Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



DULUŢONUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DULUŢONUL

Duţă şi Luţă erau doi tocilari care, la terminarea facultăţii, împreună cu părinţii lor au trecut prin aventuri demne de rubrica: „Aflăm de la poliţia anticorupţie”, dacă ar fi existat aşa ceva, şi au ajuns asistenţi universitari. Adică acel gen de sclav plătit mizerabil şi dresat să suporte orice măgărie din partea şefilor cu speranţa că vreodată va ajunge şi el la fel de împuţit. Munceau în locul profesorilor câte douăsprezece ore pe zi dar nu se plângeau, ba mai mult, deşi calculaseră că investiţia făcută se va amortiza cam în trei sute de ani, perspectiva nu-i îngrijora deloc. Erau, ca noi toţi de altfel, la tinereţe, fericiţi iar pentru asta locuitul într-o garsonieră mobilată spartan şi cele două mese pe zi formate din chifle cu parizer li se părea suficient. Adevărul este că aveau dreptate. Se putea mult mai rău! Şi iată că optimismul lor avea să fie confirmat. Într-o bună (cu adevărat bună!) zi, rectorul, numit de toată suflarea Aligatorul, i-a chemat în biroul său şi le-a spus că vor lucra alături de el într-un program de cercetare cu finanţare europeană. Deci vor primi şi ei un spor de cercetare şi vor pune în operă o idee mai veche de-a lui, una care va revoluţiona tehnica mileniului următor dar pe care, din cauza muncii neîntrerupte în domeniul conducerii, nu avusese timp niciodată să o argumenteze teoretic.
- Bă, căcaţi cu ochi, voi habar n-aveţi, că creşteţi în puf şi vă plătesc că mi-e milă de-alde tact-o, care-i oameni serioşi, da’ noi, la vremea noastră, gândeam, bă, nu ca voi care-o frecaţi toată ziua pă banii mei! Vedeţi că v-am dat acces la laboratorul meu din universitate, da’ numa’ după program, să nu stricaţi sau să furaţi ceva de pe-acolo! Hai, flit, la treabă şi aveţi grijă poate o rasoliţi că vă belesc cu mâna mea!
Duţă şi Luţă, deloc speriaţi de perspective, merseră la laborator după cele douăsprezece ore de program, chiar foarte bucuroşi că pot lucra suplimentar pentru că nu aveau bani nici de bilete la film, fură întâmpinaţi de nea Ilie, laborantul-şef, un tip de gaşcă care funcţiona pe bază de ţuică şi, normal, era şopteriul rectorului. Chestia cu ţuica era ca şi rezolvată! Bunicul lui Duţă, om bazat pe aceleaşi principii de funcţionare precum laborantul-şef îi trimitea, lunar, câte o damigenuţă de trăscău ca nu cumva nepotul lui favorit să fie nevoit să cumpere prostii de la alimentara (pentru el încă nu se inventase mall-ul). Doar că Duţă nu bea decât bere, şi asta doar dacă era invitat, deci ţuica bătrânului prindea de minune ca liant interprofesional. Cum măreaţa idee a rectorului fu rezolvată cu tot cu documentare cam în două ore, cei doi hotărâră că e cazul s-o mai lungească prin domeniul cercetării ca să le dea Aligatorul suma promisă. Prin urmare se puseră şi ei pe inventat ceva. Aici intervin, ca întotdeauna când este vorba de marile realizări, frustrările din copilărie, iar ei aveau una comună. Bătăile pe care le primiseră că nu duceau gunoiul la tomberon în fiecare