Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihaela Moşneanu         Publicat în: Ediţia nr. 2023 din 15 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

Căpitanul Vasile (6)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Căpitanul își luă chipiul de pe cap și îl pusese pe jos, pe lângă picioare, cu gândul să nu murdărească fața de masă a Simonei, apoi își dădu jos și mantaua. O puse pe spătarul scaunului pe care il oferise femeia. Se așezase apoi pe scaun, dar nu fu atent la povestea lui Miță, pentru că o cunoștea mai bine decât povestitorul. Privea masa încărcată cu de toate, deși, dacă l-ar fi observat cineva, ai fi avut impresia că nu vede și nu aude nimic din ce era în jur. Pe masă erau așezate o față albă de mătase și înflorată, farfuriile cu lingurile, furculițele și cuțitele alături, pe un șervețel roz. Lângă ele trona elegant câte un pahar de cristal cu picior și în mijloc erau două castroane mari, de porțelan și un coș plin de pâine feliată. Unul din ele conținea ciorbă de perișoare și celălalt, sarmalele. Nu ai fi putut să-ți dai seama care dintre cele două arome ți-ar fi trezit mai abitir pofta de mâncare. Două sticle mari de bere și două de suc stăteau lângă masă, pe lângă picioarele Simonei. Avea obiceiul de-a avea grijă de fiecare dată, ca musafirii ei să mânânce bine și apoi îi servea cu băutură. Simona era o bucătăreasă desăvârșită. Întodeauna, când avea invitați la masă, făcea ea ce făcea, și se întrecea pe sine. 
  
Era o femeie înaltă, brunetă și tunsă scurt, cu bretonul pe frunte. Avea tenul alb și niște buze ușor conturate cu un dermatograf roșu. Ochii mari și verzi, împrejmuiți de niște gene lungi și întoarse cu rimel, alături de sprâncenele frumos pensate îi scoteau în evidență roșeața din obraji. Era îmbrăcată într-o rochiță roz și subțire de vară, peste care își pusese un șorț bleu de bucătărie. 
  
Miță ajunsese la finalul povestirii, în timp ce soră-sa își ștergea lacrimile de pe lângă ochi, pentru a nu-și strica machiajul. Privind spre masă, căpitanul nici nu realiză faptul că prietenul său terminase de povestit prin ce trecuseră în acea zi și când sora sa puse o mână pe unul din brațele căpitanului, acesta tresări de parcă l-ar fi trezit cineva: 
  
- Doamneee! Căpitane, trebuie să-ți revii, să nu te mai gândești, a fost doar un vis. 
  
- De la ce să-mi revin, Simono? Ce mai făcui acu'? 
  
- Nimic, căpitane, nu mai făcuși nimic, îi răspunse zâmbind, pentru că își dădu seama că Vasile nu era acum cu gândul la ce povestise frate-său. Văzând așa, îi luă o farfurie din față și îi puse două polonicuri de ciorbă în ea, apoi îl îndemnă, hai, pune mâna și mănâncă, sper să-ți placă mâncarea mea. 
  
Privind și mirosind, spuse trist: 
  
- Doamne, ce samănă ciorba asta cu a Marioarei mele! Să-ți dea Domnu' sănătate! 
  
- Mulțumesc, căpitane! Și ție la fel, să-ți dea Domnul! îi răspunse ea. 
  
Nu-i venea să creadă cât de repede reușise să fie receptiv la ce era în jurul său, când, mai înainte părea atât de absent. Ar fi dat oricât să afle pe unde se plimbase mintea lui adineaori, nu numai acum, dar și în alte dăți. Nu era prima dată când căpitanul, aflându-se în preajma ei, în timp ce alții vorbeau ceva sau relatau despre anumite întâmplări, era ,,plecat'' în altă parte și imediat când ea sau altcineva îi vorbea, revenea la loc, de parcă nu ar fi existat un ascultător mai interesat în această lume ca el. Deși îl cunoștea foarte bine, și-ar fi dorit foarte mult să-l înțeleagă mai bine, pentru al putea ajuta mai mult decât o făcea, dar niciodată nu reușea. 
  
