Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihaela Moşneanu         Publicat în: Ediţia nr. 2056 din 17 august 2016        Toate Articolele Autorului

Căpitanul Vasile (7)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- Și? Ia ciripește, ce mai faci? îl întrebă Tutoi pe căpitan. 
  
- Ce să fac? Ete, șî io p-aci, prin oraș, că pe-acasă mai rar. Tu cunoști viața mea, mmm... și după un timp de câteva secunde, oare, cine n-o cunoaște? În fine, n-are rost să-ți mai povestesc. 
  
- Ceee? Zi mai tare mă, că n-aud! îi strigă, pentru că din cauza muzicii pe care o asculta, nu prea înțelese mare lucru din ce vorbise prietenul său. 
  
Văzând așa, căpitanul începu să râdă și-l împinse în glumă pe Tutoi. Acesta fu luat prin surprindere și începu să-i țină isonul căpitanului. Pentru ei era amuzant să se înghiontească, se distrau de minune, dar pentru câini, nu. Poate n-ar fi fost o problemă dacă numai ar fi râs, dar înghiontirea celor doi îi deranjă pe câinii care se apropiaseră de Cățelușu', cel care începuse să latre primul. El, oricum sări la picioarele lui Tutoi, dar ceilalți săriră la amândoi. Căpitanului și prietenului său le pieri pe loc pofta de hârjoneală, se speriară și apoi începură să înjure câinii: 
  
- Marș! Maaarș, potăi ordinare și jegoase! Bă căpitane, du-te dracu cu câinii tăi cu tot! Că ne mănâncă ăștia pe-amândoi! Gonește-i! 
  
- Bă, nesimțiților ce sânteți voi! Nu vă e rusânie, mama voastră de proști! Ce mă, nu vedeți că io cu pretenu' meu Tutoi, glumim? Maaarș, fir-ați voi să fiți cu rasa voastră cu tot, marș! 
  
- Maaarș! strigă iar Tutoi, bă căpitane, ia-l pe ăsta alb de pe mine! 
  
- Paștelele mamii tale, de prost! Bă cățelușule, măcar tu fi cuminte, ce mama dracului! Ptiu, drace! Da ce v-apucă acum? Că nu ne omorâm unu pe altu'! 
  
- Maaarș! Căpitaneee, ia-ți câinii de pe mine, maaarș! 
  
Căpitanul nu era chiar așa de speriat, era obișnuit cu ei. Nu era prima oară când patrupedele în frunte cu Cățelușu' se înfuriau așa, crezând că cine știe ce i se întâmplă lui sau când se speriau de ceva anume. Se întâmpla să-i rupă și pantalonii, lăsându-i urme ușoare de colți. Niciodată nu punea la suflet reacțiile adverse ale câinilor, pe care oricum îi considera prietenii lui. Dar Tutoi era disperat, era nervos pe ei și se uita urât la căpitan. Dacă ar fi putut să-l bată, l-ar fi snopit în bătaie pe bietul om, care era mai mult speriat pentru prietenul lui, decât pentru el. 
  
- Staaai! Stai că-mi venii o idee să-i cumințesc, stai! 
  
Și pe o parte ținându-se la câini cum putea, pe de alta, începu să cotrobăie prin plasă după budinca de macaroane. Îi venea foarte greu s-o caute, în timp ce Tutoi înjura și blestema clipa în care se întâlnise cu Vasile, că numai el era vinovat de faptul că vroiau să-l mănânce câinii de viu. La un moment dat îi căzuseră căștile pe jos, și unul din câini le luase printre colți, apoi se retrase mai încolo cu ele. Le studia și le arunca, după care iar le lua, și tot așa. Când observă ce se întâmplă cu căștile lui, Tutoi crezu că moare de ciudă, nu alta! I se părea că mai aude puțin muzica din ele, dar începuse să se calmeze, nu mai înjura și parcă i-ar fi trecut supărarea, nu mai spunea nimic, doar le privea trist și ochii începuseră să i se umezească. Nu-l mai interesa dacă l-ar fi mușcat câinii, nu-l mai vedea și nu-l mai auzea nici pe căpitan. De când se știa el pe lume, muzica era viața lui, așa că acum era resemnat să fie mușcat și mâncat de câini. Până la urmă, căpitanul reușise într-un fel sau altul să scoată budinca din plasă și văzând că-i rost de mâncare, câinii săriră pe el și-l doborâră la pământ. Începu iar să-i înjure și să-i gonească pe câini, dar aceștea nu se dezlipeau de lângă el, fiind foarte interesați și insistenți față de mirosul delicios pe care îl simțeau. 
  
