Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihaela Moşneanu         Publicat în: Ediţia nr. 1992 din 14 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Căpitanul Vasile (5)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- Tati, trezeşte-te! Hai să mâncăm. 
  
- Nu mănânc acum, mai vreau să dorm. 
  
- Nu, tati, nu! Hai acum să mâncăm, că se răceşte mâncarea. Hai c-am făcut ciorbă de perişoare şi sarmale. 
  
- Bine, hai că vin acum. 
  
Şi se ridică de pe saltea şi se îndreptă spre măsuţa mică de lemn cu un singur scaun. Marioara pusese farfuriile cu ciorbă de perişoare şi cu câte o lingură pe măsuţă. Apoi scoase dintr-o plasă pe care scria Billa, o pâine mare pe care o rupse în două. După aceea se puse jos şi îşi strânse picioarele sub ea. O parte din ea o puse lângă farfuria căpitanului şi pe cealaltă, alături de-a ei şi începu să mânânce. Căpitanul o privea atent, era aşa de frumoasă! Era înaltă, îmbrăcată într-o rochiţă roşie de vară, avea părul negru şi lung, prins în coc. O şuviţă îi cădea pe faţă. Privirea ochilor mari şi cafenii ca ai lui, obrajii bucălaţi, buzele roşii şi gropiţa din bărbie îl făcură pe Vasile să tresară. Imediat o întrebă: 
  
- Da Marioară, tu de unde venişi? 
  
- Ei, tati, de unde venii! Da unde crezi tu c-am fost? Din oraş, dar m-am gândit că ţi-e dor de mine, şi de aia am venit puţin pe la tine. 
  
- Şi mamă-ta, unde-i? 
  
- Nu-i acasă, cred că-i pe la tanti Geta, mama lui Costel. Nu l-am mai văzut de mult. Ce mai face prietenul meu? 
  
- Ce să facă, fata tatii? S-a-nsurat, are un băieţel şi vecina Geta se mai duce să aibă grijă de el, când Costel cu nevastă-sa îs la servici. Îţi dai seama că moare de dragul lui! Dar tu, fata mea, ce mai faci? 
  
- Eu fac bine, tati. Sunt ocupată, am nişte treabă, învăţ, vreau să intru la facultate. Aaa! Uitai să te-ntreb, îţi place ciorba mea? 
  
- Da, fetiţa mea, îmi place, îi răspunse el, deşi nu o gustase încă, fiindcă o privea întruna şi nu-i venea să creadă că mănâncă alături de Marioara lui. La ce facultate dai? Şi unde stai în oraş, ca să vin şî io pe la tine? 
  
- Prin oraş, da lasă că vin io, nu trebuie să vii tu. Vreau să dau la Drept, vreau să fiu avocată. Auzi tati, cu vecina Dorina te mai cerţi? 
  
- Daaa! Şi azi-dimineaţă mă certai cu ea! Dă-o dracului de piticoată bombată, că n-am ochi s-o văd! Da să vezi tu, o prind io odată şi-i arăt io! 
  
- Tatiii! Nu mai vorbi aşa despre ea! Şi nu care cumva să dai în ea! De când baţi tu femeile? Se poate? 
  
- Da de unde ştii că vreau s-o bat? E-adevărat că aşa vreau! Că mă enervează, tot timpul se ia de mine din cauza câinilor! Şi după ce că-i urâtă şi proastă, mai şi semnalizează! 
  
