo verzi şi uscate omule? Eşti nebun? Dacă te lovesc cu lama cuţitului şi te ucid tot ai să mai spui că ceea ce ai primit e o binecuvântare?  

Ucenicul radia însă iar cel din faţa sa îl privi cu nedumerire.  

-Îţi mulţumesc prietene, îţi mulţumesc din suflet că m-ai ajutat să pricep cuvintele învăţătorului meu care spunea să întoarcem şi celălalt obraz dacă suntem loviţi, căci sincer să fiu, nu înţelesesem pe deplin, dar acum înţeleg, înţeleg, că tot ceea ce primim e de fapt o binecuvântare. Ba chiar mai mult aş putea spune. Că trebuie să preschimbăm durerea în bucurie!  

-Şi să ne prefacem, nu-i aşa? I-a spune! Să ne prefacem că suntem bucuroşi când suntem chinuiţi...  

-Nu. Nu e vorba de a ne preface fiindcă în faţa suferinţei nimeni nu se poate preface prietene, ci de a socoti răul ca fiind nimic chiar dacă suferinţa e grea şi nemiloasă. Înţeleg acum de ce El a primit suferinţa şi moartea, fiindcă ne tot vorbise de moartea sa în ultimul timp, şi noi nu înţelegeam de ce nu fuge din calea ei, dar acum înţeleg că a primit moartea ca pe o binecuvântare şi nu ca pe un blestem, căci ne spunea mereu că ceea ce primim să primim ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, chiar suferinţa şi moartea, iar abia acum îmi dau seama că suferinţa a îndurat-o pentru că ne-a iubit pe noi, până la capăt.  

Baraba îl privi din nou cu nedumerire gândindu-se la ale sale, bău vinul din cană şi spuse:  

-Vorbeşti frumos amice, ştii să suceşti vorbele, dar tot idiot rămâi. Acum însă să trecem la treburi mai importante. Vreau să mă ajuţi să trimit o vorbă cuiva, spuse el încet iscodind cu privirea pe gălăgioşii studenţi care îşi vedeau de petrecerea lor.  

-Doar atât şi-apoi uit că te-am văzut, mai spuse Baraba. Ei! Ce zici?  

Ucenicul păru că se gândeşte. Spuse:  

-Mă leg, dacă te pot ajuta.  

-Mă poţi ajuta fiindcă nu pot merge la adresa pe care ţi-o voi arăta. Lucruri importante mă reţin aici şi nu pot pleca. Vei merge tu însă în locul meu acolo şi vei vorbi ce îţi spun eu.  

-Voi merge, spuse ucenicul cu încredere, căci învăţătorul a spus că dacă te roagă cineva să mergi cu el o milă tu să mergi două. Dar pentru tine pot merge şi trei.  

-Foarte bine, văd că ne înţelegem totuşi. Îţi voi spune mai întâi mesajul apoi îţi voi spune şi adresa.  

Trebuie să spui acelui om că îmi vreau ,,inima” înapoi. Ai înţeles? Nu te gândi la o inimă ca toate inimile. El va înţelege despre ce e vorba.  

Ucenicul îl privi nedumerit şi păru că se gândeşte la ceva. Baraba îl privi cu interes aplecându-se deasupra mesei.  

-Am priceput, veni răspunsul.  

-Atunci la ce te gândeşti atâta?  

-Iertare prietene dar mă gândeam tot la învăţătorul nostru care ne-a spus că acolo unde îţi este comoara ta acolo îţi este şi inima ta.  

Baraba îl privi surprins şi rămase nemişcat.  

,,Cum de ştie acesta de comoara mea?” gândi el.  

-Ascultă! Ce vorbă mai e şi asta? spuse el printre dinţi, luându-l din nou de gât pe ucenic.  

Devenise din nou ameninţător.  

-E o pildă a învăţătorului nostru, spuse ucenicul cu curaj, iar Baraba îi dădu drumul încet şi se aşeză la locul său. Ucenicul continuă.  

-...Care ne spune despre comoara sufletului nostru ce se află îngropată undeva într-un pământ străin şi neprimitor. Noi înşine trebuie să săpăm această comoară să o scoatem din locul ei şi să o ridicăm la cer fiindcă unde este comoara noastră acolo va fi şi inima noastră. Iar dacă inima noastră jinduieşte după comori pământeşti precum aurul şi argintul şi toate bogăţiile lumii, inima noastră va rămâne îngropată în lume şi în ale ei. Dar dacă comoara noastră este în cer, inima noastră va fi şi ea în cer, altfel spus, omul trebuie să-şi ia inima şi s-o prefacă dintr-o inimă de piatră într-una de carne, simţitoare, iar apoi într-una de lumină căci lumina...  

Baraba ridică mâna oprindu-l.  

-Bine...destul, îmi vei spune altă dată cuvântul ăsta, spuse el cu glas scăzut.  

Continuă apoi abia şoptit.  

-Trebuie să-mi dai acum cuvântul tău că nu vei spune nimic altuia din cele ce ţi-am spus pentru că acum îţi voi spune unde să te duci şi ai grijă să nu se ia cineva după tine fiindcă romanii mişună prin oraş şi n-aş vrea să ai neplăceri, fiindcă sunteţi căutaţi, aşa că fii cu mare băgare de seamă pe unde mergi. Fii deci cu ochii peste tot.  

-Îţi dau cuvântul meu că nu voi spune nimănui nimic, spuse ucenicul ridicând o mână.  

Aplecându-se către ucenic, Baraba îi spuse acestuia adresa şi întrebându-l dacă a înţeles, omul dădu din cap afirmativ şi luându-şi rămas bun se ridică de la masă şi plecă.  

Baraba mai zăbovi un timp pe la masă aruncând câte o privire către grecii care făceau mare zarvă la masa lor îndemnând hangiul să le mai aducă vin şi mâncare.  

Se gândi la ciudatele vorbe ale celui care fusese la masă mai devreme cu el şi îşi aminti discuţia pe care o avusese cu ani în urmă cu cel căruia îi încedinţase averea sa.  

,,Ai în pază comoara mea şi ai grijă pentru că aceasta este inima...şi viaţa mea!”  

Iar apoi:  

,,Păstreaz-o cu sfinţenie până când ţi-o voi cere chiar eu, sau dacă nu voi putea atunci voi trimite pe cineva care-ţi va spune că îmi vreau ,,inima” înapoi şi atunci vei înţelege că eu sunt cel care l-a trimis pe cel ce va veni. Deci când vei auzi aceste cuvinte să faci cum ne-am înţeles”.  

Gândind acestea, mai stătu puţin la masă, bău vinul şi ieşi trecând pe lângă grecii care rosteau urări dascălului lor. Făcu un mic înconjor pe nişte străduţe lăturalnice ca să se asigure că nu este spionat, aruncând priviri iscoditoare din când în când în urma sa şi deşi nu i se păru nimic suspect, bănuia însă că oamenii arhiereului Caiafa erau prin apropiere. Se întoarse la Hoys ben Nabat şi urcă în camera sa de la etaj trecând pe lângă stăpânul casei care dădea ordine unor slugi şi care nu-i spuse nimic ci doar îi aruncă o privire rece şi încruntată.  

-Mergeţi şi spuneţi că s-a întors, spuse stăpânul către slugile sale.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al doisprezecelea fragment / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1317, Anul IV, 09 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!