zi, dimineaţa. Aşadar, iată un domeniu în care chiar nu se făcuse nimic şi cine ştie câţi copii luau chelfăneală cotidian aşa cum li se întâmplase şi lor. Cu alte cuvinte invenţia avea să fie, în primul rând, una profund umanitară. Zis şi făcut! Colaborarea cu nea Ilie era însă indispensabilă iar acesta, având toate motivele din lume să fie de folos le asigură toate materialele de care aveau nevoie. Uşchite, normal, de la alţi sclavi care roboteau prin laborator. În câteva zile ideea prinsese deja formă, era un dispozitiv de transformare a gunoaielor în elementele de bază de la care se pornise. Deci orice fel de gunoaie intrau într-un dezintegrator unde, într-un puternic câmp electromagnetic, se descompuneau până la nivel elementar, aşa cum arată el în tabelul lui Mendeleev. Apoi prin flotare gravitaţională în câmp magnetic erau sortate şi aranjate în nişte sertăraşe speciale: fierul al fier, cuprul la cupru, calciul la calciu, carbonul la carbon, etc… Gazele rezultate erau oxigen, azot şi hidrogen, ceva argon, xenon sau neon şi puteau fi evacuate fără nici o grijă direct în atmosferă. Bucurie mare! La prima încercare, fură aruncate în dezintegrator o mulţime de hârtii care urmau să fie date la gunoi. Maşina bâzâi câteva secunde şi în sertăraşe de depuse ceva carbon. Uraa! Nea Ilie era atât de încântat încât nici nu a mai putut să plece acasă şi a dormit în laborator sub un calorifer. A doua zi tinerii cercetători veniră, culmea, cu câteva sacoşe de gunoi menajer şi reluară experienţele! Succes deplin! Peste cam o săptămână când în sertăraşe erau deja câteva kilograme de fier, ceva plimb, sulf, dar şi câteva grame de aur plus ceva argint, uşa laboratorului se dădu de perete şi în cadrul ei apăru, congestionat la faţă şi cu spume la gură, Aligatorul. În spatele lui rânjea bălos nea Ilie.
- Băă! Am avut încredere în voi, iar voi, trântorilor, mi-aţi băgat cuţitu-n rinichi! Unde e, bă, leprelor, lucrarea pe care v-am cerut-o!? Vă apucaţi să vă faceţi voi jucării ca să nu iau eu Nobelu’, că mă gândisem să vă dau şi vouă, calicilor, ceva din el, un pol, doi, s-aveţi de-o bere că sunteţi băieţi tineri! Marş, din ochii mei să nu vă mai văd şi, bă, Ilie, le faci act de imputaţie pentru materiale şi consumabile! Să-i bag io oleacă la pârnaie pentru furt din averea universităţii mele!
Uşa se trânti la loc lăsând în urma ei două figuri mai descompuse decât dacă ar fi trecut prin dezintegratorul pe care ei, în acte, îl numeau Dulutz-one, iar în particular, cu toată dragostea, Duluţon.
Precum însă bine se ştie, disperarea îţi dă idei! Demontară din aparat piesa de bază, luară metalele preţioase din sertăraşe împreună cu toată documentaţia şi ieşiră pe uşă fluierând liniştiţi deoarece aveau un plan. În urma lor aparatul fu demontat mai întâi de colegi care furară pe rupte, beculeţe, întrerupătoare şi, în general tot ce era colorat sau sclipitor, apoi restul vândut de nea Ilie la recuperatorii de fier vechi contra a trei kile de trăscău. Fiind singurul câştigător în această afacere îl putem considerat, fără dubii, şi singurul om inteligent din areal.
