Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Umoristic > Mobil |   



UN ET ÎN RURAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN ET ÎN RURAL 
  
Ţinutul de legendă al Vrancei. Satul Răstoaca, aşezare milenară, obşte a vechilor răzeşi, urmaşii vestitei Vrâncioaia, vitejii care înfruntaseră cu demnitate şi nobilă dârzenie toate relele vremurilor, fără să-şi plece genunchiul şi nici grumazul, preferând moartea în locul dezonoarei şi a silniciei... 
  
Mileniul al treilea îşi strecura alene zilele printre frunzele prăfuite ale salcâmului sub care domnul Aristide Duluman transpira muncit de gânduri. Că domnul Aristică, aşa cum îi spuneau şefii, transpira, nu era ceva neobişnuit, având el peste suta de kile, destul de zgârcit dispusă pe verticală, însă faptul că gândea, ţinea fără îndoială de miracolele destul de frecvente pe aceste meleaguri. Pensionar acum, fusese cu oarecare vreme în urmă, nu prea multă, şeful postului de poliţie (fostă miliţie populară) al comunei, funcţie de mare răspundere, implicând însă, strict, numai exerciţiul execuţiei ordinelor şi, în nici un caz, iniţiativa personală, aşa că, truda de acum era una, să recunoaştem, în afara obişnuitului. De fapt gândurile sale erau compuse din unul singur, însă extrem de sâcâitor, datorat nefastelor împrejurări prezente! Nevastă-sa era în ziua de spălat rufe şi-l pusese să care apă de la cişmeaua aflată la capătul uliţei, treabă cel puţin nepotrivită cu dexterităţile domnului Aristică, acela care, întâi ca simplu miliţian, apoi ca şef de post şi mai apoi ca poliţist, dar tot şef de post, nu prea executase asemenea misiuni, deoarece avea întotdeauna câte un amator aflat în arestul instituţiei dispus să facă şi gaură-n cer numai să scape doar cu o bătaie-două, din acelea uşurele, părinteşti, adică numai cu palmele şi pumnii, primite, fără părtinire de la şef, sau de la subalterni, eventual de la ambele părţi, simultan, ori succesiv, dar nu la alegere. 
  
Cum stătea aşa, sub salcâm, cu batista înnodată la colţuri pe cap, sperând să nu-l lovească fandaxia, domnul Aristide privi pe fereastră spre soţia sa care, în bucătărie, spăla la maşină şi plângea de mama focului trăind din plin drama donei Rosalba ce se încurcase în amor cu o haimana frumoasă foc şi cu uniformă de husari, unul Mighel, de la care ce-i drept nu-ţi puteai dezlipi ochii, aşa era de tunţurliu, beleaua! Domnul Aristide oftă, aducându-şi aminte de propria tinereţe când fusese şi el ceva mai subţirel decât era acum şi, atunci când intra la balurile de la căminul cultural cu cizmele lustruite bec şi cu şapca pusă puţin pe o sprânceană se ţârcâiau fetele după el, nu alta! Ehe, şi câte aventuri pe terasamentul căii ferate sau în spatele grajdurilor de la C.A.P. cărora le asigura supravegherea operativă ca să nu fure paznicii purcei… Sau anchetele din cămăruţa din spate a postului, aia dotată cu pat de fier, eheeee, da’ uite, că a trecut vremea, aşa cum trece ea ca nebuna şi odată cu ea, eehhh.... 
  
Aristide se simţi cuprins de un puternic sentiment de tandreţe şi iubire, ca de obicei, numai faţă de el însuşi, moment în care gândul din cap fugi făcând un punct mic şi luminos pe ecranul întunecat al creierului. Îi venise ideea! 
  
- Fac o fântână, fire-ar mama ei a dreacu’, că m-am deşelat cărând apă ca un bou, cu găleata, spuse el ferm şi hotărât ca totdeauna, însă numai în gând, căci dacă-l auzea doamna Veruca, nevastă-sa, şansele de realizare a proiectului scădeau considerabil, adică deveneau practic nule, fiind cunoscută vehemenţa, dar şi succesul cu care muierile se opun marilor idei! Hehaaa, las’ că vedeţ’ voi, mai spuse, tot în gând, fostul şef de post şi plecă tiptil-tiptil spre înfăptuirea marii lucrări… 
  
Problema cea mai importantă era că o fântână, aşa cu bine se ştie din veacuri, nu poate fi construită de oricine, ci numai şi numai de un fântânar, mai bine spus un iniţiat, un om dăruit cu harul de a putea duce la împlinire un asemenea act cu profunde implicaţii cosmice. Ca să fim sinceri, domnul Aristică nu la asta se gândea acum, că era prea cald, însă apartenenţa la un spaţiu al eternelor mistere îl făcea să acţioneze instinctiv, în conformitate cu cele mai sfinte tradiţii, mai ales că acestea corespundeau perfect cu lenea sa proverbială. De altfel ştia şi cu cine să vorbească! Cu Lică Şarampoi, zis Şfredelu, om priceput la toate cele, un meseriaş de excepţie, unul din aceia ce se bucură de aprecierea tuturor, ca fiind omul cu mâinile de aur, deşi nimeni nu ştie ce a ieşit din ele, dacă o fi ieşit vreodată altceva decât mânuitul sticlei cu trăscău, urmate evident de bătăile pe care i le dădea, cu multă pricepere, de două ori pe zi, nevesti-sii, o aia care nu aprecia cum se cuvine talentele soţului şi se tot încurca de două-trei ori pe săptămână, cu alţi meseriaşi. Aristică îşi aminti cu drag de anii nu de mult trecuţi când, tinerel fiind, Şfredelu făcea săptămânal popasuri pe la arestul postului, de regulă pentru mici găinării, sau scandaluri şi era mustrat câteva zile la rând de vrednicii educatori încadraţi la post, astfel încât, după şedinţele de reinserţie socială, cel puţin o lună, era linişte în comună, desigur până îi treceau vânătăile, cucuiele şi dungile de pe spate şi uita bunele sfaturi primite. După ce vremurile se schimbaseră însă, un văr bun de al lui, tot un derbe... sau o liche... dar mai bine spunem un bun consătean, ajunsese primar pe listele unui partid ce refuza să ajungă şi în opoziţie, prin urmare, nimeni nu zicea nici cârc, ba, mai mult, fiind Şfredelu angajat la primărie ca director tehnic, toţi începură să-şi dea seama ce om priceput este acesta şi cum le rezolvă el pe toate, numai cu vestita sa unealtă, pe care de fapt o furase de la cooperativă, ceva mai de mult şi acum se prescrisese cazul... Că mde, mai greşeşte omul... Ce-o să-i luăm gâtul, ce n-am fost şi noi tineri!? Ca director tehnic al primăriei se ocupa de bunul mers al curentului electric prin sârme, cu telefoanele din biroul lui văr-su’, cu asfaltarea drumurilor în mileniul celălalt, dar mai ales cu repararea unei maşini a primăriei, o Pobeda rămasă de la ruşi, când cu retragerea de bunăvoie din ’59, folosind desigur tot magica sa unealtă şi rotind furios volanul în timp ce făcea din gură ca motorul, sau ca frâna bruscă. Mulţi erau cei care-l admirau, dar şi mai mulţi cei ce-l invidiau, pentru priceperea de care dădea dovadă în tot ce făcea, asta pentru că, în toată munca sa, punea şi suflet nu numai cunoaştere şi talent! 
  
