Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



PROFETUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PROFETUL

Era către sfârşitul mileniului al III-lea iar omenirea sărbătorea, ca de obicei în ultimele şase sute de ani, la începutul lunii mai, Săptămâna Izbăvirii, dedicată Marelui Profet care scăpase lumea de exploatare, mizerie, şomaj, lupte de tot felul, de la cele politice până la războaie în toată regula, exploatare crâncenă, foamete, concurenţă, droguri, consumism ori depravare, adică de toate relele societăţii capitaliste.
Acum se vorbea despre omenire în întregul ei şi deoarece nu mai existau graniţe, dispăruseră şi unele concepte precum naţiune, etnie, popor sau neam, prin urmare, omenirea era un tot unitar format din fiinţe egale în faţa legii, profund fericite. Dispăruseră şi banii, oamenii munceau din convingere şi erau posesori ai tuturor bunurilor pe care le produceau. De exemplu, dacă doreai să mănânci dimineaţa, te duceai la distribuitorul de reţea, înainte de a intra în tura de lucru, te înscriai, făceai dovada că eşti tu, şi primeai un sandwich, iar dacă aveai, cu dovezi desigur, copii, mai primeai unul. Tot aşa şi la prânz, iar peste cină, de regulă, se sărea că nu mai aveai timp. Deci, din nou, beneficii pentru sănătate! Sau, dacă voiai să-ţi iei o maşină. Te înscriai la oficiul de repartizare maşini, erai trecut pe listă şi aveai şansa ca peste cam o sută, maximum, o sută cinci zeci de ani să primeşti exact maşina dorită. Alimentarea cu benzină, la fel. De primit însă o primeai mult mai repede. Cam în cinci-şase ani. Dispăruseră traficanţii de droguri, jocurile de noroc se făceau cu pietricele, eventual colorate, prostituţia era un fel de sport, iar criminalii, în general vorbind, erau consideraţi un fel de artişti fiindcă ei nu mai urmăreau simple profituri materiale de pe urma prestaţiilor, ci lucrau cinstit în regim de catering. Ca să nu mai vorbim de faptul că dispăruseră şi antagonismele religioase. Oamenii, indiferent de confesiune, credeau acum numai în Înalta Doctrină Morală a Marelui Profet. Deci fiecare era absolut liber să creadă orice cu o singură condiţie: să nu se îndoiască de valoarea Doctrinei fiindcă devenea, automat, client al catering-ului mai sus pomenit. Simplu şi extrem de eficient.
Mii de ani de războaie religioase fuseseră eliminate cu o singură măsură înţeleaptă! Adevărat miracol!
Orice om ajuns la majorat, era încadrat în muncă şi primea imediat o locuinţă dotată cu tot ce era necesar, adică o saltea şi un televizor unde putea urmări fericit dezbaterile asupra doctrinei şi vieţii exemplare a Profetului. Tot la această vârstă începea şi livrarea băuturii. O sticlă de un litru pe zi cu ceva de culoare verzuie. Nu se cunoaşte reţeta de fabricare, dar nici nu au fost vreodată înregistrate cazuri de intoxicaţie sau de alcoolism.
De căsătorit, puteai să te căsătoreşti când şi cu cine voiai, primeai imediat încă o cameră, iar când se năşteau copiii, încă una. Fiecare cu câte o saltea! Eheee, păi, asta viaţă! Nu ca în capitalism unde puteai munci o viaţă şi tot cu chirie stăteai. Nici casele de modă nu mai existau. Nu mai aveau nici un rost, fiindcă oamenii purtau o salopetă, era voie desigur să ai culori diferite funcţie de latitudinea la care trăiai, dispărând astfel fiţele din cluburi, banii aruncaţi pe ţoale şi umilitoarele diferenţe sociale aferente. Desigur se produceau şi articole de lux sau vinuri de calitate, alimente sofisticate, existau şi maeştri gastronomi capabili de cele mai rafinate combinaţii, vile, palate sau staţiuni de odihnă de cel mai înalt nivel. Toate erau însă folosite de bieţii truditori ai planetei, aceia care contau cu adevărat şi care-şi dedicau existenţa binelui şi fericirii noroadelor întrunite. Vai de mama lor! Erau în fiecare clipă la datorie şi nu se puteau bucura de libertăţile omului simplu pentru care ei se sacrificau. Numitul Sfântul Consiliu şi organismele sale aferente, câteva milioane de martiri ai cauzei, aveau ce-i drept unele avantaje, absolut aparente. Da’ ce, parcă se puteau bucura de ele!? Pentru ei devotamentul şi abnegaţia în îndeplinirea misiunii era totul!
