Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Umoristic > Mobil |   



UN ET ÎN MAHALA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN ET ÎN MAHALA 
  
Eheee, câte din mileniile ce s-au scurs s-ar putea lăuda că, în lunga lor trecere prin lume, au întâlnit locuinţele numite blocuri!? Puţine, foarte puţine! Iar mileniul actual moştenise în acest domeniu, iată, spre fericirea sa, o uriaşă avere de la precedentul. Ce bine! Acest concept de habitat omenesc fusese împrumutat de la furnici încă de pe vremea când nu funcţiona canalul de televiziune Discovery şi nu se ştia deci, că furnicile nu sunt jegoase, nu fură curent şi nu înfundă W.C.-urile aruncând în ele coji de cartofi, ceapă, tampoane igienice, sau avortoni. Îngrijorat de atâta fericire şi aflat în pericol de suicid, mileniul luă o mică pauză şi se prăbuşi pe o bancă în parcul Cazino Royal aflat în curtea interioară a blocului unei asociaţii de locatari dintr-un vestit cartier muncitoresc, devenit acum cartier şomeresc. Aşa numitul parc, era creaţia harnicului administrator al asociaţiei, domnul plutonier major (a nu se confunda cu unul Major, absolut necunoscutul prim-ministru al Marii Britanii, pe numele lui John)! Deci, plutonierul major în rezervă Gheban, foarte bine cunoscut în zonă, bineînţeles că nu numai după mult vehiculatul cognomen Goasimodo (un alint dat de conaţionalii săi care ignoraseră faptul că nefericitul clopotar de la Notre Dame era urât numai pe dinafară, spre deosebire de actualul său tiz, cel format la şcoala de înalte studii denumite generic „organ”), ci, mai ales, după remarcabilele sale apucături de organizator, precum şi ireproşabilele maniere de miliţian cu vechi state de serviciu. Poate că, domnul Gheban nu ar fi muncit niciodată pentru a înfiinţa acest părculeţ, lăsând lucrurile aşa cum erau de zeci de ani, adică loc de depozitare a gunoaielor şi pripas al câinilor vagabonzi şi s-ar fi ocupat numai cu activităţile fireşti, adică de zbierat la gospodine să nu mai arunce lături în balcoanele de dedesubt, de bătut noaptea la uşi pentru a anunţa inundaţiile, sau strângerea banilor pentru nişte veşnice lucrări la acoperiş, plus întocmirea notelor informative despre toţi chiriaşii către „organe” faţă de care avea unele îndatoriri şi obligaţii, că doar ele îl pricopsiseră cu slujba aceasta după pensionare! 
  
Dar dacă lucrurile au luat un alt curs era pentru faptul că domnul Gheban avea o mică şi, de ce să nu recunoaştem, foarte omenească, slăbiciune: discursurile în cadru organizat! Cu alte cuvinte, şedinţele de asociaţie, cel puţin una pe săptămână, cu toată suflarea, ca să se vadă cine comandă. Nenorocirea era că blocurile nu fuseseră prevăzute cu săli de întrunire şi nici cu masă de prezidiu drapată în roşu! Dar nimic nu era imposibil pentru un om ca el! Adună în cel mai scurt timp femeile de serviciu de pe toate scările şi le desfăcu contractul de muncă, lăsându-le chirăind ca proastele, în zadar. Însă, după două zile, dădu anunţ că face angajări şi le repuse în drepturi numai după ce jurară să facă lună în curtea interioară (soare nu se putea fiindcă acesta nu ajungea niciodată acolo) apoi îi mobiliză şi pe beţivanii de soţi ai acestora, sub ameninţarea că nu le dă nici un ban nevestelor dacă nu aduc, îi interesează de unde, scânduri pentru o tribună şi cinci mese cu băncuţe, orientate toate către ea. Soţii, nişte domni de culoare, înspăimântaţi de perspectiva suprimării rachiului zilnic, se descurcară admirabil, şutind cu multă pricepere materiale de pe un şantier din apropiere şi se puseră pe construit cele comandate, îndemnându-i cu vârful cuţitului pe nişte meşteri umflaţi odată cu materialele. 
  
