Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



TITANI CARE AU SCHIMBAT LUMEA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
TITANI CARE AU SCHIMBAT LUMEA 
  
Formidabila Armada era acum o doar amintire. Destul de întunecată! Vulturul, foarte zdravăn jumulit după bătălia de la Waterloo îşi luase zborul, straşnic supravegheat de englezi, către o insulă pierdută în imensitatea oceanului Atlantic. În Paris, prin poarta Saint-Denise intrau învingătorii. În fruntea lor, Ţarul Tuturor Rusiilor înconjurat de gărzile cazacilor, nişte oşteni a căror reputaţie nu era deloc în contradicţie cu uniformele lor multicolore, bogat ornamentate, de inspiraţie mongolă. Parisul fremăta de bucurie de parcă ar fi fost un oraş eliberat nu unul cucerit. 
  
Mult mai târziu, după ce şi-au dat seama de prostie, prin tot felul de mercenari ai scrisului, au reuşit să demonstreze lumii că nu a fost chiar aşa. 
  
Lumea, care oricum nu mai era interesată de adevăr, a citit cu plăcere şi fiecare a gândit ce a vrut. Astfel a mai luat naştere o secvenţă de istorie considerată strict obiectivă şi foarte imparţială. 
  
Dar, atunci, Ţarul, un bărbat frumos, elegant, manierat şi cult, a făcut o impresie copleşitoare exact în zona unde aceasta dă cele mai bune rezultate. Adică asupra femeilor! Era totuşi o mare deosebire între acest împărat şi cel dinaintea lui, unul mic, burtos, chel, paranoic şi preocupat doar de războaie. Hai să fim sinceri! Femeile ştiu cel mai bine cum trebuie să arate un învingător chiar dacă de multe ori se prefac seduse de tot felul de piticanii ajunse în funcţii. 
  
Peste câteva zile, tot prin poarta Saint-Denise, intra un alt convoi, cel care îl readucea pe regele Ludovic al XVIII-lea din nou pe tronul pe care, din motive de siguranţă personală, îl abandonase cu aproape un an în urmă. Comparativ cu fastul defilărilor anterioare acest convoi greoi şi foarte trist părea a transporta cărbuni sau, în cel mai bun caz, cartofi pentru populaţie cam înfometată a Parisului. De unde şi lipsa totală de entuziasm a cetăţenilor, palid substituită de uralele anemice ale unor regalişti plătiţi din caseta regală. Aia care nu mai avea bani în ea de mai bine de un deceniu dar care funcţiona pe baza unor împrumuturi care urmau să fie plătite, ca de obicei, de popor! La fereastra uneia din trăsuri apărea, din când în când o batistă albă care flutura spre admiratori. Era, bineînțeles, un lacheu întrucât regele, picotea între perne şi visa că mănâncă. Era visul său preferat fiindcă la volumul său, aproape 200 de kilograme perfect împodobite cu diabet, gută, tensiune şi astm, ultimul Bourbon nici nu îşi dorea un alt vis. 
  
Desigur atmosfera era propice petrecerilor. Balurile, carnavalurile, amorurile şi tot ce poate însemna distracţie şi relaxare păreau a fi preocuparea tuturor: învinşi sau învingători, bogaţi sau săraci, francezi, austrieci, ruşi, prusaci, ger- mani sau englezi. Se constată astfel că războiul este un prilej tot atât de bun pentru un chiolhan precum o cumetrie sau o luare din moţ. Foarte bine! Doar aşa se puteau uita milioanele de morţi care-şi albeau oasele prin pustiuri, mlaştini, păduri sau prin stepele sălbatice unde ajunseseră fără să aibă habar ce caută pe acolo. 
  
În contextul acestei bucurii generale proaspăt revenitul Ludovic al XVIII-lea simţi nevoia de a-l invita la un prânz de lucru pe autocratul Rusiei, strălucitorul Alexandru I Romanov, personaj aflat de câtva timp în atenţia întregii Europe. 
  
Prânzul avea să se desfăşoare fără mare ceremonie, dar cu respectarea strictă a protocolului regal, într-un triclinium privat al regelui, unul nu foarte mare, dar opulent decorat în aur, cu picturi şi emailuri de mare valoare. Regele miza pe o anumită impresie ce o va produce acest ambient asupra ţarului despre care el avea impresia că este un fel de nobil de ţară, aşa mai prostuţ şi, în consecinţă, foarte măgulit, adică strivit pur şi simplu, de primirea fastuoasă făcută de un rege coborâtor din marele Hugo Capet. 
  
