Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Umoristic > Mobil |   



UN ET ÎN CAMPIONATUL DE FOTBAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN ET ÎN CAMPIONATUL DE FOTBAL 
  
Fiind vorba de întreceri sportive, timpul nu mai prezintă nici o importanţă, deoarece acestea îşi păstrează nealterat spiritul încă din perioada numită, nu se ştie de ce, comuna primitivă. E drept că pe vremea aceea nu exista televiziune, dar acest fapt nu face decât să lărgească enorm aria de impact a manifestărilor, fără să-i denatureze câtuşi de puţin componentele de agresivitate, ba mai mult, acum există posibilitatea ca orice om, oricât de paşnic ar fi, să fie prostit de insistenţa cu care i se oferă informaţiile. Aşadar, în deplin consens cu nevoile culturale ale maselor, televiziunile transmit, într-o admirabilă concordie, de câteva zile, vestea că la sfârşitul săptămânii are loc marele meci, denumit meciul secolului, dar şi al mileniului, între două echipe aflate de altfel, de mai mulţi ani, într-o competiţie, numită şi aceasta, de reporteri, eternă. Folosirea termenelor referitoare la timp, este de natură să electrizeze consumatorii de cultură televizată, ascunzând oarecum nivelul de şcolarizare al oficianţilor din studiouri. Se oferă din belşug date despre protagoniştii din prima linie, respectiv fotbaliştii! Aflăm astfel, ce salarii au (aici sunt cifre pe care cei mai mulţi dintre telespectatorii fideli acestor informaţii nici nu ştiu să le scrie, aşa că, semnificaţia lor este depăşită cu uşurinţă), ce maşini au, ce gagici şi-au mai tras din fascinanta lume a revistelor pentru adulţi, ce mai spun mamele lor încărcate de lanţuri la gât şi lacrimi în ochii rimelaţi din belşug, ce cred tăticii lor înecaţi de emoţii, cu dampf de boască şi multe altele, mai puţin părerea profesorilor din şcolile prin care au trecut eroii de sâmbătă. Sau poate că n-or fi existând, cine ştie... 
  
Apar pe micile ecrane şi moacele semidivinilor, cu părul plin de gel, cu tatuaje peste tot, cu priviri de conquistadori şi maniere de mardeiaşi. Au cu toţii cognomene, aşa cum se cuvine pentru eroii legendelor de mâine. Ei sunt: Regele, Prinţul, Unicul, Briliantul, Fenomenul şi altele, extrem de potrivite cu dorinţele admiratorilor de ambele sexe. Sunt desigur intervievaţi şi constatăm cu acest prilej că fiecare din ei este un filozof, dar nu ca amărâţii ăia de Platon, Socrate, sau Heraclit, care-şi puneau întrebări idioate despre relaţiile dintre materie şi spirit. Nu, adâncimea gândirii lor relevă marele adevăr al faptului că: 
  
- Băi, nenică-n fotbal, e ca-n viaţă bă, az’ e, mâne’ nu-i, asta e... Eee?! Abisal! Depăşite categoric de nivelul intelectual de netăgăduit al enunţurilor, reporteriţele zăpăcite complet de impactul cultural, zâmbesc larg, mai mult cu partea inferioară a corpului şi aduc discuţia pe terenul ferm al înţelegerii poporului, făcând fiţe sugestive cu microfonul în dreptul guriţei rujate expresiv: 
  
- Da’ spună-mi tă rog, unde tă îmbraci, dă undă-ţi cumperi hainălă, că ai un aer atât dă triendi!? 
  