Auzindu-l, fata pufni în râs. Dinţii albi ca laptele, parcă străluceau o dată cu veselia din ochii ei. Căpitanul o privi cu drag, apoi îl pufni râsul şi pe el. Şi râseră un timp, privindu-se unul pe celălalt. Pe urmă, Marioara se opri şi-l privi grav. După un timp, îi vorbi tatălui său: 
  
- Tati, eu te ştiu un om bun. Ştiu, c-ai început să bântui noaptea prin oraş cu câinii după tine şi că ei nu-i place asta, dar tu nu trebuie s-o bagi în seamă. Ea este o femeie proastă şi rea de gură, dar tu eşti un om bun, nu te compari cu ea. Te rog! Ia gândeşte-te puţin aşa, tu eşti bărbat şi dacă-i dai o palmă sau un pumn mai tare din cauza nervilor, poate păţeşte ceva şi, Doamne fereşte!, mai ai pe urmă probleme şi cu Poliţia! 
  
- Io ştiu? Uite mă, că la Poliţie nu m-am gândit, să ştii! 
  
- Păi gândeşte-te bine! Ce Dumnezeu, că doar eşti om deştept! 
  
El o privi atent şi îşi aduse aminte de acel accident în care ea murise şi de cum i se schimbase viaţa de atunci, dar alungă repede amintirea asta din mintea lui. Era fericit că era lângă el, nu-i venea să creadă. Marioara, la rândul ei îl privea cu blândeţe şi zâmbind. 
  
- Tati, îmi promiţi că nu te mai legi de vecina Dorina? Şi mai ales, că nu vei ridica mâna la ea s-o baţi? Promite-mi, te rog! 
  
- Off, fata tatii! Ce mă pui tu pe mine să fac, off! 
  
- Da, te pun să-mi promiţi asta, pentru că mi-e teamă să nu păţeşti ceva, că tu eşti singur, şi nu te iubesc mulţi pe-aci. Tati, trebuie să ai grijă de tine, înţelegi? Eşti tăticul meu şi te iubesc mult de tot! 
  
- Of, fata tatii! Că şî io te iubesc mult! Vino-ncoace să te pup. Şi dădu să se întindă spre ea, dar Marioara îl îndepărtă, spunându-i: 
  
- Lasă tati, nu acum, că merg să pun şi sarmale în farfurii, pe urmă mă pupi. Dar tu ce făcuşi până acum? Că abia dacă gustaşi mâncarea! Nu-ţi plăcu? 
  
- Ba da, e bună, dar io, de drag că venişi pe la mine, mă luai cu vorba, şi de aia, îi răspunse el. Într-adevăr, căpitanul nu apucase să mănânce prea mult, în timp ce ea mâncase. Dar uite, mănânc acum, mai spuse şi se apucă să mănânce. 
  
Ea se ridică în picioare şi nu ştia nici el de unde, dar veni cu alte două farfurii pline cu sarmale aburinde şi atunci, el lăsă ciorba, simţind pofta de ele. Dar când luă în mână lingura, pentru a mânca din prima sarma, apăruse un ţânţar, care îl bâzâia pe la ureche. Cu mâna stângă îl alungă, dar el se-ndepărta, după care revenea. Datorită lui nu putu să guste din mâncare. Mai încercă să mănânce, dar insistenţa ţânţarului îl deranjă la culme şi tot încercând să-l prindă, înjură cu foc: 
  
- Paştele mamii tale de ţânţar! Că... şi îşi trase o palmă peste obrazul stâng, cât putu de tare, că îl duru. Din cauza durerii, deschise ochii şi se ridică în şezut, continuând să spună, auu!Fi al dracului să fii tu de ţânţar! Maamă, ce mai îmi trăsăi una-n faţă, şi ce mă doare! 
  
Înjură de mama-focului, dar văzându-se în şezut şi înjurând, tăcu. Privi în jurul său, neînţelegând prima oară de ce era încă pe saltea, când adineaori era cu Marioara lui şi voia să mănânce sarmale, în timp ce vorbea cu ea. Îşi întoarse ochii spre măsuţa de lemn şi scaunul cu spătar, care erau neatinse. Pe măsuţă era un colţişor de pâine uscată, care rămăsese acolo de când fusese ultima oară, acasă. Îşi aminti brusc că voise să-l ia cu el, dar îl strigase Pepsi de afară şi-l uitase. Apoi privi spre geamul vechi şi spart într-un colţ. Era linişte în jurul lui. Marioara nu era, nici ciorba, nici sarmalele şi nici ţânţarul pe care îl prinsese, atunci când îşi pălmuise zdravăn obrazul. 
  