Cu puţin înainte de a rămâne din Aristică doar o mică baltă în praful drumului, acesta ajunse la primărie, intră prin spate şi-l găsi pe Lică zăcând lângă maşina sa dragă, cu o moacă prostită de efortul şi plăcerea condusului, cu o ţigară-n colţul gurii, un ochi închis şi o sticlă de bastârcă pe jumătate goală, aşezată strategic lângă el, pentru a fi mânuită rapid, fără chinuri inutile. 
  
- Hai, noroc şi spor la treabă! Merge, merge, gâfâi cu mult tact şi subtilă măiestrie Aristică prăvălindu-se pe un balot de paie ce ţinea loc de banc de lucru, dar şi de pat, la nevoie, când era de muncă şi peste noapte la garaj. 
  
- Hai, să trăieşti, nea Aristică da’ ci-i cu matali p-aicişa, că parcă eşti la penzie acu’ sau te pomeni că te dădu afară cucoana şi nu ai unde dormi, ai? Ha, haaa, haaaa! Deşi Lică dovedea un umor de mare impact, ficatul domnului Aristică făcu două noduri şi în gură îi veni un gust amar de fiere clocită. 
  
- Cruciuliţa mă-tii, gândi în vechiul limbaj nea Aristică, acu’ faci glume cu mine ai, da’ când îmi lingeai cizmele ca să nu te bat decât cu pulanul că frânghia udă te strica la boaşe, ai uitat, nu-i aşa... i se rostogoliră involuntar în creier ideile lui de bază. Însă Aristică, diplomat înnăscut, dar şi format la buna şcoală a vieţii, plus a răspunderilor de şef de post, nu-şi pierdu zâmbetul de pe faţa radioasă de bunicuţ care tocmai a terminat de spus povestea porcului, nepoţelului favorit şi spuse cu blândeţe în glas: 
  
- Lică, Lică, tot şugubăţ ai rămas bătute-ar norocul să te bată, am trecut pe la tine să te mai văd, că-mi era chiar dor să mai stăm de vorbă şi să-ţi spun că vreau să-mi fac o fântână în curte, ori ca fântânar cu vechime, am venit să mă sfătuiesc cu tine... Eee, ce zici, crezi că ne putem înţelege? 
  
Meşterul trase din ţigară, tuşi, scuipă pe lângă papucii solicitantului, cei din piele, făcuţi din nişte cizme vechi şi răspunse cu un aer pretins gânditor, deşi nu avea nici un motiv pentru un asemenea efort absolut inutil (daaa, dar nu se făcea, vezi bine să pară surprins de onoarea ce i se făcea) : 
  
- Mneehhheee, eee, poiii... asta-i numa... ahăăă... mdeee... că de spus mulţi spun, da’ de priceput... ăhăăăhăă... asta-i treabîîî, nu-i di colo-şa, aşaa di glumîîîî! 
  
- Bine, atunci batem palma şi te aştept mâine dimineaţă să vedem ce şi cum, iar la preţ ne-nţelegem noi, că doar oameni suntem şi ne cunoaştem, nu-i aşa, de-o viaţă... 
  
- S-a făcut, vin mâine de cu zori, însă cu ajutoarele, că-i multe dă făcut şi toate-s cu rostul lor, că altfel nu merge, îşi dădu acordul Lică, dovedind astfel incontestabile calităţi umane şi profesionale. Adică domnule, ca la doctor: nu ai duşmani, nu ai prieteni, ai numai pacienţi şi te porţi cu toţi la fel, cu maximum de răspundere şi responsabilitate! Bine, Lică nu avea cum să gândească aşa, daaarr, de comportat, heheee ireproşabil, chiar dacă instinctual. Mare minune buna creştere şi cei şapte ani de acasă, cum puteau constata toţi cei ajunşi pe aceste fericite meleaguri, desigur numai în folclorul de largă circulaţie, cel cu valenţe formativ-educative, deoarece în practică... 
  
- Mmmdaaa, daaa, daaa, buuun, bun de tot, gândi un bătrân falnic, îmbrăcat cu o cămeşoaie albă şi având în mână un toiag noduros, care urmărise cu multă atenţie toată întâmplarea, însă de la o anumită distanţă pentru a nu influenţa în vreun fel mersul lucrurilor.... 
  
A doua zi, era într-o miercuri, domnul Aristide se trezi cu noaptea-n cap, se dădu jos din pat cu grijă să n-o tulbure pe Veruca din sforăit, fiindcă probabil visa, ca mai mereu, că o aleargă nebunul de Mighel prin fâneaţă. Se duse afară, se spălă cu apă rece din găleată, se mai învârti puţin, de colo-colo, coborî la beci, scoase un clondiraş de ţuică şi nişte murături, ca să nu muncească oamenii pe inima goală, apoi dădu de mâncare la păsări, chiar şi la porc, la vite, da’ cu ochii numai la poartă era, să nu cumva să vină lucrătorii şi să nu-i audă. După o vreme, mâncă şi el ceva, aşa ca să mai treacă timpul, nişte ouă ochiuri, cu telemea şi puţină slăninuţă prăjită, stinse totul cu un pahar de vin roşu, pentru circulaţie (nu prea ştia el ce are de-a face circulaţia pe drumurile publice cu păhărelu' băut de el, da’ aşa se spunea), apoi, că tot se ridicase soarele pe cer, mai bău vreo două, ca să nu înnebunească din cauza stres-ul aşteptării. Eiii, dar cu aproximativ un sfert de ceas înaintea prânzului, cine apare la poartă cu mare chef, chiar dacă nu de muncă!? Lică dotat cu nelipsitul său sfredel, însoţit de ajutoare, respectiv Lae zis Mucalău purtând un hârleţ şi o moacă bleagă, plus Luţă zis Besensac, o denumire ce pare a fi de origine franceză, dar în mod sigur nu este, cu un târnăcop şi un zâmbet tâmp, adică cel dintotdeauna. Dând dovada unor excelente calităţi de yoghin, deşi habar n-avea ce-nseamnă asta, Aristide îşi stăpâni tensiunea care-i zvâcnea în tâmple, se ridică, destul de greu din scaun şi se adresă celor ce se sprijineau de gard: 
  
- He, heeee, bucuroşi de oaspeţi, da’ poftiţi în curte, hai, luaţi loc puţin, că cade omu’ din pod şi tot se mai odihneşte, da’ voi de la drum... băgă el una mai usturată, aşa ca să se vadă că... Numai că, flăcăii, foarte puţin atenţi la vorbele de duh ale gazdei, căzură pe scaunele puse în jurul mesei de sub salcâm, atacară cu nădejde sticla de ţuică, ba, chiar şi murăturile, evident fără să se sinchisească de cratiţele trântite în bucătăria de vară de doamna Veruca şi nici de drăcuielile aparent fără adresă, deocamdată... Sinceri să fim, buna doamnă se prinsese că se cam petrece oarece, însă nu aflase ce, deoarece, distinsul soţ era încă foarte, foarte secretos, reflex al îndelungaţilor ani de slujbă. 
  