Interesant este însă modul în care oamenii fuseseră convinşi să muncească cu un entuziasm incredibil, cunoscută fiind din istorii înclinarea spre lene şi beţivăneală a speciei. Ei bine, aici era vorba de genialitatea doctrinei emanată de Profet.
Dacă, spre exemplu, nu aveai chef să te duci la lucru, erai liber să o faci şi nimeni nu-ţi reproşa nimic. Doar că, în prima zi ţi se tăia raţia de băutură. În a doua zi ţi se înjumătăţea raţia de mâncare. Apoi erai aruncat în stradă şi dacă tot continuai să nu munceşti, intervenea Blânda Forţă a Dojenii care te conducea la Institutul de Reformare a Gândirii. O echipă de mari profesionişti dotaţi cu aparatură de ultimă oră recuperau organele încă folosibile, mai puţin creierul care era considerat profund virusat, iar resturile erau transformate în îngrăşământ pentru grădină, fiindcă dragostea de frumos şi flori era una din preocupările majore ale Sfântului Consiliu. Evident, tot spre binele omenirii!
Cum în general industriile nu mai urmăreau vânzarea cu orice preţ şi nici concurenţa criminală a vremurilor apuse nu mai exista, întreaga planetă arăta ca un rai în care verdele pădurilor şi al pajiştilor se lua parcă la întrecere cu lumina albastră a cerului sau cu cleştarul apelor. Un adevărat paradis în care oamenii, se estimase de către Comisia de Analiză a Fericirii Globale, puteau atinge vârste între o sută şi trei sute de ani. Ca să fim sinceri însă pe la patruzeci-cincizeci de ani cam toţi indivizii, probabil sătui de fericire, se prezentau de bună voie la Institutul de Reformare. Precum vedem deci, nu era îngrădită nici o libertate. Exista desigur o indicaţie, destul de vagă totuşi, să nu cârteşti sau să te îndoieşti de adevărul profund al Doctrinei Sfinte. Dar dacă totuşi o făceai intervenea imediat un psiholog de la Forţa Supremei Bunătăţi care te convingea fără drept de apel că greşeşti şi că nu este bine ce faci. Apoi când îţi dădeai seama ce prostie ai putut să faci, de ruşine, te duceai singur la acelaşi Institut de Reformare.
Ce să mai vorbim, gândirea Marelui Profet găsise echilibrul perfect între armonia interioară şi cea exterioară, sursa bunăstării, a bucuriei de a trăi în pace şi bună înţelegere...
***
Domnul Urlică Standhurst-Atârnaţi se aşeză în fotoliu şi oftă fericit. Purta la reverul salopetei de culoare neagră insigna de aur a Marelui Ordin al Gardienilor Revoluţiei, o distincţie care-i dădea, printre altele, dreptul de a împuşca fără nici o judecată, pe oricine nu era de părerea lui. Era acum directorul Marilor Arhive, după ce, mai bine de două decenii activase, ca simplu membru, apoi ca şef al Forţelor Speciale ale Binelui Planetar, o secţie mai puţin cunoscută a Sfântului Consiliu care monitoriza apariţia îndoielilor şi le corija imediat, însă cu maximum de îngăduinţă, în aşa fel încât să nu se răspândească tâmpeniile vreunui intelectual de doi bani şi prin căpăţânile altor idioţi mai slabi de ţâţână.