Peste alte trei zile ce să vezi?! Mândreţe de loc pentru şedinţe în aer liber, cu Gheban la tribună, vorbind de dimineaţa până seara, în timp ce la mese, bărbaţii jucau table, barbut, şeptică sau, pur şi simplu, mâncau seminţe, însă numai în contextul unor pet-uri cu bere, pe când nevestele, sau alte doamne şi domnişoare flecăreau, se prefăceau că împletesc macrame-uri, ori ciorapi de iarnă din lână seină şi mai strigau la copii, sau la bărbaţi, să le aducă şi lor ceva de băut. Să recunoaştem însă, treburile asociaţiei se rezolvau în acest fel, de minune. Toată lumea era mulţumită, inclusiv cotarlele puricoase care mai lingeau şi ele câte ceva de pe jos, mai ales când, bucuria sosirii poştaşului cu ajutorul de şomaj, mărea numărul sticlelor, dar şi a mititeilor cu dampf de usturoi şi amoniac, aduşi în cartoane împreună cu muştarul de la bufetul de vis-a-vis, vestit pentru grătarul său ce funcţiona non-stop! 
  
Asta în timpul săptămânii deoarece, sâmbătă seara, sau duminică toată ziua, curtea se reprofila, devenea un fel de forum al dezbaterilor ideologice, culturale, sportive (numai fotbal), dar mai cu seamă politice, domeniu în care toţi erau foarte competenţi, exact la fel desigur, cu încă nouăzeci şi nouă la sută din populaţia ţării. Este arhicunoscut faptul că, fiecare dintre noi ştie exact ce are de făcut primul ministru pentru ca treburile să meargă bine, sau ce ar trebui să facă preşedintele ţării, mai ales când este vorba de mărirea pensiilor, sau a ajutoarelor de şomaj. 
  
Aşadar, într-o după amiază de sâmbătă, cam pe când afară se mai răcorise un pic, toată asociaţia de locatari era la băncuţe, într-un minunat exerciţiu practic de inexplicabilă iubire faţă de vecini (să recunoaştem că acest gen de manifestări nu sunt posibile nici în cele mai dezvoltate ţări, datorită în primul rând unei atitudini de un criminal egoism şi invidie faţă de aproapele tău). 
  
Cărţile de joc plescăiau pe muşamalele zoioase ale meselor, zarurile zornăiau, sticlele gâlgâiau, femeile cu ochii în patru, nu cumva să scape ceva şi cu urechile pâlnie la bârfe, reuşind aproape imposibilul, adică, să mănânce cu multă graţie seminţe, să clevetească neîncetat, ba chiar, să mai dea şi câţiva ochi la andrelele ce păreau a lucra la pânza Penelopei, deoarece nu se cunoştea în viaţa comunităţii nici un moment în care să se anunţe cel puţin un ciorap terminat. De fapt nici nu conta! Principalul era să te simţi bine, să auzi ce se mai petrece în târg, sau cum înjura de mama focului domnul Vică, urmărit azi de un ghinion năprasnic la table. Merita, deoarece domnul Vică, fost măcelar, era foarte priceput la înjurături, nu se repeta, iar cele peste o sută de kile ce năduşeau abundent din cauza nervilor, acoperite de un maieu, o pereche de, hai, să-l numim short, de culoare incertă şi explicabile pete maronii, plus papucii proveniţi din nişte pantofi mai vechi, călcaţi pe ştaif, erau un spectacol în sine! Oricum, nu putem afirma că se deosebea prea mult de ceilalţi bărbaţi ai asociaţiei, deşi unii mai simandicoşi purtau pijamale multifuncţionale, dungate. Excepţie făcea doar Petrache, un ghiuj, cel ce ocupa garsoniera de la ultimul etaj, un nefericit de om ascuns şi prefăcut, care nu se plângea niciodată de pensie, de hemoroizi, nu înjura, nu bea şi, culmea prostiei, îşi plătea regulat întreţinerea! Dar pentru că era, desigur, un anormal, nici nu-l vom mai băga în seamă, fiindcă nu merită! 
  