- Marioară! Marioarăăă! Da pe unde te-ascuns? Şi sarmalele, şi ciorba? 
  
Dar după ce strigă, înţelese. Fusese un vis, nimic nu fusese adevărat. Lacrimile începură să i se prelingă pe obraji, apoi începu să plângă tare şi să jelească: 
  
- Îîîî, îîî, îîîîî, iiiîîîîî, îîîîîî, îîîîî! Îîîî, Mar... îîîîî, Marioar.... îîîîî, Marioarăăă! Îîîîî, fata tatii, unde eşti? Îîîîî, avoc... îîîî, avocata lu' tatiii! Îîîî... şî ciorba... îîîî... şî ciorba de per... îîîî, de perişoare, şî....îîîîî şî sarmalele, îîîîî! Îîîî, fata lu' tati, cuminteee! Îîîî, Marioara meaaa! Cum ai tu grijă de mineee! Îîîî, îîîî, să nu mă ia Poliţia din cauza lu' piticoata aia bombată de Dorina! Marioarăăă! Undeee eeşti? 
  
Un timp continuă să plângă şi să jelească cu foc. Mai treceau vecini prin faţa uşii lui care îl auzeau şi li se făcea pielea de găină, după care le dădeau şi lor lacrimile. Era imposibil să nu tresari măcar puţin faţă de durerea lui. Multora le era milă de el. Toţi oamenii pe care îi cunoşti au un of, o durere care te impresionează, dar căpitanul era un caz special. Pe lângă faptul că bântuia şi ziua, şi noaptea prin oraş, cu câinii după el, puţini oameni îi mai vorbeau de când rămăsese singur. Şi în general, majoritatea prietenilor lui erau oameni ai străzii, ca şi el. Unii aveau câte un acoperiş amărât deasupra capului pe care îl vizitau rar, la fel ca şi căpitanul, alţii nu aveau deloc şi locuiau pe stradă. 
  
Miţă, unul din vecinii lui care locuia la etajul patru în scară cu el urca scările. Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un trening bleumarin. Sub bluza treningului purta un tricou roşu. Era tuns scurt şi cărunt, avea ochii negri şi o faţă plăcută. Avusese un accident la fotbal cu o săptămână în urmă şi mergea cu ajutorul unei cârje. Ca toată lumea, îl cunoştea bine pe căpitan şi viaţa sa, şi îi părea rău de suferinţa lui. Îl aprecia foarte mult şi de multe ori mai vorbea cu el despre una, despre alta. Auzindu-l cum făcea din spatele uşii, se opri şi ascultă un timp. Îi dădură lacrimile şi gândi în sinea lui: ,,Doamne, ce să fac? Să bat în uşa lui sau să-mi văd de treaba mea? Offf! Mai bine nu, îmi văd de-ale mele.'' Mai stătu puţin şi se întoarse spre scări să-şi continue drumul, dar inima nu-l lăsă să facă asta. Se întoarse brusc şi bătu în uşa căpitanului cu putere, dar el nu auzi. Mai bătu de câteva ori şi la un moment dat Vasile îi deschise uşa, zbierând, dar uitându-se în jos: 
  
- Cine-i? Oricine-ai fi, lasă-măăă! 
  
- Căpitaneee! Ce-i cu tine? îl întrebă Miţă, deşi auzise că Marioara era motivul supărării lui, te rog, spune-mi! Poate te pot ajuta! 
  
- Nu mă poţi ajutaaa! Nimeni nu mă mai poate ajuta pe mine, vreodată! 
  