Duţă şi Luţă împrumutară bani de la părinţi spunând că le trebuie ca să participe la un congres şi, cu primul tren, o tăiară afară. Peste cinci zile când rectorul îi convoca pentru a le aduce la cunoştinţă, în faţa senatului, pedepsele crâncene pe care le primiseră, pe bună dreptate, constată că ar fi trebui să vorbească la pereţi. Cei doi erau deja la Viena şi îşi găsiseră chiar locuri de muncă. Ziua erau în programul de statui vii din piaţa centrală, iar noaptea lucrau ca gunoieri (devenise un fel de dependenţă!). Constataseră că erau mult mai bine plătiţi decât la universitate, locuiau tot într-o garsonieră dar mult mai bine mobilată, iar duminica îşi permiteau, pe lângă chiflele cu parizer, o altă dependenţă, şi îşi permiteau chiar, odată pe săptămână, o sticlă de vin şi chiar o plimbare pe jos prin centrul oraşului întrucât reuşiseră să-şi cumpere şi ceva haine. Desigur aveau tendinţa de a crede că trăiesc în cea mai bună posibilă dintre lumi, însă spiritul de cercetător universitar le făcea figuri. Se cerea scos la suprafaţă! Prim urmare, căutară şi chiar găsiră adresa vestitelor laboratoare Löeb Industries unde se prezentară într-o dimineaţă cerând să vorbească, neapărat cu domnul Löeb. Tipul la care ajunseseră avea ţinuta elegantă, un zâmbet care tăia mai ceva decât gerul siberian şi privirea unei răpitoare din jungla amazoniană, însă maniere impecabile. Întrebă, aşaa, ca şi cum de răspunsul lor depindea întreaga lui viaţă:
- Ce să-i spun domnului Löeb când se va întoarce din America? Cine l-a căutat, în ce problemă…
- Suntem doi tineri universitari, cercetători, din est, avem o invenţie unică şi am dori să colaborăm pentru a o scoate pe piaţă, cât mai curând posibil…
Cuvântul est îi provocă distinsului amfitrion o uşoară urticarie, dar, aşa cum am spus, era prea bine educat ca să lase să se vadă aşa ceva. Zâmbi şi-i asigură pe cei doi că îl va informa pe domnul Löeb despre această discuţie, iar domnia sa va hotărî, când se va întoarce, ce este de făcut. Dar, să nu uite, la plecare, să lase adresa unde pot fi găsiţi. Aşa au făcut, iar funcţionarul acela eficient îi conduse până la ieşirea din birou evitând să dea mâna cu ei.
Întorşi la rutina zilnică cei doi nici nu au observat că trecuse mai bine de o lună şi nu primiseră nici un răspuns, dar nici îngrijoraţi nu erau fiindcă, aşa cum v-am spus, viaţa le oferea mult mai mult decât visaseră vreodată. Şi asta în Viena! Unde mai pui că îşi plătiseră datoriile către părinţi, le trimiteau fotografii cu ei la Hofburg iar părinţii se lăudau la toţi cunoscuţii cu succesele fiilor lor. Aşa cam cum se întâmplă de obicei. Doar că într-o zi, dimineaţă, pe când se pregăteau să plece la serviciul din piaţă, uşa de dădu de perete şi camera deveni, brusc, foarte mică. Intrase un tip mult mai mare decât ei doi la un loc, îmbrăcat impecabil dar în vădită distonanţă cu figura sa care era ceva mai rece decât un gheţar.
- Domnul Löeb vă invită la el… Acum! Cu timbrul vocii sale puteai râcâi varul de pe pereţi.
Însă, cel mai probabil pentru că astă noapte, după serviciul de la salubrizare, stătuseră cam mult de vorbă despre Duluţon, Luţă dori să negocieze, nu de alta dar nu se făcea să pară disperaţi.
- Ăăă, domnooo, că nici nu prea ne cunoaştem, noi acum mergem acum la o întâlnire de afaceri şi nu putemmm…
- Domnul Löeb a spus acum! Haina impecabilă se dădu puţin la o parte şi lăsă, discret, să se vadă mânerul unui pistol de mărimea unui tun mai mic.
Cei doi înţeleseră brusc aluzia şi se repeziră spre ieşire. La fel de calm, şifonierul cu picioare le deschise uşa unei limuzine şi cei doi se precipitară în interior. Prilej de a rămâne cu gura căscată până la destinaţie unde şoferul le deschise portiera, îi ajută să coboare şi le spuse zâmbind:
- Haraşo! Serghei nu a fost nevoit să forţeze lucrurile. Eu aşa am învăţat! Să execut! Mai întâi ordinele!
Probabil că asta era o glumă rusească întrucât flăcăul râse din toată inima fără ca figura sa să piardă vreun gram din cantitatea de gheaţă. Urcară apoi cu liftul până la ultimul etaj însoţiţi tot de bunul Serghei. Biroul domnului Löeb fu cel de-al doilea lucru din această dimineaţă care-i lăsă cu gura căscată. Nu şi domnul Löeb care era mititel şi total anost. Interviul fu scurt şi cam de forma unui monolog:
- Cunosc realizările voastre, de mâine sunteţi angajaţii laboratoarelor mele cu un salariu convenabil, însă cu multe clauze de confidenţialitate. Puteţi cere orice fel de materiale sau sprijin logistic, dar într-o lună vreau să am primul aparat funcţionabil. Veţi găsi instrucţiunile la locul de muncă! Nu pierdeţi timpul!
