Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Mihaela Moşneanu         Publicat în: Ediţia nr. 1982 din 04 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Dumnezeu şi Omul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dumnezeu crease pe Pământ apa cristalină în care te puteai privi ca într-o oglindă şi iarba verde, ce strălucea în lumina soarelui. Mai adăugase fel şi fel de flori ce împarfumau aerul pe care îl respirai şi copacii impunători, care învăluiau pe alocuri planeta cu umbra lor, apoi munţii măreţi şi plini de zăcăminte preţioase şi folositoare. Şi ca planeta să fie cât mai împodobită, s-a gândit El bine şi-a mai creat multe vieţuitoare. Prima dată a făcut zburătoarele mari şi mici, colorate în sute de culori cu graiuri frumoase sau urâte, ce cântau duios sau cele care zbierau, apoi animalele fioroase care se atacau între ele de multe ori, până la sânge sau le atacau pe cele blânde şi neajutorate pentru a se hrăni, insectelele şi reptilele care îşi găseau seva vieţii sub iarba pământului sau din plantele ce creşteau peste tot. Şi apele, ca să nu fie goale, le-a umplut cu mulţi peşti şi alte forme de viaţă. La urmă de tot a mai creat ploaia, vântul şi alte fenomene ale naturii, care tulburau uneori viaţa. 
  
Dar, deşi era minunat, nu a fost mulţumit de tot ce crease. Simţea că mai lipsesc multe, chiar dacă planeta era plină de viaţă şi foarte frumoasă. Din tot ce crease El până acum, singurele creaţii care existaseră de la început, erau cerul şi norii, pe care Dumnezeu îi tot aranja la vederea vieţuitoarelor după bunul Lui plac, soarele cu planetele sale şi cu sateliţii lor şi stelele în care crease sau mai crea alte vieţi. 
  
Cumpănind cu putera şi înţelepciunea Sa nemărginită, îi veni o idee, dar era aşa de îngrijorat, fiindcă era conştient că totul trebuia creat cu atenţie şi cu orânduială mare. La un moment dat se ridică din jilţul Său aurit şi merse până la poarta Marii Case Celeste, unde locuia. După ce parcurse multe coridoare imense şi luminate, trecând pe lângă multe camere cu uşi argintii, ajunse în curtea cerului. Văzându-l, Sfântul Petru deschise Poarta şi îl întrebă speriat pe Domnul: 
  
- Tată, ce s-a întâmplat? Dacă ai coborât până la Poartă, înseamnă că este grav! 
  
- Ei, sfinţişorul meu drag! Ce mai faci măi, Petrule? 
  
- Bine fac, Doamne, şi sunt tare fericit şi bucuros de ce-ai creat. E nemaipomenit de frumos, se simte şi se miroase peste tot puterea Ta divină. Acum cred că ai făcut tot, nu cred să mai lipsească ceva. 
  
- Eiii, sfinţişorule, ba mai trebuie înfăptuit ceva, dar nu sunt sigur, şi de aceea am coborât să mă sfătuiesc cu tine. Mă gândisem să caut pe cineva din casă cu cine să vorbesc, dar tot gândindu-mă, am mers înainte, până am ajuns la Poartă, la tine. 
  
- Ai venit până la umilul Tău Petru? 
  
Şi căzu în genunchi, cu capul plecat. Tatăl ceresc îi puse mâna pe creştet şi-l mângâie. Apoi îi spuse: 
  
- Hai, Petrule! Ridică-te în picioare, că nu am timp prea mult să-ţi privesc plecăciunea şi mulţumirea care le ai faţă de Mine. Să Mi te pleci şi să-Mi mulţumeşti altă dată. Acum am de vorbit cu tine, dragul meu. 
  
- Cum Ţi-e voia, Tată drag! Te ascult şi dacă voi putea să spun o vorbă bună, o voi spune cu tot sufletul! 
  
- Măi sfinţişorule, măi! Tu spui că am făcut totul pe Pământ şi că nu crezi să mai lipsească ceva, dar totuşi lipseşte ceva important. Tu ce-ai crede şi-ai spune, dacă te-ai gândi mai bine? 
  