Era vrednicul urmaş al unor oameni de înaltă ţinută morală din ţinutul vechilor daci, vestiţii luptători pentru libertatea şi neatârnarea comunei Atârnaţi. Mai târziu veniseră în vest să aducă şi aici lumina înaltelor lor cunoştinţe iniţiatice moştenite din moşi-strămoşi, dar se cam încurcaseră cu muierile de prin partea locului şi se stabiliseră pe aceste noi meleaguri. Încă de mic îşi dorise să cunoască istoria omenirii să studieze şi să lucreze în acest domeniu care i se părea fascinant. Însă, la absolvirea şcolii, a fost repartizat la un institut special şi pregătit să devină apărător al Doctrinei. Devenise! Plin de râvnă şi devotament dojenise mii de rătăciţi şi curăţase societatea de tot felul de reziduuri dăunătoare. Numai că, la un moment dat, a început să se întrebe ce naiba îi apuca pe unii de încercau tot felul de deviaţiuni de la Dreapta Cale. Nu a găsit răspuns, dar a fost trecut imediat ca lucrător la arhivă. Într-un fel se bucura enorm. Scăpase de aplicarea zilnică pe mii de rătăciţi a Blândei Dojane, iar trecutul i se deschidea acum cu toate misterele sale. Bucuros se urcă în automobilul electric şi parcurse câţiva zeci de kilometri prin tuneluri până spre documentele începutului de mileniu. Ştia ce caută! Dovezi care să arate întregii lumi justeţea cauzei şi înalta moralitate a doctrinei. Luă un dosar şi începu să-l citească avid...
Spre sfârşitul zilei, dădu ultima filă şi se trezi tremurând de frică, alb la faţă şi cu gura puţin strâmbă:
- Bă, cine dracu’ m-a pus să mă scarpin fără să mă mănânce!? Ce mă fac acu’? Pradă dilemelor se culcă în birou, era oricum mai confortabil decât pe salteaua moştenită de generaţii, dădu pe gât raţia de haraşpincă şi adormi.
Ce citise totuşi...
Citise dosarul întocmit de poliţia capitalistă din fosta Spanie, întocmit delicventului Manuel Ronaldinio Vasile jr. Dihaleţ y Mozol, adică acela care era acum, Sfântul Manuel, Marele Profet. Jale!
Pe scurt, citise cam astea: La vremea aceea îndepărtată Vasile Dihaleţ, un infractor prostit de sărăcie în ţara lui natală, dăduse câteva spargeri şi cu banii agonisiţi o tăiase în Spania cu gândul destul de vag să se apuce de cules căpşuni. O vreme, până se mai linişteau apele. Numai că, odată ajuns, conform obiceiurilor mai vechi, intră să socializeze, normal, într-un bar. Îşi compusese un look de tip cu posibilităţi dându-se cu gel pe păr, se înfipsese la tejghea şi acum lincăia un coniac având grijă să ţină degetul mic ridicat ca să i se vadă unghia şi ghiulul. Pentru lanţul de aur de la gât nu-şi făcea probleme fiindcă se vedea chiar şi din partea cealaltă a încăperii. La bară evolua un fel de zână, pe care, după cel de-al treilea coniac, o declară sufletul său pereche. La terminarea lucrului Niculeta Mozol (nume de scenă Mozo!), zâna adică, veni la el şi-i confirmă bănuielile. Da, era sufletul lui pereche. Prin urmare se împerecheară, pentru început, chiar în toaletă, ceea ce dădu sens şi credibilitate marilor sentimente care-i legau. Galant, la sfârşit, îi pupă mâna iar ea, sentimentală, nici nu-i ceru tariful. Însă acest ultim aspect îi provocă o criză de furie lui Ciordel, zis Tamango, protectorul ei, care-i mardi nişte dupaci foarte profesionişti şi-i luă din chiloţi tot ce agonisise dansând. Mucii împletiţi cu sângele din nas îi ridicară lui Vasile părul pe spate. Era totuşi un moldovean care avea jacă deci ştia şi ceava batai! În consecinţă, Ciordel rămase lat pe podele cu ficatul cumva la vedere spre bucuria recuperatorilor de organe, iar fericita pereche dispăru din zona de interes. O vreme