- Hai mă, căpitane, ce naiba! E prima oară când stăm noi de vorbă? Uită-te la mine, nu în jos, că nu-s acolo eu, sunt în faţa ta, îi spuse Miţă cu tonul puţin ridicat, dar cu blândeţe. 
  
Având privirea în jos şi tulburat cum era, căpitanul văzu cârja lui Miţă. Deşi nu-l privise, ştiu de prima dată că era el, pentru că-i cunoştea vocea. După ce-o privi câteva secunde, ridică ochii lăcrimaţi spre el şi îl întrebă curios: 
  
- Da ce-ai păţit, de umbli aşa? 
  
- Aaa! Nimic grav, un mic accident la fotbal, săptămâna trecută, minţi el. 
  
Accidentul nu fusese chiar aşa de mic, dar nu vroia să-l îngrijoreze prea mult. Ştia că, deşi de multe ori suferinţa îi întuneca minţile, totuşi, nu era un om prost şi avea un suflet bun, aşa că de aia încerca să nu-l tulbure şi mai mult. Gândea în sinea sa că îi ajungea suferinţa lui, nu-i mai trebuia şi alta dinafară, ceva care nu ar fi avut o legătură directă cu viaţa lui, aşa că preferă să-l mintă. 
  
- Pă' bine mă Miţă, nu ţi-am spus eu de-atâtea ori să-l mai dai dracului de fotbal? Na, vezi dacă nu m-asculţi? Toată ziua, dacă nu eşti la lucru, la frontiera ta, joci fotbal, nu faci altceva! 
  
- Ei, cum nu mai fac altceva, căpitane? Nu ştii că mai beau şi câte-o bere cu dumneata sau cu alţi prieteni? Nu ştii că mă mai distrez şi eu din când în când, de când m-a lăsat singur Lina şi s-a dus cu colegul ăla al meu? L-a mai luat şi pe piciul meu Bogdan, continuă el cu amărăciune, ce să fac? Asta-i viaţa, trebuie să merg şi eu cumva înainte, nu? 
  
Ascultându-l, Căpitanul începu iar să plângă şi Miţă îl întrebă: 
  
- Mă căpitane, iar te-a apucat? Ce-ai mă? Iar din cauza Marioarei? Offf, Doamne! Şi spunând aşa, îl luă de umeri şi îl împinse în casă, închise uşa, apoi continuă, bine mă omule, ce ţi-am zis eu de-atâtea ori? Ai uitat că ţi-am spus că dacă tot plângi după ea şi-o tot invoci cu suferinţă, cu lacrimi, nu se poate odihni pe lumea cealaltă? Nici ea, şi nici Tanţa? 
  
- Îîîî, ştiuuu! Ştiu io că mi-ai zis de multe ori asta, îîîî, dar cum să nu mă doară sufletul, mă pretene? Îîîî, mai ales că acum ceva timp fu Marioara mea la mine, îîîî, îmi găti o ciorbă de perişoare şi nişte sarmale aşa de bune! Îîîî, miroseau aşa frumos, da n-apucai să le gust, îîî, din cauza unui ţânţar tâmpit, care mă tot bâzâi pe faţă, îîîîî! 
  
- Ceee?! Căpitaneee, cum să fi venit Marioara la tine, să-ţi gătească? Vasileee, mă Vasile mă, chiar începi s-o iei razna, ce-ai? Mă omule, ce-ai? Mă omule, revino-ţi! 
  
Miţă tremura tot şi se îngălbenise la faţă. Se sperie foarte tare, era îngrijorat pentru vecinul său. I se vedea în ochi ca într-o oglindă, tot ce simţea şi gândea în acel moment, dar văzându-l, căpitanul se mai linişti puţin şi îi spuse tare, zâmbind: 
  
- Hooo, mă Miţă mă, ho! Că nu înnebunii de tot! Nici chiar aşa! Stai să-ţi spun, să-ţi explic mai bine! Tu n-auzişi că nu apucai să gust din sarmalele alea bune, din cauza unui ţânţar tâmpit care mă bâzâi şi eu îmi dădui o palmă tare de tot, de mă duru aşa de tare şi-atunci mă trezii din somn? 
  