Mai ales acum, când pe uşa din spate a blocului, tocmai ieşea domnul Titi... Avea, ca de obicei, pantaloni albi, cămaşă neagră descheiată până la buric pentru a sublinia părul de pe piept şi lanţul, cel mai probabil, provenit de la gâtul unei vaci, însă era de culoare galbenă, deci se exclude ipoteza! Fuma mânuind elegant un ţigaret din plastic ce imita, destul de bine pentru populaţia de referinţă, chihlimbarul, ţinând ochiul drept puţin închis! Doamnele, dar şi domnişoarele din curte, avură reacţii normale: acelea funcţionale frisoane şi umectări, iar cele cu termenul de garanţie expirat deveniră prudente, ca să nu spunem duşmănoase. Era şi firesc! Domnul Titi este un mare artist! Dar nu un artist oarecare, ci pictor, iar ca pictor trăia, evident, din contribuţiile mai mult sau mai puţin generoase, însă cu totul aleatorii, ale modelelor. Garsoniera sa, denumită, cum altfel, decât atelier, adăpostea frecvent femei de diferite vârste şi condiţii sociale, care iniţial îi pozau artistului, cu multă râvnă, în toate felurile, situaţii savuros comentate de comunitatea asociaţiei. După mai multe şedinţe de acest fel, Titi trecea la punctul doi al programului. Ţâşnea de pe salteaua care ţinea loc de pat, dar şi de cadru pentru portretele de interior, îşi trăgea pe şolduri un prosop de baie de culoare roşie, smulgea pânza neagră de pe şevalet şi mima cu multă pricepere transa creaţiei! 
  
Ce făceau în timpul acesta modelele pentru a da bine în tablou, nu e recomandat să ştim decât la vârste mature, când experienţa de viaţă ne învaţă că totul este posibil! Oricum, aşa ca să rămânem în domeniul artei, să spunem că Francois Boucher, prin comparaţie, pare că ar fi pictat flori, sau capre! Şi, în timp ce măreaţa operă lua contur, modelul afla despre expoziţia cu lucrările artistului, aceea care trebuia să aibă loc peste două săptămâni la Paris, într-un salon exclusivist, dar şi că sunt unele probleme cu finanţările, care nu acoperă decât transportul şi asigurarea operelor (e vorba de mii de euro!), că fuseseră trimise numai tablourile de valoare, iar cele de pe pereţi cu castele şi răţuşte pe lac sunt nişte comenzi neridicate, însă: „nu-ţi face probleme draga mea, deoarece, până la urmă, reuşesc eu, într-un fel sau altul, să îl trimit şi pe acesta, deoarece simt că mă reprezintă şi este, fără îndoială, lucrarea mea de referinţă pentru această perioadă de maximă creativitate”.... 
  
Aici lucrurile luau calea obişnuită, modelul arătându-şi disponibilitatea afectivă, dar şi pe cea materială, de a contribui la realizarea evenimentului, iar perioada de armonie şi belşug dura oarecare timp, funcţie de nerăbdarea, firească de altfel, a doamnei pictate, de a-şi privi portretul. În final, cu multă greutate, Titi smulgea, afişând un aer de general victorios, cârpa de pe şevalet! Urmau de regulă nişte leşinuri, deşi nici bătăile nu erau excluse, deoarece, insensibile la subtilităţile artei adevărate, nici o pupăză nu concepea că ea arată a ceva între Tolstoi şi o mătură de grădină! Eee, aici romantismul se sfârşea şi Titi începea să facă foamea până când în plasă îi cădea o altă amatoare de nemurire. Cert este că, după cum arăta astăzi domnul Titi, situaţia ajunsese critică. Dar, ca orice artist, ţinea dezastrul sub aparenţe de calm şi filozofică detaşare. Se apropie de masa la care domnul Vică dădea semne de apoplexie şi întrebă ca prostul, doar aşaaa, ca să se afle în treabă: 
  
- Merge, merge, nea Vică, hai, că mata nu ai cum să pierzi, doar ştim cu toţii ce-ai făcut în scăldătoare! 
  
- Băi, foame-n gâlci, nu mă-nerva că-ţ’ bag pulurile-n gât; tu nu ştii că zaru-i din genunchi dă curvă şi te lasă cân’ţe lumea mai dragă!? Iote, că îmi vine să-l omor pă nenorocitu’ ăsta dă Sfârloi, că m-a băgat la idei cu norocu’ lui şi nici n-are habar dă ştiinţa tablelor! Am pierdut trei pachete dă ţigări, numa’ azi! Pleacă, că-ţi dau cu ceva în cap! 
  