- Maaarș! Morții și dumicații voștri de javre ordinare! Maaarș! 
  
Noua voce se auzea din parc, de lângă fântâna cu apă. Atât căpitanul, cât și Tutoi întoarseră capul și-l văzură pe Pepsi, care observase impasul în care se aflau prietenii lui. Cum venise el de pe faleză și își continuase pașii spre primul zid, îl sărise și luase niște pietre de acolo, după care fugi spre ei. În momentul în care începu să strige la câini și să înjure, azvârlea câte o piatră spre ei. Aceștea se speriară și se îndepărtară de cei doi. Așa putu și căpitanul să desfacă micul pachet și rupse budinca în bucățele, după care le aruncă și câinii se repeziră spre ele. 
  
- Băi căpitane, ai înnebunit de tot, să fiu al dracului! îi strigă Pepsi, când tu vezi că ei te mâncă, tu tot le dai de mâncare! În loc să îmi dai mie să mănânc, că vă salvai, tu, tot pe javrele astea le mângâi cu bunătatea ta nemăsurată de prostie, bă! 
  
- Bă Pepsi, ia mai du-te dracului! Io îți mulțumesc că ne salvași, dar știi ceva? De-ai ca tine, egoiști care să se gândească numai la ei, îi plină lumea, auzi tu? Ia mai lasă-mă-n pace! 
  
- Bă căpitane, egoist sau nu, dar bine că apăru el, că altfel ne duceam dracu pe lumea ailaltă, spuse și Tutoi. Dă-te-n p... mea cu câinii tăi cu tot, că rămăsăi și fără căști acum, din cauza ta și a lor. De-acum în colo, uită-te bine la mine, când te-oi mai vedea, prima oară mă uit să văd dacă-s câinii ăștia cu tine, și-abia apoi m-apropii să-ți vorbesc, auzi tu? 
  
- Bă Tutoi, în primul rând, dacă mai vrei să mai fii preten cu mine, e bine. Dacă nu mai vrei, stai tu pe pacea ta, că io nu duc lipsă de preteni p-aci prin oraș, așa că n-o să mă plâng după tine, ai înțeles? În al doilea rând, du-te mai bine și ia-ți căștile de-acolo de jos și nu te certa cu mine. Că orice-ai zice tu, Pepsi, piticoata bombată sau oricine despre câinii mei, io nu mă las de ei, auziți voi? Și tu mă, și tu, Pepsi! Să vă intre bine în bibilica aia plină de tărâțe, că aia aveți voi în capul vostru, nu creier. Că numa' io știu ce-i în sufletu' meu, atunci când îs singur, așa că dacă nu vă place de mine, duceți-vă dracului șî lăsați-mă-n pace, n-am nevoie de voi! 
  
- Bă căpitane, da îți veniră dracii, nu glumă! Ce naiba te-'nervezi așa? îi spuse Pepsi care îi observase supărarea. Io știu cum îți e ție, pentru că și io sunt singur. 
  
- Nu, nu știi, n-ai de unde să știi. Tu ești singur pentru că ești prost, un bețivan prost, da io îs singur pentru că mi-a murit îngeru' meu Marioara șî proasta de Tanța, care nu s-o gândit decât la ia, când s-o aruncat în Dunăre. Ai avut tu famile vreodată și-ai pierdut-o, șî io nu știu? Nu, n-ai avut, așa că taci, nu mai vorbi doar ca să te-afli-n treabă. 
  
