Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



MARELE HAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MARELE HAN 
  
De mai multă vreme, capul Marelui Han atârna greu ca de plumb, privirile i se înceţoşaseră iar ameţelile îl luau când îi era lumea mai dragă. Este adevărat că se apropia de vârsta la care astrologul său, un şaman siberian care umbla tot timpul drogat cu ciuperci, pronosticase că se va întâlni cu marii săi străbuni şi va lua masa cu zeii. Atunci, în urmă cu zece ani, râsese, nici nu se putea supăra pe acest om cu minţile mereu rătăcite care spusese totuşi multe adevăruri, aşa că îi dăruise o pungă de aur drept răsplată, apoi poruncise unei gărzi să-l sugrume. Era un gest de mare respect faţă de şaman, iar aurul ajunsese, conform tradiţiei, la soldatul din gardă… Eee, nu putea să lase o asemenea informaţie să scape către trupe. Le scădea moralul, le mai dădea idei generalilor… 
  
Era acum în culmea gloriei, avea cel mai mare imperiu din istorie, în urma sa rămăsese o mare de verdeaţă fără nici o urmă de vieţuite umană, prin urmare, o pace desăvârşită şi o prosperitate de invidiat, fiindcă puţinii oameni scăpaţi de urgia trupelor sale aveau pământ cât vedeau cu ochii. Adică le îndeplinise dorinţa lor cea mai fierbinte care-i măcina de veacuri şi-i făcea să se războiască încontinuu. Puţini înţelegeau însă măreţia înfăptuirilor sale. Nici măcar savanţii şi înţelepţii care veniseră din toate colţurile lumii la curtea sa, printre aceştia, chinezi, persani, sau arabi, cele mai luminate minţi ale vremii formate la înaltele universităţi din Samarcand ori Tibet. Mdaa, nici ei nu puteau înţelege adevăratele scopuri. 
  
Oftă şi porunci să-i fie adus calul. Îşi îmbrăcă armura de paradă, una uşoară şi strălucitoare, apoi încălecă. Nu din galop aşa cum o făcea în tinereţe şi călcând pe spinările unor oşteni special pregătiţi pentru asta. Îşi aduse aminte iarăşi de prietenul lui, şamanul. Îl povăţuise într-o vreme să-o lase mai moale cu băutura dar şi cu femeile. Eee, ce ştia el?! Pentru imaginea sa de zeu aflat printre oameni trebuia să dovedească şi prin astfel de fapte că era mai presus de ei. Aşadar, chiar dacă bea vinul îndoit cu apă, iar comesenilor la dădea vin curat, ca să se îmbete înaintea lui, iar din cele trei femei cu care pleca la culcare, doar una se bucura în mod real de favorurile sale din ce în ce mai anemice, avea grijă ca lingăii curţii să împrăştie zvonuri exagerate pe această temă. 
  
Imaginea este un lucru important şi se face cu eforturi. Şi acum, deşi nu îl mai atrăgeau nici măcar fecioarele trimise de preaputernicii lumii, acelea educate în haremuri special pentru a oferi plăcere Stăpânului Lumii, lucra din plin la acest aspect. Rezolvase foarte abil această problemă. În fiecare seară în somptuosul său cort intra, înfăşurată în văluri de mătase o femeie. Era aceeaşi, doar hainele erau altele. Şi, în timp ce el se odihnea, ea scotea sunetele potrivite pentru a arăta intensitatea satisfacţiilor erotice trăite. Până în zori, când pleca mergând deşelată. Era una din concubinele sale din tinereţe, extrem de devotată, dar şi talentată, care-şi îndeplinea foarte conştiincios serviciul solicitat mai ales că nu dorea încă să moară… 
  
Plecă, înconjurat de gărzi, către colina care se vedea la câţiva kilometri de tabără. Era, ştia asta de la istoricii săi, mormântul unui mare conducător din vechime. Trecerea printre oştenii săi se produse în linişte fiindcă toţi se trânteau la pământ când auzeau sunetul goarnelor care precedau alaiul. Era firesc! Toţi acei oameni aveau o singură misiune în viaţă: să-l slujească. Bine, fie vorba între noi, era şi singura lor opţiune! Nu-şi doreau nici bogăţii, nici funcţii, iar de confort ce să mai vorbim! Era un concept inexistent. Ei fuseseră învăţaţi doar să moară cu vitejie apărându-şi conducătorul! Cu alte cuvinte, reuşise perfect ceea ce mii de dictatori care vor urma, deşi au făcut eforturi disperate, nu au putut obţine, nici măcar pe departe, rezultatele sale, cu toate că metodele de convingere au fost cam aceleaşi. 
  
