Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



SAGA UNUI SCRIITOR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
SAGA UNUI SCRIITOR 
  
Luna martie a acelui an răscolea cu furia viscolului şi muşcătura crivăţului obcinile de altfel blânde şi domoale ale Bucovinei. Rătăcit de regiment, rănit la un picior, cu lacrimile îngheţate pe faţă şi ajuns de o mare lehamite, un soldăţel se aşeză, mai bine spus căzu, lângă ceva ce semăna cu un gard, închise ochii şi se bucură nespus de revederea Tirolului său natal unde cosea cu alţii de seama lui şi în pauză făcea iodlere pentru a atrage atenţia fetelor care veneau să le aducă apă, sau mâncare. Era tare fericit şi deşi simţea el că parcă ceva nu e în regulă, nu-i păsa, continua să facă iodlere. Totuşi, la un moment dat, cu oarecare regret a deschis ochii. Nu i-a părut rău! Era într-un loc ce mirosea foarte frumos a fân, era cald şi bine, iar un înger cu ochi de culoarea cerului de primăvară îi turna pe buze nectar, sau poate ambrozie, în orice caz ceva foarte bun, ce nu mai băuse niciodată. Oftă, constată că nu i-a dispărut starea de fericire şi se bucură convins că se află în rai deşi nu-şi putea explica pentru ce motive, convins fiind că ceva păcate adunase el în scurta sa viaţă (aşa i se părea lui!). 
  
Ce se întâmplase de fapt!? Mâna destinului, cea care-l lăsase pradă gerului şi disperării, lângă gard, ştia foarte bine ce face! 
  
În urmă cu trei zile, pe vremea viscolului, câinii familiei Rogojină începură să bată şi să urle de mama focului acoperind şuieratul năprasnic la stihiilor. Badea Dumitru, îndemnat mai mult de gura nevestei, îşi luă sarica în spate, puşca retezată în mână şi ieşi în prag să vadă despre ce este vorba, că era vreme de război şi te puteai aştepta la tot ce poate fi mai rău. Merse cu greu până la zăplaz şi alungă cânii ce parcă voiau să sfâşie o mogâldeaţă aproape ascunsă de nămeţi. Omul puse arma în bandulieră şi trase din troiene, peste gard, trupul unui prichindel îmbrăcat în uniformă, cu mâinile înţepenite pe o puşcă mult mai grea decât el. În mod normal pentru noi ar fi, acum, să fugim în casă la căldură şi să spunem că nu se întâmplă nimic, doar câinii au visat urât şi că: hai, la culcare, lăsaţi prostiile. Atâta doar că oamenii acelor vremi nu erau normali, ei chiar credeau că eşti dator să-ţi ajuţi semenul aflat în nevoie, cu alte cuvinte să-ţi iubeşti aproapele fără nici un câştig pe lumea asta. Aşadar, badea Dumitru aruncă trupul băiatului pe spate fără nici un efort, luă şi puşca cea lungă în mână şi intră cu ambele în casă. Copilul părea cam dus, dar puşca nemţească, cu magazia plină, părea o adevărat comoară la casa omului. Saveta, nevastă-sa, luă problema în mâini, desfăcu uniforma ţeapănă de ger, o puse la uscat în dosul sobei, iar cu o ţuică fiartă de două ori frecă trupul bietului soldăţel până începură să iasă aburi din el, iar pe gura „copchilului” un fel de strigături, cam ca la noi la horă, dar cu totul altfel. Îi mai turnă şi pe gât ceva din glaja cu tărie, bău şi ea, apoi şi Dumitru care demontase puşca şi o ungea cu vaselină de ciubote. Trupul tânărului fu învelit în mai multe cearşafuri şi cuverturi din lână, dus de om în podul șurei, iar Măriuca, mezina, un spârnel de fată, primi poruncă să-l îngrijească, să-l hrănească şi de trei ori pe zi, să-i dea de băut o cană mare de vin fiert cu scorţişoară, miere plus nişte buruieni ştiute doar de priceputa Saveta. În felul acesta călcau ei, parte din necunoaştere, parte din bun simţ, o lege năprasnică a vremii care vorbea despre colaborarea cu inamicul, despre ascunderea prizonierilor şi multe alte prostii, toate foarte aspru pedepsite. 
  