- Văleiii, neni Aristicî, ni sî făcu, bre, o foami di la ţuica asta a matali, di nu mai putem ţâni nişi ţâgara-n gurî, da’-mi-te lopata, sau şfredelu’, spuse maestrul fântânar Lică, acela care de fapt, dar şi de drept, conducea, conform tradiţiei, întreaga procesiune. Fu rândul lui Aristică să blesteme şi să înjure în gând, dar cu voce tare spuse, ridicând chiar mâinile spre cer: 
  
- Da’ cum, pacatili meli, am uitat!? Păi, ce, nu suntem în casă de gospodar creştin şi botezat!? Acuşica, acuşica... Dispăru în bucătărie, închise uşa după el, îi mărturisi soţiei ce are de gând şi o rugă să pună masa meşterilor, că de nu, o rupe cu bătaia. În consecinţă, plină de solicitudine şi bucurie, doamna puse masa, adică aduse o oală cu borş de ştevie, patru castroane şi lingurile de lemn, din cele primite la pomană, apoi o mămăligă, nişte carne de la borcan, din cea mai grasă cu puţinţă pe care n-o mânca nici câinele, nişte cepe iuţi de-ţi dădeau lacrimile şi le ură mesenilor: „poftă bună” cerând iertare că nu poate participa şi ea la festin, fiind astăzi în zi de post negru şi este bine să ne mai şi abţinem… 
  
Cu tot respectul şi cu gura plină, maestrul Lică îi dădu dezlegare de a lipsi de la sfânta masă, iar doamna se duse să plângă şi să se dea cu capul de frigider, în odaia din fund. La sfârşit, se şterseră cuviincioşi la gură cu un boţ de mămăligă şi se puseră pe aşteptat scobindu-se în măsele cu paie rupte din mătură. Cum lucrurile păreau că trenează, domnul Aristide, pârjolit fiind de sete după carnea sărată, luă o hotărâre eroică. Se ridică icnind de la masă, coborî din nou la beci şi când a revenit, în mână aburea, de mai mare dragul, un clondir cu vin, iar din gâtlejurile invitaţilor ieşiră horcăieli de bucurie, semn că, până atunci îi încercaseră şi pe ei chinurile morţii prin însetare. Primul cofăel fu golit fără ca cineva să simtă nevoia ulcelelor, abia al doilea şi celelalte au fost aşaaaa... mai legumite, mai vorbite, mai cu taifas, cum este obiceiul cel gospodăresc din moşi-strămoşi, chit că aceia nu fumau.... 
  
Doar mai spre seară, pe când se trecuse de mult la desert, respectiv seminţe de bostan prăjite cu sare, la cuptor şi prune argintate din pomul din fundul curţii, parcă puţin sâcâit de repetatele insistenţe ale gazdei, Lică păru a-şi aduce aminte de ce veniseră şi spuse cu aerul unui iluminat care relevă misterele creaţiei şi ale vieţii unor profani lipsiţi de speranţă: 
  
- Treaba, aşa ca treabă, nu-i grea că noi suntem obişnuit cu munca din zori şi până-n noapti, da’ tipicu’, ăsta-i di bazî, ăsta-i tot chichirezu’, când faci o fântână! Păi, să vă spui ce-o păţât on plugar din Garoafa, colea-şa pisti pârâu, mai acu’ on an, on an şî ceava, cân' i-o vinit lui în cap să-ş facî fântânî di unu sîngur! Hăăhăăă, s-o apucat di sapat, ş-o sapat el ci-o sapat, da’ odatî i-o vinit aşa ca un somn, o adormit în groapî şi cân’ s-o trezât îş cherdusî minţâli şi vorghe numa-n dodii di l-o dus nevastă-sa şi la doctori şî la popi, da’ bini nu l-o mai făcut nimine, ş-acu cerşăşti la uşî la Trisfetidi, plângând cu lacrimi amari zâua-n cari i-o luat Domnu’ minţâli şi s-o apucat sângur di lucru la fântânî! Eheee, luaţ’ aminti, nu-i di glumî... Ucenicii dădură din cap cu înţelegere, sau poate ca să înghită prunele cu care se tratau, scuipând sâmburii în ochii motanului, iar domnul Aristică se simţi cuprins de un fior, deoarece la cât îl ştia de tâmpit pe Lică îi era imposibil să creadă că acesta născocise din capul lui povestea aceea atât de tulburătoare. 
  
- Daaa, da’ n-o ştiţ’ pi ceia cu fimeia din Diocheţ’, cî mii mi-o spus-o văru’ Andonel, ăla de-i moaşă acolo al ei, interveni Lae, dornic şi el să-şi manifeste cunoştinţele şi talentul narativ, apoi tăcu, aşteptând, răbduliu şi cuviincios, să fie rugat să povestească, însă nepierzând timpul la golitul ulcelei. 
  
- Păi, spune-o bă, ce ne mai fierbi atâta, spune-o odată, se răsti cam nervos domnul Aristide, peste măsură de uimit că Lae are darul vorbirii, iar el, uite, nu aflase încă asta, deşi, la vremea lui şi Lae muşcase din cimentul arestului. Sau poate că atunci şi l-o fi căpătat, cine ştie, îşi continuă gazda starea de perplexitate... 
  
- Sî videţ’! Iara-n Diocheţ’ o fimeii tânără şî-n puteri da’ nu pute faşi copchii... Jali mariiii, că nu prime alocaţii di la stat şi trebuie sî munşeascî pi la oamini pentru a ave şi mânca, iar bar’ba-su şâde numa-n crâşmî di ruşâni. Pi undi nu umblasîîîî, pi la babi, pi la popi, pi la doctor, cî iara unu cari vine di trii ori pi an la mă-sa di lua vin şî carni di batal, da’ iara cam bătrâior şi nu ştie leacu’! Da’ odatî, cân' stăteu la marginea şanţului, cum stau fimeili duminica sara şi sî mai văicăresc întri eli, odatî-i zîşi una Glafira, o fimeii din şeli prişeputi, nevoi mari: 
  
- Da’ du-ti, fatî-hăi, la fântânar cî iştia-s oamini învăţaţ’ şî cu mult har de la Domnu’ şî ştiu şî toaca-şer, şî vezi cî ti-o sfătui el într-un fel, c-aista a nostru chiar li ştii pi toati! 
  