- Ptiu, draceee, ptiu! Căpitaneee, du-te dracului, auzi tu? Cu vorba bună, zău aşa! Se poate să mă sperii în halul ăsta? Chiar am crezut c-ai luat-o razna de tot! Mamăăă, ce mă mai speriaşi! Şi apoi începu să plângă şi el. Plânse puţin, apoi îl luă în braţe. Îl îmbrăţişă timp de un minut, după care continuă, se poate mă căpitanu' meu nebun să-mi faci asta? Să nu-mi mai spui niciodată c-a venit Masrioara şi ţi-a gătit sau că ţi-a făcut nu ştiu ce. Să-mi spui de-acum în colo c-ai visat, nu că a fost la tine, auzi tu? Doamneee! Şi îşi făcu semnul crucii de trei ori, apoi îşi scuipă în sân. 
  
- Păi nu ţi-am zis de la-nceput că visai? 
  
- Nuuu, nu mi-ai zis c-ai visat, mi-ai zis numai că a venit Marioara la tine şi că ţi-a gătit ciorbă de perişoare şi sarmale, şi că n-ai apucat să guşti din sarmale, din cauza unui ţânţar tâmpit, că ţi-ai tras una peste faţă, că te-a durut, atâta tot! 
  
- Iartă-mă, Miţă! Iartă-mă dragul meu preten, nu am vrut să te sperii, nu am vrut asta, dar tu ştii că de multe ori nu mai judec, de-atâta durere ce am strâns în sufletul meu! 
  
- Ştiu mă, ştiu, dar fi şi tu mai atent când povesteşti! Vezi, aşa să faci şi cu alţii, cum ai făcut cu mine! Să le spui şi altora că a fost Marioara la tine, că ţi-a gătit ciorbă de perişoare şi sarmale, nu c-ai visat! 
  
- Nuuu, nu mai fac cu nimeni ce făcui cu tine, îi răspunse şi începu să râdă cu lacrimile care le avea încă pe obraji şi în ochi, nu mai fac. Şi după ce mai râse puţin, tăcu şi continuă, Miţă, ascultă-mă cu atenţie. Îţi spun ceva şi să ţii minte cât vei trăi tu! Îmi spusăşi mai înainte că mai bei o bere şi cu mine sau cu pretenii, şi că te mai distrezi din când în când de când te-a părăsit Lina, şi de când l-a luat şi pe copil cu ea, dar ştii ceva? Îi mai bine de o mie ori la tine, decât cum îi la mine. Măcar ai tăi îs vii! Dacă ţi-i dor de copil sau de ea, ştii unde să mergi, să-i cauţi, te duci şi-i vezi, da io... io unde să merg să le caut pe Marioara mea şi pe Tanţa? 
  
- Nu, căpitane, nu! Pe ea, nu-mi trebuie s-o văd în ochi, cât trăiesc eu, dar copilul... după copil, mi se rupe sufletul de dorul lui! Cu ea, de câte ori mă văd, trebuie să mă şi cert, că altfel nu se poate. 
  
- Ooo, îi bine mă şi-aşa! Ai măcar cu cin' să te cerţi! Sau ce? Tu crezi că mie mai mi-e dragă Tanţa mea, chiar dacă-i moartă? Că ea s-a aruncat în Dunăre, şi-acum îi cu Marioara mea, de mine nu i-a păsat când s-a-necat, fi a dracu ea să fie! Da io, dacă vreau să mă cert cu ea, cu cin' să mă cert? Că n-am cu cine, în timp ce tu ai, mergi acolo unde ie şî te cerţi cu ea. 
  