Ajunse la baza colinei, dădu poruncă gărzilor să rămână pe loc şi îşi îndemnă, cu multă blândeţe, calul să urce. Îşi iubea caii. Nu lovise şi nu rănise, nici măcar din întâmplare, un cal. Iar ei, caii lui, de rasă pură mongolă, mici, păroşi, dar foarte iuţi şi rezistenţi, păreau a şti că sunt singurele fiinţe din lume pe care Marele Han le iubea. Ajuns în vârful colinei se întoarse cu faţa spre vest şi privi cu înfiorare cerul învăpăiat de culorile sângerii ale apusului. Soarele ajuns în buza orizontului părea că oferă doar pentru el acest splendid spectacol. Culoarea îi rămăsese dragă încă din copilărie când văzuse cum creierii lui Ginghir mai pulsau încă sub loviturile de ciomag. 
  
Zâmbi nostalgic… Trecuseră cinci decenii şi lucrurile se schimbaseră mult dar acea întâmplare nu o putea uita. Se numea pe atunci Temugin şi era fiul unei adevărate dinastii de conducători ai clanului. Fusese educat pentru asta însă apăruse şi concurenţa. Ginghir, un scandalagiu, beţivan şi bătăuş îşi dorea pentru el această demnitate. Soluţia era simplă! Îl elimina, apoi tatăl său murea, într-un fel sau altul, iar succesor devenea Ginghir, fiind nepotul soţiei actualului şef. Îl ajuta mult şi faptul că el era cam slăbuţ, roşcovan şi cu ochii verzi ceea ce nu prea se potrivea cu standardul neamului. Prin urmare, Ginghir îi fură calul, iar asta presupunea, conform tradiţiei, o luptă între cei doi. De regulă o luptă fără consecinţe tragice, dar acum alta era situaţia. Deci, îl provocă pe netrebnic la luptă, iar acolo se duse împreună cu doi fraţi de-ai săi. Ginghir veni şi el cu secondanţii. Lupta a durat cam câteva secunde. El s-a prefăcut că moare de frică, iar prostul de Ginghir a întors capul ca să râdă împreună cu ciracii lui. Era, aşa cum se aştepta, un prost îngâmfat! Ciomagul l-a lovit în tâmplă doborându-l. Apoi cu un urlet de fiară şi plin de o bucurie fără margini i-a zdrobit capul. Ceilalţi au fugit înspăimântaţi, iar el împreună cu fraţii săi, au încălecat şi au plecat spre munţi. Era foarte periculos dacă mai rămâneau! Răzbunarea familiei lui Ginghir nu era deloc de dorit, iar tatăl său nu putea face nimic. Tot din cauza tradiţiei! 
  
După două zile de goană prin stepă au ajuns la poalele munţilor unde pe păşunile cu iarbă grasă erau tot felul de crescători de cai. Se angajară la un herghelegiu ca slugi pe timp de doi ani. Urmau să-şi primească plata la sfârşitul perioadei. Au fost doi ani liniştiţi, au dormit cu caii sub cerul liber chiar şi iarna, iar la încheierea învoielii cerură banii cuveniţi. Herghelegiul, care aflase între timp cine sunt, gândi cam ca un om din zilele noastre, adică la avantaj cu orice preţ. Îi răspunse lui Temugin râzând mânzeşte (normal!) şi scărpinându-se între picioare că, dacă vrea bani, abia de acum încolo mai trebuie să muncească încă doi ani pentru a-şi plăti mâncarea şi hainele pe care le primise. Ochii verzi se înverziră mai mult însă răspunsul fu cât se poate de politicos: 
  
- Fie precum vrei tu, stăpâne! 
  
Cert este că la miezul nopţii plecau cu întreaga herghelie deoarece familia stăpânului nu prea mai putea să protesteze având gâturile tăiate, iar din izba cuprinsă de flăcări nici vocea lui nu mai cerea decât să fie dezlegat de stâlpul casei. Cu ei plecau şi celelalte slugi sătule de mizeriile îndurate, însă pline de admiraţie faţă de modul ferm în care el tranşase lucrurile. 
  