În timp ce căpitanul și Pepsi vorbeau, Tutoi se duse să își ia căștile care erau la câțiva pași de el. Le verifică și văzu că erau bune, așa că îi veni inima la loc. Îi trecuse supărarea pe căpitan și pe câini. Căută o melodie de-a lui lui Elvis Prestley și după ce-o găsi, le puse la urechi și începu să danseze, ca și cum nu se întâmplase nimic. Ce-i drept, era un dansator bun și trăia muzica din toată ființa lui, oferea întodeauna un adevărat spectacol când dansa. Dacă l-ar mai fi văzut cineva în afară de cei doi prieteni ai lui care încetaseră să se mai certe în acel moment, ar fi avut ce să admire. După ce se termină melodia, se opri și revenise alături de cei doi, care, admirându-i mișcările grațioase, uitară să se mai certe și îl aplaudară. Dar Tutoi, chiar dacă dansase pe muzica lui Elvis, auzise câte ceva din ce vorbiseră înainte cei doi, așa că acum vorbi el: 
  
- Bă căpitane, chiar te supărași rău de tot, din câte văd eu. Lasă mă, nu te supăra. Uite, eu te-nțeleg, să știi. Ș-apoi, iartă-mă, că și eu te supărai, da-'nțelege și tu, că m-am speriat de câinii tăi, mă! Acum, recunoaște că dacă nu era Pepsi, nu știu cum am fi scăpat de ei. Hai că tu ești prieten bun cu ei, da noi ceilalți, nu prea suntem, și e normal să ne fie frică de ei, nu? 
  
- Da mă Tutoi, da, îs de-acord cu tine, dar până la jigniri. Mai tot timpul când vă-ntâlniți cu mine, dacă toate-s bune șî frumoase, îs cel mai bun pentru voi. Da' dacă ceva nu merge bine șî ceva îi urât, atunci când îs io pe lângă voi, io îs vinovat. Șî înjurați, și blestemați, și faceți ca toți dracii mă, cu mine! Că m-am săturat șî io! 
  
Și nervos, își scoase sticla de bere din plasă și când o desfăcu, sări spuma din ea. Se agitase în timp ce se ținuse la câini să nu-i muște, dar nu-i păsă că se uda. Învârti capacul sticlei la loc și-o puse jos. O ținu puțin și o păzi cu privirea câteva minute pentru a putea bea. Fiind concentrat asupra berii, tăcu, dar Tutoi se întoarse spre Pepsi și îi spuse: 
  
- Ce dracu măi Pepsi, ce ești așa de prost? Băi fraiere, parcă nu l-ai cunoaște pe căpitanu' nostru, parcă n-ai ști cum e el, ce naiba! 
  
- Bă Tutoi, mai taci dracu și tu, da? Că și tu-l făcuși cu ou șî cu oțet, mai 'nainte! Îmi pare rău, dar acu ce să mai fac? Că de jignit, îl jignii și gata, ce mai! 
  
- Păi mă boule, ce ești! Cere-ți iertare sau scuze, cum vrei tu, da cere-ți, că și eu îmi cerui, nu m-auziși? Hai mă, împacă-te cu el, că și el e-al nostru, ce dracu! 
  
- Bine, mă! Dacă tu zici așa, așa fac mă, îi bine? 
  
- Hai, dă-i drumu', ce mai stai? 
  
Căpitanul reușise până la urmă să se descurce cu berea și duse sticla la gură. Înghiți cu poftă de câteva ori, apoi se opri puțin. După vreo două-trei secunde bău la fel, în timp ce se prefăcea că nu-i mai vede și nu-i mai aude pe prietenii lui. Dar aștepta să vadă dacă Pepsi își cere scuze și vroia să vadă dacă lui Tutoi îi părea rău cu adevărat de cum se purtase, ori era interesat numai de bere. Nu avea încredere în niciunul dintre ei, îi cunoștea prea bine. Se săturase de jignirile sau de nepăsarea lor, dar totuși, erau proștii lui, așa cum erau ei. Se prefăcu în continuare că nu-i vede cum fac doi pași spre el și cum Tutoi îl înghiontea cu cotul pe Pepsi să-și ceară scuze. Apropiindu-se de el, Pepsi îi spuse: 
  
- Căpitane! Bă căpitane, uite, scuză-mă, te rog. Greșii acum și-mi pare rău, pe cuvântu' meu! 
  
