Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



UN OLTEAN LA CURTEA REGELUI SOARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN OLTEAN LA CURTEA REGELUI SOARE 
  
Despre Verdunel Clisă se putea spune, fără nici o exagerare, că era un tip simpatic, descurcăreţ, cu umor, puţin şmecheraş, adică tipic pentru un oltean. Făcuse şcoală, cam aşa cum facem toţi, fără grija că ne curge sânge din nas de efort, iar la terminarea liceului, până să se hotărască la ce facultate dă examen de admitere, s-a trezit luat în armată. Până acum citise o singură carte, recomandată prin clasa a cincea de un tocilar, Cei trei muschetari. Îi plăcuse foarte mult şi o tot povestea mereu dar nu credea că-i va influenţa vreodată viaţa. În armată însă după ce a dat câte o damigeană de zaibăr de la bunică-su mai multor factori de decizie a ajuns ajutor de felcer lucru tare bun dacă te gândeşti că pe vremea aceea soldaţii se instruiau în cel mai fierbinte sector al luptei, acela de pe ogoare unde strângeau recolta în locul ţăranilor întrucât aceştia trebuiau să dezbată problemele ţării la cârciumă. Iar contactele inerente între soldaţi şi doamnele autohtone de pe tarlale se finalizau şi cu tot felul de mici probleme de la păduchii laţi la gonoree sau sifilis. Deci, ajuns acum felcer, deşi habar nu avea să panseze o zgaibă, se plimba prin cazarmă în halat alb cu stetoscop la gât, era strigat, băi, doctore!, mânca la cantină ce era mai bun şi trata într-un mod uimitor de eficace depresiile bucătăreselor cu toată priceperea şi energia celor douăzeci de ani ai săi. 
  
Şeful său, felcerul regimentului, un plutonier trecut şi prin ciur şi prin dârmon, care fusese şi pe front câţiva ani, îl mai trata, la rândul său, de câte o blenoragie sau alte belele pricinuite de marea sa vocaţie de a vindeca bucătărese, îl învăţa despre tot felul de leacuri, mai ales despre bolile venerice, parazitoze şi altele aparţinând de domeniul mizeriei şi-i spunea: 
  
- Băi, mânzule, să ştii de la mine că secretul oricărei vindecări, în cazul când omul are zile, stă în curăţenie şi gargară cu sare. Niciodată nu am aflat la ce foloseşte gargara cu sare, dar să ştii că rezultate am avut întotdeauna cu ea. Deci, când vezi un bolnav, primul lucru îl trimiţi la baie, îl despăduchezi, îl dai cu tinctură de iod din cap până în picioare şi îl pui să facă gargară. Oricum, e aşa de nasoală că nu-i mai trebuie nimic şi, de regulă, se vindecă. Foarte important însă este faptul că, la o adică, nu am auzit de nici un caz în care să moară omu’ de gargară. Deci, eşti la adăpost! 
  
Mare înţelept nea Dobrică şi habar nu avea atunci că vorbele astea îi vor salva viaţa bietului Verdunel, peste amar de ani. 
  
Având parte de o asemenea pregătire ajunsese vestit pentru priceperea sa şi, ca să se dea intelectual, mai ales că umbla, aşa cum ştim, numai în halat alb şi cu stetoscopul agăţat de gât, a mai citit, noaptea când ceilalţi dormeau frânţi de muncă: După douăzeci de ani, apoi, prins de vraja poveştilor, Vicontele de Bragellone. Ajunsese să îndrăgească atât de mult viaţa şi personajele din acele vremuri încât, atunci când a terminat armata, deşi era foarte mâhnit şi conştient că o viaţă mai bună ca asta nu va mai avea niciodată, s-a hotărât să dea examen la facultatea de istorie. I se părea că este singura opţiune posibilă, fiindcă, hai, să fim sinceri, din celelalte materii din liceu nu-şi mai amintea chiar nimic. 
  
A intrat fără mari probleme la facultate deoarece transformările prin care trecea ţara luase gândul tinerilor de a mai face studii, fiindcă vedeau în jurul lor cum o mulţime de analfabeţi ajunseseră oameni de vază în parlament iar unii erau primari sau mari bogătaşi care-şi etalau prostia în limuzine de lux. Prin urmare condiţia de martir în sistemul de învăţământ nu prea mai surâdea nimănui, cu excepţia unor romantici întârziaţi precum Verdunel. A isprăvit şi facultatea mai ales datorită faptului că între timp a muncit ca pieţar, hamal la restaurante, valutist (o meserie foarte apreciată pe atunci) sau chiar în industria cânepii bine prelucrate, un domeniu nou şi cu uriaşe perspective. Aşadar, dând dreptul profesorilor, a ajuns titrat apoi, pe aceleaşi baze, a făcut un masterat dar şi un doctorat a cărui teză intitulată: Relaţii diplomatice ale Ţărilor Române cu Franţa secolului al XVI-lea şi al XVII-lea, a fost foarte bine apreciată fiindcă nimeni nu ştia despre ce este vorba. 
  
Nici cu locul de muncă, o catedră de istorie al un liceu profesional, nu a fost greu deoarece nimeni nu mai dorea să moară de foame predând o disciplină considerată de toată lumea ca fiind inutilă. La catedră, Verdunel, rămas încă un romantic incurabil, a încercat, la început, să capteze atenţia elevilor cu măreţele fapte de arme ale înaintaşilor în timp ce elevii se distrau de minune crezând că au un profesor care vorbeşte chineza. Apoi ca să nu-şi piardă minţile, a trecut la poveşti din lecturile lui favorite şi, culmea, a avut un aşa succes încât, pe baza rezultatelor obţinute de clasă, a fost promovat director-adjunct. Ca să fim sinceri la această situaţie a contribuit şi experienţa sa pe piaţa colaterală a muncii de unde aduna adevăratele resurse de existenţă. 
  