Cu modestia care-i caracterizează, îndrăgiţii demiurgi spun deschis că ei se îmbracă numai de la Roma, sau de la Milano. Se evită cu orice preţ pronunţarea unor cuvinte ca Munchen, Stockholm, Lichtenstein, Strassbourg, sau Doamne, fereşte, Bruxelles şi nici chiar Zurich nu este recomandat. La sfârşit, cu aere de martiri, ne arată câteva mingicăreli cu care vor rupe gura târgului la meci şi-i vor face praf pe adversari. Unii dintre ei, mai generoşi, după negocieri cu posturile şi obţinerea unor prime de joc ceva mai mari decât câştigul salarial al unui profesor pe parcursul întregii sale vieţi, ne mai lasă să privim puţin roţile ultimului automobil achiziţionat, precum şi camera de odihnă de la hotel, plină cu cărţi aşezate de cameramani în aşa fel încât să nu se vadă sticlele, ultimul fes cumpărat de la o casă de licitaţii din Londra, sau cea mai nouă şepcuţă, plus crucea de la gât atârnată cu un lanţ de aur foarte potrivit şi pentru amarat vapoare. 
  
După atleţi intră în scenă baronii industriei de fotbal, oameni îmbrăcaţi şi ei la marile case de modă, dar nu cu blugi rupţi artistic, ci numai în costume la două rânduri, ce par făcute din aluminiu, chinuiţi de hemoroizi şi griji pentru viitorul ţării, care fumează plini de importanţă în studiouri şi fac analize competente asupra valorii fotbaliştilor, respectiv cu câţi bani ar putea fi vânduţi altor cluburi, dar şi asupra manierei ireproşabile în care se va desfăşura meciul. Cuvântul blat este pur şi simplu izgonit din limbajul acestor oameni de caracter. Vin apoi patronii cluburilor, adevăraţii zei ai zilelor noastre, războinici ai luminii, cum le place să fie numiţi, care ne asigură că tot ce se va întâmpla este numai şi numai pentru bucuria poporului şi în onoarea sportului rege (păi, ce, se putea altfel?), fără gând de profit sau câştiguri meschine! Ei sunt nişte bieţi apostoli (crucile de aur de mărimea unui ştiulete atârnate la gât confirmă aceasta), ultimii filantropi, care-şi dau banii pentru a sprijini cultura, sau, mă rog, acea parte din ea pe care o pot înţelege! Urmează apoi analiştii sportivi şi reporterii din presa scrisă (nici o televiziune serioasă, nu se poate lipsi de aceştia), dar sunt tare plicticoşi, deşi afirmă că mişcarea fotbalistică este singura raţiune de a fi a unei ţări, a unui popor şi că restul, de fapt, nici nu contează! Poporul însă, ştie asta mult mai bine, deoarece a mai trecut printr-o mulţime de crize mondiale, căderi de guverne, războaie, revoluţii, secete şi inundaţii şi ce dacă!? A murit? Uite că nu, şi bine a făcut, că scăpa acum meciul mileniului şi fără asta nu eşti demn de numele de om civilizat! 
  
Trebuie să recunoaştem însă, că se vorbeşte nepermis de puţin despre împătimiţii jocului cu balonul rotund, acei oameni de suflet care-şi urmează echipa indiferent unde se duce aceasta, oameni pentru care nu există alt scop în viaţă, mai important, decât acela de a fi alături de cele mai dragi fiinţe, fotbaliştii. Ei nu par a avea alte preocupări, nimeni nu ştie cu ce mijloace îşi câştigă existenţa, dar devotamentul lor este de netăgăduit şi mult peste limitele iubirii de sine, sau ale raţiunii (aici este o glumă indecentă!). Aşadar se observă clar marea nedreptate şi afrontul pe care nesimţitele de televiziuni, îl făcea cestor martiri ai cauzei! 
  
Ruşine, de trei ori ruşine!! 
  
Veni însă şi ziua întrecerii „cea zi de sânge udă” cum ar spune poeţii romantici, fără să-şi dea seama că au dreptate! Încă de dimineaţă, marele oraş se trezi paralizat de măsurile excepţionale care se luaseră pentru a întâmpina iubiţii oaspeţi ce urmau să încânte urbea cu talentele lor. Străzi închise, cordoane şi controale severe ale poliţiei la fiecare intersecţie, jandarmi înarmaţi şi autobuze blindate, pline cu trupe speciale de mascaţi, în pieţele din centru, inclusiv în cele agroalimentare, spre spaima ţărăncilor care vând, acum cu o inadmisibilă inconştienţă ouă, lapte şi pătrunjel de contrabandă. 
  