- Ş-odatî sî lumineazî fimeia şeea năpăstuitî şî spuni: 
  
- Sî ştii tuşî c-aşa-am sî fac, cî nu sî mai poati! Cîîî şii drept, la ei acolo, iara un fântânar vestit, cî i sî dusăsî faima dincolo di Bizigheşti, aşa di cunoscut iara cu meşteşugu’ lui. Zâs şî făcut! A doua zî, merji fimeiea şeia la fântânar acasî, îi spuni cum stă treaba, stă şeala o vremi pi gânduri, apoi îi zîşi, aşaaa ca din carti: 
  
- Apooo, duti, măi, fimeii, mâni, în fapt di sară, la fântâna şei din capu’ satului di sub sălşii şî dacî ţî s-o arata f-un semn sî ştii cî Domnu ti ari-n grijî, da’ dacî nu, atunşi nişi io nu mai ştiu şi sî zâc! Merji cu sanatati, şi ai grijî, daaa’ curatî-curatî sî fii la fântânî şî cu inima, da’ mai ales cu trupu’, cî numa’ şî numa’ aşa ţî s-nplineşti tot şi-ţ’ doreşti! 
  
Îi pupî fimeia şei evlavioasî mâna fântânarului şî pleacî cu multî nădejdi-n inimî, cî tari frumos îi mai vorghisî omu’ ceala înţălept, chit cî iara tânăr şi tari vânjos păre. A doua zî, când dăde spre noapte, cî iara varî şi iara plin di steli pi şer, o ie fimeia şeii năcăjâtî pi potecî la fântâna di i-o spusăsî omu’ şeala drept. Nu vă spui cî-i băte inima ca la turturicî, da’ când o ajuns la fântânî, i s-o aratat semnu’! Colo pi capac, sprijinitî di şiuturî, ierea aşa ca o luminiţî în bataia lunii... Fimeia-ş faşi cruşi şi când s-apropie şi sî vez’!? Icoana lu’ sfântu’ Ghiorghi, străluşe în noapti, di zîşiai cî-i di fosfor nu alta. Sî roagî ia, gheata fimeii, fierbinti, ie răpidi icoana şea fermecatî şî dă s-o iei înapoi spre casî. Da’ pi drum să vez’ minuni! I sî-mplinesc dorinţâli, chiar acolo sub sălşii, di trii ori şi râmîni biata di ie grea, aşa cum sî rugasî, iar la soroc naşti jemeni. Ehaaa, da’ asta nu-i nica, cî după, i s-arata semnu’ mai mereu şî p’in toati locurili di i s-o umplut casa di copchii, unu’ mai frumos ca altu’, aducând parcă toţ’ cu fântânaru’ şeala înţălept... 
  
- Bă, da icoana, cu icoana ce-a făcut bă, că vez’ bini iara făcătoari di minuni!? 
  
- Eeee, fimeia şei cuşernicî şî cu inimî curatî o pus icoana-n ramî la un meşter dulgher, cari chiar s-o mirat şi bini samânî Sfântu’ cu moş Gherghel cari făcusî armata la călăraş’ ş-avusăsî şi el o poză călari pi-un cal di lemn la fotograf, di înnebune fetili când le-o arăta, da’ acuma, era ajuns greu di bătrâneţi şi-l lăsase şi băşîca nu doar minţâli, ghetu di el! 
  
Trebuie să recunoaştem că nu numai domnul Aristică era cutremurat de cele întâmplate, adică de toată povestea asta spusă cu pricepere de Lae, dar nici ceilalţi nu mai deschideau gura ca să nu se facă de râs în faţa lui, mai ales de când spusese cuvântul acela, fosfor, despre care habar nu aveau. 
  
Totuşi, printr-un remarcabil efort de voinţă, Lică preluă conducerea şi îi spuse destul de inteligibil domnului Aristide: 
  
- Băăăiii, neaa Aisticîîî, acu-i veeemea sîîî videm uniii locuuu undiii tre’ sî săpămmm, c-ăsta-i şpilu’! 
  
- Păăiii, io ziceam s-o punem aşaaa, mai la poartăă, să vadă lumea că am fântână şi să mai ia şi apă, să mai stea de vorbă femeile, iar dacă... eee, mai vedem noi că doar uite, acum ştim câte minuni se petrec când ai o fântână făcută cu suflet bun! 
  
- Phiii, păi, vrei, Doamne iartă-ni, sî faşi fo’ fierbinţalî, sî rămâi cu gura strâmbî, păi, ce-am vorghit noi pân-acuma, se burzului meşterul fântânar!? 
  
- Păi, hai, să facem ca lumea, că nu-i cazu’ să păţesc ceava tocmai acu câ’n am ieşit la pensie, răspunse destul de speriat omul. 
  
- Uiti-ti cum sî faci! Ad-o gobaie din celi mai mari, sau şî mai bini, cocoşul ceala negru ş-un cuţit cu lama ascuţită pi tocilă, că aşa-i cel mai bine şi dup-aia ţ-arăt io, ce şi cum! 
  
- Băiii, noaptea-acu’ să v-aduc io cocoşu’, ăiii, n-aveţ’ minti, ăiiii, cum să-l găsesc io acu’-n coteţ, ripostă neconcludent şi cam anemic, bietul gospodar. 
  
- Lasă cî mă duc io neni Aristicî, rosti spre uimirea tuturor Luţă despre care se ştia sigur că nu poate să vorbească, sau mă rog, cel puţin nu în limba ştiută de sătenii din Răstoaca, aceasta deoarece, cunoştea doar toată suflarea satului, Luţă nu era chiar Luţă, fiindcă fusese schimbat cu un alt copil când inconştienta de mă-sa se dusese să nască la spitalul orăşenesc din capitala judeţului, ignorând la rândul ei puterea şi prestigiul de neclintit al moaşelor comunale şi mai ales a vestitelor babe doftoroaie din satul lor! 
  
- Du-tiii ăiii, mai spuse, râzând oarecum, domnul Aristică aflat definitiv în puterea science-fiction-ului, fără să ştie nimic nici despre născocirea asta scriitoricească. 
  
Luţă, cu o moacă afectată, de profesionist cu vechi state de serviciu, dispăru câteva clipe, suficient pentru ca mesenii ceilalţi să-şi caute prin ulcele sufletul disipat în nemărginirea spaţiului aflat la intersecţia realului cu non realul, provocată de intervenţia total surprinzătoare a misteriosului Luţă. Această tragere necesită o nouă rundă de „hai, noroc, hai, noroc”, apoi surprinzătorul Luţă reapăru cu un sac în care ceva mişca, sau poate se zbătea, dar nu mai contează fiindcă totul era acoperit de zâmbetul vrednicului om, acelaşi de când venise însoţit de târnăcop. Deşi domnul Aristide îşi dădu seama că-l are-n faţă pe vestitul hoţ de găini care tulbura viaţa sătenilor pe rază de trei comune în jur, de mai mult de cinci ani, nu putu să nu-şi exprime admiraţia pentru modul profesionist în care rezolvase o problemă, pentru el deosebit de dificilă, că de mult nu mai încăpea pe uşa coteţului. Apoi, din sac fură extrase, cu multă atenţie, păsările ce chirăiau zăpăcite, până când, la cincea extragere, apăru cocoşul cel negru, acela ce cântărea cam şase kilograme! Aici intră în acţiune magul Lică, acel care, precum vitejii din vechime, îşi avântă cuţitul cel ascuţit pe piatră şi din câteva mişcări reteză capul cocoşului, evident, după buricele degetelor de la mâna stângă. Sacrificiul de sânge se împlinise! Martorii urmăreau cu sufletul la gură, muţi din mai multe cauze, efectul magiei... Lică se zvârcolea de durere ţinând degetele-n gură, iar cocoşul se zvârcolea urmând să însemneze cu sângele său locul viitoarei fântâni, aşa cu le spusese sacerdotul încă nerecunoscut Lică, devenit acum, „cel beteag”. Într-un târziu cocoşul se potoli, rămânând ţeapăn în uşa bucătăriei de vară, iar Lică reuşi performanţa de a bea cu degetele-n gură, încă o ulcică de vin, pentru a împlini tot ritualul magic al naşterii unei fântâni. Se despărţiră, când luna era sus pe cer, cu legământ de revenire a doua zi, tot în faptul zilei, pentru a duce mai departe lucrarea, cu specificaţia expresă că victima, care acum zăcea în praf, aparent, destul de fericită de rolul împlinit, să fie dusă pe drumul împlinirii destinului, respectiv să fie făcută borş, tocană şi friptură, pentru ca magii să-şi tragă din asta forţele necesare continuării ritualului, că de nu, ei nu mai pot duce şi mâine povara, peste puteri de grea, a muncii! 
  
