Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1307 din 30 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al unsprezecelea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Împăratul se însingurase şi mai mult din momentul înlăturării lui Lucius Aelius Seiano din Roma. Fusese trădat chiar de fostul prefect al gărzii pretoriene în care avusese încredere deplină şi căruia el îi acordase puteri discreţionare la Roma. Seiano îi înşelase încrederea încercând să-i uzurpe tronul şi coroana de lauri imperială în timp ce el, Tiberius, îşi vedea de traiul său tihnit în insula Caprae.  

Tiberius fusese însă fără milă.  

Dăduse poruncă ca Seiano să fie executat, însă nu numai atât. Familia lui fusese şi ea exterminată cu cruzime, la fel şi toţi colaboratorii ori prietenii acestuia, fără nici o îndurare.  

Adevărata faţă a lui Seiano ieşise la iveală şi Tiberius descoperi în urma anchetei un lanţ inimaginabil de crime şi aranjamente mişeleşti, şi un adevărat imperator neîncoronat care punea la cale şi controla totul prin delaţiune, corupţie, crimă, intimidare şi foarte mulţi bani. Senatul care odată se coalizase şi îl nimicise până şi pe marele Caius Iulius Caesar, fusese redus la tăcere şi funcţionase ca o anexă a maşinaţiunilor lui Seiano.  

Prin crimă şi delaţiune, încurajată de altfel chiar de către Tiberius, Lucius Aelius Seiano stăpânise în Roma cu o mână de fier iar cine era împotriva sa, era înlăturat imediat fără prea multă vorbă. Sinuciderile nu mai conteneau printre patricieni iar Seiano confisca averile celor care se împotriveau intentând acestora procese meschine dinainte hotărâte şi apoi, după executarea celor în cauză, asemeni unei haite dezlănţuite, clanul prefectului gărzii pretoriene împărţea ceea ce era de împărţit din averile nefericiţilor care intraseră în atenţia lor. Iar unii dintre cei vizaţi, care aveau cât de cât cunoştinţă de metodele lui Seiano îşi puneau capăt zilelor singuri, pentru ca averea lor, conform legii romane, să rămână totuşi familiei, însă nefericiţii care credeau că se pot apăra onest în justiţie erau pur şi simplu spoliaţi de toate avuţiile, după eliminarea lor, iar familiile acestora erau astfel ruinate.  

Consternat, împăratul aflase şi câte statui i se ridicaseră lui Seiano în Roma, încât numărul lor îl întrecea până şi pe cel al statuilor închinate zeilor. Auzise de altfel că prefectul gărzii pretoriene, care dorise doar pentru sine puterea Romei, dorea să se proclame zeu după ce ar fi preluat puterea deplină.  

Nu mai apucase să se bucure nici de jilţul imperial şi nici de ,,nemurire” pentru că, printr-un simplu bilet trimis împăratului de una din victime, care după ce reuşise acest lucru fusese ucisă, totul fu scos la iveală iar Tiberius nu ezită să-şi impună autoritatea ştirbită. Ţinu deci totul în cel mai mare secret şi îşi făcu pe neaşteptate apariţia la Roma alături de temuta gardă germană. Împăratul convocă apoi Senatul chipurile pentru nişte formalităţi şi sosi şi Seiano care îl gratulă cu linguşeli, nebănuind nimic din ceea ce i se pregătise. Dar Tiberius îşi ţinu cumpătul prefăcându-se a fi calm şi prietenos, însă mimă acestea cu mare greutate.  

În timpul şedinţei din Senat însă, Tiberius îl demască pe Seiano acuzându-l de trădare, de corupţie şi încercarea de uzurpare a jilţului imperial. Îi poruncise din vreme unui anume Cordius Sultonius Macro să-l aresteze pe Seiano la porunca sa. Chiar acolo, în Senat, Lucius Aelius Seiano fu arestat, apoi închis în subsolurile de la Vatican, torturat, şi apoi executat.  