- Offf, Doamne, of! Nu-mi vine să cred, dar ai dreptate. Niciodată nu am privit lucrurile din punctul ăsta de vedere, răspunse Miţă, după care se gândi puţin şi continuă, dar ia zi-mi, cum o visaşi pe fată? Hai, îmi povesteşti? 
  
- Ei, cum o visai! Păi nu ţi-am zis mai înainte, când ai zis că te-am speriat? 
  
- Ba da, dar mi-ai povestit în mare. Zi-mi acum cu amănunte. 
  
Căpitanul îl privi şi iar începu să plângă, apoi începu să-i povestească totul, cu ciorba şi cu sarmalele, cu dorinţa fetei sale de a deveni avocată, cu tot ce-i spusese despre vecina ,,piticoata bombată'' şi despre grija ei faţă de el. Şi cum o întrebase unde stă în oraş şi ce-i răspunsese ea, cu ţânţarul la urmă şi tânguindu-se în timp ce povestea. Miţă îl ascultă şi începu să plângă din nou, alături de el. După un timp îi spuse: 
  
- Căpitane, trebuie să fii tare, dragul meu! Nu te mai chinui atâta. Eu ştiu că poate mie mi-e uşor să te sfătuiesc aşa, dar numai tu şi bunul Dumnezeu ştiţi ce-i în sufletul tău. Dar totuşi, gândeşte-te bine, aşa-i că am dreptate? N-ai altă soluţie decât să fii tare şi să mergi înainte, pentru că oricum nu rezolvi nimic aşa. 
  
- Ştiu, ştiu c-ai dreptate, dar... tu ştii că mi-i tare greu, tu ştii... şi iarăşi începu să plângă şi să jelească. În timp ce Miţă îl consola şi îl îmbărbăta să îşi revină, îi sună telefonul. Îl căută şi dădu de el într-unul din buzunarele treningului. Îl scoase şi văzând cine sună, îi spuse căpitanului: 
  
- Mă sună soră-mea, dar o sun eu mai târziu. 
  
- Păi de ce să-i răspunzi mai târziu? Vorbeşte mă cu ea, acum! Lasă-mă tu pe mine, că dacă ai treabă, noi ne mai vedem şi altădată, ce naiba? Hai, vorbeşte cu ea! 
  
- Sigur? 
  
- Sigur că da, nu-i nicio problemă, pretene! 
  
- Bine atunci, îi răspund, şi continuă, alo? Ceau, Simona! Ce faci? 
  
- Ce să fac? Uite, bine fac, pe-aci şi eu, tu ce faci? 
  
- Uite, te sunai să te invit pe la mine, frăţioare, hai să mâncăm împreună. 
  
- Mersi, surioară, dar cred că voi veni puţin mai în colo, că acum sunt cu căpitanul, cu vecinul meu. Vin cam într-o juma' de oră, e bine? 
  
- Nu, nu-i bine aşa. Ia-l şi pe el cu tine, ce-are? 
  
- Stai să vorbesc cu el. Căpitane, soră-mea ne invită pe amândoi la masă, ce zici? Vii? 
  
- Nu vin mă Miţă, du-te liniştit! 
  
- Ba vii, cum să nu vii? Simona, uite zice că nu vrea să vină, vorbeşte tu cu el, şi apoi îi dădu telefonul să vorbească cu sora lui. Luă telefonul şi-l puse la ureche: 
  
- Ceau căpitane, auzi el în telefon, hai să vii acum cu frate-meu la masă, da? 
  
- Ceau, Simona! Mulţam de invitaţie, draga mea! Nu ştiu dacă se cade... ştiu io... 
  
- Ba se cade, cum să nu? Nu accept niciun refuz din partea matale! Invitaţia asta e plăcerea mea, mă-nţelegi? Dacă mă refuzi, mă supăr şi nu mai vorbesc cu mata, niciodată! Aşa că hai, te aştept să vii cu Miţă, acum! Hai, dă-mi-l pe el la telefon! 
  