- Măi, măi, măi, da-po’cum şioarili-i inamic copchilu’ ista, s-o strâcat lumea, asta-i, cum vez’ un om îmbrăcat altfel, gata, io-te dujmanu’, hai, sî-i dăm la cap şî alta nu! Io zâc, măi fimeii, cî ne-am prostit di tăt, spunea uneori badea Dumitru, convins că valorile creştine sunt mult deasupra tâmpeniilor omeneşti. Până una-alta, fie că tinereţea are resurse nebănuite, fie că tratamentul aplicat avea virtuţi neştiute, fie că îngerul care-l îngrijea avea puteri peste cele ale firii, soldăţelul îşi revenea şi chiar spusese că-l chemă Hans Pumpel, pe numele mic Hanţi, că e din Tirol şi că nu ştie cum să răsplătească bunătatea celor ce-l îngrijeau, toate acestea transmise de Mărioara cea care comunica foarte bine cu el, deşi nu ştia o boabă de nemţească. Cam pe când tânărul îşi reveni şi, primind nişte straie de la fraţii mai mari ai Măriucăi, se apucase de treabă prin ogradă, s-a sfârşit şi războiul, la fel de neclar cum şi începuse, însă mult mai puţin entuziast. Oamenii vedeau cu groază dimensiunea masacrului, faptul că patimile şi orgoliile îi aduseseră în pragul unei nebunii sângeroase, nu înţelegeau de ce se petrecuseră asemenea grozăvii şi se jurau pe tot ce era mai scump că în veacul vecilor nu vor mai face asemenea prostie. Aceştia erau însă oamenii de rând şi precum bine ştim, de ei nu ţine nimeni seama, aşa că, aceia care puseseră la cale toată isprava îşi frecau mâinile mulţumiţi de câştigurile realizate şi plănuiau ca acel veac al vecilor pe care se jurau proştii, să nu ţină prea mult. Şi dacă ar fi să ne uităm prin cărţile de istorie (da’ ce-am înnebunit!) când nişte oameni pricepuţi îşi propun ceva (mai ales dacă ceva-ul ăla e un război în care mor alţii), ei reuşesc întotdeauna. 
  
Între timp, în ograda familiei Rogojină, Hanţi dragule, cum era numit acum soldăţelul, dădea dovada unei priceperi deosebite la orice lucru, inventa mereu tot felul de maşinării ce uşurau munca la câmp, sau în gospodărie şi, culmea, muncea din zori şi până noaptea cu o singură pauză de masă, fără să bea, sau să fumeze. Se uimeau toţi de el, mai ales că era şi tare politicos spunea „suru-muna” femeilor şi oamenilor în vârstă, era tăcut şi la horă dansa cu Măriuca ceva foarte curios, care se chema vienervalţ, o chestie pe care puţini puteau s-o rostească. Aşaaa, cam spre toamnă, într-o bună zi, se înfăţişă la ceas de taină capului familiei şi-i spuse cu un aer ţanţoş, dar cu glasul cam pierit: 
  
- Dumnule, măi Dumitre, vrei să fii la mine tata, că io iubeşti la fata ta şi vrei sî ti cusutoreşti cu ea! Deloc surprins de cerere, dar foarte plăcut impresionat de accentul moldovenesc al băiatului, badea Dumitru (apelat cu: „măi Dumitre”, numai de nevastă şi nu ştim de ce acest apelativ făcuse o impresie aşa de bună lui Hanţi), se scărpină în cap şi răspunse: 
  
- Apă, măi Hanţi, dragule, hai, ş-om bé un tiutun sî videm cumu-i treaba!! Chestia cu tutunul i-o spusese nevastă-sa, că vezi, măi Dumitre, când ai de dat un răspuns nu te repezi, mai stăi o ţâră, mai vezi că ce şi cum, mai cumpăneşte că doar nu dau turcii (nu ştim nici de ce turcii sunt, în zicerile noastre foarte grăbiţi, fiindcă realitatea pare a fi cu totul alta). Deşteaptă muiere, mai ceva ca popa Gligore de la Sfântu’ Haralambie şi ăla-i om cu şcoală la Athos, ehehe, gândi plin de admiraţie faţă de nevastă bunul gospodar! Precum se vede treaba, nici pe vremurile acelea miniştrii nu erau repere de înţelepciune! 
  
- Nu bei tiutun că mori la plămân, răspunse mititelul, spre admiraţia lui Dumitru, deoarece, tot pe vremea aceea, fumatul nu era considerat deloc o virtute. 
  
- Da’ măi Hanţi, dragule, eşti tu sigur că vrei să rămâi printre noi, că nu ţi-o veni într-o zi aşa un dor de ducă şi se te pierzi în lumea mare, iar noi să rămânem de râsul satului, îmmm’, ce zici!? 
  