Doborâţi de trudă şi răspunderi cei trei nimeriră poarta fără alte indicaţii iar domnul Aristică, vizibil marcat şi el de fluxul de înţelepciune şi mister al ultimelor ceasuri, se duse, mai mult în patru labe, către culcare. Trecu prin bucătărie unde buna doamnă Veruca dormea pe un scaun şi sforăia liniştită, fiindcă nu vedea cum tâmpita de Rosalba îşi făcea rochie de mireasă şi se tot hlizea prosteşte, cu toate neamurile ei de fraieri, pe când Mighel o bulănea pe o ştoarfă, una Conception (auzi, nume dă bagaboantă, făi, fată!) din satul vecin, cum ar veni la noi, Coţofeneşti, o altă locaţie plină de putori, după părerea competentă a bunei şi virtuoasei doamne, ale cărei orizonturi de cunoaştere şi compatibilitate spirituală se încheiau, în cel mai firesc mod, la graniţele geografice ale judeţului. Destinul conştient, dacă putem vorbi de aşa ceva, al domnului Aristică, se încheie undeva pe lungul drum de la uşă până la patul din bucătăria de vară... 
  
*** 
  
Soarele îşi încerca de mai multă vreme puterile dând viaţă şi strălucire întregii creaţii pământeşti a fericitului ţinut numit al Vrâncioaiei, când creierul bine conservat al domnului Aristică fu agresat de un motor de motoretă şi clopotul cel mare de la Sf. Haralambie. Bietul om îşi regăsi, destul de greu, puterea de a înjura, la modul profesionist al breslei din care provenea, dar un frison de luciditate îl împiedică să o facă! Observase la timp că, la capul lui, minunata sa soţie bătea nişte fasole şi răcnea precum că: „scoală-te, animalule, că horcăi ca unu’ cu gâtu’ tăiat, dă mă bagi în boale şi nu-s io sluga ta să rabd toate porcăriile voastre dă beţivi nenorociţi care distrugeţi vieţile femeilor cinstite cu apucăturile voastre, că mi-aţi băut şi vişinata aia de-o ţineam pentru împărtăşanie să nu mă ia cu rău dă la lingurică de foame, fire-a-ţi ai dreacu’ dă nesătui, cu tot neamu’ vostru dă nespălaţi!” 
  
Oraţiile distinsei doamne avură efecte multiple asupra întregului numit Aristide. Prima a fost că şi-a revenit din comă ceva mai repede decât dacă ar fi fost sub efectul unui duş spre exemplu, apoi îl apucă o spaimă care-l aduse complet la suprafaţă, îndemnându-l să dea la pace cu scorpia, deoarece, fără ea nu-şi putea duce la bun sfârşit planul... Aşa că, trecu în registrul blând şi plin de irezistibil farmec masculin: 
  
- Făi, fimeii, lasă-mă-n plata domnului, sau adă-mi ceva dă băut, o cană dă borş, sau una dă moare dă varză, că te omor înainte de a-ţi spune ce am dă gând să fac şi mai tacă-ţi fleanca aia că mă bagi în păcate! 
  
Simţind că i se ascunsese un mare secret, doamna Veruca ieşi pentru câteva clipe. Merita orice efort, fiindcă se părea, acest secret era pe deplin comparabil cu misterul ce-l înconjura pe bogăta- şul ăla nesuferit de don Alfons, un zgârcan, care nu vroia să dea ceva de pomană unor nepoţi tineri şi plini de visuri romantice, chitiţi să salveze caracatiţa şchioapă, o specie a cărei dispariţie, prognozată deja, punea problema unui cataclism cosmic. Pe linie de consecinţă, stabilind şi un record de viteză domestică (imposibil de omologat însă), doamna se întoarse cu o cană, apoi se aşeză pe un scaun privindu-l hipnotic pe Aristide care, ca un nesimţit ce era, gemea de plăcere legumind borşul de putină printre dinţi. Armistiţiul dură cam un minut după care, doamna, luată de un val de căldură, smulse cana din mâna netrebnicului şi rosti hotărât: 
  
- Dacă nu spui acum, tot ce trebuie, mă duc la nenorocitu’ ăla dă Lae, îl dau cu capu’ de toţi pereţii şi ţi-ai găsit naşu’ cu mine, că ăla spune tot, că nu-i tâmpit să moară de mâna mea, de dragul tău şi a secretelor voastre prosteşti!! 
  
Destul de îngrijorat să nu moară ars de sete, mai ales că găsise, uimitor, o ieşire onorabilă, soţul oftă şi recunoscu sincer (poliţist-sincer = antimomie n.a. ): 
  
- Măi, fato, uite, voiam să-ţi fac o surpriză de ziua ta, de asta ţineam secret... Şi ce surpriză ar fi mai frumoasă pentru tine decât o fântână, în curte, cu numele tău pe ea, să rămână de amintire celor ce vin despre frumuseţea şi hărnicia ta, să te pomenească toată lumea, în veci, când or gusta o cană de apă rece şi limpede şi poate, peste o vreme, plecând de la asta, satul nostru o să poarte numele tău, că... Răstoaca... ce Dumnezeu... parcă-i... preaaaa... aşa fără nici un haz... 
  
Aici, deşi Aristică îşi cam pierdu firul, observă, cu acea fineţe şi acuitate psihologică pe care ţi-o dă profesia pe parcursul unei vieţi, că nevastă-sa luase de bune balivernele lui şi mai ceru o cană de borş. Spre marea sa surprindere, Veruca dispăru fără să spună nimic, apoi reveni cu altă cană de borş. Minune!? Da, minune, dar să nu uităm că ne aflăm exact în locul unde ele sunt ceva obişnuit, aşa că nu mai miră pe nimeni! Ba, mai mult, buna femeie ascultă cu răbdare continuarea poveştii şi plecă sprintenă să gătească cocoşul cel negru, rămas peste noapte înţepenit în ligheanul în care se spălau sâmbăta, pe picioare, domnul, dar şi doamna Duluman. Tocmai la timp deoarece, conform înţelegerii din seara trecută, pe la ora prânzului apărură în poartă meşterii fântânari, purtând cu evlavie cu uneltele lor. 
  