Titi, om cu multă ştiinţă în ale vieţii, se retrase urgent, dar nici domnul Vică nu mai rezistă. Sparse cutia de table şi, în timp ce dobitocul de Sfârloi râdea ca un nesimţit, se ridică de pe băncuţă apoi începu să-şi fluture chiloţii uzi pentru a se răcori puţin. Deveniţi transparenţi din cauza transpiraţiei, vestiţii săi chiloţi de ieşit în curte, descopereau publicului privelişti neindicate cardiacilor. Dar nu, să nu ne facem nici o grijă! Nu, aici nu suferea nimeni de inimă, numai blegul ăla de Petrache îşi întoarse, ruşinos, privirile. Aşa cum v-am spus, un neadaptat! Ca să se mai liniştească, domnul Vică se îndreptă către băncuţa unde domnul Chiruţă citea ziarul. Se ştia că acesta, ca fost activist la o fabrică de nasturi, era cel mai competent comentator politic al asociaţiei, om de stânga, revoluţionar de profesie, însetat de dreptate socială energic şi foarte vehement (se cerea, obligatoriu, în fişa postului!). 
  
- Ce mai zice la jurnal bre, zi-mi şi mie, intră în vorbă domnul Vică, aşaaa, mai mult ca să mai scape de obsesia jocului? Ochelarii cârpiţi cu leucoplast ai activistului Chiruţă, fulgerară în soarele amiezii, electrizând atmosfera! 
  
- Ţara fierbe domnule, poporul se ridică, cu dreaptă şi legitimă mânie, împotriva silniciilor şi abuzurilor puterii tiranice care ne-a înrobit şi ne-a vândut străinilor, ca să-şi umple ei burţile! Dar vă spun io! Plata e aproape şi nu-i vom ierta! 
  
- Auzi colo, nţţţ, nţţţ, nţţţ, eleeleee, spuse remarcabilul zoon politicon Vică, suflându-şi nasul cu degetele, apoi ştergându-se gânditor de cracul vestiţilor şi plurivalenţilor săi chiloţi (pardon, se spune, short). 
  
- Vai, tanti Vena, am făcut musacaua aia, dă cartofi cu mult parizer, după reţeta care mi-ai spus-o ieri şi a ieşit o minune, mai ales că am şi nişte castraveciori muraţi la ea, plus un păhărel de vin roşu, rosti cu voce cam tare şi aparent întâmplător, Marlena, o fată recent căsătorită, al cărei soţ muncea în străinătate şi trimitea bani frumoşi familiei, adică drăgălaşei şi iubitoarei sale soţii. Doamna Venera (Vena pentru prietene), o doamnă pe care dacă ar fi pictat-o Rubens, în mărime naturală, consuma toate vopselurile, dădea faliment şi nu mai avea materiale nici pentru colorat fundalul, gâlgâi fericită din fundul sacului cu grăsime, fără să-şi întrerupă crănţănitul seminţelor de bostan, o delicatesă pe care o consuma pentru a combate viermii intestinali. 
  
Vigilul Titi se încordă ca un arc, în timp ce trupul îi era străpuns de trei cuţite! Primul în stomac, aducându-i aminte că de două zile mâncase numai ţigări şi băuse doar apă chioară de la chiuvetă, al doilea, în creier, unde răscolise strategiile de agăţat, iar al treilea, în inimă, provocându-i un seism afectiv faţă de posibila sa salvatoare. Începu brusc să toarcă dulce de tot, pe lângă urechiuşele Marlenei, povestea cu el când era mic şi mămica lui le făcea, de sărbători, musaca, una minunată din care nici că a mai mâncat de atunci. Marlena, natură simţitoare şi caritabilă din fire, începu să îşi exhibe sentimentele creştineşti şi plină de compasiune îl invită să guste din musacaua ei, desigur, doar aşaa, numai pentru o mică comparaţie... Galant, Titi îi oferi braţul şi plecară, destul de grăbiţi, pentru a da preţuirea de cuviinţă roadelor muncii vrednicei gospodine. Puţin mai târziu, prin geamul deschis al apartamentului de la etajul doi, apartamentul Marlenei, răzbătu strigătul dramatic: „arde-o Titi, arde-ooo”, semn că mâncarea era la foc iute, dar nimeni nu-şi făcu griji pentru asta. Doar Petrache, tot el, se întrebă în gând, dând dovada unei inexplicabile naivităţi, am spune noi, mult prea învecinată cu prostia: 
  
- Oare ce hal de mâncare diavolească este aceea care trebuie arsă pentru a fi bună la gust?! 
  