În sfârşit, pe la amiază sosesc la stadion autocarele cu echipele combatante, însoţite de manageri, maseuri, doctori, purtători de cuvânt, preoţi şi animatoare. Cei care, din întâmplare, se află prin preajmă, cred că au sosit ceva vedete rock, dar văd cu surprindere figurile gladiatorilor care urmează să intre în arenă, figuri ce le bântuiseră visele în ultimele două săptămâni. Cu aere de supremă suferinţă, demiurgii trag linii pe carneţelele solicitanţilor de autografe, până când medicii, îngrijoraţi de efortul intelectual depus, intervin, explicând că abia după meci este posibilă o asemenea activitate. Cam tot în acest timp, la gară, sosesc alte două trenuri speciale, cu galeria oaspeţilor. Sunt gata beţi, dezbrăcaţi până la brâu şi vopsiţi, cel puţin pe faţă, în culorile clubului. Se remarcă destul de uşor că nu au asupra lor mitraliere şi nici tunuri, în rest... e mai greu de descris. Sunt întâmpinaţi cu toată căldura, în marea piaţă din spatele gării, de galeria gazdelor, se face puţin exces de politeţuri, iar în urma acestei scurte ceremonii, salvările culeg doar câţiva participanţi ce urmează a fi reconstituiţi şi identificaţi mai târziu. Este însă doar încălzirea, o etapă care se bucură de asistenţa amuzată a forţelor de ordine afectate conducerii alaiul spre stadion. În drum, câteva băbuţe ghinioniste crezând că au năvălit iar ruşii, se apucă să blesteme zilele pe care le-au apucat şi fac, ba infarct, ba stare lipotimică. Forţele de ordine le conving însă că nu este aşa, tinerii aceştia simpatici fiind conaţionali, dar pe ele nu le mai recuperează nimeni, deoarece ordinele în acest sens sunt clare! Numai şi numai galeriile bene-ficiază de asistenţă medicală de urgenţă! La intrarea în stadion, se află masate alte trupe din care se disting cu uşurinţă gărzile călare, dar nu se văd blindatele plasate strategic cu două străzi mai încolo pentru a interveni la nevoie. O ultimă bătaie se încinge înainte de intrare, iar forţele de ordine fac pariuri, punând sume destul de consistente pe capetele sparte. Câştigă, conform ordinelor, ofiţerii, funcţie de poziţiile ierarhice, deoarece scoaterea în dispozitiv este o chestiune ce se plăteşte suplimentar de la bugetul local, aşa că, dacă nu ştii să te mişti, nu pupi mai mult decât ronduri de noapte la periferie şi oricum... nu se face! Galeriile năvălesc pe stadion folosind intrări separate, îşi ocupă locurile special păstrate pentru ele, se pun deocamdată pe urlat şi, doar atunci când pe stadion intră jucătorii, aruncă spre ei, în semn de mare preţuire, petarde, fumigene, sticle goale şi, nu se ştie de ce, probabil un fel de ritual de încurajare, rulouri de hârtie igienică, aprinse. Forţele de ordine stau liniştite, umăr la umăr, cu spatele la tribune şi se bucură de spectacol, convinşi că vor avea ce povesti la noapte copiilor. Oricum, la ora stabilită, meciul începe, jucătorii par a şti exact ce au de făcut, iar entuziasmul lor este departe de cel al tribunelor, unde începe ruperea scaunelor, incendierea şi dărâmarea gardului metalic menit, teoretic desigur, să despartă cele două galerii. Apar ca prin minune bâtele, ghioagele, răngile, lanţurile şi molotoavele care intră în funcţiune după un plan admirabil întocmit. Întrucât meciul nu prezintă nici un interes, unii ştiind chiar şi deznodământul final, trupele primesc, spre marea lor bucurie ordin să se întoarcă cu faţa la tribune şi să întreţină atmosfera cu bătăi ritmice ale bastoanelor în scuturi. Şi, poate că totul ar fi urmat binecunoscuta rutină, dacă un scaun aruncat din tribune nu l-ar fi lovit pe comandantul dispozitivului drept în cap. 
  