După aceasta împăratul dădu ordin de distrugere a statuilor şi martelarea numelui trădătorului de pe orice document, soclu sau placă publică iar averea prefectului fu confiscată în totalitate. Senatul îl expuse oprobiului public prin ,,damnatio memoriae” unde în toate pieţele Romei funcţionarii imperiali citiseră textul infamiei în faţa mulţimii adunate. Cetăţenii Romei primiră cu bucurie vestea căderii lui Lucius Aelius Seiano, însă toţi se îngroziră de cruzimea cu care pretorienii executau ordinele noului prefect al gărzii pretoriene numit de Tiberius în persoana lui Cordius Sultonius Macro. Astfel se topi umbra lui Lucius Aelius Seiano în amintirea Romei, însă în inima lui Tiberius acest lucru avea să ardă mult timp ca un foc mocnit, plin de mâhniri, remuşcări şi deziluzii. Se întrebase atunci în sinea sa dacă nu cumva avea şi el partea sa de vină în cele întâmplate şi desigur îşi asumase vina de a-i fi acordat lui Seiano puteri discreţionare fără să-l controleze prea mult, sau să-i bănuiască cumva reaua credinţă. Iar prefectul gărzii pretoriene care dorise gloria doar pentru el, se lăsase pradă puterii şi măririi deşarte care nu avea nimic a face cu gloria.  

Împăratul Tiberius părea în felul lui un om modest şi destul de îngăduitor chiar dacă era de o severitate absolută câteodată. Furia îi întuneca mintea prea uşor uneori şi se purta cu cruzime în momente delicate, însă acest lucru trecea drept ceva aproape obişnuit la acea vreme.  

Cât despre gloria pe care o dorise Seiano, Tiberius ştia că aceasta nu se câştiga foarte uşor şi nu avea nimic a face cu aurul ori cu puterea, iar cine dorea gloria trebuia să fie gata de moarte oricând, gândea şi spunea împăratul apropiaţilor săi.  

Cel mai elocvent exemplu pentru Tiberius, era marele Caius Iulius Caesar care fusese asasinat în condiţii josnice în Senat, în urma unui complot, şi care îşi arătase gloria şi în viaţă, dar mai ales după moartea sa. Tiberius recunoştea şi gloria lui Octavian Augustus deşi ei doi nu se agreeaseră prea mult, dar cu toate acestea Divinul îl adoptase ca fiu în cele din urmă pentru că rămăsese fără moştenitori după ce pierduse pe nepoţii săi preferaţi. Dar chiar dacă nici el, Tiberius, nu-l iubise prea mult pe Divinul, trebuia să recunoască că Octavian Augustus fusese un mare împărat, în toată gloria şi grandoarea imperială, ridicând Roma pe un piedestal nemaivăzut în lumea întreagă. Augustus realizase aceasta cu un preţ însă, pe cara urma să-l plătească altcineva. Iar acel altcineva era chiar el, Tiberius Cezar Augustus.  

Cu ani în urmă, în plină glorie, după ce se întorsese la Roma, în fruntea celor cincisprezece legiuni comandate de el şi după câţiva ani petrecuţi în Panonia, Dalmaţia şi Iliria, de unde sosise în triumf, Octavian Augustus îl întrebase pe Tiberius ce gust avea triumful, gloria...  

Îşi aducea aminte bine acele momente de triumf şi euforie, cînd coborâse din carul aurit tras de patru cai, chiar dacă sclavul care îi ţinea coroana de lauri deasupra capului său îi repeta într-una după cum era regula: ,,Ia aminte să nu cazi! Ia aminte să nu cazi !...ˮ  

,,Gloria este ceva care naşte invidie cât eşti în viaţă, princeps Augustus, uneori chiar şi după moarteˮ, fu răspunsul său iar divinul îl privise zâmbind şi îi dădu dreptate.  

Tiberius nu spusese însă tot ceea ce simţise. Mulţimea care îl aclamase, florile aruncate în faţa carului său, grandoarea Romei şi a sărbătorii aproape că îl paralizaseră pe neînfricatul Tiberius care nu se temuse în marile sale bătălii dar care paradoxal nu se simţea în largul său în manifestările de admiraţie ale poporului Romei. Simţi ceva fals în jocul mulţimii, în atitudinea senatorilor strânşi acolo pentru a-l omagia, a flamenilor şi sacerdoţilor, a virginelor vestale, şi a tuturor celor care i se închinau până la pământ, simţi ceva fals până şi în atitudinea lui Octavian care probabil îl invidiase în acele momente.  

,,Iată cum gloria naşte deziluzii.”, îşi spusese el atunci întorcându-şi capul către sclavul care îi ţinea deasupra capului cununa de lauri a învingătorilor.  