- Ooo, îți pare rău, ție întodeauna îți pare rău, știu io! 
  
- Hai mă căpitane, că-i pare rău și lui, ce naiba! Și mie-mi pare rău că m-am supărat și c-am vorbit așa cu tine, interveni hotărât și Tutoi, hai, iartă-ne. Hai să nu ne dușmănim acuma. 
  
- Nuuu! Că io nu dușmănesc pe nimeni, mă! Șî mai ales pe voi, Doamne ferește! Dar aș vrea ca să nu vă mai sară țandăra cum vă sare vouă de-obicei! 
  
- Hai căpitane, nu mai fii supărat, hai! Auzi, știi ceva? Hai, lasă asta cu câinii, hai să-ți povestesc ceva, vrei? 
  
- Să povestești ceva? Interesant sau plictisitor, ca să știm de la-nceput, glumi Tutoi. 
  
- Ei, acu vezi că trebuie să îi zici și lu' Tutoi, nu numa' mie, auzi? Hei, io cam știu despre ce-i vorba, că am râs as'ară de el, de m-am spart! Plângea ca boul șî zicea că are o mare belea, șî io am crezut c-o fi făcut vreo prostie sau cine știe cine-o vrea să-l bată, și când colo, el... 
  
Și începu să râdă cu foc. Aveai impresia că uitase complet întâmplarea cu câinii și de supărare. Pepsi, văzându-l că iar râde de el, râse și el puțin, după care îi spuse: 
  
- Hai mă căpitane, nu mai râde atâta. Eu te consider prietenul meu, și tu... 
  
- Ce, mă? Despre ce-i vorba? 
  
- Ehei, dacă ai ști ce ,,belea'' are Pepsi al nostru, și continuă să râdă, atunci ai râde și tu, mă Tutoi, ai râde cu lacrimi, cum am râs eu as'ară și râd și-acu. 
  
- Păi? Ce-i mă? Chiar mă făcurăți curioși. 
  
- Ziii! Zi odată, măăă! Bă Tutoi, dacă nu-ți zice el, îți zic io, auzi? 
  
- Păi zi tu, mă! Sau spuneți-mi o dată! 
  
- Mi s-a pus pata pe-o gaică mă, șî nărodu' ăsta râde de mine, nu vezi? 
  
- Aaa, nu! Io nu râd că ți s-o pus pata pe-o gagică, cum spui tu, io râd că tu îi zici belea la problema asta. Păi cum să fie belea, mă? Păi îi cel mai frumos lucru mă, să te-ndrăgostești, asta nu-i belea, asta-i partea frumoasă, dar șî complicată a vieții. 
  
Tutoi începu și el să râdă când auzi despre ce este vorba și continuă să spună: 
  
- Ei, căpitane, dacă spui că e și partea complicată a vieții, atunci are dreptate și Pepsi al nostru, într-adevăr, îi și-o belea să ți se pună pata pe-o gagică. 
  
- Bă, îi așa de frumoasă! Ufff! Mie nu mi-a trebuit nevastă pân' acu, dar vreau ca ea să fie nevasta mea. Bă, ajutați-mă și pe mine, mă. 
  
- Păi, și cine e gagica? Noi o știm? 
  
- Ei, e la lucru în seara asta. O cheamă Adriana, e brunetă cu ochii albaștri și are un corpuleț, mamăăă! Îi artistă mă, îi artista mea! 
  