Spre binele său, dar şi al întregii omeniri, nu va afla niciodată răspunsul. Chiruţă însă, om al oportunităţilor exploatate la maximum în folosul său, profită de tăcerea ce se lăsase, tăcere necesară surprinderii, pe cât posibil fără nici o pierdere a tuturor dialogurilor, mai mult sau mai puţin onomatopeice venite din interiorul blocului, răcni spre disperarea întregii asistenţe: 
  
- Oameni buni! Dragi tovarăşi! Iată, profesorii au declarat grevă şi nici nu vor încheia situaţia elevilor pe anul şcolar în curs! Ei şi-au cerut însă scuze copiilor pentru că vor rămâne repetenţi, dar şi părinţilor pentru deranjul implicit, însă au explicat cu argumente zdrobitoare că, aşa nu se mai poate! Ministerul le dă lefuri de mizerie şi deşi muncesc trei sau chiar patru ore pe săptămână, nu pot duce un trai decent, nu au cu ce să-şi plătească întreţinerea sau un mic sejur, vara, în Honolulu eventual Hawai, ca tot omu’! Au dreptate, aşa nu se mai poate! Uitaţi-vă şi la personalul de la căile ferate! Şi-au cerut iertare de la călătorii rămaşi prin gări, sau prin trenurile oprite pe câmp, apoi au intrat şi ei în grevă, cerând dublarea salariului, deoarece în companiile de transporturi feroviare, ministerul, n-a mai făcut măriri din primăvară. Sau, ce să mai vorbim de funcţionarii publici!? Şi-au cerut şi ei scuze de la populaţie, au închis ghişeele, aşa că, dacă vrei să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, nu ai unde! Păi, se poate aşa ceva?! Şi statul ce credeţi că le răspunde? Criminal! Că nu are de unde, că nu sunt încasări! Păi, e normal una ca asta!? Cum adică n-ai!? Te-aş întreba eu, cetăţeanul cinstit, ce-ai făcut cu impo- zitul pe care mi l-ai luat în primăvară!? Nu cumva mi l-ai furat!? Aşa nu mai merge! Io zic să ne aliem cu aceste categorii de nemulţumiţi şi mâine, să ieşim aici, în curtea blocului, cu steaguri, cu lozinci, să intrăm şi noi în grevă, să ne spunem părerea, să vadă cei ce ne exploatează că avem conştiinţă revoluţionară, că.... 
  
Singurul atent la discurs părea Gheban care-şi nota ideile principale, cu limba scoasă, transpirând fericit, muind în gură creionul chimic şi umplând cu frenezie filele zdrenţuite ale unui carneţel cu coperţi roşii, slinoase. 
  
- Notează toa’şu Gheban ca să-ţi dea ăia primă dă unu mai, răcni ca să audă toată lumea Chiţoi, un tânăr care, cu regularitatea creşterilor preţurilor la apa rece, intra pentru câteva luni la puşcărie, de unde de altfel se întorcea refăcut fizic, rumen în obraji şi cu mult dor de viaţă! 
  
- Băiii, Nel’le, nu fi prost bă, că io-mi notez aicia distribuţia materialelor dă miting bă, că io am în inventar tot ce trebuie încă de la defilările de altădată, că ce scrie pă ele merge la fix, ş-acu! Că dacă nu ieram io gospodar nici la revoluţia aia mare n-aveaţi cu ce să ieşiţi şi nu fi măgar, că odată mă supăr şi nu te mai iert cu restanţa la întreţinere! 
  
Ee, aici cam avea dreptate administratorul... Doar că inadaptatul acela de Petrache, atins şi de scleroză, că altfel nu se explică, mai dădu drumul la o tâmpenie: 
  
- Cum ar veni, dacă sluga se supără pe stăpân, ar fi dreptul ei să bată şi să înfometeze vita! Are oare, acesta din urmă, vreo vină? Eu aşa înţeleg că se întâmplă cu cei care sunt angajaţi ai statului, pentru a servi poporul. Când statul îi nemulţumeşte ei se răzbună pe cel care, de fapt, nu numai că nu le-a greşit cu nimic, ba mai mult, le plăteşte şi salariile! 
  