Luţă aflat tot în faza de separaţie cu realitatea dădu să spună ceva însă nu apucă deoarece Serghei îi săltă, simultan, de gulere şi-i scoase din birou. Apoi, la fel de calm, îi conduse la subsol într-un fel de hangar, le spuse că acolo vor munci şi că este foarte bine dacă ar fi muţi, surzi şi orbi fiindcă asta le va aduce ca răsplată o sută de ani de viaţă plăcută. Asta şi nimic altceva! Rămâneţi sănătoşi, nici nu ştiţi cât contează, le mai spuse el pe un ton frăţesc şi plecă dându-le doar câte o palmă prietenească. Părea totuşi a fi umanoid!
În mod normal, orice om, după o asemenea experienţă, întră în depresie sau comă. Nu şi cei doi tineri savanţi care, uimiţi de locul unde ajunseseră, fură copleşiţi de curiozitate şi începură să cerceteze totul în amănunt. Nici nu se mai mirară de faptul că aveau la dispoziţie toate materialele necesare şi nici de echipa formată din zece colaboratori care se prezentă disciplinată la post, condusă de acelaşi neobosit Serghei, care, cu acest prilej, le citi şi programul şi le spuse că vor mânca la cantina laboratorului, iar dacă vor, după cele douăzeci de ore de program, se pot odihni în camerele special amenajate tot aici. Prilej de mare bucurie pentru toţi deoarece păreau a se confrunta cu acelaşi gen de probleme sâcâitoare ale vieţii de zi cu zi: hrană, chirie, spălatul sau schimbarea hainelor. Probleme rezolvate aici unde aveau, printre altele, zilnic, un set complet de lucru începând de la chiloţi şi până la halatul cu ecuson.
Prin urmare, cu puţin timp înainte de sfârşitul lunii, primul aparat, numit acum Löeb-X, de dimensiuni impresionante şi perfect funcţional, ieşi din laborator. Domnul Löeb, foarte patriot, îl donase primăriei din Viena pentru probe pe teren. Primăria, într-o mică festivitate, îi mulţumi acestui adevărat părinte al oraşului, îi dădu o decoraţie şi puse urgent aparatul în funcţiune la groapa de gunoi. În scurt timp, ceea ce se numea la ei groapă de gunoi, dar părea mai mult o uzină de reciclare, dispăru transformată în tone de fier, cupru, carbon numai bun pentru a fi folosit drept combustibil, zeci de kilograme de zinc, argint, aur, metale rare precum wolframul, cadmiul, litiul, titanul sau molibdenul, calciu, sulf, ceva uraniu neîmbogăţit, şi multe altele, toate sortate fără greşeală în cutii ermetice ce puteau foarte uşor să fie depozitate sau transportate. Totul la preţuri care sfidau nu numai concurenţa ci şi realitatea economică.
Domnul Löeb era însă un vizionar! După ce lăsă să se scurgă în media informaţii subtile despre agregat şi rezultate, lansă şi oferte de vânzare pe care nu le putea contesta nimeni deoarece până acum nu exista nici un alt producător care să-l concureze. Cererea se dovedi uriaşă deşi preţurile de achiziţionare nu erau deloc populare.