Prietenii lui nu mai râdeau acum, dar zâmbeau. Îl priveau pe Pepsi și îl ascultau cu simpatie. Văzându-l cum vorbea despre fata aceea, cu atâta drag, cum ochii îi străluceau și fața i se lumina ca un soare, căpitanul și Tutoi își aduceau aminte de tinerețea lor. Despre căpitan știm că își aducea aminte de Tanța lui, de privirea verde ca iarba și de părul ei negru și lung. Și Tutoi își aducea aminte de Niculina, prima lui nevastă, o fată blondă cu părul lung și cu ochii negri, înaltă și corpolentă. Se despărțiseră din mai multe motive, dar avea de pe urma căsniciei cu ea, o fată care îi semăna ei și un băiat care semăna cu el. 
  
,,Ce-au mai trecut anii, Doamne! Parcă ieri m-am îndrăgostit și eu de Lina mea, și muream de dragul ei. Și eu eram așa de înfierbântat ca nărodul ăsta. Oare, îmi luceau și mie ochii-n cap și fața, în halul ăsta, ca lu' Pepsi? Tot ca el eram și eu? Sigur, eram ca el, cum altfel poate fi un om îndrăgostit? Doamne! Să dea Domnul să îl iubească fata asta, să nu sufere.'' 
  
- Bă căpitane, bă Tutoi, aveți ceva bani? 
  
- Io n-am niciun chior, îi răspunse căpitanul. 
  
- Nici eu n-am. Da de ce-ți trebuie bani? 
  
- Ei, vroiam să merg la ea la lucru. 
  
- Păi unde lucrează? îl întrebară amândoi. 
  
- Ei, lucreză la Damiro. Eu nu mă duc pe-acolo decât pe tura ei, doar de dragul ei. 
  
- Ooo! Păi înseamnă că trebuie s-o știm și noi pe Adriana asta a ta, nu? 
  
- Păi de ce trebuie s-o știți voi, mă? Bă Tutoi, e-a mea, auzi? Stai în banca ta! 
  
- Hooo, măi nebunule! Eu ziceam că trebuie s-o știm și noi, pentru că lucrează la Damiro, nu? Este un loc public, e o pensiune, un local colo, nu? 
  
- Păi da! Da ce-ai crezut tu, mă nărodule? îl întrebă Tutoi, râzând. 
  
- Aaa, nu! Nu crezui nimic, mă, da na! Înțelegeți-mă și pe mine, răspunse Pepsi puțin rușinat, deși îi privea neîncrezător pe prietenii lui, care râdeau de el. 
  
- Gelosuleee! Băăă, noi sântem prieteni, nu? Stai cuminte, că nu ne legăm noi de gagica ta. 
  
- Ei, da de unde știu eu ce-aveți voi în cap? Că pretenii sânt primii care... 
  
- Până aci, Pepsi! Până aci! Dacă mai continui, mă supăr și nu mai am ce discuta cu tine, ai auzit? interveni și căpitanul, care se supărase iar, așa ne crezi tu pe noi? Dacă n-ai încredere în noi, la ce mai stai de vorbă, la ce mai discuți? Ș'-apoi, ce vârstă avem noi, și ce vârstă ai tu? La asta, nu te gândești? Tu, chiar crezi că ,,artista'' aia a ta, că fătuca aia tânără și frumoasă, s-ar uita la doi moși ca noi, mă? 
  
- Ce moși, mă căpitane? Poate tu ești moș, eu nu-s! sări și Tutoi cu gura. 
  
- Nuuu! Scuză-mă, dragul meu Tutoi, râse căpitanul, uitasem că tu ești vreun june-prim, zău așa! N-om fi noi chiar moși, ai dreptate, dar totuși, pe lângă fătuca aia suntem bătrâni. Ce să facem noi cu ea, s-o creștem? Sau ia să ne-ngrijească la pat, mâine-poimâine? Mă faci să râd, ce mama dracului! Și tu Pepsi, bagă-ți mințile-n cap, ai înțeles? Dacă se mai întâmplă vreodată să mai spui ce spusăși mai 'nainte, cu mine ai terminat-o! Ține minte, nu uita! 
  
- Bineee, bine! Bă căpitane, da văd că-n seara asta îți sare țandăra cam des, ce drac îi cu tine? spuse Pepsi, sper să nu mă bați în viitoru' apropiat. 
  