Împăratul primi invitaţia o citi cu destulă scârbă, avea lucruri mult mai importante de făcut totuşi, deoarece nobilele doamne ale regatului nu mai pridideau cu invitaţii galante, iar o discuţie cu blegul de Ludovic era cel mai plictisitor lucru cu putinţă. Oftă şi căzu pe gânduri... Era un sacrificiu pe care trebuia să-l facă totuşi pentru a revigora relaţiile cam spulberate ale celor două ţări, mai ales acum când austriecii îşi cam luaseră lumea în cap şi puneau la cale cu englezii tot felul de ticăloşii vizând interesele imperiului rus. Mde, pentru popor trebuie să te mai şi sacrifici. Trimise, oftând, răspuns că acceptă invitaţia… 
  
A doua zi, fix la ora 13.00, intră în micul triclinium îmbrăcat în una din uniformele sale, cea de Mare Hatman al Cazacilor. Impresia că a fost invitat la prânz într-o debara i se risipi doar când îl văzu pe rege leorpăind ceva dintr-un cas- tron, probabil una din nenorocitele lui de supe. Regele, foarte oficial, îi arătă unde să se aşeze iar majordomul îi trase scaunul. Scaunul! Împăratul simţi că ia foc! 
  
Deci dobitocul de Ludovic stătea pe un fotoliu iar el era invitat să stea pe un amărât de scaun! Îşi recăpătă sângele rece, refuză, spre uimirea regelui, să se aşeze şi spuse cu un glas care la Moscova ar fi produs viscole: 
  
- Băi, Luică, eu te cam ştiu pe tine de bou… De fapt eşti cel mai prost om pe care l-a suportat tronul vostru şi, te rog să mă crezi, că ai mare concurenţă în istorie, dar nu-mi puteam închipui că eşti atât de ticălos. Păi, cum crezi băi, vacă încălţată, că voi sta eu pe scaun şi tu pe fotoliu!? 
  
- Protocolulll, îîî, e vorba de protocollll, unul stabilit de marele meu înaintaş Ludovic al XIV-lea şi nu se poateeee… 
  
Împăratul simţi nevoia să-i dea în cap cu un polonic, dar se abţinu şi făcu doar o glumă regală: 
  
- Băă, i-o fi pus-o lu’ mă-ta vreun împărat şi nu am aflat eu până acum. Dar hai, să lăsăm introducerile şi să trecem la fapte! Se duse în spatele fotoliului pe care zăcea Ludovic, îl ridică pe picioarele din spate, apoi îl răsturnă pe o parte. Ludovic se trezi pe podea dând disperat din mâini şi picioare, mai ceva ca o ţestoasă aflată cu pe spate, încercând în zadar să se ridice de jos. Valeţii şi slujitorii priveau scena cu destul calm deoarece ei nu aveau voie să-l atingă pe rege. Cel care încercă o intervenţie fu majordomul-şef, un duce dintr-o străveche familie. Primi de la împărat o palmă atât de meseriaşă încât crezu că aude Marseilleza ceea ce în condiţiile date devenea foarte periculos. Se retrase smerit în timp ce împăratul îl dojenea cu blândeţea specific rusească: 
  
- Băi, izmene căcate, tu să te mişti numai dacă dau eu poruncă! Sper să nu se mai repete fiindcă voi fi nevoit să te bat cu biciul până când înveţi! 
  
Apoi, foarte binedispus, îl ajută pe Ludovic să se ridice şi-l trimise la capul celălalt al mesei interzicându-i să se aşeze pe ceva. Bietul de el trecea printr-o experienţă unică. Nu mai mâncase niciodată stând în picioare. Acum o făcea deşi pe obraz îi curgeau lacrimi cât pumnul. Alexandru se aşeză lejer în fotoliul proaspăt eliberat se uită la bucatele de pe masă şi evită să atingă ceva, deoarece cunoştea pasiunea regilor de a se otrăvi unii pe alţii, şi spuse: 
  
- Acum, că nu prea am reuşit noi să lămurim toate problemele îţi propun să ne vedem şi mâine, să luăm prânzul împreună poate că până atunci vă mai vin minţile la cap şi refaceţi protocolul. Aruncă şervetul de olandă fină în castronul cu supă de raci şi ieşi îngânând un cântecel de petrecere de pe meleagurile îndepărtate ale Volgii. 
  
Abia după ce ieşi din încăpere unii dintre servitori îşi permiseră să leşine iar regele se aşeză din nou pe fotoliu şi continuă masa. Eforturile diplomatice intense în scopul obţinerii supremaţiei în discuţii îi dăduseră o foame groaznică. 
  