Bucurie mare, gazda că: „hăhăhăăă, bine aţi venit, hai, că masa-i gata, io-te, borşu’ cum abureşte, da, hai, întâi să luăm una mică, să ne facem poftă de mâncare! Heheee, altă viaţă, cioc-cioc, sănătate că-i mai bună decât toate, iar cioc-cioc, apoi năvala în blide, întâi borşul de cocoş cu miros de leuştean şi cu bănuţi de grăsime galbenă plutind printre ardeii graşi care dădeau nu numai gust ci şi aspect, încă un cioc-cioc, urmat de tocana de legume cu bucăţi din jertfă, ce mergea de minune cu mămăliga aurie şi murăturile cele zemoase, apariţia coferului cu vin rece şi sfârâitor, marşul triumfător al copanelor rumenite în untură, care zdrobea în înaintarea sa de neoprit, cană după cană, din vinul cel de culoarea mierii, totul cu voie bună, însoţite fiind de binecuvântările doamnei, rumenă în obraji ca un măr ionatan, deoarece, normaal, la bucătărie mai trăgea şi ea câte-o duşcă, aşa ca omul prins de fericirea muncii. Aceste aspecte nu mirau pe nimeni, deşi tot satul ştia cam cât de darnici sunt, în general, soţii Duluman, dar mai cu seamă doamna, cea care dacă-i fura cioara o prună din pom, o alerga cu băţul până la apa Siretului şi dacă n-o putea lovi ca să scape pruna, spunea făcându-şi o cruce mare: 
  
- Fie de sufletul morţilor şi aşa să ne-ajute bunul Dumnezeu! 
  
Ca să ieşim totuşi din sfera halucinaţiilor, trebuie să recunoa- ştem că doamna avea şi ea un plan, însă ca orice bun strateg, dăduse planului şi o variantă! Mmdaaaa, fântâna era bună, nu numai că-i ducea peste veacuri faima de femeie gospodină şi că era posibil ca şi satul să-şi schimbe numele: „ceva de genul... Verucani, Verucoi, nu, nu, râd proştii, că numai la tâmpenii le e gândul, aaa... Verucana, că bate cam ca-n poveştile alea cu doamne nobile de la curtea lu’... lu’... ăla.. cum îi zice, da’ dă-l dracului, că mi-aduc io aminte, acu’ am treabă cu golanii ăştia cărora am să le scot ochii dacă în trei zile nu-i gata fântâna, daaar eheee, atunci când la fântână se vor aduna toate muierile din sat, să vezi bârfă, să vezi ce-o să le mai trag eu de limbă... heheee... voi fi cea mai informată, voi şti tot ce se întâmplă în lume şi cine este informat... hăhăhăăă.... 
  
Precum ştim, din propriile experienţe, atunci când femeile îşi pun ceva în cap nu pierd vremea ca noi bărbaţii, pendulând între dileme şi variante de optimizare, ci trec imediat la treabă. Aşadar şi doamna Veruca îşi puse basmaua pe cap şi plecă iute la primărie unde ceru voie primarului să dea un telefon de urgenţă. Primarul, om 
  
de ispravă, fiind şi finul lor, întrerupse şedinţa de discutare a retrocedărilor, îi trimise pe consilieri pe teren să se mai documenteze, iar el plecă la un parastas. Nici consilierii proşti, îşi continuară retrocedările la bufet, că doar acolo era, de fapt, statul major al operaţiei, dar asta-i deja altă poveste. 
  
Cât formează doamna numărul şi până reuşeşte să obţină legătura (deasupra Vrancei nu zboară niciun satelit de comunicaţii, în primul rând fiindcă nu este nevoie de aşa ceva şi, oricum, nivelul comunicărilor de bază este acelaşi, rămas ca pe vremea tobelor şi a sfarelor de fum), trebuie să aflăm că familia Duluman avea o fată, da’ ce zic eu fată, o comoară, pe nume Elfida. Mămica insistase cu acest patronim, deoarece îl auzise la un doctor, un navetist care venea de trei ori pe lună la dispensar, timp în care Veruca, pe vremea aceea tânără şi tare nurlie era mai mereu consultată două-trei ceasuri de acesta deoarece suferea de ceva cu nervii. Suferinţa era cauzată de spaima de a dormi singură, fiindcă Aristide, aflat în plină afirmare, era mai mereu în misiuni, să prindă tâlhari, ori se ştie că ăştia numai noaptea acţionează. Eeee, dar acum, Elfida femeie la casa ei, locuia în Focşani, iar bărbatu-său era mecanic de tancuri, plecat de o vreme în Afganistan, că acolo se plătea mai bine, iar ei erau tineri şi câte nu le mai trebuia, mă rog, ca la orice tânără familie... 
  
- Alouuu, Elfiduţo, mamă, jale mare mamă, s-a apucat al’-de tac’-to cu alţi beţâvi să facă fântână în curteee, mamăăăă, şi me că să lasă cu moarte dă om mamăăăă, fă ceva şi cheamă-l-ăi pă Costellll, mamăăă, că nu cred să mă mai apuce-n viaţă mamăăăă, că nu mai pot, nu mai pot, mamăăăăăăăă!! 
  
Aici se poate observa cu destulă uşurinţă modul specific de transmitere a informaţiilor în spectrul tânguirilor ritualice, sau mai bine spus, a bocetului tradiţional, pentru a stimula desfăşurarea evenimentelor în direcţia dorită, în fond un exemplu bun de urmat, mai ales acum, când există o certă deplasare a comunicării către cea nonemoţională, cu blestematele de S.M.S.-uri, sau şi mai rău, prin nenorocitele alea de e-mail-uri. 
  
La rândul ei Elfida făcea parte din acea categorie rarisimă de soţii care consideră că soţul este fiinţa datoare să se sacrifice de dragul familiei, incluzând aici, pe ea, dar şi pe părinţii ei (exclus ai lui), pentru că dacă nu erau bieţii de ei, ea n-ar fi apărut pe lume, deci, adio fericire şi rămânea, amărâtul, toată viaţa cu coşuri pe faţă! Buna fiică înţelese absolut corect mesajul disperatei sale mămici şi îmbrăcându-se frumos, se duse la unitate, unde funcţiona un serviciu continuu de legătură a familiilor cu cei din teatrul de operaţiuni, dar şi un sergent înalt, frumos şi, totdeauna foarte amabil cu ea, indiferent de solicitări. Astfel, în cel mai scurt timp cu putinţă, Costel fu scos de sub un tanc, căruia îi schimba uleiul şi dus de urgenţă la telefon, unde află următoarele: - Costeliiii, fă ce-oi face, şi vino în permisie, că mămica cu tăticu-i pe moarte şi dacă nu eşti tu la capu’ lor, nu mor sărmanii împăcaţi, că ştii ce mult ţin ei la tine, că le eşti mai mult ca copilu’ lor, aiaiaiiii...! 
  