Cam acesta era contextul când prin intermediul unor programe europene de finanţare, liceul a organizat o vizită în Franţa, la un liceu de acolo, dar principalul obiectiv era ziua ce avea să fie petrecută la Versailles. Verdunel intră în trepidaj, organiză totul cu spiritul său întreprinzător, se îmbrăcă adecvat unei excursii, adică blugi din talcioc, tricou chinezesc roşu cu desene, tenişi din aceeaşi gamă şi, iată-i pe toţi, peste două zile, stând la o coadă imensă, într-o minunată de primăvară, ca să viziteze minunăţiile lăsate lumii de Regele Soare. Bine, majoritatea elevilor nici nu ajunseseră la intrare rămaşi fiind afară printre negustorii de mărunţişuri. Oricum rătăceau acum printr-o lume plină de culori pe care nu le văzuseră nici măcar în talciocul din urbe, prin urmare au fost foarte fericiţi, iar la întoarcere au avut cu ce se lăuda spre deosebire de colegii lor mai proşti care căscaseră ochii pe pereţi, în palat. 
  
Verdunel se afla în capul rândului de elevi pentru a le da explicaţii, fiindcă el chiar ştia despre ce este vorba dat fiind lecturile sale de bază. Numai că, după puţin timp de la intrare, Verdunel, cu toate informaţiile sale, amuţi şi începu să umble ca un năuc fiindcă totuşi, Al. Dumas nu se prea pierduse în descrieri de palate cu atât mai mult cu cât acţiunile cărţilor sale se petreceau pe vremea tatălui lui Ludovic al-XIV-lea, un tip mult mai modest, dacă se poate vorbi de aşa ceva. De fapt mult mai bine supravegheat de aprigul Richelieu care prin asta îşi făcuse nume prost în toată istoria. 
  
Cert este că, la un moment dat, Verdunel se trezi vorbind singur pe un hol imens, decorat ca-n basme. 
  
- Băi, tată, să vezi că mă rătăcii, dreacu’ pă-n hardughie îşi zise Verdunel fără să se îngrijoreze. Avea cu el şi interfonul dar şi telefonul mobil. Când în încercă pe primul nu reuşi decât să audă un fâsâit şi nici un răspuns. Culmea, nici telefonul mobil, deşi funcţiona, nu avea semnal… 
  
- Bă, asta e, conchise el filosofic! Că doar nu m-or lăsa ei, oltenii, p-acilea, la cât îs dă ofti-coşi… Se aşeză pe o banchetă şi îşi aprinse o ţigară. Era chiar fericit. Fuma, el profu’ dă istorie, Verdunel, în locul unde regii şi prinţii trăiau pe vremuri. Ce poate fi mai măreţ!? 
  
- Hai, că-i mişto îşi spuse, în timp ce zvârlea cerculețe de fum către splendidele candelabre din cristal şi-şi făcea cu mâna în sutele de oglinzi, ignorând duhoarea de closet care-l învăluia. E drept că, fiind oltean, era cumva obişnuit cu aşa ceva, dar şi gândul că, uite, şi la case mari se mai sparge ţevăraia, îl înveselea teribil. 
  
Abia dacă băgă de seamă tropăitul unor cizme soldăţeşti care păreau a se apropia de el. Când se uită în direcţia zgomotului îi veni să chiuie de bucurie. Şase zdrahoni cu haine făcute din fâşii roşii, galbene şi verzi, comandaţi de unul mai încruntat, se apropiau de el. Cei şase purtau nişte halebarde de spaimă iar şeful o sabie scoasă din teacă. 
  
- Muică, iote gărzile elveţiene! Să ştii că fac ăştia f-un film p-acilea şi mă băgară în el! Să vezi gheară-n gât la olteni când or vedea banii pe care-i iau pentru filmări. Lecturile din adolescenţă îşi arătau abia acum potenţialul. Verdunel simţi că se va încadra perfect în oricare din rolurile în care va fi distribuit. Se considera un expert în epocă şi era convins că-şi va negocia un venit care să-i asigure bătrâneţile. 
  
Garda elveţiană se opri în dreptul său şi-i puse, cam brutal, lamele halebardelor în gât. Şeful se uită la el ca la un gândac nimerit în ciorbă şi răcni ceva într-o limbă guturală total de neînţeles. Elveţienii ştiu că germana medievală este foarte convingătoare. Nu şi pentru Verdunel care, într-o pauză de inspiraţie crezu că este potrivit să folosească bruma de engleză pe care o învăţase undeva prin liceu: 
  
- Sorry, I am professor doctor… 
  
- Ha! Răcni şeful gărzii, englez, spion! Carceră! 
  
Total impasibili, membrii gărzii îl luară pe Verdunel de picioare şi-l târâră într-o direcţie necunoscută lui. 
  
- Bă, cam nasol scenariu, da’ când o fi la plată, îi sparg, mai gândi el cu acea luciditate caracteristică, dar total nejustificată, a celor aflaţi în disperare. 
  
După numai cinci minute, şeful gărzii deschise o uşă ferecată cu benzi de fier iar trupeţii, veseli cum sunt toţi trupeţii din lume când fac o porcărie, îl aruncară, fără pic de respect, într-o hrubă unde lumina picura dintr-un fel de fereastră aflată cam la un kilometru depărtare. Ca să nu mai spunem că pereţii dar şi pietrele de pe jos, erau lunecoase însă nu de la umezeală ci de la dejecţiile care ajungeau aici printr-un sistem de canalizare conceput, cel mai probabil, de un masochist. Verdunel realiză din prima că, după ce uşa a fost trântită şi încuiată, în hrubă şi-au făcut apariţia şi nişte şobolani de mărimea unui cal mic. Aparent, deocamdată, neinteresaţi de el. Aparent, dar la făţărnicia specifică speciei te poţi aştepta oricând la orice! Cert este că aşa cum foamea te face un bun bucătar, în cazul de faţă, miasmele îngrozitoare, frigul umed care-i pătrundea în oase precum şi nişte spaime iraţionale, îl făcură pe Verdunel să devină înţelept: 
  
- Băi, tată, să vezi că nenorociţii ăştia făcură din palatele lu’ Catorz, balamuc, iar eu, ca bou’ intrai în el fără să-mi dau seama. Făcu totuşi şi nişte fotografii cu telefonul ca să le aibă ca probe când îi va da în judecată pe asasini şi îi va sminti cu despăgubirile. Peste câteva minute, mai mult din instinct, se porni să urle. Un mic semn de inteligenţă, totuşi! Probabil însă că nu era deloc primul care făcea vocalize de acest gen aşa că nu constată nici o schimbare… 
  
În timpul acesta, şeful gărzii, să nu uităm că era elveţian, se prezentă la şeful său ierarhic, tot elveţian, şi-i raportă situaţia în stil specific: 
  
- Deţin spion englez. Pretinde că este profesor doctor. 
  