- Eu vrei sî rămâi, cî noi când iubeşti, iubeşti nu ti joci, şî mii placi mult aici, cî şî aici, şî la noi, mult, mult sărăcie şî necaz, da’ aici spui pizdu-mă-si şî necaz fugi, omu' iar pizdu-mă-si, fugi şî sărăcii, şî omu' fericit, hai, la horă. La noi nu pizdu-mă-ti iar necaz şi sărăcii nu fugi, omu' mereu necăjit şî nu ştii di ci! 
  
- Măi, măi, măi, de unde-o şti copchilu’ ista atâtea, sî vez’ când i-oi spuni’ Savetii, minuni mari! gândi Dumitru. 
  
În fine, ca să nu mai lungim vorba, pe la sfârşitul lui octombrie, înţeleptul popă Gligore făcu o slujbă de botez, trecându-l pe Hanţi în rândul ortodocşilor, apoi cununia celor doi tineri, la care s-a lăcrimat puţin şi s-a pupat mult. Petrecerea, conform tradiţiei, s-a ţinut în ograda largă a familiei, la ea a participat tot satul, nu numai că aşa cerea obiceiul din bătrâni, dar şi pentru că oamenii considerau nunta un fel de eveniment sfânt şi nu se făcea să lipseşti de la aşa ceva că nu mai aveai ochi buni cu părintele paroh şi asta era ceva foarte ruşinos. Noua familie se numea Rogojină-Pumpel, că Hanţi îl rugase pe „tata meu” să fie de acord ca şi numele său să rămână urmaşilor, să nu uite de unde le vine neamul şi omul nu ştie ce va fi în ziua de mâine şi e bine s-o pregătească de azi! Saveta şi Dumitru, foarte miraţi că uite, sunt şi oameni care se gândesc la viitor se sfătuiră, chibzuiră şi ajunseră la concluzia că e bine, iar copiii vor avea rude şi aici şi acolo, că poate cine ştie ce-o mai fi peste ani şi ani... 
  
Harnic şi inventiv cum era, Hanţi se puse pe treabă, în scurt timp făcu un gater, apoi o moară de apă, apoi una cu valţuri adusă, normal, din Germania, ridică din temelii o nouă casă, o repară şi îmbunătăţi pe cea veche unde amenajă un atelier de fierărie în care lucrau cumnaţii săi, căsătoriţi şi ei, cu case şi gospodării frumoase, deveni om înstărit, unul din fruntaşii satului. În mod firesc, oamenii l-au ales primar, deoarece atunci primarii se alegeau după calităţile de gospodar nu după cât de mult puteau să mintă în campanii. Ca primar al aşezării Hanţi, deveni domnu’ Hans şi se apucă de ce ştia el mai bine, adică de muncă, iar în câţiva ani pietrui uliţa mare, trase apă la canal, cu staţie de epurare, aduse curent electric instalând o mică uzină proprie (tot nemţească), îi sfătui pe oameni să-şi construiască case noi cu acoperişuri din ţiglă, cu garduri frumoase, cu grădini în faţa caselor, cu alte cuvinte, în timp destul de scurt, satul arăta ca oricare altă aşezare rurală din vestul Europei, bogat, curat, cu o şcoală frumoasă, cu biserică mare, dar şi cu un liceu internat, cu profil agrar, deoarece, în mod foarte ciudat primarul îi convinsese că agricultura de performanţă se face cu şcoală multă, păstrând însă tradiţiile străvechi. 
  
Măriuca nici ea nu se lăsa mai prejos, la masa lor aşezându-se cam în fiecare an câte un nou tacâm pentru un nou membru al familiei intrat în luptă cu viaţa, deocamdată numai cu farfuria din faţă şi cu un obligatoriu Tatăl Nostru rostit de el, până când frăţiorul, sau surioara aflată acum în braţele mamei prelua ştafeta. Erau la masă doisprezece plus cei doi bătrâni când un nou război se porni şi trei dintre fii plecară chemaţi de ordinele de mobilizare, doi rămaseră prin pustiurile îngheţate ale Rusiei, iar cel întors fără un picior povestea, mai pe şoptite, lucruri de necrezut. Dar nu asta a fost singura încercare prin care au trecut cu toţii. 
  