Ce să mai vorbim?! Gunoaiele din toată lumea dispărură, o groapă de acest gen devenise o adevărată comoară, iar lumea care până atunci gemea sub povara problemelor legate de gunoaie înţelese ce beneficii se puteau realiza din reciclarea completă a lor. Urmă şi o îmbunătăţire a produsului. Putea recicla şi cadavre dar, în secret, era şi opţiunea „corpuri vii”. Cimitirele deveniră doar locuri de pelerinaj, dispărură câinii maidanezi, iar cheltuielile legate de acest subiect deveniră istorie, orice animal fără stăpân luă calea descrisă teoretic de Lomonosov, resturile vegetale la fel, apoi intrară în activitate dezintegratoarele uriaşe care puteau lucra la o scară colosală şi care prelucrau vapoare, submarine, tancuri, avioane, tunuri sau puşti cu tot cu soldaţii morţi în conflicte. Evident pentru adunarea, sortarea şi introducerea în dezintegratoare se inventară tot felul de roboţi de diferite dimensiuni care executau fără greş sarcinile înscrise în program. Erau deosebit de performanţi având în memorie informaţia clară că singurele fiinţe vii pe care puteau să le arunce în dezintegrator erau cele umane. Cu unele mici excepţii stocate şi acestea în memorie!
O fericire fără margini cuprinse omenirea! Materialele rezultate din aceste transformări fură folosite pentru a crea noi arme, mult mai ieftine, dar şi mult mai performante. Prin urmare războaiele deveniră principala preocupare a oamenilor, aici fiind şi cele mai bine plătite slujbe, însă acum nu mai erau distrugeri, ruine, dezastre ecologice sau tristeţi seculare. În urma soldaţilor din ambele tabere veneau dezintegratoarele mobile însoţite de roboţii gunoieri şi făceau o curăţenie desăvârşită. Aerul era mai curat ca niciodată, apele lipsite de orice fel de poluare erau limpezi şi potabile chiar de la sursă iar încet-încet se repopulară cu peşti şi alte fiinţe acvatice. Nu se mai cheltuiau sume uriaşe pentru ceremonii funerare, totul era strict tehnic, iar nebunia de altă dată cu parastasele şi locurile de veci cu preţuri de milioane devenise un simplu subiect de ironii.
În sfârşit, filosofii aveau un teren nou şi foarte incitant pentru speculaţii. Dacă omul este doar o mână de elemente strict definibile ştiinţific, unde era sufletul, conştiinţa, sensibilitatea, raţiunea, sau alte tâmpenii cu care-şi bătuseră capul tot felul de primitivi începând cu gânditorii vechiului Egipt? Aiureli! Totul este materie, urlară fericiţi materialiştii vulgari acum când aceasta era perfect demonstrabilă. Idealiştii deveniră un fel de sectă ocultă însă nu pentru prea multă vreme. Odată descoperiţi sau doar bănuiţi de idei retrograde erau trimişi să cunoască realitatea în mod nemijlocit. Şi, într-adevăr, transformându-se în câteva grame de calciu, carbon, siliciu, ceva fier şi alte elemente concrete, nu mai aveau argumente pentru a-şi susţine aberaţiile.
Statuile domului Löeb, făcute din materiale ieftine precum bronzul, aurul ori argintul, erau peste tot şi păreau a fi viitorul oricărei religii, fiindcă era, pe bună dreptate, considerat acum părintele planetei şi al omenirii. Dacă ar mai fi fost omenire deoarece oameni erau din ce în ce mai puţini, ba chiar, la un moment dat, moştenitorul Laboratoarelor Löeb primi de la centrul de coordonare a activităţilor informaţia că nu mai erau nici un fel de materiale pentru băgat în dezintegratoare. Imediat, moştenitorul decuplă centrul de coordonare şi în acel moment toate informaţiile stocat în creierele roboţilor intrară în stand-by. Roboţii ţiuiră şi deveniră un fel de sculpturi futuriste. O linişte deplină se aşternu peste planeta devenită acum un adevărat parc. Doar sunetele naturale: vânt, cascade, valuri, etc… Şi un răcnet! Domnul Löeb Jr.Jr. înţelese că era stăpânul întregii planete, cel mai bogat om al tuturor timpurilor şi făcu infarct. Cum nu mai era, demult, nici serviciul 112, se prăbuşi fără suflare… Păcat! Ar mai fi avut atâtea de făcut…

***
În uriaşa sală de consiliu cele trei sute de mari comandanţi stăteau smirnă şi priveau în gol. Era ceva obişnuit pentru ei, războinici de generaţii, cărora mintea le mergea numai atunci când venea vorba de făcut vreun măcel. Uşile monumentale rulară silenţios şi în maiestuoasa încăpere intră solemn Amiralul.