- Bine, unde se află? 
  
Întrebarea era una protocolară la care şeful ştia desigur răspunsul. Acesta veni de la subaltern sub forma unui rânjet la care se adaugă acea vestită mişcare a degetelor inconfundabilă şi care înseamnă: banii, şi apoi mai vorbim! 
  
Înjurăturile în elveţiană nu au fost consemnate de istorie dar ele au avut loc, în mod sigur. Apoi şeful a scos o monedă de aramă, cea mai puţin valoroasă cu putinţă, şi i-o înmână ceremonios subordonatului de parcă i-ar fi înmânat tezaurul sultanului, făcându-i şi un semn ritualic care semnifica faptul că dacă nu-şi ţine gura îşi pierde capul. Acesta, ştiind că nu are rost să întindă coarda mai mult, băgă moneda în buzunar, încuviinţă tăcut jurământul tăcerii, şi spuse: 
  
- În carcera mare! Zice că-i profesor sau doctor, da’ eu cred că totuşi e spion. 
  
Primi scuipatul de rigoare, în ochi, şi plecă mulţumit. Se putea şi mai rău! 
  
Şeful se duse la comandantul forţelor de gardă şi repetă schema având grijă să sublinieze că spionul se dă drept doctor. Primi în schimbul informaţiilor un ban de argint plus scuipatul de protocol. Comandatul se prezentă la colaboratorul său direct, un duce care avea acces oricând la rege, fiind cel care primise înalta funcţie de şopteriu al curţii. 
  
Marele Şopteriu, la rândul său, îl informă discret pe rege de faptul că el a aranjat, cu multă diplomaţie, pe la toate curţile Europei ca să fie trimis un mare profesor doctor aici în splendoarea inegalabilă a Primei Curţi. 
  
Regele dispuse aducerea doctorului, din motive lesne de închipuit. Precum bine ştim, nu există rege care să nu fie bolnav copt şi foarte interesat de orice fel de doftori, vraci, vrăjitori sau simpli otrăvitori de profesie. 
  
În consecinţă, cu puţin înainte ca bietul Verdunel să devină prânzul şobolanilor, uşa ferecată se deschise şi un individ cu moacă de jefuitor de morminte, îmbrăcat însă cu haine somptuoase, îi făcu semn să iasă, apoi să-l urmeze prin nişte coridoare sumbre. Verdunel, deşi era cu minţile cam răvăşite, observă de-a lungul coridoarelor, ici-acolo, mormane de fecale şi bălţi de urină dar deja era insensibil la asemenea mirosuri, părându-i-se acum fireşti. O întrebare îi încingea totuşi ultimii neuroni valizi: 
  
- Bă, cum se face că ăştia au atâtea camere şi nici o budă, sau măcar o umblătoare cum are ăl bătrân a’ lu’ ăl bătrân în fundul grădinii. Bă, şi căcaţi sunt, dar nu văd nici o foaie de ziar. Cu ce oare se şterg!? Sau te pomeneşti că nu se… 
  
Întrebările cu iz oarecum filosofic i se spulberară subit când au ajuns la o uşă mică pe care personajul o deschise şi îl invită prin semne să intre primul. Intră buimac într-o încăpere aurită în mijlocul căreia se afla un fel de roabă înconjurată de oameni îmbrăcaţi aşa cum văzuse el numai la teatru, împodobiţi cu pietre preţioase şi coliere, vopsiţi pe faţă mai ceva decât păpuşile ruseşti şi care fluturau elegant nişte batiste uriaşe, evident, parfumate şi se scărpinau cu voluptate folosind un fel de mânuţe aflate în vârful unui mâner lung, din aur. Un grup mai mic de indivizi îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare făcea notă discordantă până şi prin faptul că îi aruncau priviri asasine nu numai dispreţuitoare precum toţi ceilalţi. Şi ei stăteau cu nasurile înfundate în pungi cu ierburi aromate Era normal deoarece erau doctorii curţii iar aici, în sala de consiliu restrâns a regelui, la fel ca peste tot, puţea a latrină de-ţi cădea părul din nas. În roabă zări un morman de ţoale aurii peste care se afla o oaie neagră. Cum nu era prima grozăvie pe care o văzuse în ultimele ceasuri, Verdunel se apropie cam îndrăzneţ de roabă. O coadă de halebardă bine ţintită, între picioare, îi temperă elanul şi-l făcu să se prăbuşească destul de inestetic la nişte picioare iţite şi ele din mormanul de haine aurii. 
  
De sub oaie ieşi o voce subţire care-i porunci, într-o franceză cam ciudată, să se ridice şi să se prezinte. Extrem de uimit, în viaţa lui nu mai auzise oi vorbind franceza, Verdunel se ridică şi privi năuc la ciudăţenia din roabă. De sub oaie doi ochi reci îl priveau cu o scârbă infinită. 
  
- Frate, am belit-o, gândi el cu o surprinzătore luciditate! Nimerii la regele balamucului! Dacă nu sunt atent mă scurtează cu ceva centimetri, că ăştia nu dau socoteală nimănui. Ia să mă adun eu şi să intru în jocul lor că altfel m-am ars. Nu mai văd în viaţa mea Fâlfaniul natal! 
  
- Cum te numeşti şi cine eşti slugă nevrednică? Scârţâi din nou, destul de sinistru, vocea oii. 
  
- Maiestate, numele meu este Verdunel Clisă şi sunt profesor-doctor la noi în Băileşti. Po-runcă! 
  
- Mmm, verdun, verdun, asta nu-i o aşezare din marea noastră împărăţie, cârâi vocea, iar papagalii din jurul ei începură se dea ochii peste cap şi să aplaude părând că au auzit o înţelepciune de-a lui Socrate. 
  