,,Ia aminte să nu cazi! Ia aminte să nu cazi! ” spunea acesta într-una, fără să răspundă cuvintelor lui Tiberius.  

Timpul trecu apoi pe nesimţite şi după ce Tiberius primise jilţul şi cununa de lauri imperială, realizase că Octavian Augustus, în ciuda aparenţelor, îi lăsase în urmă o situaţie extrem de dificilă în imperiu mai ales în privinţa finanaţelor.  

Tiberius însă era un expert fără pereche în probleme economice şi îşi dăduse seama chiar atunci că fără o reformă susţinută şi strictă lucrurile puteau lua o întorsătură nefavorabilă care ar fi putut degenera rapid într-un război civil pentru că statul roman ar fi intrat în incapacitate de plată.  

Urmările acelei crize puteau fi catastrofale dacă lucrurile degenerau, neplata soldelor fiind cea mai gravă consecinţă. Legiunile s-ar fi răsculat mai întâi în provincii provocând convulsii sociale care ar fi ajuns apoi şi la Roma. Apoi preţurile la grâu şi la celelate produse ar fi atins cote inimaginabile. Sărăcită, populaţia Romei s-ar fi răsculat iar războiul civil şi-ar fi arătat faţa hidoasă cu toate ororile sale. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru atunci duşmanii Romei ar fi prins imediat de veste şi ar fi trecut limesurile şi ar fi cucerit castrele de graniţă invadând teritoriile ocupate, iar provinciile supuse s-ar fi răsculat, măcelărind sau alungând pe romani. Astfel, imperiul ar fi căzut, sau în cel mai fericit caz s-ar fi zdruncinat din temelii şi şi-ar fi revenit cu foarte mare greutate şi cu multă vărsare de sânge.  

Temându-se de un asemenea scenariu Tiberius munci pe brânci cu o sumă de funcţionari loiali pentru a redresa economia şi finanţele imperiului şi după câţiva ani de încordare, de previziuni şi de adaptări ale legislaţiei se întrezări o oarecare stabilitate economică. Situaţia financiară se îmbunătăţi şi ea trptat. Statul reuşi să-şi plătească cu greu datoriile dintr-o trezorerie aflată la un moment dat aproape de faliment, însă politica economică dictată de Tiberius redresă situaţia financiară iar după un timp se înregistră chiar un plus în vistieria rezervelor statului.  

Ca om, împăratul afişa un caracter de cumpătare şi sobrietate, calităţi pe care le cerea şi celor din jurul său, adăugând imaginii sale o modestie moderată, nerefuzând luxul care se cuvenea unui împărat, dar de care ştia să se lipsească adeseori fără lamentări, şi nu se considera uneori decât un simplu cetăţean, primul între cetăţeni (princeps), aşa cum se autodenumise mai înainte divinul Augustus Octavian, tatăl lui adoptiv.  

Stând izolat în vila Jupiter din insula Caprae situată în estul insulei şi îndeletnicindu-se uneori cu activităţi obişnuite precum cultivarea florilor şi legumelor, ori cu plimbări pe înălţimile stâncoase ale insulei, sau vâslind cu bărcile pe sub imensele grote pe jumătate inundate de la baza uriaşelor stânci calcaroase, împăratul credea că Roma şi pericolele ei mortale nu îl puteau atinge. Şi în mare parte avea dreptate.  

Despre imperiu şi despre demnitatea de împărat, Tiberius spunea câteodată că mai uşor i-ar fi fost să i se lege de gât o piatră de moară. Uneori exagera spunând că munca titanului Atlas care ţinea pe umerii săi tot pământul era mai facilă. Căuta tuturor să spună că el era de fapt un serv al imperiului, chiar dacă unii căutau să-l gratuleze cu titulatura de zeu, pe care el o refuzase precum o refuzase şi Augustus în timpul vieţii sale. Uneori se amuza de această ciudată alăturare a două ipostase care ar fi putut sălăşlui într-o singură persoană. Acela de zeu şi acela de rob, două condiţii total opuse, unite însă în aceeaşi persoană...  