Ordinele se succedară scurt şi flăcăii în uniforme, dau năvală în tribunele devastate, cu o nestăvilită dorinţă de a aduce pacea între năstruşnicii combatanţi. Chiar şi fotbaliştii se opresc o vreme ca să privească meciul mult mai dinamic al galeriilor, acum înfrăţite, cu vajnicii apărători ai ordinei. Din loja de onoare admiră spectacolul, cu acea detaşarea şi superioritate specifică oamenilor cu funcţii de răspundere, primarul, prefectul, şeful poliţiei şi alţi invitaţi personali ai patronilor echipelor, sorbind cu graţie şampania şi savurând trabucele cu care fuseseră trataţi de amabilele gazde. Oricum, după vreo două ceasuri, forţele ostenite, au încheiat o pace onorabilă, ambulanţele au cules roadele întrecerii şi foştii combatanţi au plecat prin oraş să se bucure de victorie. Deşi pare greu de crezut, ambele echipe erau considerate victorioase. Rezultatul fiind zero la zero, oaspeţii se bucurau că nu au fost înfrânţi, iar gazdele că reuşiseră acest egal în faţa unei mari echipe, cu un palmares impresionant. Primele care s-au bucurat de fericirea galeriilor au fost autobuzele cele arătoase ale echipelor, luate la cataroaie şi lăsate în cel mai scurt timp cu putinţă fără geamuri şi cu cauciucurile tăiate. Urmară la rând nişte oameni care, spre ghinionul, lor treceau de la slujbă spre casă intersectând căile migratorilor, nişte maşini ce păreau a încurca marşul triumfal fură incendiate, se mai aruncară ceva pietroaie şi prin vitrinele magazinelor, dar, până la urmă, oaspeţii au fost duşi la gară şi urcaţi într-un vagon de marfă cu ajutorul furtunelor de apă şi al bastoanelor electrice. 
  
Micul tren se puse în mişcare şi cei rămaşi pe peron răspunseră prin diferite semne la urările de rămas bun ale distinşilor musafiri. Apoi, forţele de ordine se încolonară şi porniră spre cazărmi, cântând un frumos marş de victorie. Oraşul rămase în stăpânirea galeriei locale! Delir!! Pe străzi, în cinstea victoriei, se aprinseră focuri, folosindu-se resursele la îndemână: garduri, copacii din parcuri, sau uşile din stejar sculptat ale unor case mai vechi. Se deschiseră cu cât mai mare zgomot posibil şampaniile, artificiile nu mai conteneau, iar în mijlocul mulţimilor dezlănţuite de bucuria izbânzii (v-am explicat de ce zero-zero este considerată victorie!), apăru divinul patron al echipei, cel care, se urcă pe capota automobilului său de mărimea unui tanc, îşi aranjă costumul la două rânduri, negru cu dungi şi revere late după moda mult apreciată a gangsterilor din perioada interbelică, şi începu să stropească mulţimile cu şampanie dintr-o sticlă de cinci litri. Nu puţini erau cei intraţi în sevraj de bucurie, zbătându-se artistic printre găurile din asfalt şi zbierătele de plăcere ale celorlalţi care cântau cu dăruire imnul echipei: Pă ei, pă ei, pă mama lor! Privit de sus, oraşul părea cotropit de năvălitorii secolelor de mult trecute, desigur atunci fiind vorba de cu totul alte standarde de calitate, mai ales în privinţa mediatizărilor. 
  