Toţi săriră în picioare strigară: Smârc, Smârc, adică un fel de „hail” şi rămaseră aşa până când primiră ordin să ia loc. Comandantul Suprem era impunător. Trupul său masiv acoperit cu solzi de un verde putred impunea respect iar ghearele negre ori dinţii ascuţiţi se asortau perfect la ochii reci cu trei rânduri de pleoape şi cu firea sa de o cruzime legendară chiar printre aceşti oşteni lipsiţi de orice fel de sentiment. Era considerat, după împărat fireşte, de întreaga lor civilizaţie, reptila perfectă.
Amiralul se aşeză pe tronul din capul mesei şi privi la cei adunaţi. Unii dintre ei ghiciră, după priviri, că dacă ar fi avut buze ar fi zâmbit. Era bine dispus deci atmosfera se relaxă vizibil.
- Camarazi! Mâine este ziua iubitului nostru împărat, fie în veci numele său lăudat şi m-am gândit că este frumos ca din partea noastră să primească un dar pe măsura măreţiei lui! Vă voi explica! Precum bine ştim, în ultimul mileniu planeta noastră a sărăcit în resurse de apă, ori pentru noi, dar mai ales pentru sclavii noştri, batracienii, apa este vitală. Nu că ne-ar păsa de ei dar nu mai avem cine să ne slujească, ori fără slugi…
- Hmrhh, hmârh, încuviinţară căpeteniile cu multă înţelepciune, dar şi din spirit de conservare.
- Deci! În urmă cu doi ani am implementat prin inducţie subliminală, unor nenorociţi care poluau o planetă cu mai bine de două treimi apă, un program de curăţenie. De această problemă s-au ocupat doi dintre savanţii Institutului Militar de Mari Proiecte şi Programe. Vi-i prezint!
În sală fură aruncaţi doi nefericiţi străvezii cu ochi bulbucaţi şi guri de la o ureche la alta. În mod normal căpeteniile ar fi izbucnit în râs. Ei însă nu cunoşteau conceptul. Erau doar solemni, aşa cum sunt toţi marii comandanţi ai universului.
Caricaturile începură să orăcăie despre măreaţa misiune pe care au primit-o dar un gest scurt al Amiralului îi scoase din priză. Uşierul le dădu un picior şi cei doi zburară afară. Foarte fericiţi fiindcă de regulă erau mâncaţi.
- Deci! Mâine, la ceremonia de fericită sărbătorire al zilei de naştere a slăvitului şi iubitului nostru stăpân, noi îi vom preda planeta dar şi unul dintre dispozitivele pe care le-au imaginat savanţii noştri şi l-au construit nemernicii ăia care acum au dispărut de pe faţa planetei şi ne-au lăsat-o nouă curată aşa cum a fost ea la începuturi. Vă invit pe toţi în astroport pentru a vedea cu ochii noştri aparatul şi pentru a-i face unele probe ca să ştim ce-i spunem slăvitului.
Un aeroglisor de dimensiuni impresionante unul dintre acelea folosite pentru desant îi transportă pe toţi la astroport.
Într-adevăr! În faţa lor se afla un fel de cutie sclipitoare care le luă minţile mai ales că nu ştiau la ce foloseşte. Cei doi savanţi fură aruncaţi la picioarele Amiralului şi primiră porunca să pună dispozitivul în funcţiune. Peste câteva minute raportară că totul este în regulă. Extrem de binevoitor Amiralul îi aruncă, o mare favoare, cu mâna lui, în cutie iar după alte câteva minute îi culese sub formă de prafuri din sertarele dispozitivului. Asistenţa aplaudă uimită şi foarte încântată. Toţi sperau, să fie avansaţi în grad să mai primească vreun ordin pentru un război, sau poate chiar comanda unui eşalon superior. Adică tot ce poate visa un militar de carieră. Doar Amiralul avea vise mult mai înalte. Era, oricum, din familia imperială şi…

 

Referinţă Bibliografică:
DULUŢONUL / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1329, Anul IV, 21 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!