Îmbătrânise, şi asemeni lui Augustus trebuia să lase un moştenitor la cârma imperiului şi uneori în discuţiile cu apropiaţii săi lăsa impresia că ar dori să şi numească un succesor căruia să-i cedeze puterea la momentul cuvenit, însă vremea trecea iar Tiberius nu avansă nici un nume în acest sens, aşa cum făcuse din vreme Augustus, iar acest lucru avea să-i fie în cele din urmă nefast.  

***  

Ierusalimul se trezea încet, pentru a sărbători Pesahul mult aşteptat. Cornul de berbec se făcu auzit dinspre Templu, vestind astfel marea sărbătoare a evreilor în întreaga cetate.  

Era şi Sabat de altfel iar iudeii care ţineau cu stricteţe sărbătoarea aveau să sărbătorească Pesahul acasă, fiecare în mijlocul familiei sale, după săvârşirea ritualurilor în temple şi sinagogi.  

În seara anterioară, iudeii dreptcredincioşi se adunaseră cu toţii la Marele Templu, unde sub conducerea marilor arhierei Anna şi Caiafa avusese loc ritualul de Pesah, unde fuseseră incantaţi psalmii şi imnele ce aminteau de robia poporului în Egipt şi de eliberarea lor de sub nemilosul faraon, sub conducerea profetului Moise şi a marelui preot Aaron.  

Apoi în fiecare cămin urmase cina pascală, desfăşurată conform ritualului numit Seder, cu consumarea mielului care trebuia pregătit şi fript fără a fi porţionat, în după amiaza zilei de paisprezece ale lunii Nisan, după calendarele evreieşti, şi consumat şi a doua zi alături de pâine nedospită şi ierburi amare, care aveau semnificaţia grabei cu care evreii fuseseră scoşi din Egipt, aceasta pentru azimile nedospite şi viaţa grea a robiei egiptene semnificată de ierburile amare. Iudeii săvârşeau acest ritual al cinei, încinşi la mijloc şi cu cârjele pregătite de drum asemeni strămoşilor lor ieşiţi din Egiptul robiei şi călăuziţi spre libertate de profetul Moise şi marele preot Aaron.  

De dimineaţă, pe străzile cosmopolite ale sfintei cetăţi începu vânzoleala obişnuită dar nu atât de intensă ca în celelalte zile. Negustorii şi târgoveţii greci, egipteni, sau de alte naţii îşi vedeau mai departe de treburile şi afacerile lor iar patrulele romane de sub comanda lui Iocentus Maximus, comandantul roman al Ierusalimului împânziseră oraşul cu efective sporite, chipurile din cauza marii sărbători, însă în realitate motivul era cel pe care îl invocase procuratorul Ponţiu Pilat care încerca astfel să preîntâmpine o posibilă răscoală a facţiunilor zelote care aşteptau întotdeauna un prilej prielnic pentru a lovi, iar procuratorul avea acum motive să creadă că după răstignirea profetului din Nazaret aceştia aveau să speculeze situaţia, în Ierusalimul supraaglomerat de pelerini.  

Iar evenimentele tragice petrecute sporiseră nemulţumirile celor sosiţi să-l vadă pe învăţătorul şi proorocul taumaturg, Iisus din Nazaret, aşa spuneau informatorii lui Iocentus Maximus. Ponţiu Pilat avea deci motive să se teamă, mai ales că informatorii raportau acea nemulţumire crescândă nu doar a unei mari părţi a pelerinilor, ci şi printre locuitorii de alt neam decât cel evreu: grecii, egiptenii, edomiţii.  

Mulţimea dormise în acea noapte şi pe străzi, unii înveliţi în pături de lână sau haine sărăcăcioase, ori în afara zidurilor cetăţii, în corturi sau bivuacuri improvizate alături de animalele cu care veniseră. Pe alocuri în afara cetăţii se vedeau focuri aproape stinse ori care mai pâlpâiau puţin şi care înălţău către cer coloane subţiri de fum în aerul nemişcat al acelei dimineţi.  

O ceaţă subţire de culoare gri roz plutea pe alocuri dând locului o frumuseţe neobişnuită.  

Peste valea Chedronului şi în grădina Ghetsimani ceaţa aceea părea să se mişte uşor ridicându-se încet şi risipindu-se printre arbori apoi închegându-se din nou, răspândea conuri de lumină halucinante printre crengile arborilor. Către apus, dealul Golgotei văzut de pe zidurile Ierusalimului părea o insulă, scăldată la poale de ceaţă, care aici părea mai învolburată şi mai compactă.  