lucrurile rămân în misterul necesar apariţiei legendelor iar după câţiva ani îl aflăm pe micuţul Manuel Ronaldinio Vasile Jr. Dihaleţ y Mozol cerşind cu o frumoasă voce de înger pe străzile Barcelonei pentru a o întreţine pe mămica lui ajunsă cam alcoolică. Ce-i drept nici el nu este ocolit de această molimă şi cam la vârsta majoratului avea deja la activ mai multe stadii de dezalcoolizare dar şi de dezintoxicare, evident prin unele programe speciale ale statului, fiindcă o cam luase şi cu datul la nară. Din fericire, nu prea avea bani ca să devină un profesionist aşa că a rămas la acest ultim capitol doar un biet amator. Totuşi avea de acum peste douăzeci de ani iar societatea nu oferise nici o şansă de afirmare a puternicei lui personalităţi. În consecinţă, în cel mai firesc mod, se alătură unor grupuri contestatare care vorbeau despre împărţirea averilor, despre egalitate şi despre dominaţia celor ce muncesc asupra nenorociţilor de capitalişti care, nesimţiţi cum sunt, „sugeau sângele şi sudoarea poporului” după cum spunea demult, demult, un tip foarte „cool” pe numele lui Marx. Faptul că la sfârşitul şedinţelor se mai dădea câte un covrig şi o cană de bere făcu din Manuel un adept înfocat al acestor idei. Iar cum Preabunul îl dăruise cu o puternică voce puternică, de tenor, vocea lui deveni cea mai ascultată în cadrul mişcării. Ca să fim sinceri, în lume lucrurile nu mergeau deloc bine, prin urmare, grupările care adoptaseră din nou ideologia marxistă deveniră din ce în ce mai influente, iar mitingurile, bătăile cu poliţia şi turbulenţele sociale deveniră un fel de subiect la ordinea zilei. Aşa se face că, într-o bătaie transmisă în direct, Manuel fu făcut tocană de poliţişti, iar fotografia lui cu sângele curgându-i pe faţă, plus nişte coroane de spini puse pe fotoshop, făcură înconjurul lumii. Imediat s-au distribuit, mai ales tinerilor, milioane de tricouri cu această fotografie, postere uriaşe fură puse peste tot, mişcarea îl declară martir şi revoluţia începu.
Gărzile Revoluţiei purtau chipul său pe insigne şi omorau tot ce prindeau în timp ce ideologii mişcării formulau Sfânta Doctrină lăsată moştenire lor de acest geniu al binelui suprem. În tot acest timp Manuel, aflat la puşcărie, îşi declarase alt nume, trăia bine mersi, era foarte mulţumit, avea mâncare de trei ori pe zi şi prieteni de suflet, mulţi dintre ei proveniţi din ţinuturile natale ale părinţilor săi. În consecinţă făcu ciocu’ mic şi se dădu la fund (scuze!) fiindcă se săturase să tot ia cafteli prin pieţe, la mitinguri. Aceasta a fost şi şansa vieţii sale întrucât discreţia l-a ferit să devină cu adevărat martir.
Cert este că foarte repede Revoluţia a cuprins întreaga planetă, fabricanţii de arme şi-au dat mâna şi s-au declarat de partea binelui iar populaţia planetei s-a redus, în doar doi ani, cam la jumătate. Triumful revoluţiei a adus locuri de muncă pentru toţi oamenii iar în buzunarele celor care au sprijinit-o logistic miliardele cuvenite, deci, pentru un timp, a fost declarată pacea planetară şi războaiele au fost mutate cu tot cu noile tehnologii, în cosmos. Cu dracu ştie cine, dar nici nu ne interesează!
Important este faptul că Manuel a fost declarat singurul sfânt credibil, iar doctrina sa una divină, deci de nediscutat! Desigur pentru apărarea purităţii şi respectării doctrinei au fost create forţe speciale, cu puteri speciale, pentru a o apăra de deviaţii. Plus un Consiliu Divin care hotăra când şi cum trebuie să gândească omenirea scăpată de sclavia banului şi a exploatării omului de către om....