*** 
  
Într-un bar din apropierea stadionului, suferiseră, alături de echipă, o mulţime de iubitori ai sportului de sexe, vârste şi religii foarte diverse, uitându-se la cele trei ecrane cu plasmă, urlând din toată puterea bojocilor, înjurând, spunând măscări şi făcând gesturi cel puţin indecente, aşa cum se cuvine unor adevăraţi suporteri. Barul aparţinea unui om de afaceri care îşi dăduse seama de potenţialul zonei şi era construit numai din fier, betoane şi plastic deosebit de rezistent, pentru a rezista patimilor dezlănţuite. Din diferite motive, materialele din care era construit barmanul, precum şi ale unui rătăcit prin aceste locuri, erau cele obişnuite, deci mult mai fragile, însă nimeni nu părea îngrijorat de aceste mici amănunte. Bine, mai erau şi sticlele, dar ele se aflau în dosul unui grilaj din titan rezistent la orice formă de agresiune. La terminarea meciului, hoarda ieşi afară să se bucure din plin de victorie, iar în bar rămaseră doar barmanul, pe punctul de a intra în comă şi omul acela ciudat ce părea întreg la minte, deşi, faptul că rezistase atâta timp în bar şi consumase doar zece pahare cu apă chioară, ridicau numeroase semne de întrebare. Curios, barmanul ieşi de după gratii, veni la masa lui cu un alt pahar de apă, din partea casei, că doar atâta-şi putea permite, îi privi cu atenţie părul, barba albă şi ochii albaştri senini, îşi făcu cruce cu limba în cerul gurii, foarte sincer uimit şi încercă să intre în vorbă, deşi se simţea parcă uşor stânjenit, fără un motiv anume, de omul acela atât de diferit de ceilalţi: 
  
- Sperăm că aţi petrecut o seară agreabilă şi sunt sigur că ne veţi mai onora cu prezenţa dumneavoastră şi în alte ocazii la fel de plăcute, băgă barmanul una profesională şi neutră, ca să testeze reacţiile consumatorului, dar fu gata să cadă de pe scaun când citi deznădejdea instalată pe figura bietului om. 
  
- Dar, iertaţi-mă, după câte îmi pot da seama cred, aţi lipsit cam mult din oraş şi nu mai sunteţi la curent cu tendinţele actuale ale divertismentului urban! 
  
- Mdaa, nu prea mult, cam două mii de ani, dar dragul meu, nu pot înţelege cum de soiul acesta de distracţii în arene e la fel de barbar, iar pentru mine foarte înspăimântător şi cam la fel de sângeros, ca în vremurile acelea. Desigur, atunci avea alte conotaţii, de tip politico-religios, dar acum văd că nu se face nici o discriminare, victimele ne mai fiind alese după vreun criteriu. Sunt total depăşit, crede-mă! 
  
Destul de puţin surprins de bizareriile discursului, convins fiind acum că interlocutorul său este unul din milioanele de nebuni care umblă liberi, unii dintre ei chiar şi prin parlamente, simpaticul barman spuse puţin amuzat: 
  
- Aaa, despre asta este vorba?! Păi, să ştiţi, că e destul de simplu de explicat şi până mătur mizeria rămasă în urma consumatorilor, îmi va face chiar plăcere să mai stăm de vorbă, sunteţi de acord? 
  
Obţinând acordul tacit al ciudatului, îi povesti mai întâi cum a făcut el facultatea de filozofie şi cum nu găsea de lucru, a mai făcut-o şi pe cea de psihologie-sociologie, însă de rezolvat tot n-a rezolvat-o cu slujba, până când un unchi de-al lui, şcolit mai mult de practică, nu a deschis barul „La Balonu” şi doar astfel s-a pomenit şi el cu serviciu, fiindcă i se terminase perioada de şomaj post universitar şi nu prea mai avea ce să mănânce, mai ales că, între timp, părinţii ieşiseră la pensie şi fiind profesori... vă daţi seama! 
  
- Aşadar, vă spun sincer, continuă tânărul, că acest serviciu îmi vine mănuşă, deoarece îmi dă posibilitatea, nu numai să câştig un ban, dar mai pot face şi unele observaţii de specialitate asupra comportamentului uman în diferite situaţii, apoi sper, cu timpul, să public o lucrare prin care să-mi confirm pregătirea, deoarece, drept să vă spun, mama ştie şi acum că sunt asistent universitar şi chiar se miră ce bine sunt plătit! Vă daţi seama că dacă i-aş spune adevărul, o am pe conştiinţă, aşa că încerc să nu mă las pradă tentaţiilor şi să perseverez în domeniul de specialitate... 
  
