Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



REVOLUŢIONARUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!


REVOLUŢIONARUL


În Mârleni, unul dintre oraşele nou apărute pe harta ţării, politica fermă de industrializare se manifesta sub forma unei fabrici de frânghii şi caiele. Era, desigur, conform cerinţelor propagandistice, doar una dintre măreţele ctitorii ale regimului, care asigura creşterea accentuată a nivelului de trai material şi spiritual al... tra, la, la, precum cereau indicaţiile de partid...
În fabrică lucrau două instalaţii de import, una pentru frânghii din cânepă şi alta pentru caiele şi băteau birboanca jucând şeptic, bâza, poarca, sau fumând cu priviri înţelepte cam două sute de angajaţi, adică exact cei cărora le crescuse nivelul de trai. Şef peste secţia frânghii era tânărul subinginer Ghiocel Păstârnac, numit: „băi, Ghio’cele” de şefi şi „tov subtinginer” de subalterni. Era un om de largă perspectivă, fiind provenit din rural, cu origine sănătoasă deci, ca să nu saboteze producţia şi avea sarcina de maximă importanţă de a măsura, la sfârşitul fiecărei zile de muncă, produsul finit şi de a raporta conducerii depăşirea planului asumat atât cantitativ cât şi calitativ. Lucru care-i reuşea de fiecare dată!
În consecinţă, după program, fiind evident, marcat de importanţa răspunderilor ce-i reveneau, se relaxa în compania colegilor de muncă la bufetul de peste drum denumit Garofiţa, o denumire de care nu ştia aproape nimeni deşi era scrisă deasupra uşii, dar cunoscut printre consumatori sub titlul de: Bufetul Industriaşilor. Destul de firesc totuşi, fiind ei singurii angajaţi în industrie. Spre miezul nopţii se retrăgea către casă unde, de regulă, chiar şi ajungea. Cădea, normal, în comă iar a doua zi repeta figura. Nu este uşor să lucrezi în industrie şi trebuie să recunoaştem că sporul de muncă grea pe care-l încasau, se justifica! Soţia sa Verginica născută Gâscă provenea din acelaşi mediu şi era, normal, o tânără plină de talente şi virtuţi. Una dintre acestea, nu ştim dacă talent sau virtute, era strânsa prietenie cu Sile, un tânăr frumos cu o mustăcioară de frizer şi caschetă pe o sprânceană, fiind locotenent de miliţie. Era el numai locotenent, însă era şi foarte levent! Nu venea niciodată cu mâna goală. Ba, un salam, ba, o brânzică, ba, o conservă din carne de porc sau de peşte, în fine, fineţuri demne de un băiat cult şi stilat. Aşadar, familia nu avea probleme în această direcţie, lucru foarte important, ştiut fiind că pe vremurile acelea nu producţia de frânghii şi caiele preocupa masele ci procurarea celor necesare hranei de zi cu zi. Bine, era încă vizibil faptul că mai trebuia încă foarte multă muncă de făcut în domeniul educaţiei socialiste. Oamenii, mdeh, rămăseseră încă ancoraţi în trecut şi le era gândul mai mult la mâncare decât la creşterea producţiei. Iar acesta, trecutul deci, era încă, din păcate, unul evident mic-burghez, centrat pe valori meschine, lipsit de marile idealuri ale comunismului. Ei, da! Dar cu timpul...
În context, putem afirma, fără să greşim, că familia Păstârnac era una foarte apropiată de standardele preconizate ale noii ideologii, ca fiind de referinţă, prin urmare, fericită şi bună de dat exemplu!
Numai că destinul, un concept inexistent în epocă, îşi împletea firele sale nevăzute, dincolo de vrerile oamenilor.