Când au ajuns în apropierea satului său au pus herghelia la adăpost şi l-au trimis pe unul dintre ei, necunoscut pentru cei din sat, să adune informaţii. La întoarcerea lui a aflat că tatăl său fusese otrăvit, iar familia lui Ginghir pusese mâna pe putere. O mişcare destul de neinspirată având în vedere că după o săptămână cam toţi erau jupuiţi şi lăsaţi în stepă să se descurce cum or putea. Ce-i drept fuseseră şi unii mai norocoşi care au murit zdrobiţi cu ghioagele. Faima sa de conducător drept şi ferm se răspândi ca fulgerul şi în curând avea o mică armată. Se ştie doar că pofta de jaf şi omoruri este una care fascinează oamenii. Porni să facă dreptate şi în triburile învecinate unele care sprijiniseră venirea la putere a duşmanilor săi. Succesul a fost pe măsura bunelor sale intenţii ceea ce a sporit semnificativ numărul soldaţilor care voiau să-l însoţească mai departe în această mare operă de binefacere. 
  
Numai că, acum îi trebuia un obiectiv măreţ, ceva care să merite efortul şi să aducă şi bani la visteria armatei. 
  
Capitala chinezilor i se păru cea mai potrivită pentru aşa ceva. Beijingul era pe atunci o adevărată fortăreaţă, iar ca să ajungi la el trebuia să treci şi de vestitul lor zid de apărare. Cu zidul a rezolvat-o urgent. Spre uimirea strategilor chinezi, l-a ocolit, iar peste două luni, timp în care a jefuit toată regiunea, a ajuns sub zidurile capitalei şi au început tratativele de rigoare. El le-a promis că-i lasă cu viaţă dacă îi deschid porţile, însă chinezii, cocoţaţi acum pe zidurile înalte, răspundeau cu măscări total nepotrivite cu milenara lor cultură. Doar că el, spre deosebire de ei, avea timp! După doi ani de asediu, foamea şi molimele au redus semnificativ cheful de glume foarte tâmpite făcute de soldaţii chinezi, dar şi la căderea zidurilor oraşului. 
  
Cronicile de război au menţionat faptele de arme ale cuceritorilor, provocând chiar uimirea chinezilor, mari experţi în nobila artă a torturilor, faţă de abilităţile incontestabile, vorbim de acelaşi domeniu, al acestor barbari despre care se credea că sunt lipsiţi de cultură şi rafinament. Mai aveau multe de învăţat de la ei! După acest memorabil episod îşi căpătă, pe bună dreptate, numele de Ginghis Han adică: "Rege Universal și Etern". 
  
Problema războiului nu este însă când şi de ce îl porneşti, ci cum trebuie să-l duci mai departe. Asta deoarece o armată, odată pusă în funcţiune, devine periculoasă dacă este lipsită de obiectul muncii. El însă era un om al stepelor, al spaţiilor larg deschise şi nu se speria de o asemenea eventualitate. Porni spre vest! 
  
Vestitele centre ale Buharei şi Samarcandului îşi deschiseră porţile în faţa lui ceea ce se dovedi a fi un lucru înţelept fiindcă el răsplăti fapta lor. Aurul se revărsă în aceste oraşe, iar splendide monumente marcară trecerea lui pe aici. Era o altă măsură menită să-i ducă imaginea de om drept prin negurile istoriei. Curtea sa avea acum în permanenţă o mulţime de învăţaţi cu care purta aproape în fiecare seară discuţii prelungite. Ştia că înţelepţii, deşi nu totdeauna folositori, ba chiar de multe ori doar nişte cârcotaşi nesuferiţi, scriu, ori scrisul este cel care nemureşte omul şi faptele sale. Din această cauză era, spre nedumerirea soldaţilor, foarte tolerant cu ei. 
  
Urmară apoi ţinuturile perşilor, ale sciţilor, ale slavilor, iar acum se afla în nordul Mării Caspice şi privea spre viitoarele cuceriri. Simţi cum lumina sângerie a apusului îi intră ca o forţă în trup şi o bucurie fără seamăn îl cuprinse. 
  
Era într-adevăr stăpânul lumii! 
  