- Ei, din câte văd și eu, trebuie să cam avem grijă cu căpitanu' nostru în seara asta, că i se întinseră nervii la maxim, spuse Tutoi, mai în glumă, mai în serios. Căpitane, când ne-ntâlnirăm noi, îmi promisăși ceva, mai ții minte sau uitași? 
  
- Ce? Ce ț'-am promis, mă? întrebă el, gustând iarăși din bere. 
  
- Deci, uitași. Păi nu ț'-am, spus eu prima oară că tu-mi dai să beau bere și eu îți dau s-asculți muzica mea. Nu așa ne fu vorba? 
  
- Aaa, ba da mă, ba da! Da cu doi proști ca voi și cu câinii ăștia, uitai de tot. 
  
- Păi și-mi dai sau nu, să beau? 
  
- Îți dau mă, îți dau, și întinzându-i sticla, ia-o! Ia șî bea! 
  
- Vreau și io, mă, să-mi dai și mie, ceru Pepsi. 
  
- Ți-oi dau mă, da acum stai putin la rând, da? Că eu îi cerui primu', nu tu. Și îți dau numai dacă vrea căpitanu', ai auzit? 
  
- Bea mă odată, nu mai face atâta tam-tam, ce naiba! se răsti căpitanul, ș-apoi dă-i șî lui, că doar n-o fi foc dacă bea șî el puțină bere. 
  
Tutoi duse sticla la gură și începu să bea. Se înserase iarăși, o nouă noapte îl întâmpina pe căpitan, în compania celor doi prieteni care îl enervau în acel moment. Nu știa nici el exact de ce era deranjat acum, că doar îi cunoștea foarte bine, era învățat cu ei, nu era prima dată când își petrecea timpul cu cei doi prieteni ai lui sau cu alții ca ei. 
  
,,Ce-o fi cu mine, oare? De ce nu-i prea suport? O fi oare din cauza visului cu Marioara mea? Sau, pur și simplu îmi veniră nervii pe ăștia doi din cauza câinilor? Oricum, nu am avut nimic până să mă-ntâlnesc cu nebunii ăștia doi, că doar când fusăi cu Miță șî cu soră-sa, mă simții bine, îmi fu drag cu ei. Na bine, nici nu se compară ăștia cu ei, ăia îs domni, educați, oameni cu școală. Offf! Că nici io nu eram înainte ca Pepsi, Tutoi sau ca alții, da acum nu mă mai interesează nimic, ce importanță are cum sunt, de fapt? Io îs singur acum, cui îi mai pasă de mine?'' 
  
Căpitanul fusese furat de gândurile lui, în timp ce Tutoi și Pepsi îi beau berea și se înjurau ca la ușa cortului, dar în glumă. Îi auzea, dar nu era atent, de parcă cei doi erau undeva pe aproape de el, dar nu știa de unde îi aude. Dar un claxon de mașină care intrase pe drumul spre insulă și se apropia de ei, îl făcu să revină lângă prietenii lui și să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Mașina se opri la câțiva pași de ei și după ce geamul fu dat jos, se auzi: 
  
- Vasile! Măi Vasile, ce faci? 
  
- Da! Bine fac mă, da tu ce faci? Sau cine ești? 
  
- Hai măi omule, nu mă mai cunoști? 
  
Și dându-se jos din mașină, veni spre căpitan și îl îmbrățișă cu tot dragul. Era vărul lui din Dubova, despre care știa că e plecat în Germania de douăzeci de ani. De fapt, uitase complet de el, ca dovadă că nici nu-i recunoscu prima oară. Era un tip puțin mai înalt decât căpitanul și cam de aceeași vârstă cu el, îmbrăcat în blugi bleumarin, o geacă de piele și încălțat într-o pereche de ciocate cu pinteni, asemănătoare cu ale lui Tutoi. Avea părul cărunt, lung și prins în coadă, mirosea a JAGUAR Classic Black. Fața luminoasă cu ochii albaștri, strălucea în ton cu dantura albă de porțelan, când îi vorbea și îi zâmbea. Cercelul de argint din urechea stângă, lanțul și inelul de aur completau îmbrăcămintea lui Gheorghe sau Ghiță Damblagiul, cum i se spunea înainte să plece din țară. Când era tânăr, îi plăcea să se laude că pe el, când îl apucă damblaua, o încurcă toți cu el. Și căpitanul l-a poreclit Damblagiul, și după el, toată lumea i-a spus așa. 
  