Sus însă, pe coama înălţimii, cele trei cruci dădeau locului o tentă înfricoşătoare. Cei doi tâlhari răstigniţi odată cu învăţătorul cel milostiv fuseseră şi dânşii daţi jos de pe cruci şi îngropaţi într-o groapă comună undeva în gej-Hinnom la sud de Ierusalim, acea vale care era considerată blestemată şi unde canaaniţii idolatri aduceau altădată jertfe tinere lui Moloh, crudul lor zeu.  

Câţiva legionari romani se deplasau pe cărările de sub Golgota spre mormântul unde alţi câţiva străjeri aşteptau sosirea schimbului.  

În noaptea care tocmai trecuse fusese răcoare, frig chiar, iar acum, nu numai ei ci şi mulţimea care dormise afară aştepta ca soarele să se înalţe şi să încălzească pământul.  

În vremea aceea, Ierusalimul devenise în urma cuceririi romane, un oraş cosmopolit, călcat de toate neamurile pământului. În sfânta cetate se simţea, cu toată opoziţia iudeilor, influenţa elenă în varii aspecte ale vieţii de zi cu zi, începând cu micile taverne unde se puteau mânca mâncăruri neacceptate de cultul mozaic, până la edificii de cultură cum erau şcolile de matematică ori filozofie unde erau primiţi fără discriminare şi evreii, cu toată opoziţia arhiereilor Anna şi Caiafa care nu vedeau cu ochi buni aceste forme de instruire păgâne în inima cetăţii sfinte.  

Mai erau acolo şi alte edificii aparţinând negustorilor de tot felul care îşi aveau sediul afacerilor aici, ori case de amanet şi cămătărie mai mari sau mai mici, bănci şi case de împrumut. Existau de asemenea gimnazii greceşti unde învăţau atât greci şi romani sau egipteni, dar şi iudei, edomiţi, sau fenicieni ori reprezentanţi ai altor neamuri.  

Arhitectura edificiilor publice construite în sfânta cetate de către cei care nu erau iudei împrumutase elemente din cultura fondatorilor lor, dar cu precădere elemente ale culturii eline, cultură sădită în pământ străin de aqvila romană care se făcea purtătoarea şi vectorul acesteia. Chiar Marele Templu adică cel de al II-lea construit de Zorobabel, fusese restaurat de Irod cel bătrân (Irod cel Mare), lărgit şi înfrumuseţat de acesta, iar arhitecţii nuanţaseră în arhitectura edificiului elemente ale culturii eline, aşa încât străinii veniţi la Ierusalim, mai ales greci sau romani lăudau frumuseţea şi măreţia Marelui Templu şi din perspectectiva faptului că arhitectura şi ornamentaţia purtau amprenta stilurilor vechii Elade.  

Irod cel Mare, tatăl lui irod Antipa, mai zidise în Ierusalim şi alte edificii măreţe, precum un amfiteatru impunător, după modelul elin, precum şi un mare hipodrom în partea de nord a oraşului. Teatrul era însă închis fiindcă arhiereul Caiafa obţinuse această dispensă de la împăratul Tiberius, actoria fiind neconformă cu preceptele cultului şi legii iudaice. Hipodromul funcţiona totuşi şi aici se organizau uneori curse de care unde veneau şi evrei dar mai ales greci, romani sau din celelalte naţii care împânziseră Ierusalimul, spre disperarea iudeilor tradiţionalişti. Elenizarea produsese în Iudeea două laturi contrare. Existau iudei care respingeau în totalitate cultura elină dar mai ales preceptele filozofiei. Arhiereii, preoţii şi sacerdoţii iudei interziceau orice contact cu filozofia grecilor, considerând că aceasta era pervertitoare, neadevărată, şi mai ales păgână, ofensatoare la adresa numelui lui Dumnezeu prin idolatria omniprezentă în aspectele cultului.  

Iudeii păstrători ai legii respingeau orice polemică cu filozofia elină care în opinia lor pleca din start cu premisa politeismului iar disputele teologice pe această temă nu-şi aveau rostul nicidecum în discuţiile dintre iudei şi reprezentanţii celorlalte culte ori culturi, deoarece aşa le era impus tuturor de către Sinedriul Iudaic şi de marele arhiereu Caiafa precum şi de alţii mai înainte.  