- Tăticu’ nu credeam că sunt pe lume aşa lingăi. Păi, pe lângă ăştia, ai noştri sunt nişte bieţi analfabeţi. Şi uite la ei ce moace de oameni importanţi au… 
  
Unul dintre împodobiţi se aplecă la urechea de sub oaie şi şopti ceva… 
  
- După îmbrăcăminte îmi pari a fi jidov, mai suspină regele de sub perucă… 
  
- De fapt sunt juvete, preastrălucite, şi sunt din România, încercă inconştientul Verdunel, o glumă oltenească considerată perfectă pentru a mai dezgheţa atmosfera împuţită din toate punctele de vedere. 
  
- Eram sigur, icni un fel de râs de sub blană, iar curtea începu iar să ofteze şi să leşine de admiraţie… 
  
- Roma, Roma, înseamnă că aţi fost trimis de către bunul nostru prieten, papa. Dar unde aţi studiat medicina de v-a dat ilustrul părinte o asemenea misiune de înaltă cinste? 
  
- La Craiova, maiestate, la noi Craiova, bâigui pierit Verdunel, dar cum era aproape sigur că regele nu auzise de Craiova şi nici de faima ei, începu să simtă cum îl rodea o funie în jurul gâtului. 
  
- Mdaaa, mdaa, Cracovia, acea universitate înfiinţată de străluciţii mei străbuni în ţinuturile sălbatice ale Poloniei vasale. Mdaa, o bună carte de vizită… 
  
Curtea aplaudă cu un entuziasm foarte moderat deoarece şi-ar fi dorit mult mai mult o decapitare. Era, în fond, ceva cu adevărat distractiv. 
  
- Eii, dar dacă Sfântul Părinte, devotatul nostru prieten, te-a trimis la mine ca să-mi porţi de grijă, ia să-ţi vedem priceperea de doctor, precum spui că eşti… Între timp pregătiţi masa că mi-e o foame cu adevărat regală! Desigur cutrele împodobite cu pietre scumpe se grăbiră să aplaude de parcă auziseră o altă înţelepciune menită să rămână peste veacuri. 
  
Regele făcu un semn şi Marele Şambelan, un individ cu o mutră de lingău atât de scârboasă încât ţi se apleca numai când îl priveai, scoase cizmele din picioarele sacre ale regelui iar batistele parfumate începură să se zbată isteric. Duhoarea din uriaşa încăpere îşi schimbă substanţial nota. Ceva între un cadavru de pisică intrat în putrefacţie şi un câine eviscerat de cornul unui taur. De picioare se apropie grupul de corbi cu priviri de hienă. Doctorii regali… 
  
- Ce credeţi doctore, mugi stins regalul glas… 
  
Curtenii se înviorară. Speranţele măcar ale unei mici biciuiri în piaţa publică păreau că prind viaţă. 
  
Numai că nu ştiau cu cine au de-a face! Nici un oltean nu se pierde cu firea atunci când vine vorba să se dea mare. Prin urmare, Verdunel făcu o faţă de a toate cunoscător, gândi simplu, futu-vă, muma-n cur dă hahalere, şi îşi scoase telefonul inteligent, acela mult mai inteligent decât însăşi inventatorii lui, o sculă care, precum bine ştim, poate să te salveze la o adică din orice nevoie atunci când te afli în pană de inspiraţie. 
  
Lumina ecranului şi sunetele melodioase emise de aparat provocară o derută completă în rândul curţii, unele leşinuri deloc simulate, groază printre doctorii consacraţi, ba chiar şi ochii de un verde bâhlit de sub perucă se holbară curioşi. 
  
Costel zâmbi şi se închină plin de prefăcută smerenie: 
  
- Prea-strălucite, odată cu nevolnica mea făptură, Prea Sfântul Părinte mi-a dat voie să folosesc acest instrument, inventat de marii savanţi ai Cetăţii Eterne şi pe care numai eu îl pot manevra. Vă rog să-mi permiteţi… 
  
Regele făcu încă un gest, unul mai mult instinctiv, grupul de vulturi hoitari se replie la un pas în spatele lui Verdunel iar acesta dădu zoom şi începu explorarea, filmând ce vedea. Nu riscase, oricât era el de oltean, apropierea de slăvitele zgaraibe care puţeau atât de înfiorător. Apoi, rosti cu voce tare constatările în limba strămoşilor săi, convins că nimeni nu-l înţelege, una din condiţiile sine qua non ale unui act medical performant, condiţie, precum bine ştim, respectată cu stricteţe şi în zilele noastre: 
  
- Tăticu’ nu le prea ai cu spălatul, da’ nici nu-i de mirare fiindcă, după cum văd eu, asta nu preocupă pe nimeni… Cât despre podagră şi gută nici nu mai vorbesc. Nu mă miră că te duc ăştia cu roaba… Hai, că ţi-a cam plăcut friptura de mistreţ şi de căprioară aşa că rabdă neneeee… 
  
Între timp majordomul, având aerul că oficiază la un altar, dezvelea din ce în ce mai mult trupul sacru al regelui. 
  
- Băăă, dupe ce văz io aicişa, ai şi nişte limbrici de mai mare dragul, dacă nu cumva şi tenie că prea eşti gălbejit deşi umbli după crăpău toată ziua… Da’, ca să zic aşa, cu scula nu prea ai spune că e os domnesc… La noi în unitate erau unii mult mai regi ca alde matale… Mde, mare ţi-e puterea dar, uite că sceptrul e cam mic! Făcu apoi un semn pentru ca măritul să deschidă gura larg pentru a filma şi acolo. Batistele parfumate se zbătură iar aerul din jurul monarhului îşi mai schimbă o dată duhoarea. Acum era una de cadavru cu termenul de valabilitate expirat de mai multă vreme. Verdunel, atent la filmare, nu se sufocă, bine, rămăsese totuşi în afara razei letale, ci vorbi în continuare: 
  
- Olicăă, neică ce-i la tine-n gură nici la dom plutonier de la manutanţă nu văzui! Ai doi colţi şi ăia negri iar în cerul gurii o frumuseţe de gomă sifilitică de mă mir că mai poţi înghiţi şi nu dai pe nas toată ciorba. Hai, că m-ai dat gata! Nu-mi trecea prin cap în vecii vecilor că ai fi avut sifilis după cum te vedeam eu în pozele din cărţi. Mde, riscurile meseriei… 
  