*** 
  
Zorii se iviră iar comandantul gărzilor se nelinişti. Stăpânul era tot pe culmea colinei, tot călare şi nu dăduse nici un ordin. Începu să se foiască şi să se consulte cu ceilalți şefi. Ce era de făcut!? Că dacă-l deranjai din meditaţie fără un motiv serios deveneai mai scurt cu un cap. Şi, oricât ar fi fost ei de devotaţi, situaţia nu prea le surâdea. Până la urmă hotărâră să-l cheme pe fiul şefului şi să-l lase pe el să se descurce. Oricum nu-l prea iubeau pe haidamacul ăsta prost şi îngâmfat. 
  
Ogotai veni, fără să se grăbească, urcă dealul şi se închină smerit în faţa tatălui. Numai că acesta nu păru să-l bage în seamă, prin urmare îşi făcu puţin curaj şi privi spre el. Măreţul Ginghis Han stătea în şa cu mâna pe mânerul sabiei, cu privirea pierdută în zări şi cu gura strâmbă. Apoplexia, după cum bine ştim, nu prea ţine cont de mărimile acestei lumi şi loveşte ca proasta acolo unde vrea ea. Iar Marele Han nu avusese timp să rezolve şi această problemă. În fine, asta era acum! Ogotai îl chemă la el pe şeful gărzilor, îi porunci să trimită oamenii în tabără şi luă măsurile de înhumare prevăzute în protocol. Un râu fu scos din matcă, se săpă o groapă, ale cărei maluri fură întărite cu pietre, iar corpul fu depus pe un maldăr de aur. Râul fu readus în matcă iar toţi cei care participaseră la înhumare fură invitaţi la marele ospăţ dat în memoria Stăpânului şi otrăviţi, că nu se face să laşi vreun căscat să dea ceva pe trompă la o adică, iar istoria îşi văzu pe mai departe de cursul ei. Marele imperiu avea să dispară peste doar o sută de ani, iar faptele de arme ale celor care-l construiseră erau acum povestite ca legende ale neamului… 
  
*** 
  
În zilele noastre într-o şcoală cu limba de predare turcă doamna profesoară, o tânără foarte drăguţă, cu ochi migdalaţi şi care voia să se afirme în domeniul serviciilor publice fiindcă actuala ocupaţie era cel puţin dezamăgitoare în plan financiar, dădu clasei un extemporal cu titlul: Povestiţi pe scurt ce ştiţi despre Ginghis Han. 
  
Cea mai bună povestire se dovedi a fi a elevului Tunceai care era şi fiul primarului: 
  
Ginghis e vărmiu şi are han la Vama unde în sezon e crimă. Gagici şaorme cu dă toate şi tot ce vrei. Io zic să-mi daţi notă mare şi vă asigur un sejur acolo la vară 
  
Într-adevăr era o povestire scurtă şi plină de miez. A luat nota nouă. Putea lua şi zece, dar doamna era vestită pentru severitatea ei. 
  
*** 
  
La cel mai de jos nivel al iadului osândiţii se aflau la ora de pregătire politică. Una din cele mai rafinate torturi inventate vreodată. Un drac foarte al dracului le citea celor de faţă ce se mai vorbea despre ei acum prin lume. Toţi osândiţii secţiei fuseseră celebri la viaţa lor, iar lecturile făcute cu mult sarcasm le dădeau fiori de groază şi lacrimi de mânie. 
  
Tocmai fusese citită compunerea elevului Tunceai şi, în timp de fostul Mare Han îşi muşca mâinile de oftică şi se dădea cu capul de pereţi, nesimţiţii de Hitler, Tito, Che, Bocassa, Nabucodonosor şi alţii de teapa lor făceau mişto şi bancuri tâmpite la adresa lui. Doar Stalin, colegul său de bancă, vestit pentru lipsa lui de umor, îşi muşcă mustaţa şi spuse printre dinţi: 
  
- Ai văzut, măi, frate, Temugine, că mai trebuia să insistăm cu epurările. Uite, au scăpat destui idioţi care râd de noi. Îţi propun ca după ispăşirea osândei, că am dat banul unde trebuia şi vom fi eliberaţi în curând pentru bună purtare, să ne unim forţele şi să facem curăţenie generală. Hai, că la câte ştim şi la ce arme au inventat netoţii, este imposibil de data asta să nu reuşim! 
  
Referinţă Bibliografică:
MARELE HAN / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1880, Anul VI, 23 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!