,,Doamne, cât aș vrea să te înțeleg, să te cunosc mai bine! Și eu, și toți cunoaștem viața ta, dar nu reușim să te-nțelegem atât cât ar trebui pentru a putea să-ți fim un sprijin mai mare, la nevoie. De multe ori se poate vorbi cu tine mai bine decât cu un om normal, alteori, nu se poate vorbi nici măcar cât face unu plus unu. Tare ciudat mai ești, măi Vasile! Parcă ar fi în tine doi oameni la un loc, când apare unul, dispare celălalt, și invers.'' 
  
Miță își luase o farfurie în mână și vroia să-și pună puțină ciorbă. Nu prea se dădea în vânt după ciorbe. Dacă ar fi fost după el, și-ar fi umplut farfuria cu sarmale, dar mâncarea surorii sale era bună și mai ales, știa că nu i-ar fi permis ca măcar să nu guste puțin din ea, așa că oricum trebuia să mănânce. Dar fără să știe de gândurile Simonei, și atenția lui era îndreptată asupra căpitanului, gândind cam la fel: 
  
,,Bietul meu prieten! Of, dacă aș putea să te ajut mai mult, ce bine ar fi! Și nu numai eu, ci toți cei care suntem pe lângă tine, aproape în fiecare zi. Și mai ales, dacă am reuși să te facem să revii acel om care erai odată, înainte de moartea fetei și-a nevestei tale! Dar nu avem cum, moartea este singura care nu mai are nicio soluție, care nu mai are drum de întoarcere. Știu că această masă, alături de mine și de Simona nu poate decât să-ți mai aline puțin durerea sufletească, dar mare lucru nu rezolvă, pentru că știu că-n momentul în care te vei despărți de noi, viața ta își va relua cursul ei normal, cu singurătatea, cu bântuiala prin noapte ca stafiile și cu durerea ta, însoțită de câinii vagabonzi. Of, Doamne!'' 
  
Gândind așa, o observă pe soră-sa cum își ștergea lacrimile discret de pe lângă ochi. Ea, în același timp îl observase pe frate-său și amândoi se priviră, înțelegându-se tacit, așa cum numai doi frați pot să se înțeleagă în anumite momente. Dar nu apucară niciunul din ei să spună nimic, că nici căpitanul nu se lăsă mai prejos. În timp ce doi frați se priveau în ochi, căpitanul îi observa și el. Îi lăsă câteva secunde în pace, apoi strigă la ei: 
  
- Hei, voi! Ce v-apucă pe-amândoi? Vă faceți semne despre mine? 
  
- Ceee? tresări Simona, auzindu-l, cum poți crede asta, căpitane? 
  
- Nuuu! Căpitane, ce-ai? Cum să ne facem semne despre tine, când ești prietenul nostru? sării și Miță, cum poți crede așa ceva? 
  
- Lasă mă, că știu io care-i treaba cu voi, vă pare rău de mine, le spuse, privindu-i grav, nu mă luați de prost, vă rog io! Să știți că dacă o să mă mințiți acu', mă ridic șî plec de-aci. Tăcu puțin și fiind atent la cei doi frați, continuă, Simono, tu ești femeie, nu m-aș supăra așa tare pe tine, dar tu Miță, pe tine te consider pretenu' meu, auzi tu? Șî dacă io văd că tu mă minți, atunci, aci se termină pretenia noastră, nu mai vorbesc în viața mea, cu tine! 
  
Miță și Simona erau surprinși, nu le venea să creadă. Ea se convinse încă o dată de dubla personalitate specială a căpitanului și fratele ei își dădu repede seama că nu trebuia să fie evaziv cu el, așa că-i răspunse cât putu de sincer: 
  
- Nu, căpitane, nu. Voi fi sincer cu tine, e-adevărat că amândurora ne pare rău de tine și-am vrea să te putem ajuta mai mult decât o facem. Eu unul, așa simt. 
  
- Și eu la fel, căpitane, aș vrea să pot face mai mult, aș vrea să nu mai suferi atât și să nu mai râdă nimeni de tine. 
  