Miţă începu să râdă, fiindcă auzea vocea categorică, dar simpatică a Simonei. Căpitanul îi dădu telefonul lui Miţă şi îl puse iar la ureche: 
  
- Frate-miu, hai, ia-l pe căpitan şi veniţi, că se răceşte mâncarea! Dacă nu, vin eu după voi cu o joardă, şi tot vă aduc aci! Şi piu... 
  
Închisese telefonul. Aşa era sora lui. Era o fată bună, avea un suflet mare, dăruia totul din suflet şi niciodată nu accepta vreun refuz din partea cuiva. Întodeauna îşi punea punctul ei de vedere în faţa tuturor şi lupta din răsputeri ca voinţa ei să fie lege pentru toţi apropiaţii, mai ales pentru familia ei. Era căsătorită, dar nu avea copii. Acesta era singurul ei necaz, dar în rest, era fericită şi bucuroasă să aibă câţi mai mulţi oameni în jurul ei. La fel ca fratelui său, şi ei îi părea rău de căpitan, şi de câte ori avea ocazia, îl ajuta cu ceva, ca acum, deoarece considera de cuviinţă că nu-i o mare problemă să ajuţi un om ca el. Miţă îl luă pe căpitan de braţ şi îi spuse zâmbind: 
  
- Hai să mergem, că ştii prea bine că nu avem lege cu ea! 
  
- Hai atunci, hai! Dacă stau să mă gândesc bine, chiar mi-i foame, să ştii! 
  
- Păi vezi? Şi nu voiai să mergi, vezi? Hai! 
  
Şi ieşind din garsonieră, Vasile şi Miţă coborâră scările. Ajungând la parter, auziră vocea Dorinei de după uşă cum drăcuia de mama-focului pe cineva, dar nici măcar nu-şi îndreptară privirea spre uşa ei, se făcură că nu aud nimic şi-şi văzură de drumul lor. Simona locuia în blocul-turn din sud, la etajul doi, aşa că într-un minut sau două ajunseră la ea. 
  
Când intrară pe uşă, Simona îi primii cu bucurie şi îi îmbrăţişă pe amândoi. Apoi le spuse cu un zâmbet până la urechi: 
  
- Bine aţi venit, dragii mei! Haideţi la masă! 
  
Simona, de câte ori avea chef să invite pe cineva la masă, îi chema în sufragerie să mănânce. Nu conta dacă erau apropiaţi sau mai străini, ea considera întodeauna că musafirii trebuie respectaţi. Dar atât căpitanul, cât şi Miţă aveau nişte feţe... 
  
Având spirit de observaţie, ea observă feţele celor doi şi imediat îi întrebă: 
  
- Da ce-i cu voi, mă? Ce-aveţi? 
  
- Surioară, din toate mâncărurile care se gătesc în lumea asta, de ce gătişi tu tocmai ciorbă de perişoarte şi sarmale, azi? 
  
Auzind întrebarea şi văzându-l pe căpitan că-i dădeau lacrimile, rămase perplexă. S-ar fi aşteptat la orice din partea lor, dar la asta, nu! 
  
- Nu... mă tem că nu-nţeleg despre ce vorbeşti. Ce-are mâncarea mea? 
  
- N-are nimic, fată dragă, e foarte bună, îi spuse căpitanul, să-ţi dea Domnul sănătate! 
  
- Ei, nu are, cum nu are, căpitane? Îi spunem de visul tău? 
  
- Îi spunem, cum să nu? Da spune-i tu, că io nu pot! 
  
Şi după ce îi chemă în sufragerie şi îi puse la masă, Miţă începu să-i povestească visul căpitanului, cum se trezise el din somn şi tot ce trăise alături de căpitan în ziua aceea. 
  
Referinţă Bibliografică:
Căpitanul Vasile (5) / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1992, Anul VI, 14 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!