Schimbările ce se petreceau l-au transformat pe domnul Hans în „băi, esploatatorule, bă, hitleristule, coadă de topor, chiaburoi care-ai supt sângele şi sudoarea poporului muncitor de la oraşe şi sate, bă, Pompă”, iar mai târziu, deoarece oamenii din sat nu agreau de loc ideea că primarul ar putea fi condamnat, puseseră mâna pe topoare şi făceau urât la toaşii de la raion, a fost lăsat în pace şi numit chiar „toaş Hanţ”, că acum nu mai avea nici moară, nici joagăr şi nici liceu, transformat în S.M.T. În conformitate cu noua viziune, revoluţionară asupra agriculturii, nu prea mai era nevoie de ţărani, aceştia neavând nivel politic, ogoarele urmând să fie lucrate numai cu tractoare conduse de tovii de la raion, ăia cu şapcă şi servietă de piele. Uzina electrică fusese luată ca despăgubire de război, staţia de epurare la fel, tractoarele cu şenile dăruite de noii prieteni la preţ de avioane au stricat pavajul uliţelor, sărăcia şi-a înfipt temeinic gheara în sufletul oamenilor şi degeaba spunea Hanţi la trei vorbe odată pizdu-mă-ti, că lucrurile nu se îndreptau de loc, iar sătenii nu mai mergeau la horă, ci beau cu duşmănie la bufetul numit MAT, ţuică făcută din cartofi şi tăceau cu ochii în pământ. 
  
Copiii familiei Rogojină-Pumpel au crescut s-au dus pe la şcoli, s-au aşezat pe la casele lor, unii la oraş, alţii lângă părinţi, viaţa aşa cum ştim îşi toarce firele ei neştiute, au apărut şi nepoţii, legaţi însă toţi de locul unde văzuseră lumina zilei, de misterul dragostei ce-i unea mai presus de orice. Nunţile, botezurile, cumetriile, sărbătorile şi vacanţele copiilor umpleau curtea bătrânească de veselie, iar Hanţi, acum un moşneguţ cu ochii blânzi, trăia tinereţea celor dragi şi pâcâind dintr-o pipă de spumă de mare le povestea isprăvi din război, mai ales cum fusese el salvat de draga de buni cea care făcea cozonaci şi poale-n brâu cum nu mai erau altele. 
  
Poate povestea s-ar fi terminat pe undeva pe aici, numai că, vremurile s-au schimbat din nou şi, odată cu recăpătarea bunurilor, familia s-a pus din nou pe treabă încercând să refacă imaginea satului aşa cum unii dintre ei şi-o mai aminteau. Pe lângă toate acestea, în mod cu totul surprinzător în familie se născuse un strănepot care, nu se ştie de unde, manifesta multă înclinare spre poezie. Pe timpul liceului publică în mai multe reviste poezii pline de sensibilitate, delicate, romantice, lipsite de crampele care făceau modă în rândurile versificatorilor vremii. Urmă cursurile facultăţii de litere, iar poezia sa cunoscu un salt calitativ datorat culturii şi instruirii fără a-şi pierde însă rezonanţele lirice. Auzind toate acestea bunu Hanţi îi spuse într-o seară pe când se afla la el în vizită: 
  
- Cristi, dragule, să ştii că poezia este sufletul unui neam, că trăieşte mai mult decât acesta şi cei din viitor pot afla mai multe despre neamul cel dispărut citindu-i poeziile, mult mai multe decât buchisind în cărţile de istorie nerozii despre luptele şi războaiele unor conducători paranoici, bolnavi de trufie şi lăcomie. Ai deci o mare răspundere când scrii, că nu ştii pe cine alege destinul să rămână în posteritate, iar pe lângă asta trebuie să mai ştii că poezia nu a îmbogăţit pe nimeni şi nici fericire nu a adus cuiva oricât de mare ar fi fost acela. Ia spre pildă viaţa Hristosului limbii noastre, domnul Mihai Eminescu cel pentru care cuvântul a fost creaţia care l-a dus în nemurirea gloriei, răpindu-i totodată şi zilele. 
  
Ciudat, vorbea un moşneguţ de felul său străin de pământul acesta, cam la vremea când exegeţii autohtoni dădeau cu poetul de toţi pereţii încercând să-i zdruncine coroana de lumină, poate-poate pică vreo bucăţică din ea şi o înhaţă ei. Zadarnic! Poetului nu prea îi păsa, poate şi pentru faptul că ştiuse de ei încă din timpul vieţii şi chiar îi şfichiuise în câteva rânduri. E drept că nici contemporanii nu se uitau în gura lor! 
  
- Eiii, bunule, aş publica eu şi o carte, un volum de poezii, că numai astfel afli cam ce valoare ai, dar... 
  