De păduchi nici nu mai vorbesc fiindcă, după cum constatai, cam toţi vă scărpinaţi pe sub peruci aşa că nici nu mai întreb de ce. Da-mi place că o faceţi cu chestiile alea de aur în formă de mânuţă… Hai, că sunteţi de tot râsul… 
  
Verdunel însă nici nu zâmbi, ci doar închise telefonul, se închină ceremonios şi spuse în franceza lui care putea fi destul de uşor considerată cea de pe vremea lui Catorz: 
  
- Preastrălucite, divinul tău trup este în plină putere chiar dacă unele mici neajunsuri vă mai pun la încercare. Până şi Preasfântul Părinte mai are uneori dureri de tot felul precum orice muritor. Dar eu de asta sunt aici, cu întreaga mea ştiinţă, pentru a vă da unele leacuri: 
  
- În primul rând preaslăvitele voastre picioare trebuie masate zilnic, dimineaţa şi seara, cu uleiuri parfumate astfel ca durerile să dispară iar aerul din jurul lor să fie curăţit de demonii dăunători aceia care vă dau aceste nedrepte suferinţe. Pentru micile deranjuri ale scaunului vă recomand ca mâine până în jurul prânzului să nu mâncaţi nimic, iar apoi să vi se servească o fiertură de seminţe de dovleac după o reţetă pe care o voi comunica eu bucătarilor. Două ceasuri mai târziu veţi bea o lingură de ulei de ricin amestecat în sucul a trei portocale. Până seara veţi scăpa de toate problemele dar scaunul trebuie să fie adânc îngropat în spatele castelului şi nimeni să nu umble acolo. Pentru gură vă recomand gargară cu sare de trei ori pe zi. Veţi fi surprins să constataţi că aceste leacuri simple vă vor da din nou forţa şi vigoarea tinereţii, iar domniţele vă vor admira şi se vor lăuda cu atenţiile voastre regeşti… 
  
De sub blana de oaie ochii regelui se înviorară şi întrebă curios: 
  
- Şi nu va mai trebui să mi se ia sânge în fiecare zi? 
  
- O, nuu, Prealuminate Stăpân, sângele vostru este prea preţios pentru a fi risipit… 
  
Regele aruncă o privire crâncenă spre doctorii care, de frică, se înghesuiră unul într-altul şi începură să dârdâie… 
  
- Dar cinstite magistre în ce limbă aţi vorbit pe timpul consultului, că mi se părea cunoscută? 
  
- În elina veche preastrălucite rege, limba lui Asclepios, cel de la care ni se trage toată ştiinţa, răspunse ceremonios Verdunel dar de gândit, gândi: futu-vă muma-n cur de poponari, păi, vă puneţi voi cu oltenii, bă!? 
  
- Răsplătiţi deci pe acest vrednic doctor, trimis mie de Preasfântul Părinte, cu o haină mai veche d-a mea, că-l văd cam tremurând de frig, apoi daţi-i o pălărie pentru ca să arate bietul de el ca un om nu ca un sălbatic din coloniile noastre de peste mări. 
  
Majordomul făcu un gest cu sprânceana şi un paj se repezi să îndeplinească porunca. Doctorii aveau priviri criminale, iar curtenii se înverziseră de oftică. Un asemenea dar era de natură să provoace războaie între ei şi iată regele, cunoscut ca fiind un scârţan fără pereche, îl răsplătea pe nemernicul acesta de doctor cu o largheţe de neînţeles. Planurile de otrăvire fură puse în funcţiune. 
  
Pajul apăru cu un surtuc cam răpciugos şi o pălărie cu pene în care probabil clociseră mai multe rânduri de curci, în timp ce invidia răscolea cu furie fierea curtenilor. 
  
Majordomul îl îmbrăcă pe Verdunel cu surtucul, îi puse pălăria în mână şi îi şopti la ureche: - Dacă o pui pe cap în faţa regelui îmi va face o mare bucurie să-ţi tai gâtul cu mâna mea! 
  
Verdunel care văzuse totuşi de sute de ori filme cu muschetari, se plie imediat pe situaţie şi făcu o plecăciune aproape elegantă în faţa roabei care-l purta pe rege. Curtenii aplaudară părând foarte fericiţi de această nouă izbândă istorică a regelui. Ce era însă în mintea lor… 
  
- Şi acum, domnilor, noi vom pleca la vânătoare în timp de doctorii noştri vor merge în salonul de ospeţe împreună cu invitatul nostru pentru a mai discuta cu el despre medicină… 
  
Aplauze din nou, roaba se puse în mişcare, iar nobilii se călcară în picioare care să fie mai aproape de slăvitul rege pentru a preîntâmpina turnătoriile şi dorinţa tuturor de a mânca mereu căcat despre porcăriile pe care le făceau ca să pună mâna pe averi, moşii, moşteniri sau banii altora. În fine, fie vorba între noi, nimic nou sub soare. 
  
Însoţit de un lacheu în livrea somptuoasă grupul de doctori, cu Verdunel în frunte, fu condus într-o altă sală. Aici, printre pereţii pictaţi, cu scene din petrecerile lui Bachus, domnea o altă atmosferă. Plină de veselie, majoritatea oamenilor, la fel de sclipitor înţoliţi, erau deja beţi, iar muierile chirăiau şi făceau de invitaţii fără echivoc. O masă ce părea nesfârşită era acoperită cu tăvi uriaşe pe care se aflau tot felul de bucate. Verdunel îşi dădu seama că este sfâşiat de foame, până acum din cauza fricii nu simţise, şi încercă să se repeadă la prima tavă. Mâna fermă a lacheului i se opri în gât. 
  
- Protocolul, şuieră acesta! Foamea i se domoli subit. Nerespectarea protocolului ducea, în cel mai bun caz, la o biciuire în piaţă sub ochii mârlanilor care rosteau măscări la adresa ta. Prin urmare, aşteptă fluturând pălăria cam fără nici un rost, dar şi complet lipsit de eleganţă până când lacheul îi şopti ceva unei huidume care stătea în capul mese şi înfuleca mârâind de plăcere. Apoi, la fel de unsuros, lacheul veni şi-l invită pe Verdunel să se prezinte doamnei contese. 
  