***
În dimineaţa următoare Urlică se trezi cu un cap cât o baniţă şi cu un milion de întrebări în el. Cea mai importantă era: bă ce dracu’ mă fac io acu’? Spre marea lui fericire lui răspunsul se afla în altă parte...
***
Inspectorul adjunct al Forţei Binelui Suprem stătea încă de la prima oră în antecamera Inspectorului-şef. Una aflată într-un modest castel de pe valea Loirei, cu un şemineu de mărimea unui tanc în care ardeau trunchiuri de stejar. Doi ogari ruseşti dormitau lângă foc pe o blană de urs polar.
Inspectorul-şef apăru după vreo oră, cam încercănat de grija faţă de binele omenirii şi cu un pahar de scoţian vechi de optsprezece ani în mână. Halatul din mătase chinezească, roşu, cu dragoni, dădea imaginea clară a faptului că muncise toată noaptea. Cu abnegaţie şi dăruire, fiindcă ei numai aşa ştiau să muncească.
- Zi, băi, pulică, care-i şemnu’? rosti sictirit bossul.
- Prea Strălucite, aşa cum bine aţi anticipat, tâmpitul de Urlică, idiot cum este, habar n-avea că-i ataşasem un supraveghetor electronic şi s-a demascat. Este un deviaţionist care nu mai are încredere în Doctrină. Ce ordonaţi?
- Bă, sărmanul, şi cât l-am mai iubit! Dă-i, o Blândă Dojană şi resturile adu-mi-le, că mi-a cerut grădinarul ieri nişte îngrăşământ pentru trandafirii de pe terasă. Bă, şi fii foarte atent, este o cerere tot mai mare pentru îngrăşăminte. Deci, multă grijă, să avem producţie! Omenirea vrea să trăiască, bă, în frumuseţe şi fericire! Păi, cum să nu ne sacrificăm noi pentru asta! Sper că nu ai alte idei, nu!
- Vaiii, naşiu, da’ aşa mă ştiţi matali pă mine... Ce dreacu’ bre, că doar nu ne cunoaştem de azi dă ieri!
- Hai, flit la muncă, că am la treabă dă nici nu mă văd! Veniră bă, nişte debutante în munca dă informaţii şi trebuie să le instruiesc. Greu, bă, greu! Sunt rupt dă şale, da’ lumea, bă, nu ştie ce eforturi facem noi păntru fericirea ei. Fut-tu-le muma-n cur dă boi! Şi nu uita să-i spui mă-tii să-mi mai trimită brânză d-aia bună, dă capră, aşa ca la fo’ cinci kile că am şi eu neşte obligaţii, s-a-nţeles!
Inspectorul adjunct se retrase cu spatele bâiguind mulţumiri şi scuze de deranj.
A doua zi şeful se regala, mâncând dintr-o strachină mămăligă cu brânză de capră pe care o însoţea cu o şampanie desert. Din vestitele podgorii ale regiunii Campagnes. După fiecare cupă de şampanie dădea şi o râgâială sonoră, semn că era peste măsură de fericit.
Fericit era şi grădinarul care împrăştia sacul de îngrăşăminte primit şi din care jumătate îl furase pentru un alt grădinar din zonă de la care primea un but afumat de mistreţ, furat la rândul său de la stăpân.
Nu ştim dacă Urlică era fericit, deşi ar fi trebuit să fie fiindcă, iată, pentru prima oară în existenţa lui păcătoasă, fusese de folos la ceva.
Omenirea, în ansamblul său, era fericită şi îşi continua marşul glorios spre noi culmi ale prosperităţii şi civilizaţiei fără să ştie prin ce pericol trecuse datorită inconştienţei unui nemernic nerecunoscător, un dobitoc notoriu.
Doamne, când te gândeşti la pericolul pe care-l reprezintă orice amărât de intelectual parcă-ţi vine, pe bună dreptate, să interzici cititul şi să arunci în foc toate hârtiile. În fond omenirea existase mii de ani fără să cunoască scrisul şi ce, fusese mai puţin fericită!?
Şi contează oare ceva mai mult decât fericirea omenirii!

 
Referinţă Bibliografică:
PROFETUL / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1335, Anul IV, 27 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!