- Mmmmdaaa, ştiu, cărţile se scriu cu bani şi de unde bani la un tânăr absolvent de facultate... Ei, pregăteşte tu cartea că om mai vedea noi... 
  
Se înnoptase când Hanţi şi Măriuca stăteau, ca de obicei vara, pe prispa casei, în fotoliile de răchită şi priveau aşaaaa cerul, stelele, ţinându-se de mână şi vorbind de ale lor. Hanţi pâcâia din pipă fără să se mai teamă că „moare la plămân” şi părea puţin dus pe gânduri. După o vreme spuse: 
  
- Eu zic să-l ajutăm pe Cristi să tipărească volumul acela, că tare-s curios să aflu ce-o zice lumea despre el şi să-ţi citesc şi ţie seara la culcare din câte-o poezie, că până acum nu prea am avut timp. 
  
- Hanţi, dragule, nu mă mai duce cu zăhărelul, ştii că eu sunt de acord cu tot ce faci tu şi te sprijin cât pot, să ştii însă că banii aceştia sunt cei pe care i-am strâns pentru că, la o adică, la un Doamne fereşte, să fie acolo, să nu punem copiii la cheltuieli! 
  
- Ei, lasă, lasă, ce-o să fie, o să fim nevoiţi să mai amânăm până strângem alţii! 
  
- Da, chiar, uite că, la asta nu m-am gândit! 
  
Râseră amândoi şi cum luleaua se stinsese se duseră la culcare împăcaţi, ţinându-se de mijloc aşa cum o făcuseră aproape seară de seară în cei şaptezeci de ani de viaţă de când erau căsătoriţi. 
  
Peste un timp Cristi publică volumul, cum însă nu se poate să fii poet şi să te numeşti Rogojină-Pumpel, îl semnă cu pseudonimul Christian Teodat, un mic derapaj destul de des întâlnit la poeţi. 
  
În familie, sărbătoare mare, s-au adunat cam două sute de suflete, fii, fiice, gineri, nurori, nepoţi, unii căsătoriţi, alţii nu, dar şi o droaie de strănepoţi, care în scutece, care cu tiulee în barbă, unii profesori, alţii doctori, ingineri, cei mai mulţi locuitori ai vechiului loc, satul lor drag, mă rog, mult mai mulţi ca la o nuntă, cu tot cu alai. În capul mesei aranjată ca de obicei, în curte, sub nucii acum seculari, în jilţuri cu spătar înalt, împuţinaţi de vreme, dar senini şi în felul acesta frumoşi stăteau părinţii, bunicii şi respectiv străbunicii, Hanţi dragule şi buna Măriuca. Toţi se bucurau sincer de carte, deşi unii nu prea înţelegeau nimic şi credeau că o scrisese altcineva, că pe ei se ştia doar bine cum îi cheamă. Cu toate acestea aderară entuziaşti la un plan de lansare a volumului, în mediul de înaltă ţinută literară, al oraşului unde Cristian făcuse facultatea, mediu ce i-ar fi adus recunoaşterea atât de necesară în lumea poeţilor şi a scriitorilor. Un asemenea demers, este bine cunoscut, are preţul său, deloc de neglijat, însă prin efortul clanului această mică problemă a fost depăşită cu uşurinţă. Probabil în subliminal lucrase tot forţa întrunită a celor doi bătrânei din capul mesei... 
  
Peste două luni, în sala de conferinţe a Muzeului de Literatură, Cristian, îmbrăcat în costum, cu cravată, emoţionat, transpirat şi agitat, rememora împreună cu prietena sa, o fată blonduţă şi timidă ca un şoricel ieşit la cumpărături, activităţile obligatorii pentru buna desfăşurare a lansării volumului de poezii. Repeta pentru a nu ştiu câta oară: 
  
- Deci, aperitivele: muşchi file afumat, salam uscat, cârnăciori picanţi afumaţi, şunculiţă fiartă în arome şi dată la fum de lemn tare, file de morun, somon, păstrăv la cetină, icre (negre, aurii, de păstrăv, roşii Beluga, roşii de Manciuria, de ştiucă cu ciuperci, de crap cu ceapă), stridii marinate, creveţi cu sos de usturoi, rondele de hering cu alge, sau cu castraveţi, apoi: cârnaţii de mistreţ cu căprioară, pulpă de căprioară la tavă, tăiată în felii subţiri, câţiva fazani la cuptor tranşaţi cu măiestrie, foietajele fine ca o spumă, dulciuri, mai mult pentru doamne şi, desigur, un tort uriaş, omagial. Băuturile: ţuică de prune, de cireşe şi de pere (toate cu vechime mai mare decât primarul în funcţie, care nu ştim prin ce miracol se afla în al treilea mandat sub tot atâtea culori politice), vodcă (din belşug, fiindcă poeţii consacraţi…), whisky, ceva lichioruri din fructe de pădure (tot pentru doamne), vin alb sec, demi şi licoros, vin roşu (de bază) pentru vânat, câteva lăzi de bere (pentru pofticioşi), apă minerală, sucuri acidulate, sau nu şi, bineînţeles, două cutii de şampanie pentru momentul festiv al tortului şi al toastului. Se cunoştea mobilizarea de excepţie a familiei! 
  