Uimit fiind de răbdarea cu care era ascultat, dar şi de uşorul scepticism citit în privirile omului, referitor la proiectele de viitor, continuă, deoarece era convins, pentru prima oară în viaţă, că un om pare să înţeleagă ce spune el şi nu-l întrerupe, presat de nevoia imperioasă de a-i povesti ce-a făcut el cu nevastă-sa, ieri la prânz, cum i se întâmpla de obicei. 
  
- Referitor la cele petrecute astăzi, timp de câteva ceasuri, să ştiţi că relevă pe deplin firea controversată a oamenilor, dar şi necesităţile de dezordine ale puterii cea care, paradoxal ar părea interesată preponderent de ordine şi ambianţă paşnică! După cum ştiţi desigur, din cele mai vechi timpuri, filozofii au încercat să definească omul prin însuşirea sa de bază, respectiv dacă este o fiinţă fundamental bună, sau dimpotrivă! Argumente aveau şi unii şi ceilalţi, aşa că, până la urmă, au ajuns la concluzia că fiinţa umană se naşte neutră din acest punct de vedere, noţiunea de bine sau de rău fiindu-i străină, la fel cum nu putem spune despre un rechin că este rău, sau despre o raţă că ar fi bună, deoarece acestea sunt doar proiecţiile noastre asupra comportamentului acestor fiinţe aflate dincolo de noţiunea de bine sau rău, noţiuni specifice numai fiinţelor care au conştiinţă de sine. Dar cum devine omul bun sau rău? Răspunsul este educaţia, contextul social, fără de care fiinţa ce se naşte om nici nu se poate numi astfel decât cu riscul de a greşi! 
  
Gândiţi-vă numai la acei copii ce au fost crescuţi de animale şi care deşi, la un moment dat, au fost recuperaţi fizic, nu au mai putut deveni niciodată fiinţe adaptate societăţii umane, în ciuda tuturor eforturilor de tip educativ făcute în timp, cel puţin tot atât de îndelungat cât trăiseră în altă structură socială, nonumană. Ba, chiar, după o vreme, nu prea multă, mureau de tristeţe, fără nici un dubiu, din cauză că pierduseră familia în care se formaseră până atunci. Se pare că vârsta până la care fiinţa denumită om poate fi formată în coordonate considerate umane şi apoi instruită să se comporte astfel, este de până la trei ani, după această vârstă, ea se comportă ireversibil, în conformitate cu modelul propus iniţial. Putem concluziona deci, că omul este în cea mai mare măsură rezultatul educaţiei de tip social uman, indispensabilă devenirii sale ulterioare ca individ integrat, sau măcar integrabil. Şi aici ne putem pune desigur şi unele probleme legate de anumite comportamente deviante ale unor oameni, în cadrul societăţii, dar nu asta ne interesează acum, ci cum pot fi manipulate mase mari de oameni, consideraţi de altfel normali, să se comporte în anumite circumstanţe cu totul aberant, în afara normelor fireşti, fără teamă de eventuale sancţiuni, cât se poate de justificate în asemenea împrejurări! Ei bine, aici asistăm la una din formele perverse de dominare a maselor de către cei ce au fost aleşi să le conducă, generic vorbind, puterea. După cum văd că ştiţi, sporturile, iniţial forme de antrenament pentru luptă, nasc patimi cu mult peste ceea ce numim raţiune şi o febră a sângelui care elimină orice reţinere, sau calcul al riscului, înlăturând până şi teama, ca suport motivaţional al supravieţuirii. Cum nimic nu s-a schimbat în modul nostru de a fi, de mai mult de zece mii de ani, în acest gen de manipulare, alegerea unui cadru adecvat şi a indivizilor ce participă emoţional, indivizi rudimentari din punct de vedere cultural, respectiv cea mai mare parte a unui popor, indiferent cum se numeşte acesta, poate induce ideea, de altfel falsă, că scapă de rigorile şi restricţiile legale, putându-se manifesta în acord numai cu instinctele primare. Stadionul este locul ideal al unor asemenea defulări, necesare întotdeauna puterii pentru a deturna energiile spre ţinte false, iar la adăpostul lor, să-şi îndeplinească propriile obiective care desigur nu au nici o legătură cu binele pe care l-au promis la alegeri. Mai mult însă, scoaterea în stradă a manifestărilor, însoţită de reacţiile simulate ale forţelor de ordine, induc deliberat întregii populaţii angoasele strict necesare pentru a alunga ideile neconvenabile puterii, deoarece, prin asta, i se demonstrează că: iată cum ar arăta lumea, dacă nu am fi noi atenţi şi nu am veghea neclintit la bunul mers al lucrurilor! Ca să nu mai vorbim că, prin mici sacrificii, hai, să le spunem, victime colaterale, se instaurează frica, cel mai bun antidot împotriva ideilor, dar şi senti-mentul de culpă, foarte necesar şi acesta, mai ales că, este oricând sancţionabil, pentru aşa-zişii turbulenţi, cei manipulaţi către dezordine! 
  