- Ei, surioară, cei care râd și-l batjocoresc sunt niște proști, nu au o mentalitate sănătoasă. Dă-o în colo de lume! Că ea mai râde și de alții, și despre noi poate să găsească un motiv pentru a bârfi și a râde, așa că nu lumea e importantă. Gura lumii n-o astupă decât pământul, știi asta! Dar e vorba de el, ca om. 
  
- Da, aici așa este, răspunse Simona, știu asta. Dragul meu căpitan, hai mănâncă și scuză-ne dacă te-am supărat cu ceva. 
  
- Nu tanti dragă, nu m-ați supărat și nu am de ce să vă scuz. Șî pe deasupra fuserăți sinceri cu mine, și asta-mi place mult. Și să vă zic ceva, dacă ar fi mai mulți oameni ca voi, șî lumea asta ar fi mai bună. Vă mulțumesc, din suflet! Nu mă puteți ajuta, să-mi aduceți fata și nevasta de-acolo de unde or fi ele, dar în schimb îmi faceți viața mai ușoară, și asta, înseamnă mult pentru mine. Și zâmbindu-le, continuă, hai să mâncăm, că mie mi se făcu o poftă așa de mare la ciorba și la sarmalele astea! Hai să ne simțim bine, pretene, că doar nu venirăm la Simona să ne văicărim, ci să mâncăm, nu? 
  
- Da, da, da! Așa e căpitane, cum spui tu, fu de acord Simona, hai să mâncăm, că și mie mi-e foame, zău așa! 
  
- Daaa, și mie! Auzi surioară, dar dacă aș sări peste ciorbă și-aș trece direct la sarmale? 
  
- Ce? Păi de ce, măi Miță? Ce-are ciorba mea? Nu-i bună? Ia zi măi căpitane, nici ție nu-ți place? Vai de mine, oi fi greșit ceva la ea, și-acu mă fac de rușine cu voi! 
  
- Nuuu, îi bună mă Simono, îi foarte bună! Mie-mi place, zău că-mi place, îi spuse căpitanul cu gura plină. 
  
- Și mie-mi place, nu pot să zic că nu-mi place, Doamne fere'! mai spuse și Miță, care încercase cumva să vadă dacă poate scăpa de ciorbă, dar văzând că nu avusese nicio șansă, începu să mănânce. Simona se uită la el, preț de câteva secunde și îi spuse: 
  
- Hoțomanule, ce ești tu! Acu-mi dau seama că ție, nu-i că nu-ți place, ci mai degrabă nu-ți prea plac ciorbele, în general. Las' că te cunosc eu. Dar știi ceva? Făcându-i cu ochiul pe furiș fratelui său să nu vadă căpitanul care zâmbea și îndreptând degetul arătător spre el, tot ai să mănânci acolo, puțin, că dacă nu, te leg și îți bag în gură cu forța, ai auzit? 
  
Înțelegând că ea vroia să-l facă pe Vasile să râdă, îi ținu isonul soră-sii: 
  
- Ce-ai măi, soră-mea? Că uite, tremură și hainele de pe mine, dar mai eu, de frică! 
  
- Ce să am? Mă disperi la culme cu chestia asta că nu-ți prea plac ciorbele! Ce-au să nu-ți placă? Tu știi că sunt mult mai sănătoase decât fripturile? Și-apoi, e o ciorbă făcută din carne, nu din legume. Și întorcându-se spre căpitan, continuă, spune tu, căpitane, nu-i așa cum zic eu? Ce, Dumnezeu! Nu se poate trăi numai cu fripturi, cu pizza și cu alte uscături pe care le mănâncă el de obicei! 
  
- Și cu bere, nu? Că uitași de ea, adăugă și Vasile în glumă. 
  
- Daaa, și cu bere! ,,Fir-ar mama ei'' de bere, că uitasem de ea! 
  
- Căpitaneee! Ce-mi faci, măi? M-aruncai eu în gura lupului, dar tu mă-ndeși să intru mai bine, nu? Ooo, stai, că ți-arăt eu, ție! 
  