Prima oară nu-l recunoscu pe vărul său, dar privindu-l atent câteva clipe, după ce acesta îl îmbrățișase și pupase pe ambii obraji de câteva ori, spuse: 
  
- Ghiță! Mă Ghiță, tu ești? Bă Damblagiule, chiar ești tu, mă? 
  
- Daaa! Eu sunt, mă Vasile, eu sunt. Am ajuns în sfârșit acasă, după atâta timp. Doamneee! Cum au trecut anii! Ce faci, tu? Ce faci? 
  
- Ei, ce fac? Io văd că tu faci mai bine ca mine, io fac rău de tot, mă. 
  
Și începu să plângă, în timp ce se gândea cum să-i spună vărului său că era singur, că Marioara și Tanța lui nu mai erau, și cum era acum viața lui. Dar Damblagiul îl luă din nou în brațe și începând să plângă la un loc cu căpitanul, îi spuse: 
  
- Știu, mă. Am auzit ce s-a-ntâmplat cu familia ta, și de-aceea vreau să te iau cu mine în Germania, frățioare. Să știi că nu ești singur, mă ai pe mine. 
  
- Io nu vin niciunde, auzi? Ai înnebunit la cap? Ce drac să fac io în Germania ta? Nu știu limbă și decât o viață printre străini, mai bine aci. Destul îs singur șî amărât aici, mai vrei să fiu șî pe-acolo? 
  
- Auzi? Lasă, nu a intrat tot timpul în sac acuma, avem noi timp de vorbit despre asta și despre altele, vorbim noi altă dată, da? Acum fă-mi cunoștiință cu prietenii tăi și hai să mergem cu toții la o bere, da? 
  
- Cu mine nu-i nevoie de cunoștiință, mă cunoști, da nu mă mai ții minte, spuse Tutoi. 
  
- Nu zău! Nu te supăra, fără două luni, sunt douăzeci de ani de când am plecat din țară, și de aia nu-mi dau seama. Nu știu, poate dacă-mi spui cum te cheamă, sigur voi ști cine ești. 
  
- Mmm... nu zău, și strâmbându-se la el, ia să vedem, numele Tutoi îți spune ceva? 
  
- Ceee? Tutoi? Cel cu care mergeam s-o caut pe Getuța și pe Anca lu' Bărbosu' de la Armeniș în tinerețe, și cu cel care beam până dimineața la Dierna și la Pescărus! 
  
- Daaa! și imediat dădură noroc, se îmbrățișară și se pupară, fericiți de întâlnire. 
  
După ce terminară cu îmbrățisările și cu veselia revederii, Damblagiul se întoarse spre Pepsi și îi spuse: 
  
- Tu ești mai tânăr, sigur nu ai cum să mă cunoști, și nici eu pe tine. 
  
- Nuuu! Eu sunt Pepsi. 
  
Ghiță Damblagiul dădu noroc și cu el, îl îmbrățișă și apoi spuse: 
  
- Măi băieți, ce ziceți? Mergem la o bere? 
  
- Daaa! săriră în sus Pepsi și Tutoi, dar căpitanul nu spuse nimic. 
  
Observându-l pe căpitan, îl luă de după gât și spuse: 
  
- Hai, Vasile! Hai la o bere, că uite, prietenii tăi sunt de acord să mergem, hai! 
  
- Hai, dacă tu zici, hai! 
  
Și se urcară toți patru în mașină pentru a pleca. 
  
Referinţă Bibliografică:
Căpitanul Vasile (7) / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2056, Anul VI, 17 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!