Costel ce să facă? Se puse pe plâns, deoarece era, de fapt ca noi toţi, un bărbat care credea, fără rezerve, orice-i spunea scumpa sa soţie, cea care-l aştepta ca o martiră să se întoarcă din război (aici se poate face o paralelă cu vestita Penelopa, deşi nu ştim dacă ea o fi existat, spre deosebire de nevestele din zilele noastre). Apoi se duse la comandant, ăla om de suflet şi de loc tot din Vrancea, făcu pe dracu-n patru şi-l trimise pe Costel într-o permisie de o săptămână cu avionul care făcea aprovizionarea, neuitând să-i spună la îmbarcare: 
  
- Bă, dacă nu vii la întoarcere cu o damigeană de vin şi cu nişte salam de porc, te trimit, la dracu-n pustiu şi acolo rămâi! Ne-am înţeles!? Atenţie mare! 
  
- Aiii, şefu’ ce dracu’, bree, matali mă ştii doar dă la angajare că nu-s rău dă pagubă şi nici scârţan… Cum să uit io pă binefăcătoru’ meu! 
  
*** 
  
Între timp, în curtea domnului Duluman continuau lucrările de proiectare ale fântânii, deşi apăruseră unele obiecţii în privinţa locului însemnat de sacrificiul ritual din seara trecută: 
  
- Băăiiii, ăiii, pă, cum s-o facem bă, în uşa bucătăriei, cum mai iese nevastă-mea, spuse, surprinzător de logic, stăpânul acareturilor, având un aer sincer îngrijorat! 
  
- Păi, măi, neni, muţ’ matali bucătăria, cî dacî, aicişa s-o arătat locu’, ci-nsamnî? Însamnî cî nu-i apî în altî parti, prişepi, cum vini chestea?! 
  
- Oameni buni, păi, dacă mut bucătăria, tre’ s-o mut în locul şopronului, pe ăsta în locul grajdului, ăla în locul hambarului şi pe ăsta undi, mama cioarelor îl duc, că tre’ să dărâm odaia din fund!? - Lasî neni prostiili, cî uiti, ni ţâi din treabî, acu’ altu-i baiu’! 
  
Într-adevăr, cei trei munceau pe rupte năduşind să bată nişte beţe-n pământ, acolo unde venea locul fântânii fiindcă, dacă-l pierdeau din ochi, trebuia făcut un alt sacrificiu ritual, să nu fugă apa de sub pământ, cum bine spunea priceputul Lică. Însă, ca un făcut, nici una din uneltele din dotare nu făcea faţă provocării. Până la urmă, tot domnul Duluman, deşi ca intelectual el nu prea ţinea scule în gospodărie, a găsit o teslă pe care i-o făcuse cadou, mai de mult, un ţigan ca să nu ia papară şi cu ea s-a rezolvat prima etapă a lucrării, respectiv însemnarea temeinică a locului destinat marii lucrări. Seara, zdrobiţi de povara răspunderilor asumate, cei patru au mai avut puterea de a închina una mică în cinstea realizării primei etape, de fapt cea mai importantă, au mai admirat-o din diferite unghiuri şi, abia apoi, s-au aşezat la masă pentru a cinsti cum se cuvine evenimentul. Doamna Veruca, revenită din expediţie, declară, aşa cum îi şade bine unei doamne de viţă nobilă, că se retrage, deoarece nu se pricepe la chestiuni tehnice. 
  
- Săuumânaaa păntuuu masăăă c-a fosss bunăă şi gustoaaa, iaaa, bucă.. bucăăă... bucăteasaaa fumoasăăă... rosti galant Lică, din postura celui care conducea întreaga adunare, iar doamna zâmbind, spuse în gând: „lua-v-ar junghiurile şi buba neagră, de porci beţivi”, spre profundul regret al porcilor, care însă nu au aflat niciodată ce afront li se adusese. Apoi, se retrase cu graţie, că tocmai începea serialul cu afurisitul ăla de Mighel. Bărbaţii mai rămaseră puţin pentru a definitiva planul de lucru al zilei următoare, sfinţiră rezultatele muncii aruncând pe pământ câţiva stropi de vin, apoi se sfinţiră şi pe ei, mai din belşug, aşa doar ca să se ferească de boli şi rele pe timpul lucrului şi, în sfârşit: hai, noroc, las că şi mâne-i o zi... 
  
Ziua următoare, începută ca de obicei la prânz, se dovedi a fi mai plină de greutăţi decât precedenta, deoarece doamna Veruca plecase dis-de-dimineaţă la o soră a ei, în satul vecin şi au trebuit să se descurce singuri cu resturile cocoşului şi cu ulcelele de vin rece scos de la beci de gazdă, dar cine avea timp să observe aceste mici neajunsuri, acum când se muncea cu încordare la schimbarea ţăruşilor bătuţi ieri, cu unii mai mari, muncă mult îngreunată de ruperea cozii teslei şi folosirea ca unealtă de bază a unui târnăcop împrumutat de la un vecin. 
  
Oricum, în faptul serii, se odihneau stând liniştiţi la masă, cu stacanele în faţă şi proiectând, din vorbe, acoperişul fântânii, unul frumos, meşterit tot după tradiţie, desigur cu şindrilă cătrănită, pentru a da acea notă de lucru trainic, făcut să dăinuie peste vremuri. 
  
- O fi vorba oare doar prostie, că asta, la drept vorbind, nici nu-i păcat fundamental, sau sunt nişte lichele leneşe, care-şi râd de bietul om, ce pare cam simpluţ, ca să nu spun mai mult ! Ia, hai, să fac o verificare mai atentă, la faţa locului... 
  
În poartă bătu un bătrân înalt ce se sprijinea pe un toiag, deşi nu părea deloc ajuns de vreun beteşug. Câinii domnului Duluman, nişte creaturi greu de definit, cu ochi roşii şi bale verzui, să repeziră în salturi spre poartă, deoarece raţia lor zilnică, bine gândită de gospodar, era formată din şuturi, coji de cartofi şi multe înjurături, iar vara, aşa ca desert, pepeni cruzi. Evident, orice brumă de proteină era binevenită! Însă, odată ajunşi la gard, începură să se gudure, să schiaune duios şi să se frece de ostreţe, doar-doar, vor primi o mângâiere de la bătrânul acela ciudat, în mod sigur, străin de locurile acestea. 
  
Domnul Duluman, crunt încercat de trădarea câinilor, mai ales că prostul de Lae începuse să râdă cam într-o dungă, se ridică de la masă, repezi nişte picioare în coastele dulăilor, care, culmea, de data asta, nu se mai sinchisiră de tratament şi dădeau în continuare veseli din coadă, apoi răcni, deşi se afla la numai doi centimetri de faţa calmă a bătrânului: 
  
- Bă, lua-v-ar dracii să vă ia, că nu vă mai săturaţi, de unde bă, să vă dau, nu vedeţi că sunt rupt de muncă, din zori şi până-n noapte, păi ce, ca să vă dau vouă, bă, putorilor, muncesc io pă deşelatelea cu oamenii ăştia, dă nu mai ştim de noi! Tai-o, că pun paru’ pă schinarea ta! Huuoooo, la oase, trântorilor!! 
  