Erau însă şi iudei care îmbrăţişaseră anumite elemente din cultura elină: limba, îmbrăcămintea, ceramica şi bineînţeles aspecte ale filozofiei.  

Pentru evreii din diaspora, succesul culturii şi limbii eline era complet, inscripţiile din scrierile religioase fiind redactate aproape în totalitate în limba greacă. În Alexandria de pildă, unde exista o puternică comunitate evreiască fuseseră traduse în greacă de către şaptezeci şi doi de înţelepţi evrei, Tora şi alte câteva cărţi sub denumirea elină de Septuaginta. Acest lucru se întâmplase deja cu trei secole mai înainte de evenimentele legate de Domnul Iisus Hristos, la porunca lui Ptolemeu Philadelphul, faraonul Egiptului de atunci, care dorea să cuprindă în marea sa bibliotecă alexandrină învăţăturile tuturor credinţelor religioase existente la acel moment în lumea cunoscută. Faraonul Ptolemeu trimisese o delegaţie la Ierusalim care a luat apoi legătura cu marele preot Eleazar şi care a fost de acord cu cererea sa. Acesta a trimis în Egipt câte şase învăţaţi din fiecare seminţie a lui Israel pentru a înfăptui acest lucru. Aceste cărţi au fost traduse în limba greacă deoarece această limbă era cea oficială în Egipt la momentul respectiv.  

Iudeii din diaspora îşi duceau deci, mai departe existenţa prin cultura proprie, prin credinţa religioasă, prin obiceiuri. Existau însă şi iudei care erau rupţi de comunităţile respective întemeiate în diaspora, iar unii chiar deveniseră cetăţeni prin adopţie ale acelor locuri, popoare sau imperii.  

Vitregiile vremurilor reuşiseră să rupă şi să dezbine poporul evreu în aşa fel încât Samaria aflată la nord de Iudeea devenise un pământ pe care iudeii tradiţionalişti îl ocoleau prin Pereea şi prin Decapolis, ori dacă erau forţaţi de împrejurări să traverseze acest ţinut o făceau în mare grabă şi chiar îşi scuturau hainele şi picioarele de praf, la graniţe. Atât de adâncă devenise prăpastia dintre cele două neamuri frăţeşti, şi iată de ce.  

În urma cuceririlor asiriene pe teritoriul regatului de nord din 722 î.d.Hr., cuceriri înfăptuite de Sargon al II-lea, împăratul Asiriei, o parte din populaţia evreiască fusese deportată în Asiria iar în locul lor au fost aduşi asirieni şi alte populaţii asiatice. Cu timpul, noua populaţie care s-a format pe teritoriul fostului regat de nord avea să întrepătrundă culturile şi preceptele religioase sub o nouă formă, alterată, având încorporate elemente de cult şi cultură ale popoarelor respective, pe care însă, evreii întorşi din exilul babilonian al lui Nabucodonosor (587-539 i.d.Hr). nu o vor mai recunoaşte ca legitimă.  

În confruntarea lor ideologică cu noii veniţi, samaritenii se erijau însă ca singurii păstrători şi continuatori ai credinţei pe pământul lui Israel, robia Babiloniană înfăptuită de Nabucodonosor suprimând cumva legitimitatea exercitării cultului de către cei reîntorşi din exil.  

Ruptura dintre cele două civilizaţii separate de vitregiile timpurilor a devenit astfel ireparabilă şi ireconciliabilă din punctul de vedere al ambelor tabere.  

Samaritenii s-au izolat, iar iudeii i-au respins în totalitate din cauza pervertirii cultului cu elemente aduse de străinii colonizaţi. Primii au zidit un templu pe muntele Garizim în oraşul Shchem iar iudeii unul la Ierusalim. Iudeii reproşau samaritenilor pierderea credinţei adevărate şi alterarea ei cu elemente păgâne, asiriene. Samaritenii nu acceptaseră această admonestare pe tărâm religios considerându-se pe mai departe continuatori ai credinţei strămoşilor lor. Ca urmare a acestui fapt, iudeii încheiaseră orice fel de negociere doctrinară cu aceştia şi aveau faţă de samariteni o atitudine de ignorare şi dezaprobare totală.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al unsprezecelea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1307, Anul IV, 30 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!