Cum în Fâlfani sau chiar în Craiova, ca să nu mai vorbim de regiment, contesele erau, dacă erau, doar un subiect de făcut mişto cu gorobeţii, Verdunel se duse foarte degajat lângă fiara de pe scaun şi spuse vesel: sărn’a tanti, deşi numai tanti nu părea morsa aceea cu faţă ciupită de vărsat şi cu nişte fălci vineţii, de măcelar. La auzul vorbelor de neînţeles pentru ea, contesa se ridică în picioare şi îi dărui bietului Costel o sfântă de palmă atât de meseriaşă încât acesta crezu că l-a lovit asteroidul şi se precipită într-un fel de dans rapid călcând încrucişat către un perete frumos pictat. Frumos, frumos, dar insensibil, dur şi rece! Drept care Verdunel se lăsă moale lângă el şi începu să viseze colorat. Dar, după cum ştim, lucrurile bune nu ţin mult. Hienele îmbrăcate în negru care urmăriseră cu mare atenţie scena fiindcă era cunoscută firea cam năvalnică a Prinţesei Palatine, soţia lui Monsieur, fratele regelui, se repeziră la victimă, îi băgară sub nas nişte cârpe cu oţet, îl recuperară iar apoi îl duseră, mai mult pe sus, bălind de fericire, din nou, în faţa cumplitei muieri. Deşi i se cam bălăngănea capul de colo-colo, Verdunel auzi totuşi: 
  
- Băi, jidane, tu eşti baliga aia de-l văzu pe târţa-pârţa, hodorogu’ ăla de cumnat al meu!? 
  
Având încă minţile slăbite Costel îngăimă, spre bucuria cioclilor de lângă el: 
  
- Sunt juvete nu… 
  
O nouă palmă, la fel de meseriaşă, zdruncină încrederea în viaţă a sărmanului om şi-l convinse că umorul nu era una din virtuţile epocii. 
  
- Băi, căcat moale ce eşti, eu sunt Prinţesă din marea casă a principilor electori ai Bavariei şi dacă am nimerit în cloaca asta este pentru că aşa îmi este soarta. Dar asta nu înseamnă că are cineva dreptul să mă contrazică. N-o face nici târâie-izmană acela de-şi zice Soare, dară-mi-te un jidan trimis de scofâlcitul acela milog de se crede papă! Hai, că-mi eşti simpatic totuşi iar diseară cred că am să te pun la treabă să mă consulţi şi pe mine că uite, am nişte mâncărimi, mde, ca femeile, că dacă era să mă las la mintea fătălăului de bărbată-meu eram şi acum, Doamne, iartă-ne, fecioară! Ia de colea şi crapă-n tine că te văz cam hămesit! Ca să vezi că-s o doamnă îţi dau şi un pahar cu vin să te mai dezmorţească puţin că te văd cam belaliu şi dacă nu faci faţă te cam dau la crocodili că mă distrează teribil când îi văd cum lăcrimează şi înfulecă. Parc-ar fi oameni, zău aşa! Contesa părea să-şi fi recâştigat drăgălăşenia şi glumea bine dispusă în timp de golea pocal după pocal. De spaimă, Verdunel goli şi el pocalul şi simţi cum îi revine vâna lui de oltean aprig şi iute la vorbă. Asta cu iuţeala la vorbă şi-o cenzură băgând în gură bucatele de pe platoul cu care-l îmbia cucoana. Erau nişte fileuri subţiri, fragede, cu un gust minunat. Ca să abată gândurile fiarei care părea pusă numai pe măceluri întrebă ce este această delicatesă care onorează masa cu adevărat regală la care avea cinstea să fie invitat. În fine, o dregea şi el cum putea! 
  
- Jidane, astea-s limbi de cocostârc prăjite în untură din coadă de crocodil că aia-i cea mai fină. Doar de asta-i creştem şi ne chinuim cu ei. 
  
Coada de crocodil se zbătu în stomacul insuficient antrenat al lui Verdunel, încercând să iasă afară, dar, de frica asteroidului, acesta înghiţi rapid încă un pocal şi se abţinu să mai guste din mâncăruri. Ajutat mult de vinul băut, făcu o figură complet idioată începând chiar să moţăie. Cu exact o secundă înainte de a mai primi un asteroid în moacă un alt lacheu se ploconi în faţa doamnei şi îi transmise o poruncă a regelui. Aceasta primi demn ştirea dându-i în cap slugii cu platoul de fripturi. Smerit, acesta îi mulţumi cerului că scăpase numai cu atât şi făcu un semn spre grupul de corbi care-l seconda pe Verdunel şi trăia clipe de coşmar de când observaseră că nemernicul era gata-gata să intre în graţiile Palatinei. 
  
Se prezentară în faţa ei smerindu-se şi pupându-i mâinile apoi, cu mii de scuze precum că ei trebuie să împlinească voia regelui şi să discute chestiuni medicale cu acest eminent profesor doctor de la Vatican, îl ridicară pe Verdunel şi plecară cu el din încăpere purtându-l de braţe ca pe un trimis al sultanului, spre o destinaţie deocamdată necunoscută. Urcară mai mult trepte şi se opriră într-un turn sobru, mai bine spus sinistru, foarte adecvat unei discuţii ştiinţifice. 
  
Cel care părea şeful grupului, un individ cu o faţă de criminal în serie, se apropie de Verdunel şi îi şuieră în faţă: 
  
- Noi medicii celui mai mare rege al tuturor timpurilor îţi poruncim să te duci la el şi să-i spui că lăsările de sânge, purgativele şi prişniţele pe care i le prescriem noi sunt cele mai bune leacuri şi nu tâmpeniile pe care i le-ai băgat tu în cap! 
  
Verdunel era însă cam pilit dar şi foarte convins că protecţia Palatinei cu care trebuia să se întâlnească la noapte îi dădeau dreptul de a fi ferm în aprecierile sale: 
  
- Băi, băieţi, dacă voi vreţi să-l omorâţi, n-aveţi decât, da’ eu unul nu pun botu’ la mişcare că nu prea mă interesează. 
  