Pielea oratorului Chiruţă se umplu de o urticarie suspectă, nasul căpătă o splendidă culoare vineţie, ochelarii de activist, aceia lipiţi cu leucoplast, mai plesniră puţin într-un loc, iar omul răcni ca înjunghiat în inimă: - Băăă, contrarevoluţionaru’ dracu’, pă’ cu unii ca voi nu mai ieream noi acu’ liberi bă, ieream tot sclavi la burghezo-moşerime şi nu aveai bă, moşule, nici un drept, că te călca cu tancurile-n picioare! Băi, tataie, mata nu ai habar ce vorbesc io aicilişa, asta-i economie politică, aia în care clasa muncitoare îşi câştigă drepturile prin luptă sindicală, nu la coadă la compensate cum stai alde matale, aşa să ştii! 
  
Probabil însă că moşul ori era surd toacă, ori complet tâmpit deoarece se apucă să-l contrazică pe activistul Chiruţă, părând a nu-şi da seama ce pericole înfruntă: 
  
- Dar fiule, ţie ţi-ar conveni ca, atunci când eşti, de exemplu, în avion la zece de mii de metri înălţime, să vină piloţii să-şi ceară respectoase iertări şi să te anunţe că au intrat în grevă, da’ nu mult, ci numai trei ore, aşa că nu e mare deranj, nu-i aşa!? Sau când te afli la doctor pe masa de operaţie şi după ce îţi deschide toracele, lasă bisturiul din mână ca să se ducă la un protest de stradă, organizat de un dement ca tine?! Dar dacă preotul care îţi botează copilul refuză să mai lucreze după ce l-a introdus în cristelniţă, sau groparii te lasă cu mortul pe masă că sunt nemulţumiţi de cine ştie ce măsură a guvernului!? În fond şi ei au aceleaşi drepturi, fiind salariaţi ai statului precum cei despre care ai pomenit! Nu-i aşa, că alta ar fi judecata ta în aceste cazuri? Şi când oare ai avea dreptate? 
  
Deşi polemica se arăta a fi interesantă, mai ales că la gura lui Chiruţă apăruseră şi nişte spume gălbui, iar de la geamul Marlenei se auzea cum musacaua era arsă din nou, oamenii plecară spre casele lor, deoarece un roi de ţânţari înnebuniţi de mirosurile domnului Vică atacau furibund. Administratorul oftă şi închise carneţelul că se făcuse întuneric şi nu mai vedea să scrie. Aşadar, lumea se retrase, convinsă că s-a distrat de minune şi că viaţa e frumoasă şi merită din plin s-o trăieşti, mai ales dacă ai curte interioară frumos amenajată. Se ridică şi domnul Petrache care, ignorând gesturile dezarticulate ale revoluţionarului fără limite Chiruţă, plecă să se plimbe pe sub castanii de pe bulevardul din apropiere. Mireasma florilor de salcâm îl predispuse parcă la o analiză interioară mai aprofundată, a celor discutate mai înainte: 
  
- Dar dacă am intra şi noi odată în grevă, fie şi numai pentru o secundă, ce s-ar întâmpla oare?! Desigur universurile ar colapsa, întreaga creaţie ar reveni la forma primordială, cea de haos şi ar trebui din nou impulsionată prin porunca: să se facă lumină, dar oare ar mai avea Creatorul motivaţia necesară pentru un nou efort, având în vedere rezultatele primului? Tare mă tem că... Iartă-mă Doamne, stau de prea multă vreme printre ei şi cred că mi-am cam pierdut minţile... Dă-mi, rogu-Te, puterea de a îndura până îmi închei misiunea, apoi poţi face ce vrei Tu cu biata mea făptură! Slavă Ţie, Mult Prea Milostivule, slavă Ţie! 
  
Bătrânul îşi ridică ochii înlăcrimaţi către cerul înstelat şi simţi cum o linişte adâncă îl cuprinde. Oftă şi se închină... 
  
Referinţă Bibliografică:
UN ET ÎN MAHALA / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1469, Anul V, 08 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!