În ziua aceea de decembrie târziu, deşi afară era cald şi omenii ar fi trebuit să fie fericiţi, conform documentelor de partid în vigoare, subinginerul Ghiocel era şucărit mormânt. Din motive necunoscute, leafa nu fusese plătită şi el nu avea nici un chior în pungă pentru orele de destindere. Nervos, şuti nişte caiele din sectorul vecin şi îşi făcu un plan. Asta cu manglitul era o practică pe scară largă şi orice putea fi scos din fabrică şi lăsat la bufet contra tescovină, nu scăpa atenţiei. Până acum nu fusese găsit mijlocul de a sustrage instalaţiile de producere a funiilor şi caielelor, deoarece fiind făcute de nemţi erau greu de deşurubat. Deocamdată! Cu timpul era predictibilă o mutare a întregii producţii la bufet, spre bucuria şefului acestuia dar şi a clasei muncitoare. Prin urmare, la sfârşitul zilei de muncă Ghiocel, mult mai optimist în privinţa viitorului imediat, trecea calm, zâmbind destins pe lângă statuia amplasată la ieşirea din fabrică, una uriaşă, făcută din ipsos şi care înfăţişa un muncitor cu o figură dârză plus un colac de frânghie pe umăr şi câteva caiele în mâna stângă amplasată în dreptul inimii. Numai că la bufet, Gorgozu’, şeful localului, se uită cu dispreţ la caiele oferite şi puse în silă pe tejghea doar o cinzeacă de matrafox. Lui Ghiocel i se urcă sângele la cap de furie însă nu putea să zică nimic, ştiută fiind firea cea hapsână şi ranchiunoasă a umflatului. Se aşeză la o masă şi începu să soarbă din paharul nespălat atât de încet de parcă ar fi fost cucuta vestitului Socrate de care oricum nu auzise. Pândea atent poate-poate apare vreun pricopsit care să-l cinstească. Nu avea noroc însă! Toţi erau în aceeaşi situaţie. După numai două ore ieşi înjurând şi o porni spre casă cu gând că poate mai găseşte ceva prin debara unde pitea nevastă-sa coniacul destinat protocolului.
Trecând pe lângă magazinele din centru văzu zarvă mare şi pe ţiganii lui Căpăţână jefuind sistematic vitrinele sparte. Îi înjură şi pe ei dar nu se amestecă fiindcă mai avusese nişte probleme în trecutul nu prea îndepărtat şi nu era o noapte fierbinte în arestul poliţiei exact lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult. Abătut intră în casă şi constată, fără prea multă surprindere, că draga lui soţie şi cu locotenentul se jucau destul de neatenţi, jocul denumit atât de frumos de Casanova: fiara cu două spinări.
În mod sigur, datorită stres-ului acumulat începu să zbiere total neinspirat precum că:
- Făi, curvo, chiar în patul nostru de cununie, să pleci din casa mea că-ţi crăp capu’! şi alte asemenea strigături din binecunoscutul repertoriu al situaţiilor de acest gen. Cei admonestaţi astfel nu dădură prea mare importanţă vorbelor sale, ba chiar, locotenentul, furios bietul de el, în mod justificat, trecu la aplicarea unor cunoştinţe de karate exact în figura destul de tâmpă a subinginerului. Drept care acesta ieşi cu spatele prin uşa apartamentului şi se rostogoli, să recunoaştem, cam inestetic, pe scări. Destul de buimac refăcu, în sens invers, o parte din traseul de acum câteva minute şi se opri de data aceasta la hărmălaia ţiganilor, uimindu-se acum de lipsa totală a vreunui miliţian în zonă. Uită de pumnii încasaţi, inclusiv de sângele care-i curgea pe faţă şi se apropie, curios. Privea fără să înţeleagă! Nu că asta ar fi fost o premieră pentru el, i se întâmpla adesea, însă acum chiar nu putea să se dumirească: Cum de este posibil?! Nu prea apucă să găsească vreun răspuns fiindcă, deodată în faţă ochilor i se făcu şi mai întuneric iar o voce dogită de tutun şi trăscău îi urlă în gura cam strâmbă:
- Da’ tu ce mai vrei bă! şi două mâini vânjoase începură a-l strânge de gât. Era, clar, o zi nefastă! Încercă să suspine: mţili... maţi... meliţi... aaaa!
- Meliţia, bă!?
- Hmaaahhh, îhhîîîî, ăăă...
- P-aşa zi, băi, omule! Haidi, bă, să-i spargem la faţă, c-acu-i revoluţie şî-i mâncăm! Şi mâinile dădură drumul strânsorii iar în faţă îi apăru, ca un fel de înger, figura fericită a lui Pardailan unul din tartorii clanului Căpăţână. Gura lui, podită cu aur de trompetă insuficient acoperit de buzele vinete, lăbărţa un rânjet foarte fericit deşi cam plin de bale.
- Hâââhhh, răspunse Ghiocel părând a-şi da acordul pentru planul propus.
Se formă un fel de vârtej din oameni, abia acum văzu că mai sunt şi alţii nu numai ţigani, care îl plasă în frunte şi începu să strige tot felul de chestii de-ţi îngheţa sângele în vine: Libertate, democraţie, căldură, jos dictatura, mâncareee!
Deşi foarte confuz Celu, pe numele lui de alint, reacţionă inconştient strigând şi el: Ăăăă, ahoooo-ahooo, hăăiiii, hăhăhăiii, mirându-se cumva că a venit vremea pluguşorului şi că acesta şi-a schimbat destul de radical versurile, faţă de cum ştia el din copilărie. La fel de confuz a ajuns şi într-un birou uriaş, mult mai mare şi mai frumos decât al şefului lui de la „Frânghii”. Acolo fu aşezat pe un fotoliu din piele iar la uşă se postară cei din clan. Cu mult înainte de a-şi reveni, în birou începură să intre tot felul de oameni cu cele mai bizare cereri: pensii, case, pământ, porc de crăciun, ceva bani de băutură, butelie, concediu medical şi multe altele. Spre propria sa nedumerire, faptul că el le aproba cererile nu provoca nici un deces. În consecinţă, o fericire fără seamăn îl cuprinse şi până spre dimineaţă, deşi nu băuse nimic, semnă câteva sute de astfel de solicitări. Abia când căzu sub birou, uşa nu mai fu dată de perete. Şi, inspirat probabil de culorile mochetei, se târî spre un fel de dulap în care, surpriză, erau mai multe sticle cu etichete cum nu mai văzuse decât în filmele de la televizor. În ziua următoare umblă prin birou lovindu-se de pereţi, cineva îi aduse de mâncare iar în ziare apăru cu litere de o şchioapă: ALESUL NOSTRU! NOUL EDIL-ŞEF, UN REVOLUŢIONAR DEVOTAT IDEILOR DE LIBERTATE ŞI PROGRES, plus fotografia lui, înfăţişându-l plin de sânge, cu o privire de profet, în fruntea maselor revoluţionare.
- Bleheheee, rosti el pătruns de importanţa istorică a momentului. Abia după un timp, începu, uşor-uşor să priceapă şi, normal, îl trecură fiori de groază.
- Băăă, să vezi că m-am îmbătat şi-am intrat în f’un câcat de mi-or lua ăştia gâţii... Ce dracu’ mă fac acu’!? Nu a avut timp să afle răspunsul fiindcă în birou a dat năvală iubita lui soţie, înlăcrimată, cu părul vâlvoi, şi care, plină de pasiune plus nişte dulci promisiuni, îl strânse în braţe şoptindu-i:
- Hai, acasă acum, să-ţi dau costumul şi să te speli pe faţă, că nu se face, dita-i primarul să arăţi aşa...
- Daaa, da’ nuuu cumvaaa... protestă el destul de înfricoşat de amintirea pumnilor luaţi ziua trecută.
- Lasă prostiile, dragă şi termină o dată cu suspiciunile astea şi cu gelozia că mă scoţi din minţi! Sile trecuse pe la noi să ne aducă nişte şorici şi cum era transpirat şi-a scos cămaşa să se răcorească puţin. Ce, aşa mă ştii tu pe mine!? Păi, se poate? Ce, io-s d-alea, dă la voi dă la fabrică?
Ghiocel, în noua sa postură de primar ales de revoluţionari, îşi dădu imediat seama că exact aşa era! Adică, era un bou şi un nesimţit care-o bănuia pe biata femeie, care uite, acum venise la el să-l îngrijească. Păi, ce dacă era... Hai, să fim serioşi!