Toate pregătirile erau aşezate pe masa uriaşă din sala de protocol, aferentă sălii de conferinţe, personalul muzeului se oferise entuziast (contra cost) să ajute, iar Cristian stătea cu ochii pe ei, că dată fiind pregătirea superioară a acestui personal, şparleau cu o remarcabilă dibăcie tot ce le cădea sub ochi şi exista pericolul ca la deschiderea festivităţii pe masă să nu mai fie decât firimituri şi sticle goale. 
  
Invitaţii primiseră cartea cu o lună înainte, cu dedicaţie şi cu un plic albastru care conţinea stimulentul absolut necesar pentru a fi citită, respectiv o sută de dolari. Pentru că trebuie să ştim, corifeii cuvântului scris nu citesc nimic dacă nu sunt stimulaţi, sau dacă nu este scris de ei. Aşadar, la ora douăsprezece putea începe lansarea! La ora douăsprezece şi nu mai devreme, deoarece (fapt bine cunoscut), trezitul mai devreme de ora zece provoacă maeştrilor cumplite stări de greaţă cu efecte majore în exprimarea diatribelor, iar hiperbolele şi metaforele ţâşnesc incontrolabil, vai şi amar, fiind de pielea celui aflat la mai puţin de un kilometru depărtare de un maestru furibund. 
  
Primul care a sosit, punctual ca totdeauna, pe la ora treisprezece şi treizeci, Marele Poet, maestrul, cum i se spunea (de fapt nici nu răspundea la alt apelativ), cel ce trebuia să ţină şi cuvântul de deschidere, de prezentare a cărţii (tarif trei sute). Era îmbrăcat ca de obicei numai în negru şi însoţit, tot ca de obicei, de turma de lingăi, pupincurişti şi admiratoare (toate foarte talentate), în general cei ce cunosc în amănunt ce se serveşte la orice eveniment cultural al săptămânii şi nu scapă nici o pomană chiar dacă este vorba doar de covrigei şi apă chioară. Au un sistem special de comunicare, comportament de muşte verzi şi manifestă un devotament zgomotos faţă de maestrul în jurul căruia bâzâie. Cristian i-a ieşit în întâmpinare şi a dat să spună fraza de bun venit, aia la care lucrase o săptămână. Marele Poet s-a uitat cu mirare, sau poate chiar cu scârbă la el şi nu s-a oprit o clipă, în schimb a primit un cot în stomac de la un însoţitor, că parcă stătea puţin în calea maestrului. Bietul băiat simţi că-i dau lacrimile (era un naiv desigur), interveni însă prietena lui şi-l trase mai la o parte, fiindcă hoarda se repezise deja la masa cea bogată şi concasoarele intraseră în funcţiune la turaţie maximă. 
  
Maestrul luă doar o sticlă de vodcă, un pahar mare, şi se retrase la masa prezidiului nu înainte de a le atrage atenţia admiratorilor că dacă la terminare nu mai găseşte pe masă ceva, mâncare pentru el, dar şi pentru sacoşă, îi... şi le..., de nu se văd şi nu mai pupă altă pomană pe mâna lui. Sfecliţi, admiratorii molfăiau cu ochii în lacrimi şi se spionau cu duşmănie să se dea în gât la o adică, după bunul şi îndelung exersatul obicei al breslei. 
  