Cum barmanul cel surprinzător terminase de măturat, se uită spre masa unde ştia că se află ultimul său client, acela cu care se întreţinuse atât de agreabil, mai ales că, încuiase şi uşa, ca să nu-i deranjeze nimeni. Stupoare! La masă nu era nimeni. Se duse la uşă. Încuiată! La toaletă! Nimeni! Fiind un cartezian convins, căută vreme de două ore, disperat, prin toate colţurile, dar nici urmă de bătrânul acela oarecum alunecat din realitate. Raţionalismul său cartezian se prăbuşi fără zgomot, însă de a doua zi, intră hotărât în categoria suspecţilor, susţinând că a fost vizitat de extratereştri (abia acum înţelegea chestia aia, neclară când fusese rostită, cu cei două mii de ani), denumiţi, după cum prea bine ştim, de intelectuali, „alieni”, că nu e de bon-ton să nu fii la curent cu filmele de profil ale americanilor. Deşi lumea normală se spărgea de râs când povestea el, cu din ce în ce mai multe amănunte, ce se petrecuse în acea seară, unchiul său, un om cu o concepţie sănătoasă despre lume şi viaţă, intui perfect beneficiile posibile şi redenumi barul: La Alienu’ cu Balonu’ lărgind astfel baza de consumatori. Înregistră un succes economic fulminant, în special când, printre posterele cu fotbalişti, introduse şi câteva afişe cu tot felul de monştri de platou, inevitabil cu o minge de fotbal la picior şi care dădeau mâna cu nepotul său. 
  
Acesta, nepotul deci, renunţă la întocmirea lucrării ştiinţifice şi se dedică literaturii de anticipaţie, rămânând la fel de sărac, dar înnobilat de aura de scriitor, acceptat fiind acum de părinţi, care împărţeau cu drag pensia cu el, că, mde, nu-i de colo să ai în familie un copil ce-ţi poate duce faima numelui peste vremuri (realitatea se dovedeşte a fi alta, dar ce contează!). Totuşi, spre norocul tuturor, peste puţin timp, unchiul cel deştept muri şi le lăsă moştenire barul, preluat bineînţeles de cei doi părinţi (scriitorii sunt, după cum prea bine ştim, extrem de păguboşi) şi gospodărit ca un fel de aprozar, fără să-i modifice însă denumirea şi nici menirea care-l consacrase, iar posterele, atât cele vechi, cât şi cele mai noi, rămaseră la locurile lor, în memoria iubitei lor rude, trecute acum la cele veşnice 
  
Referinţă Bibliografică:
UN ET ÎN CAMPIONATUL DE FOTBAL / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1467, Anul V, 06 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!