Peste două zile însă, timp în care el a mai semnat vreo o mie de cereri, în birou au intrat nişte tipi cu moace cam de parastas şi l-au anunţat că nu mai e primar, că de la centru a venit numirea unui un tov... adică pentru un domn care cunoştea problemele fiindcă fusese înainte secretar cu organizarea la judeţ. El era numit însă acum, pe funcţia de şef al organizaţiei de revoluţionari din oraş.
Nici măcar nu s-a mira fiindcă oricum, această nouă funcţie îi era la fel de necunoscută precum cea de până acum. Prin urmare, se mută în noul birou şi, cu ajutorul a trei secretare care lucraseră şi înainte tot acolo dar acum erau revoluţionare şi ele, începu să formeze baza de mase a organizaţiei. Asta cu baza de mase, o ştia de la vechiul partid! Mai ales că apăruse o lege de urgenţă care stabilea drepturile revoluţionarilor. Iar aceste nu erau de neglijat! Respectiv, scutiri de impozite, terenuri în intravilan, pensii şi despăgubiri, medalii cu drepturi băneşti, titluri aducătoare de privilegii, prioritate la înfiinţarea de societăţi comerciale şi multe, multe altele...
Ei, aşa mai da! Mai vii de-acasă!
Primul era el! Nu putea fi erou martir, ca să ia maximum de foloase, fiindcă nu prea murise la revoluţie. Se băgă deci la următorul titlu: Luptător pentru cauza revoluţiei! Aici era perfect! Privilegii, căcălău, ca să spunem aşa, o ducea deci, ca boierul şi, nu mai trebuia să muncească în viaţa lui. Următorii pe listă apărură ţiganii din clanul Căpăţână. Nici nu prea putea să-i refuze din două motive: unu, că fără ei nu ar fi fost aici, a doua, că dacă nu i-ar fi trecut pe toţi şase sute (aveau rude şi la o mie de kilometri care, era dovedit, participaseră la eveniment) în rândul revoluţionarilor cu drepturi depline, funcţia devenea vacantă prin deces. Al lui! Acest al doilea motiv, după cum îi spusese, foarte explicit, chiar îngerul său păzitor Pardailan avea, la modul teoretic desigur, şi varianta intrării, în cel mai bun caz, în spital cu infirmităţi asigurate pe viaţă. Şi asta chiar nu se făcea! Mai ales acum!
Nici nevastă-sa combativa Verginica nu rată intrarea în rândul revoluţionarilor. Şi, aici trebuie să recunoaştem, nu era nimic exagerat. Păi, fără ea, ar mai fi fost el în poziţia asta?! Peste puţină vreme fabrica de funii şi caiele a devenit sursă de fier vechi. Până şi statuia de ghips din faţa porţii a dispărut. Şi, cu acest prilej, pe listele revoluţionarilor au intrat, mai întâi fostul director, apoi fostul secretar de partid şi, pe rând, toţi lucrătorii din fosta industrie, desigur contra unor plicuri dolofane strecurate fără prea multe mofturi în buzunarul şefului organizaţiei. Cam după doi ani de la aceste faste evenimente se produse un incident bizar. Aflat la poarta noii sale vile pe când se străduia să formeze codul de acces, deoarece nu prea vedea cifrele, Ghiocel fu răpit de nişte indivizi cu cagule, aruncat brutal într-o maşină, legat la ochi, bruftuluit bine şi depozitat într-un beci de ciment. Răcoarea acestuia dar şi răcorile morţii îi alungară aburii vodcii din cap şi umplură golul cu spaime îngrozitoare... Un firicel de urină scăpă cam de capul lui din sistem, semnalând astfel starea emoţională a bietului om. Dar, după o vreme, de undeva din tavan se scurse o voce aducând cu un ferăstrău de oase, care-i spuse pe un ton criminal:
- Băi, pulică, află că am ieşit din starea de timorare care am afişat-o în mod deliberat când vă dădeaţi voi zmei şi acum facem ce vrea muşchiu’ nostru! De mâine pe lista revoluţionarilor intrăm, în ordine de bătaie, şi noi! Primul sunt io! Că dacă nu ieream io, măsurai ş-acu’ frânghiile şi te bătea gândul să-ţi pui una de gât. Vezi că acu’ a fost o glumă! Nu vrei să ştii cum va fi data viitoare! Ai priceput?
Ghiocel, sughiţă, semn că pricepuse exact ce i se cerea. Peste o oră era aruncat de unde fusese luat iar a doua zi lista revoluţionarilor se îmbogăţi, întâi cu numele lui Sile, ajuns acum căpitan la trupele speciale, apoi şi cu ceilalţi membri, plus cei de la intervenţii, pază şi ordine, pompierii, serviciul circulaţie, etc...
Fiind deci cam nouăzeci la sută din populaţia oraşului Mârleni cu certificat de revoluţionar, acesta deveni prin Înalt Decret: Oraş Martir iar Ghiocel având ceva cheag adunat la teşcherea intră în parlament pe listele unui partid. Acela care, în fapt, patrona toată afacerea cu certificate de revoluţionar.
Ba chiar, după vreo optsprezece ani de la fastele evenimente, într-o bună zi, în biroul de parlamentar din teritoriu, apăru Pardailan însoţit de un tânăr cu alură dezinvoltă de infractor periculos.
- Bă, haisata-i Lamborghiniţă, băietu’ mio şî ari betu’ di hel on necaz! O cam dat în cap la unii cî iera răi şi acu-l cată potera. Da’, dacî-l băgăm la rivoluţâonari, scapî! Hai, bagî-l!
- Păiii, nu prea merge că n-are cum, că nu ierea născut atunci, obiectă destul de neconvingător domnul Ghiocel. Figura neagră a lui Pardailan se încreţi sporind în farmec prin strălucirea tăioasă a ochilor şi plecatul mâinii către custurea de la brâu
- Băăă, nu facea pă prostu’ cu mine cî nu ţâni! N-aţ’ dai voi legea cu revoluţâonar remarcat!?
- Da, daaaa, noooo...
- Cum bă, da’ n-o văzuşi pă mă-sa că ierea borţoasă cu hăsta micu’ cân’ te duse pă tine la biro’, la primărie, să te faci baştan. Zici că ai uitat, hai!? Păi, lasă că-ţ aduc io aminte acu’! Lamborghinele! Ia, vezi, bă, băieti ce-i cu hăsta dă n-ari ţâneri di minti! Şî, dacî n-o să reuşeşti tu mă laş’ bă, şî pă mine-o tură că am poftă dă sânjeee…
Nu a fost totuşi nevoie de priceperea tânărului în materie de stimulare a memoriei şi nici de intervenţia calificată a bătrânului maestru. Peste două minute tânărul Lamborghiniţă era deja confirmat, cu acte în regulă, ca revoluţionar remarcat şi toate problemele se disipară, aşa cu este firesc între oameni de onoare. Pentru moment uşoara criză de comunicare îşi găsise rezolvarea. Iar mai târziu când, foarte posibil, vor apărea şi alţi nou născuţi revoluţionari, vom mai vedea!
Firesc, la scurt timp după această întâlnire, apăru, într-un moment foarte oportun, pe timpul campaniei electorale şi statuia muncitorului cu frânghie şi caiele în mână care, la drept vorbind, dacă e să ne luăm după privirea dârză, semăna foarte bine cu deputatul Ghiocel la vremea când mai avea privire limpede. Aşadar a fost amplasată în centru oraşului şi pe soclu a fost scris, deocamdată, cu vopsea roşie de un artist, fost muritor de foame, acum revoluţionar cu drepturi depline şi medalie de Erou Martir fiind singurul din oraş care murise la revoluţie :

Ghiocel Păstârnac-Mârleanul

Conducătorul revoluţionarilor din acest oraş martir.

Părinte al revoluţiei,

primul primar liber ales de popor.

Veşnică recunoştinţă!

 

Referinţă Bibliografică:
REVOLUŢIONARUL / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1313, Anul IV, 05 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!