Luănd o felie de pâine din coș, o aruncă în căpitan, râzând. Acesta, râzând și el vru să repete gestul, dar se opri la timp, văzând privirea Simonei și spuse: 
  
- Mă Miță, stai mă cuminte. Hai să fim cuminți amândoi, îți zic io, că se supără Simona pe noi, și oricum nu-i frumos, nu se face așa ceva! 
  
- Așa-i, ai dreptate, aprobă sora prietenului său, privindu-l cu drag, hai, gata cu glumele! Hai, puneți mâna și mâncați! 
  
Și începură să mănânce, fără ca vreunul din ei să mai spună ceva. După ce Simona îi puse și sarmalele, Vasile le privi puțin, așa cum privise și ciorba mai înainte, dar nu mai spuse nimic de data asta. Mâncă liniștit și cu poftă, până la ultima sarma din farfurie. Când Simona îl întrebă dacă mai dorește, el îi răspunse, zâmbind: 
  
- Nu, că mă săturai. ,,Săru'mâna pentru masă, c-a fost bună și gustoasă!'' 
  
- Să-ți fie de bine, căpitane, să fii sănătos! 
  
- Și eu mă săturai, vorba căpitanului, ,,săru'mâna pentru masă, c-a fost bună și gustoasă!'' 
  
- Sigur v-ați săturat, măi? Sper că nu vă e rușine să-mi spuneți. Ție, Miță, nu-ți este, știu eu. Căpitane, hai, să nu-ți fie rușine, hai mai ia vreo două sarmale. 
  
- Nuuu, nu mi-i rușine mă Simono, pe cuvântu' meu! Îți spusei, mă săturai, că dacă mi-era mie, mai mâncam io fără jenă, Doamne! 
  
- Bine, cum vrei tu. Atunci eu merg până la bucătărie să aduc și o budincă de macaroane, ce-o am încă în cuptor. Mă scuzați dragii mei puțin, da? 
  
- Bine, surioară, nu-i nicio problemă, noi te așteptăm aici. 
  
- Nuuu, io nu mai mănânc șî budincă. Mulțam, fată dragă, pentru tot, dar nu te supăra, io, chiar mă săturai și nu mai pot mânca nimic! 
  
- Măcar o guști, nu trebuie neaparat să și mănânci. Hai, te rog, nu mă refuza, știi prea bine că nu-mi place să fiu refuzată, da? Și dacă nu mănânci, îți dau la pachet, o mănânci atunci când ți se mai face foame, da? 
  
- Bine, așa voi face, că știu io că nu am lege cu tine, fu de acord el, zâmbind. 
  
- Auzi, cred că și mie îmi vei pune budinca la pachet, că nici eu nu mai pot. 
  
- Măi, dar voi doi vă-nțelegeți telepatic? Că nu vă auzii să vorbiți numai voi, și eu să vă ascult. Ce naiba vă venii? se enervă ea, de data asta. 
  
- Nuuu! răspunseră amândoi în același timp și îi pufniră râsul. 
  
Văzându-i cum râd, începu să râdă și ea cu ei, că oricum nu avea ce face. Îi cunoștea foarte bine și știa că dacă se hotărăsc amândoi să spună sau să facă ceva la fel, nu aveai cum să-i convingi. Își iubea și își respecta fratele, în ciuda tachinărilor dintre ei, pentru că era un om extraordinar, dar și pentru că era mai mare ca ea cu trei ani. Iar despre prietenul său știm ce simțea, așa că nu-i mai contrazise și le spuse: 
  
- Bine măi băieți, bine! Cum vreți voi, atunci merg și vă pun la pachet din budinca mea. 
  
Și îi lăsă singuri câteva minute, zâmbind și mergând la bucătărie să facă cele două pachețele. Căpitanul și Miță își făcură semn între ei și râseră încet, să nu-i audă, dar ea știa bine că cei doi prieteni erau cei mai fideli complici în prietenia lor. Nu dădea mare importanță față de astfel de momente dintre ei, pentru că se simțea bine în compania lor de fiecare dată. 
  