La masa prezidiului, aia cu faţă de masă roşie, rămasă aceeaşi din vremurile de demult, Maestrul scoase cu dinţii dopul sticlei şi primul pahar luă drumul gloriei. Pleata colilie, nasul acvilin, sprâncenele groase şi privirea pierdută, dădeau certitudinea naşterii unor versuri nemuritoare în care metafora ar fi zguduit stâlpii universului. Era înconjurat de o sfântă tăcere plină de respect, doar foarte puţin tulburată de foşnetul rumegătoarelor ce nu se puteau abţine şi hulpăvind cu lacrimi de plăcere, deocamdată ignorau cu nesimţire ce vor avea de pătimit după. Dar oare ce se petrecea în mintea Marelui Poet, ce subtile alchimii ale cuvântului vor fi zămislit poemele geniale de mâine, cele care vor umple de binemeritată mândrie pe acei fericiţi ce-i stătuseră în preajmă exact în timpul sublimului act al creaţiei, înnobilaţi astfel de lumina nimbului său? Adevărul este că Maestrul era supărat catran! Astă noapte, o pocnitoare care se dădea drept plină de talent, poetă de ocazie la gazeta şcolii, nu şi nu, că să-i arate ea ce idei o chinuie, cum o macină pe ea metrica şi prozodia, cum împleteşte ea, amfibrahul cu... mă rog, toate prostiile cu putinţă, prostii de care sunt în stare numai geniile precoce. Numai că, zbaterile tinerei erau în zadar, poetica Marelui Poet nu se lega sub nici o formă. Ca să nu mai spunem că până la urmă tâmpita, că nu mai putea fi admiratoare, dădu drumul la tot felul de expresii hiperbolizate, răcnind din fundul bojocilor ditirambe foarte puţin măgulitoare pentru Maestru, iar acesta excedat de sonorul complet nepotrivit cu taina poeziei îi dădu un foarte prozaic picior, deloc metric, în părţile nepoetice, nişte iambi şi trohei de mă-sa cu tot neamul ei, plus un brânci pe uşă, însă dobitoaca rămasă în transă continuă să ragă pe hol, spre amuzamentul colocatarilor ieşiţi, ca de obicei, indiferent de oră, în pragul uşilor. În casă, Maestrul, tulburat de repetatele căderi ale virtuţilor sale poetice, se închina la icoana Fecioarei, jurând abţinerea totală, refuzul păcatului cărnii cel ce, iată, aduce după sine căderea... 
  
Adânca meditaţie îi fu brusc spulberară de un pumn în spate şi zicerea plină de duh a unei voci gâjâite de tărie şi mahorcă: 
  
- Ce faci bă, labagiule, iar te-a părăsit mârtanul!? 
  
Marele Poet se întoarse hotărât să-l înjunghie pe neisprăvit cu vorba şi cu fapta, numai că din vârful unui maldăr de carne neagră îi râdea cu toată gura Marele Critic! He, heee, se schimba treaba! Erau prieteni de o viaţă, colaboraseră împreună la gazetele sindicale, la reviste, ziare de atitudine, articole de fond despre colectivizare, la o instituţie mai discretă care-i sprijinise pe lungul drum al afirmării, ce mai, îi legau amintiri de o viaţă (reciproce şi de nedivulgat), eeehhh, vremuri, vremuri... Plus că, nenorocitul mai era şi foarte ranchiunos, rău de gură, cu pile şi relaţii peste tot, răzbunător şi ofticos! 
  
- Sandulee, Sanduleeeee, măi, băiatule, ce dor mi-era de tine, chiar la tine mă gândeam, de ce nu ai venit, cum se poate să se ţină o lansare fără autoritatea ta, măi, nu se poate aşa ceva! Celălalt râse tremurându-şi guşile şi spuse: 
  
- Lasă vrăjeala şi cheamă un pizdelnic d-ăsta, d-al tău, s-aducă ceva de băut, da’ nu inox d-ăsta, că-mi dă arsuri! 
  
Maestrul fluieră subţire şi turma se năpusti cu ochii sticlind de dorinţa de a împlini poruncile sfântului. Peste două secunde în faţa criticului se aflau sticla de whisky, paharul de cristal, castronaşul cu linguriţă pentru cuburile de gheaţă şi limbile adulatorilor de serviciu puse cu generozitate la discreţie. Marele Critic oficie sorbitul primului pahar, râgâi zgomotos şi spuse plin de încântare: 
  
- Flit! Gaşca dispăru, chirăind încântată de bunăvoinţa arătată şi era gata-gata să-l omoare pe un tâmpit ce se lăuda cu stropii de salivă de pe obraz, susţinând nemernicul că sunt chiar ai Inegalabilului. După mai mulţi pumni şi înjurături însă, lacrimile i-au acoperit comoara cu care se lăuda şi nimeni nu l-a mai băgat în seamă, că nu merita! 
  