Unul dintre strigoi i se strecură pe la spate şi îi puse o funie în jurul gâtului. Şeful băgă iute mâna într-unul din buzunarele surtucului şi luă telefonul mobil. Apoi toţi se repeziră şi-i făcură vânt pe fereastră, neuitând să arunce după el şi frumoasa pălărie primită în dar de la rege. 
  
- Muicăăăă, răcni Verdunel în cădere, cum însă nimeni nu ştia elina veche, răcnetul fu ignorat cu desăvârşire. 
  
Foarte încântaţi de ispravă medicii regali se precipitară pe scări şi peste două ceasuri erau din nou în faţa regelui afişând nişte moace de parastas. Precum bine ştim, în ceea ce priveşte făţărnicia, intelectualii au fost întotdeauna foarte performanţi. Când regele ridică o sprânceană a mirare şeful lor i se prosternă la picioare şi spuse: 
  
- Sire, suntem foarte trişti că fratele nostru trimis de Sfântul Părinte, dovedindu-se a fi, nu numai un mincinos fără pereche, ci şi foarte beţivan, ba chiar necuviincios faţă de Grande Madame, din cauza remuşcărilor, s-a aruncat din înaltul turnului şi pieritu-au el la fel de nevrednic precum a trăit. Însă noi, vigilenţi şi cu mare credinţă pentru Măria Ta, am reuşit să salvăm aparatul acela miraculos cu care v-a consultat. Iată-l! Aşteptăm poruncă pentru a-l pune noi în funcţiune şi veţi vedea cât de mincinos era jidanul. 
  
Regele, care pilise ceva mai mult la vânătoare, fiindcă de multă vreme vâna stând întins în caretă, de fapt trăgea cu muscheta în nişte animale de carton iar apoi îi erau prezentate trofeele omorâte cu o zi înainte, eram cam abulic, prin urmare, ca să se mai distreze le dădu poruncă să pornească aparatul. 
  
Rânjind fericiţi doctorii începură să umble la telefonul pe care noi, acum, îl ştim de smartphone. Adică inteligent! 
  
Stupoare… consternare… dezamăgire… groază… 
  
Nenorocitul de aparat refuza să pornească să facă lumina aceea miraculoasă, într-un cuvânt se purta ca o bucată de metal nefolositoare. I se terminaseră bateriile însă cum acesta era un concept complet necunoscut la acea vreme chiar şi doctorilor regali, consecinţele nu se lăsară prea mult aşteptate. Prin urmare aceştia fură expediaţi urgent la închisoare, apoi în colonii spre a mai învăţa meserie de la vraci şi eventual să-şi exprime talentele pe sălbatici a căror viaţă chiar că nu avea nici o importanţă. 
  
Ce-i drept nici regele nu a urmat tratamentele propuse de Verdunel şi a rămas tot restul vieţii infectat cu paraziţi intestinali, cu dureri groaznice de la gută, cu dificultăţi de a înghiţi şi puţind mai ceva decât groapa cu lături a palatului, ceea ce nu l-a împiedicat s-o facă mereu pe Regele Soare. 
  
*** 
  
Verdunel se trezi într-o sală mare trântit în faţa unui şemineu în care ai fi putut intra călare. Privea total descumpănit în jurul său, la oamenii îmbrăcaţi în uniforme şi care aveau îndreptate spre el nişte pistoale mai ciudate. Reuşi să priceapă ceva din zbierătele lor şi încercă să răspundă: 
  
- Jio sui profesior docteor… 
  
Probabil că nu era exact răspunsul aşteptat fiindcă unul din paznici apăsă pe trăgaci. Două ace se înfipseră în pieptul său şi un curent de mii de volţi veni prin ele. Costel începu să se zbată în total dezacord cu statutul său social, să horcăie şi să ragă de durere. Cam pe când se pregătea să-şi dea duhul curentul încetă şi el rămase cu gura strâmbă, lungit pe parchetul înflorat al încăperii. Desigur starea de emoţie în care se afla îl împiedica, din păcate, să admire aşa cum se cuvine această capodoperă a parchetarilor din vechime. 
  
Ca să recunoaştem cinstit însă, nici personalul de pază, cei cinci oameni din jurul său, nu erau mai liniştiţi. Mii de întrebări le sfredeleau creierii fiindcă prezenţa unui intrus într-un spaţiu interzis publicului, mai ales când intrusul are pe el o haină de epocă şi o pălărie la fel, putea duce la întrebări incomode, soldate cu pierderea slujbei. Iar o slujbă nu este chiar cel mai uşor lucru de găsit. Deci… 
  
Spre norocul lor aveau drept şefă o femeie şi este ştiut că ele, femeile, când e vorba de interese majore, nu prea stau pe gânduri: 
  
- Lipseşte cumva din inventar o asemenea haină sau pălăria? Tăioasă şi la obiect! 
  
- Şefa, să mor io, de când sunt angajat aici, adică de cinci ani nu am văzut aşa ceva nici măcar în depozitul cel mare, iar acolo lucrează frate-meu. Deci nu e de la noi. Iar pe idiotul acesta nu l-a înregistrat nici o cameră că ar fi umblat brambura prin castel ori că s-ar fi desprins de vre-un grup. Deşi am reuşit să-l identificăm la intrare când era cu grupul lui format din nişte amărăşteni cu gurile căscate care habar n-aveau ce li se întâmplă. Deci io vă propun să-l scoatem discret din schemă ca să nu ne trezim cu belele. Îl punem pe George să-l conducă la autocar, este încă în parcare, şi să le explice ălora că s-a rătăcit iar noi, gazde perfecte, nu lăsăm oamenii aşa de izbelişte ci… Că dacă iese şi un articolaş în presă pe tema asta poate ne scoatem cu vreo primă, ceva… 
  
Şefa făcu un gest din ochi şi lucrurile se derulară exact aşa cum fuseseră gândite şi expuse, deşi Costel mai bâiguia din când în când precum că: jio sui profesior… Însă dulăii în costume protecţie asemănătoare cu ale lui Robocop, având moace perfect indiferente, îl duceau pe sus la autocar, fără să se sinchisească de miorlăiturile lui. Erau ruşi şi, absolut firesc, nu le păsa de nimic. 
  