În ochii de un albastru senin ai bătrânului apăru aşaaa, ca umbra unei lacrimi, iar câinii urlară dureros, parcă a pustiu, în timp ce stăpânul se îndrepta spre oaspeţi cu mersul acela hotărât al omului care-a rezolvat cu fermitatea impusă de situaţie, dar şi cu dreptate, buna rânduială a lucrurilor. 
  
- Să le pun o cruciuliţă neagră... să nu le pun... Mai bine mai aştept, să mai văd ce se întâmplă, să nu mă grăbesc... fiindcă, ştim bine, graba... 
  
Ce să mai vorbim, ziua de muncă se încheie, aşa cum este şi firesc, la apariţia stelelor, cu un bilanţ provizoriu, cu planificarea activităţilor, pe etape, pentru zilele următoare şi cu hotărârea fermă de a relua lucrul mâine, ca de obicei în zori, pentru a avea spor la treabă. Zis şi făcut! A doua zi, tot pe la prânz când domnul Duluman cam fluiera de foame, dat fiind că buna sa soţie era din nou plecată, nu se ştie unde, apărură şi meşterii cei mari, cu uneltele pe umăr, pocniţi şi ei de foame, dar şi de sete, aşa cum se văzu imediat, când puseră la prăjit nişte ouă, cu ceva carne de la borcan, care, ca să nu li se aplece, o tratau pentru început cu ţuiculiţa cea gălbuie scoasă de Duluman cam cu greu, dar ce să faci când ai musafiri atât de preţioşi la masă!? Că, fie vorba între noi, nu se găsesc pe toate drumurile meşteri dăruiţi cu harul fântânăritului! Dar să vezi minune! Când mergeau treburile mai bine, în sensul că se vorbea deja de apa cea bună şi rece a fântânii, menită să devină vestită spre gloria familiei Duluman, poarta sări din ţâţâni şi în curte apăru un comando în frunte cu doamna Veruca înarmată cu o umbrelă, fiică-sa Elfida, înarmată cu mă-sa, mecanicul de tancuri Costel, sergentul cel săritor, plus nişte maşini care de care mai ciudată, conduse de militari în termen, bucuroşi că scăpaseră din cazarmă şi mai dau iama pe la bufet, sau la vreun bal. 
  
- Din momentu’ acesta, io mă ocup dă fântână, rosti energica doamnă Duluman proptită în faţa mesenilor, cu mâinile-n şolduri şi cu trăsnete în priviri! 
  
Perfect antrenat în cei treizeci şi cinci de ani de căsnicie, domnul Duluman dispăru ca o boare de vânt, spre o destinaţie necunoscută, imitat imediat de inteligentul Luţă. Lae, o fire mai timidă, se aruncă sub masă şi rămase acolo martor mut al schimbărilor în plan logistic petrecute în destinul măreţ al fântânii. Doar Lică, prostit de faima sa de mag, rosti oarecum acuzator: 
  
- Ăiii, da’ nu sîîî poatiii, ăiii, cîîî.... 
  
Umbrela cu mâner din fontă descrise un arc elegant prin aerul încărcat de electricitate şi se opri cu un sunet sec (nici nu se putea altfel!) în căpăţâna zevzecului! Iluminat brusc de eveniment, netotul se porni pe urlat şi din numai cinci încercări nimeri poarta, apoi se prăbuşi în colbul drumului fără să îngrijoreze pe cineva. 
  
Lucrările demarară astfel sub cele mai faste auspicii, maşinile săpară lângă poartă un puţ, fură aduse tuburile de beton, o macara le aşeză temeinic, se construi ghizdul, o roată pentru scoaterea manuală a apei din puţ, făcut cu socoteală, îngust, ca să domolească apetitul beţivilor de a cădea în el, un acoperiş frumos din ţiglă şi, ca o expresie a modernului în arta tradiţională, un sistem electric de pompare asemănător unui canal. Din păcate, acesta nu a funcţionat decât în prima zi, deoarece, având un buton roşu, a atras privirile unui om gospodar şi strângător, care l-a furat şi mai apoi l-a aruncat în pod, Se gândise el, că, uite, cine ştie când, poate o avea nevoie de aşa ceva, chit că nu ştia despre ce este vorba. Dar, una peste alta, în două zile fântâna era gata, iar militarii au plecat fiecare la treaba lui, miluiţi de buna doamnă Veruca cu sincere mulţumiri, iar unii dintre ei, de chiar doamna Elfida, cu priviri pline de promisiuni. 
  
Însă, aşa cum cere tradiţia, în sâmbăta care a urmat, în ograda familiei s-a organizat petrecerea de sfinţire a fântânii, recunoscută acum ca monument important al satului şi denumită Sfinţii Împăraţi, fără să se spună care. Slujbă mare, în care ctitorii au fost tămâiaţi, apoi masa la care au fost invitaţi toţi sătenii, inclusiv cei care sfărâmau printre dinţi înjurături, foarte meseriaşe, demne de cartea recordurilor. Nu lipseau desigur nici meşterii cei vestiţi, mai vestiţi chiar decât magii biblici, numiţii Lae, Luţă şi Lică. Ultimul bandajat încă la cap, dar fără nici o urmă de ranchiună, însă, ca recunoscut maestru fântânar ce era, se tot învârtea printre meseni şi spunea cu glas profetic: 
  
- Băiii, pare ea bună, da’ nu ţâne ăiii, cî nu făcutîîî di om cu har, cîîî fântânaru-i, fântânar, ăiii, adicî numa’ şî numa’ ielll.... 
  
De la un capăt al mesei, un bătrân care mânca o coajă de pâine şi sorbea cu evlavie, dintr-o cană de lut, apa cea bună a fântânii, îl urmărea atent şi parcă tare mâhnit, cu privirea. La un moment dat spuse, aşaaa, parcă mai mult pentru el: 
  
- Iartă-mă Doamne, şi-l privi pe bezmetic într-un anume fel… 
  
Lică simţi imediat un fel arsură în gât şi începu să vorbească gâjâit de nu mai înţelegea nimeni chiar nimic din cuvintele lui, nu că până acum ar fi înţeles, dar nu avea atâta haz. Ce-i drept, noua lui stare, dădu prilej de mare veselie mesenilor, deoarece toţi îl îndemnau să mai spună câte ceva, apoi, ţine-te râsete şi glume, cum numai în rural, acolo unde oamenii au cu adevărat umor, poţi găsi. Unde mai pui că imediat, Culaie, zis Hârban, un hâtru recunoscut pentru spontaneitatea sa, i-a pus porecla Bâlbu, de care n-au scăpat nici nepoţii lui, numiţi peste vremuri ai lu’ Bâlbu, deşi nu mai ştia nimeni că acest nobil cognomen le venea de la vestitul lor strămoş, marele mag fântânar... 
  
Referinţă Bibliografică:
UN ET ÎN RURAL / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1466, Anul V, 05 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!