Sfântul Petru tăcu şi se gândi mult. Domnul îl lăsă în pace şi la rândul Său căzu pe gânduri. Câţiva nori albi se plimbau în voie pe lângă ei fără să facă vreun zgomot. Deşi tăceau şi liniştea îi înconjurase de peste tot, totuşi, tumultul gândurilor care se înghesuiau în mintea Domnului şi a Sfântului Petru se ciocneau între ele. Domnul, pe o parte Ştia ce mai are de creat, iar Sfântul Petru se gândea dacă ar mai lipsi ceva. Până la urmă, Domnul îi trimise gândul Său, că prea îi păru rău de el, văzându-l cum se chinuia să găsească un răspuns. Dintr-o dată, Sfântul Petru îşi ridică faţa luminoasă spre Domnul şi exclamă: 
  
- Tată! Gata, aş şti eu ce-ar lipsi de pe Pământ, dar nu ştiu sigur dacă o fi aşa! 
  
- Te ascult, dragul meu, spune-Mi fără sfială, îi răspunse Domnul zâmbind blând. Chiar de nu vei avea dreptate, eu te voi înţelege, şi îţi voi spune. 
  
- Ştiu prea bine acest lucru, Tată drag. Privindu-l câteva clipe, continuă, Tată, eu cred că ar trebui ca cineva să le fie superior tuturor vieţuitoarelor şi a tot ce ai creat pe Pământ. Ar mai trebui creată încă o vieţuitoare, care, şi ea la rândul ei să creeze, care să fie inteligentă şi îndemânatică, pentru a îngriji tot ce ai creat până acum, cineva, nu mare, nici mic, dar să fie puternic şi destoinic în toate privinţele. 
  
- Da, aşa este Petru dragă, ai mare dreptate, îi răspunse Domnul, privindu-l cu drag. 
  
- Dar mai mă gândesc aşa, Doamne, cum să arate? Că ai creat atât de multe, unele sunt frumoase şi bune, altele urâte şi rele, încât, nu pot să-mi dau seama cum ar trebui să arate această nouă vieţuitoare. 
  
- Ştiu eu cum ar trebui să arate, sfinţişorul meu drag. Va arăta după chipul şi asemănarea noastră, a celor care locuim aici, în casa cerească. 
  
- Cuuum? Va avea faţă şi corp ca al nostru? 
  
- Da, voi coborî pe Pământ şi îl voi face din lut, apoi îi voi dărui viaţă şi gândire. 
  
- Chiar va arăta ca noi, şi va gândi ca noi? Păi maimuţa se aseamănă puţin cu noi, dar e urâtă şi simpatică, foc. 
  
- Nu-i urâtă Petrule, nu-i urâtă deloc. Şi nicio vieţuitoare nu-i urâtă, şi ştii de ce? Pentru că adevărata frumuseţe vine din interiorul lor, din suflet. Eu le-am dat fiecăreia dintre ele un pic de duh sfânt, ca să-şi arate puterea, bunătatea şi rostul pentru care Eu le-am orânduit pe Pământ. Şi aşa voi face şi cu aceată vieţuitoare, pe care o voi face din lut şi îi voi da viaţă. 
  
Sfântul Petru rămase uimit de ce auzea din gura Domnului, nu-i venea să creadă. Îl privea cu ochii mari şi cu gura căscată, neputând să mai zică nimic. Văzându-l aşa, Domnul începu să râdă şi cerul se lumină imediat. Apoi îi spuse cu blândeţe, ca de obicei: 
  
- Acum cobor jos să creez această vieţuitoare. Şi o voi face pereche, pentru a putea să se înmulţească şi o voi numi OM. Cu timpul, datorită inteligenţei ei, îşi va inventa numirea pentru partea care va fecunda, dar şi pentru partea care va naşte, ce va da viaţă încontinuu acestei vieţuitoare. Şi voi face şi cu celelalte la fel, le voi face pereche, şi OMUL le va numi, cu timpul. 
  
- Bine, Tată, bine! Cum Ţi-e voia Ta, să faci şi să fie! 
  
- La revedere, dragul meu. 
  
Şi după ce se îndepărtă puţin de Petru, se întoarse cu faţa spre el cu faţa zâmbitoare, apoi începu să coboare în jos, ca şi cum ar fi coborât pe treptele unei scări. Privind mirat – sfinţişorul, cum îi spunea El – reuşi să desluşească scara albă şi curbată pe care cobora Domnul şi gândi în sinea sa: ,,Mare Ţi-e puterea şi bunătatea, Doamne! Sper din toată inima ca această vieţuitoare să fie cum îţi Doreşti, să fie bine!'' 
  