Târziu, în noapte, Alexandru sosit de la o întâlnire foarte plăcută cu o contesă zburdalnică se întinse în pat şi deschise una din gazetele de seară ca să mai vadă ce se întâmplase prin Paris. Citi rapid articolul de fond al regalistei Gazette de France şi nu-i veni să-şi creadă ochilor: 
  
„Astăzi la orele prânzului în micul salon de aur al palatului Louvre a avut loc un prânz de lucru la care Majestatea Sa Regele Ludovic al XVIII-lea l-a invitat pe Ţarul Alexandru, nepot al său pe linie maternă. Tânărul autocrat a fost deosebit de impresionat de fastul şi măreţia locului de întâlnire iar bunul nostru Rege i-a ţinut cu acest prilej şi un mic discurs privind protocolul curţii cu referire la întemeietorul acestuia Ludovic, Regele Soare. Emoţia cu care ţarul a urmărit învăţăturile primite ne fac să credem că şi pe viitor marea noastră cultură va fi cea care va da tonul în noua configuraţie europeană la care iubiţii noştri regi lucrează de la încheierea nefericitei perioade a banditului corsican”. 
  
Ţarul simţi nevoia să-şi dea pumni în cap. Era limpede! Nu fusese suficient de clar în precizări. Va trebui să o ia de la cap. Însă va folosi de data aceasta şi nişte argumente didactice mult mai convingătoare… 
  
A doua zi, la fel de punctual, împăratul trecu pe holuri, se strădui să nu bage de seamă faptul că gărzile elveţiene fuseseră dublate, intră în triclinium şi nici măcar nu se mai miră de faptul că Ludovic stătea tot pe fotoliu şi înfuleca nişte stridii. Regele se prefăcu a fi foarte încântat că-l revede pe pri- etenul său ţarul Alexandru şi îi arătă cu mâna scaunul pe care să se aşeze. Alexandru surâse subţire şi-i spuse regelui: 
  
- Luică, eşti incorigibil şi nu văd decât o singură ieşire din situaţie. 
  
Numai că de data aceasta regele spuse cu voce cam tare care se voia şi autoritară: 
  
- Sper că sacrosanta mea persoană nu va mai fi lezată fiindcă altfel voi fi nevoit să-mi impun punctul de vedere folosind devotatele mele gărzi! Era desigur un avertisment care bănuia că îşi va face imediat efectul. Doar că surâsul lui Alexandru se mai subţie puţin iar regele, neştiind cum şi de ce zâmbesc ţarii Rusiei, decise că poate să-şi continue prânzul. Doar că ţarul bătu din palme, uşile salonului se deschiseră şi în încăpere pătrunseră câţiva cazaci, veseli şi exuberanţi ca de obicei. În mâni ţineau capetele cam triste ale unor membri ai gărzilor regale dar şi vestitele lor săbii curbe acum destul de însângerate. 
  
Ludovic icni, se ridică surprinzător de vioi de pe foto- liu şi fugi în celălalt capăt al salonului. Aici stridiile se zvârco- liră nervoase şi ieşiră intempestiv din regala lor temniţă. 
  
Era probabil un moment foarte comic deoarece ţarul râse în hohote secondat de bravii săi cazaci. 
  
- Mdaa, acesta este de regulă efectul pe care-l produce apariţia acestor destoinici soldaţi ai mei. 
  
- Hai, flăcăi, luaţi câte un clondir de coniac şi mergeţi sănătoşi! 
  
Este de prisos să mai spunem că slugile în livrele le dădură rezerva de băutură pe o lună, destul de bine motivaţi de privirile şugubeţe ale cazacilor. Băieţi buni, aceştia goliră câteva clondire chiar acolo, neuitând să-i mulţumească ţarului cu vorbe simple dar care mergeau la inimă: 
  
- Blagadariu vam, batiuşka! Ţarul chiar lăcrimă puţin, înduioşat de nobilele lor purtări şi îi trimise în curte să vadă dacă nu cumva mai au ceva treabă de făcut. 
  
Bietul Ludovic se ţinea de pereţi pe când ţarul aşezat pe fotoliu legumea ceva icre şi le stropea cu o votcă pe care şi-o adusese cu el. Încercă şi o glumă cu regele: 
  
- Ludovic, dragă, poţi continua să mănânci şi sunt convins că mâncatul în picioare te va mai ajuta la digestie. 
  