Cu timpul, până pe la orele şaisprezece, au mai apărut, fiind tot invitaţi şi stimulaţi, poeta dezinhibată, cea care în versuri semăna cu Sapho, iar în realitate cu moartea, poeta romantică, o arătare care-i punea oricând în dilemă pe geneticieni, poetul tandru, un rezervist cu veston şi apucături de caporal, marea poetă a celor mici, o babă toxică, clonţoasă şi păroasă, poeta diafană, cu alura ei de balenă eşuată, Marele Dramaturg, un îngâmfat certăreţ vestit pentru dramele sale cu oţelari fruntaşi, iar ultimul, ca de obicei, poetul oniric, făcut praf, că venea de la un parastas şi emoţiile îl dăduseră gata. Evident toţi cu alaiul lor de lăudători. Sala era plină, masa, cu toate eforturile primilor veniţi, nu se golise încă, unii mai vehemenţi vărsaseră chiar şi nişte sânge pentru asta, degeaba însă, nu te poţi pune cu foamea de poezie! Aproape când toate lucrurile se învălmăşiseră complet şi nu puţini se întrebau de ce se adunaseră, Marele Maestru, destul de pierdut în sferele celeste, răsfoi cu vădită greaţă volumul de poezii din faţa lui, ce-l pe care-l primise cu o lună în urmă împreună cu... dar de care uitase complet. Îl aruncă unei tinere din primul rând, una care-l privea cu adoraţie neţărmurită, fluturând într-un fel foarte semnificativ genele lungi şi rimelate din belşug. Fata îi mulţumi cu tot felul de gesturi, folosind cu pricepere buzele şi o limbuţă trandafirie. Electrizat, Marele Poet dădu dracului jurământul făcut aseară într-o clipă de rătăcire, se urcă la tribună, potrivi microfonul, îşi curăţă cu un gest specific laringele şi bătu cu degetul în acelaşi microfon pe care acum se scurgeau nişte expectoraţii (şi acestea geniale), dând semnalul începerii festivităţii de lansare a volumului... ăăă... dee... ăăă..., deci a volumului de faţă. 
  
Marele discurs (istoric, fără îndoială) al Marelui Poet începu cu povestea naşterii sale într-un sătuc de munte, dintr-o străveche familie de răzeşi neînfricaţi şi foarte gospodari, cu şcoala pe care el o făcuse în satul natal, în condiţii greu de imaginat acum, prin vânt şi zloată, cu picioarele desculţe, ars de flacăra divină a cunoaşterii, apoi şcoala profesională de strungari, la internat, ce rezultate formidabile obţinuse, cum de se mirau toţi de inteligenţa sa ieşită din comun, cum primele lui poezii au produs un frison în literatura vremii, apoi facultatea muncitorească, la fără frecvenţă, cum la îndemnul unor oameni de mare încredere debutase în presă şi desigur cum se cunoscuse El cu marele său prieten, Sandu, cum amândoi, cot la cot, umăr la umăr, mai ceva ca doi fraţi, au biruit piedicile care le stăteau în cale, că atunci nu era ca acum când toate porţile sunt deschise pentru cei ce au impresia că ştiu să scrie. Daar, fiţi fără grijă, noiii nu vom tolera impos- tura, de noiiii nu va trece nimic, absolut nimic, până când noiiii, daa, noi doiii, nu vom da certificatul de calitate, căci literaturaaaa... 
  
Timp de o oră discursul a clocotit de exigenţă şi intoleranţă constructivă. Numai că, la un moment dat, Marele Critic a tresărit din somn şi a spus cu o voce cleioasă: 
  
- Bă, da’mmm ceva dă băut nu mai e în casa asta!? Brusc toată lumea a început să se mişte, să se întindă, poetul oniric a ieşit de sub poalele poetei diafane, şi cuprinsă de o bucurie pe care doar încheierea unei corvoade o are, au plecat la o cârciumă să bea ceva, că uite, scârţanul ăsta pentru care ne-am deranjat, n-a dat şi el măcar o bere! Şi mai vrea să fie poet, nesimţitul! 
  
Cristian a fost adus în simţiri de prietena lui cu care de fapt, mai târziu, s-a şi căsătorit. Apoi a plecat în Austria, s-a făcut şofer de autocar, a transportat turişti şi-a înfiinţat o firmă pe profil şi, din când în când, mai scrie poezii în limba germană pe care le publică sub numele Rogojină-Pumpel, că la ei nu e caraghios să te cheme Pumpel, iar sonoritatea exotică a numelui Rogojină îi asigură o bună vânzare a cărţilor. 
  
Referinţă Bibliografică:
SAGA UNUI SCRIITOR / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1561, Anul V, 10 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!