Când termină de împachetat budinca, auzii telefonul lui Miță și pe acesta răspunzând: 
  
- Salut, Mircea!... sunt pe la soră-mea cu căpitanul... da... da, da, da, cum să nu! da... ajung cam în cinci sau zece minute la tine... bine, hai că vin, peste vreo două minute plec de-aci, da?... bine, bine, hai, ceau! 
  
Intrând în cameră cu cele două pachețele pe care le pusese într-o plăsuță, spuse: 
  
- Ce-i? Ce vrea Mircea? 
  
- Vrea să merg până la el, să ne organizăm pentru când intrăm în concediu, pentru campionatul de fotbal pe care îl facem. Și na, știi cum e, trebuie să mă duc, e colegul meu. 
  
- Dă-l în colo de fotbal, că uite cum ai ajuns din cauza lui! Ți-am mai spus eu, ar trebui mai bine să-l lași, decât să o pățești și mai rău, Doamne ferește! 
  
- Ei, asta i-am zis șî io, dar nu m-ascultă nici pe mine, mă Simono, poți să-i spui de-o mie de ori, nu aude nimic când îi vorba de fotbal, spuse și căpitanul. 
  
- Surioară, din câte văd eu, acum te-nțelegi tu telepatic cu ,,pretenu'' ăsta al meu. Mă oameni buni, cum să vă fac să-nțelegeți că eu la fotbal nu renunț decât dacă mor? Și dacă s-o juca și pe lumea cealaltă, și-acolo voi juca! 
  
- Daaa, nu mai vorbi prostii, nu mă mai enerva, se supără sora lui. 
  
- Da ce, ce prostie am vorbit? Că așa e, toți suntem datori c-o moarte într-o zi. Na, eu plec acum. Căpitane, dacă vrei, mai rămâi, eu nu mai pot sta. 
  
- Nu mai stau nici io, că de! Omu' vine, dar mai șî pleacă, nu? 
  
- Stați așa, măi! Mai stați puțin, că mai e și berea, și sucul, să gustați puțin, încercă Simona să-i mai țină, dar Miță îi răspunse: 
  
- Lasă Simona, că eu beau o bere pe la Mircea, nu-i problemă. Dă-i repede lu' Vasile să guste ceva. 
  
- Nuuu, că nici io nu vreau, că sunt mâncat acuma. Șî beau io mai în colo pe undeva o bere, așa că nici la mine nu-i problemă, fată dragă. Io îți mulțumesc încă o dată, pentru masă. Hai pretene, hai să mergem, că poate te grăbești și să nu te mai țin după mine, da? 
  
Miță îl privea cu drag și zâmbind. Cel mai mult îi plăcea promptitudinea asta a lui, atunci când era vorba despre vreo plecare sau despre o situație aparte, care necesita oameni hotărâți și categorici, fără echivoc. Ridicându-se de la masă și luându-și cârja, spuse: 
  
- Hai, atunci! Hai să mergem atunci, te conduc până la bloc. 
  
- Hai să mergem, dar nu-i nevoie să mă conduci neaparat, să știi. 
  
- Căpitane, stai așa! Eu și-așa nu beau bere, sucul era pentru mine, așa că ia tu sticla de bere cu tine, zău așa! Mă duc să caut o plasă mai mare, să o poți duce. 
  
- Nu, nu, că am io plase prin buzunare, stai așa. 
  
Și își scoase mai multe plase, care îi căzură pe jos, rămânând doar cu una în mână. Și-i le strânse repede de jos, le băgă în buzunarul mantalei. Apoi băgă sticla în plasa lăsată afară, după care puse cu grijă și plăsuța cu budincă. După care se îmbrăcă în manta, își puse chipiul pe-o parte și mai spuse: 
  
- Io îs gata, hai să plecăm acu, că te-așteaptă colegul tău. 
  
- Hai! 
  
Și o porni spre ușă, sprijinindu-se de cârjă, urmat de căpitan. După ei, Simona îi conduse și după ce îl îmbrățișă pe Miță, făcu același lucru, și cu Vasile. Și ei își luară la revedere de la ea, după care coborâră treptele scărilor, fără să-și spună nimic. Când ajunseră jos și ieșiră din scara blocului, Miță îi spuse căpitanului: 
  
- Ne oprim prima dată acasă să lăsăm astea, nu? Și după aia plecăm iar, nu? 
  