Apropo, cum stai cu colesterolul? Vrei să-l trimit pe medicul meu să te consulte? E un tip priceput mi-a vindecat şi o oaie la care ţineam eu foarte mult… 
  
Pe când vorbeau ei aşa, amical, cum se cuvine la o masă cu ştaif, prin uşile deschise larg pătrunse moartea. Atmosfera îngheţă iar moartea, înfăşurată în mătăsuri negre, păşi elegant printre resturile de pe podea şi făcu o reverenţă impecabilă în faţa celor doi. Regele suspină uşurat! De fapt nu era chiar moartea, era doar ministrul de externe, prinţul Talleyrand, vestit pentru machiaverlâcurile sale dar şi pentru admirabila lui abilitate de a trăda pe oricine. 
  
- Prea bunilor stăpâni, rosti el afişând un zâmbet la care dacă priveai te îmbolnăveai de diabet, poate umila voastră slugă să vă fie de folos cu ceva în aceste minunate clipe de tihnă şi pace? 
  
Ludovic încercă să spună ceva dar nu-şi găsi cuvintele iar ţarul rosti scurt: Ieşi! 
  
Zâmbetul de pe faţa diplomatului mai luă un kilogram de untură în plus iar acesta se retrase, la fel de elegant, mer- gând cu spatele. Ştia încă de pe vremea corsicanului cât de periculos este să-i pierzi din ochi pe stăpâni. Sunt cam isterici şi îţi dau şuturi când nici nu te aştepţi. Nu că l-ar fi pus în poziţie jenantă. El nu cunoştea acest sentiment iar la câţi bani primea pentru serviciile sale asta nici nu ar fi fost prea important. Doar că noile sale haine nu puteau încă să se umple de praful ciubotelor, fie ele şi ale ţarului. 
  
Oricum, seara, în acelaşi ziar, Alexandru citi: 
  
„Noua rundă de discuţii dintre marele nostru rege, Ludovic cel Înţelept, şi Autocratul Rusiei s-a bucurat de prezenţa străluci- tului ministru de externe, excelenţa sa prinţul de Talleyrand-Périgord, cel care a oferit întreaga sa experienţă pentru ca viitorul omenirii, dar mai ales al măreţului nostru regat nostru să cunoască o nouă perioadă de pace şi progres. Pe timpul discuţiilor a fost remar- cată şi pitoreasca prezenţă a unei delegaţii de cazaci care a jurat credinţă prea-luminatului nostru Rege. Acesta a răsplătit gestul lor binecuvântându-i! 
  
- Mdaa, mai trebuie lucrat… Îl voi capacita la maximum pe izmenitul ăla Talleyrand. El ştie mai bine cum trebuie procedat… 
  
Cert este că peste numai două luni ţarul era la Moscova unde se tot ferea de asasinate iar regele mâncă, la invitaţia rafi- natului său ministru de interne, o admirabilă tocană de ciuperci. După masă se simţi extrem de vioi, începu chiar să latre vesel iar seara sări de la balcon să prindă luna. A greşit puţin unghiul şi ziarele au anunţat că Preaînțeleptul Rege murise la masa de lucru după ce semnase câteva decrete care urmau să schimbe soarta lumii. 
  
Într-adevăr, sfârşitul tratativelor de pace au adus în atenţia întregii lumi perspectiva unui mileniu de pace prosperitate şi progres. Apăruseră deja și unele îngrijorări cu privire la plictiseala care se va instala datorită păcii, începu şi o cursă dementă de înnoire a arsenalelor, dat fiind că o pace durabilă implică în primul rând forţe militare care să o menţină. 
  
Majoritatea oamenilor însă nici nu se mai sinchisea de viitor fiindcă acesta urma să fie, conform documentelor publi- cate, unul lipsit de griji. Se născuse desigur şi un oarecare Marx care va umple lumea cu prostii dar nu va fi luat în seamă prea curând. Erau şi unii, discreţi şi tăcuţi ca peştii, care ştiau precis cât va dura mileniul de pace dar ei păreau nişte filan- tropi preocupaţi doar de salvarea sufletelor celor drepţi şi, la fel, nu-i băga nimeni în seamă. Lucruri cât se poate de fireşti, dacă stai să cugeţi. Apoi, la fel de firesc, nimeni nu se mai gândea la cei doi titani care prin eforturi supraomeneşti şi prin înţelepciune făcuseră posibilă această minune care se numea deja La Belle Epoque. 
  
Mdee, popoare nerecunoscătoare şi ingrate… 
  
Referinţă Bibliografică:
TITANI CARE AU SCHIMBAT LUMEA / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1712, Anul V, 08 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!