Ajuns la autocar Verdunel izbucni în plâns şi-şi dădu seama că îi iubeşte pe toţi, inclusiv pe elevii care-l înconjurau, drept care începu să-i îmbrăţişeze şi să-i pupe spre nedumerirea acestora. Ei credeau că proful se pierduse intenţionat de grup ca să şparlească ceva de prin camerele castelului care le luase minţile cu bogăţiile lui. Acum, mai ales că-l vedeau îmbrăcat cu alte ţoale decât cele pe care le ştiau, erau convinşi că profului îi reuşise schema şi îl priveau muţi de admiraţie. Însă cum olteni muţi nu prea găseşti nici măcar în parcările de la Versailles începură întrebările întrerupând ferm momentele de efuziune neconvingătoare ale profului, având ei şi convingerea că vrea să-i fraierească ca să nu împartă cu nimeni ce şparlise. Ori aşa ceva nu se poate! Interveni însă directorul care, cu o figură aspră, îi urcă urgent în autocar pe toţi iar pe Verdunel îl invită lângă el pe scaunul din faţă, ceea ce era o cinste mult mai mare decât darurile regale pe care le purta cu mândrie. 
  
- Băi, frate, Verdunele, ştii că şcoala noastră trece prin clipe grele din punct de vedere financiar iar excursia asta m-a costat de nici nu mai spun. Da’ am dat, că na, să vă simţiţi voi bine, să mai vedeţi una alta, aşa că tu, acum că ai pus mâna pe ceva aur sau cine mai ştie ce, că rămâne între noi, ar cam trebui să te simţi, ca să nu mai spun că trebuie dat ceva şi la inspecto-rat că nu se face să vii cu mâna goală din Franţa iar ei, săracii, că n-au timp nici de unele, să nu se bucure un pic… E, ce zici!? 
  
Verdunel înţelese perfect mesajul subliminal, mai ales că, pe lângă ei, urechile tuturor îndeosebi ale profesoarelor se făcuseră pâlnie. Însă se vede treaba că nu-i dispăruseră încă aburii beţiei din cap deoarece răspunse cam înţepat: 
  
- Domnooo, director, păi, dacă-i p-aşa poate dau io ceva la inspectorat şi, cine ştie vă întoarceţi la catedra dă lucru manual de unde aţi venit ca director, ori, poate că la altă şcoală, în alt sat din ţara noastră dragă… 
  
Directorul pentru a-şi ascunde dezamăgirea îi spuse aşaa, mai de la obraz: 
  
- Ia, hai, sictir, băi, golane, marş în fundul maşinii şi să nu te mai văd! Că uite, de vorbă bună văd că nu prea asculţi, da’ mai discutăm noi… 
  
Toată lumea era acum îmbufnată, cauza fiind, evident, porcul de Verdunel care manglise ceva comori din castel, acoperit fiind de ei, iar acum se făcea că plouă, ca un nesimţit ce era. Doar elevii torceau legende despre dragul lor prof care, uite că părea el, aşa, mai bou, da’ le făcuse fenta francezilor şi repatria acum o parte din tezaurul pierdut de olteni în război. Toate lucrurile au mers normal până la vamă. Aici Verdunel a fost invitat pe un ton foarte ferm într-o încăpere separată şi, timp de trei ore, percheziţionat într-un mod foarte profesionist, Adică, în afara controlului prin tuşeuri, scanare cu diferite aparate, şi cu câteva bastoane de spate. Asta cu tuşeul rectal fiind doar pentru un mic amuzament al vameşilor care nu puteau dezlega şi nici rezolva enigma telefoanelor disperate primite în ultimele ore precum că un hoţ profesionist (se dădeau diferite amănunte: vârstă, ţara de origine, numărul autocarului, cum este îmbrăcat, etc…) care furase tezaurul Franţei iar acum, lejer, şi cu un tupeu incredibil, îl scotea peste graniţă. 
  
După alte două ore de cercetări şi interogatorii vameşii, leoarcă de transpiraţie şi profund frustraţi în orgoliul lor de profesionişti, ca să nu mai vorbim despre măsurile de igienizare după răscolirea rufelor din sacul de voiaj, îl lăsară pe Verdunel să plece, ceea ce el chiar făcu, având o figură extrem de senină spre disperarea colegilor din autocare. La cât suferiseră aveau dreptul măcar la o întemniţare dacă nu chiar la o tragere pe roată. Şi deşi la fiecare vamă lucrurile s-au repetat nu a fost găsit nici un obiect suspect iar asta era deja suficient pentru ca Verdunel să fie aclamat de elevi şi să treacă prin câteva încercări de asasinat din partea celorlalţi profesori. 
  
Cert este că a ajuns în ţară cu toate hainele la el, inclusiv pălăria cu pene, însă asta nu l-a ajutat prea mult în toamnă când catedra de istorie a fost desfiinţată iar el, profesorul în jurul căruia circulau legendele mai ceva decât aventurile muschetarilor, a fost pus pe liber. 
  
Ceea ce, tot din disperare, i-a fost de folos. În criză de idei şi mai ales de locuri de muncă şi-a spus că poate, cel mai bine ar fi să devină medic. Putea chiar să se mândrească cu faptul că fusese medicul Regelui Soare! La urma urmei câţi auziseră de el. Prin urmare își făcu fotografii cu mundirul dat de rege şi cu pălăria pe cap, apoi se declară vindecător, că pentru medicină îi trebuiau diplome şi nu prea avea. Nici chef de pârnaie! Oricât ar părea de curios, deşi pe aceste meleaguri minunile se cam ţin lanţ, Verdunel deveni cunoscut, avea clientelă şi venituri mult mai mari ca în învăţământ, ca să nu mai vorbim de faptul că nu mai râdea nimeni de el şi nici nu mai mătura directorul podelele cancelariei cu el când era nervos. 
  
În cabinetul de lucru, pe peretele de la răsărit, era un portret al lui Ludovic al-XIV-lea, acela cu un picior întins graţios spre pictor şi fotografia lui, aceea cu pălărie. De data asta lângă o maşină nemţească să vadă tot bostanul cum s-a ajuns el pe baza cunoaşterii istoriei. 
  
Referinţă Bibliografică:
UN OLTEAN LA CURTEA REGELUI SOARE / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1446, Anul IV, 16 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!