- Nuuu, io nu mă mai opresc la mine, că știi bine că io pe urmă nu mai trec pe-acolo, cine știe cât timp? Șî se strică budinca asta, că-i cald. Șî berea, la fel, așa că io merg direct prin parc acuma. 
  
- Bine, cum vrei tu, dar îmi promiți ceva? 
  
- Ce? Ce să-ți promit? 
  
- Promite-mi c-o să ai grijă de tine și fă tot posibilul să mai treci noaptea pe-acasă, mai lasă-i naibii de câini și de parc. 
  
- Ei, dacă îi să am grijă de mine, cu treaba asta, îți promit, dar restul, cu venitul acasă, cu parcu' și cu câinii, nu. La ce să te mint? Că doar mă cunoști, mă pretene! 
  
- Of, măi căpitane, ce mă fac eu cu tine? îi spuse Miță zâmbind și privindu-l lung. 
  
- Nimic mă, nimic. Ce să te faci? Nimic, îi răspunse el zâmbindu-i și privindu-l la fel. 
  
Miță nu-i mai spuse nimic și nici căpitanul. Își continuară drumul spre blocul din fața Billei, unde locuiau. Când ajunseră în fața lui, își strânseră mâinile și își luară rămas-bun, după care plecară fiecare în treaba lui. Vasile mai făcu câțiva pași spre centru. La un moment dat îi ieși cățelușul cel alb în cale și bucurându-se de prezența lui, îi spuse: 
  
- Cățelușu! Cățelulul meu drag, ce faci? Acesta lătră prietenos la el, dădu din coadă și se apropie repede de el, gudurându-se. Cuțul meu drag, îl alintă și-l mângâie, cum să mă las io de parc șî de voi, câinii? Cum? Că dacă îi să mă iau după Miță sau după ceilalți, aș sta numa-n casă și n-aș mai ști de existența voastră. 
  
- Căpitaneee! Hei, omule, ce mai faci, mă? 
  
Căpitanul se întoarse cu privirea spre primărie, locul unde se întâlnise de dimineață cu vecina sa Geta. Când se uită să vadă cine îl strigă, văzu că era Tutoi, unul din amicii lui. Acesta era un tip de statură medie, puțin durduliu. Era îmbrăcat într-o cămașă pestriță de mătase, în niște pantaloni negri de piele cu o curea groasă, cu cataramă metalică pe care se vedea un cap de mort în miniatură și încălțat în ciocate cu pinteni. Fizionomia sa era plăcută, dar și comică în același timp. Era brunet cu mustață și zâmbăreț. Dar partea comică consta în niște căști la care asculta întruna muzică din anii '70, până în anii noștri, pe care le ținea pe cap și faptul că datorită muzicii, de multe ori dansa pe stradă. Apropiindu-se de căpitan, îi spuse: 
  
- Hai, salut! Ce faci mă, căpitane? 
  
- Uite, șî io pe-aci, merg prin parc. Tu, tot cu muzica ta? 
  
- Daaa! Doar mă știi că muzica-i viața mea! Dar tu, în plasă ce-ai? 
  
- O sticlă mare de bere și-o budincă de macaroane. Mi le dădu Simona, sora lu' Miță, vecinul meu, fotbalistu'. 
  
- Păi și nu-mi dai și mie de băut? Că îs lefter, n-am bani. 
  
- Ba da, hai prin parc să bem amândoi. 
  
- Hai, atunci. Tu-mi dai să beau șî io îți dau s-asculți muzică, da? 
  
- Daaa! îi răspunse căpitanul, râzând, hai, atunci! 
  
Se luară de după gât și o porniră spre insulă, unde ceilalți câini se auzeau lătrând, cu Cățelușul după ei. 
  
Referinţă Bibliografică:
Căpitanul Vasile (6) / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2023, Anul VI, 15 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!