În timp ce Sfântul Petru gândea aşa, Domnul îşi continuă drumul, coborând cu graţie pe scara curbată şi albă ca zăpada. Trecea pe lângă stelele luminoase, care se înclinau înaintea Sa. El le salută şi le ură tuturor cu blândeţe: 
  
- Bună să vă fie viaţa! Lumină multă şi pace lungă, dragele mele steluţe! 
  
- Mulţumim, Doamne! Creaţia, frumuseţea şi înţelepciunea Ta să fie primtă de cine Vrei Tu! 
  
Îşi continuă drumul, până ajunse în dreptul Lunii, care se înclină la fel ca stelele, în faţa Domnului. 
  
- Putere de a lumina asupa Pământului, să ai, Lună dragă! 
  
- Mulţumesc mult, Doamne! Creaţia, frumuseţea şi înţelepciunea Ta să fie primită de cei ce vor face într-o zi din Pământ, o planetă plină de viaţă! 
  
- Aşa să fie, după cum îmi urezi tu, dragă Lună! Gândul tău bun să-l audă toată Creaţia Mea de-acolo, de până acum şi de aici înainte! 
  
Apoi Luna se dădu la o parte din Calea Domnului, făcându-i loc să coboare spre Pământ. 
  
După un timp ajunse pe planetă, se plimbă cu grijă să nu se facă simţit prea mult de vieţuitoare. Căuta un loc unde era mai mult pământ, decât iarbă. Când, în sfârşit găsi locul, îşi schimbă înfăţişarea într-o vieţuitoare fioroasă cu gheare ascuţite şi începu să râcăie, până când reuşi să strângă o grămadă mare. Când termină, o privi atent şi gândi: ,,Cred că îmi va ajunge să creez OMUL acum.'' Apoi împărţi grămada de pământ în două. Mai încolo era un izvor. Se duse până acolo şi se întoarse de multe ori, luănd apă în mâini, apoi începu să modeleze din fiecare grămadă, câte o formă umană. Una semăna cu bărbatul, cealaltă, cu femeia. După aceea îşi reluă înfăţişarea Sa reală şi suflă pe fiecare dintre ele de trei ori. Prima dată suflă pe trup şi pământul modelat se transformă repede în OM. Apoi, la a doua suflare, Domnul i-a creat prima dată oasele, muşchii şi toate organele trupeşti, şi la urmă, creierul şi inima. Şi înainte să sufle a treia oară pe cele două forme, şopti: 
  
- Dragele mele vieţuitoare, fiţi OAMENI! Fiţi oameni pe Pământ, înmulţiţi-vă în timp şi cât de mult puteţi, fiţi inteligenţi şi creaţi la fel cum v-am creat eu pe voi, fiţi puternici, dar şi blânzi, iubiţi-vă şi ajutaţi-vă între voi, şi faceţi Pământul roditor şi trainic! Şi la urmă, când Eu Vreau, să vă întoarceţi aici şi redeveniţi pământ! 
  
Şi apoi suflă a treia oară, cât putu de tare. După ce suflă, oamenii creaţi tresăriră, fiindcă primiseră Duhul Sfânt. Priviră atent spre Domnul şi căzură în genunchi în faţa Lui, dar El le spuse: 
  
- Faceţi totul după voia Mea şi nu Mă uitaţi, şi mai ales, să nu Mă renegaţi niciodată! 
  
Apoi le întoarse spatele şi plecă încet câţiva paşi. Dar Domnul ştia deja că de multe ori, OMUL îl va uita şi mai rău, Îl va renega. Acest gând îl întristă peste măsură şi două lacrimi mari îi curseră din ochi. Acestea se împrăştiară peste tot, udăndu-i şi pe oameni. Fără să Vrea, Domnul le Dădu şi lor din suferinţa Lui, şi de aceea Omul a suferit şi suferă, şi în zi de azi, atunci când îl năpădesc necazurile. 
  
Apoi îşi întinse mâinile pătate de pământul negru, se învârti de câteva ori şi mai rosti: 
  
- Şi voi, vieţuitoarelor, fiţi de două feluri ca oamenii, iubiţi-vă şi înmulţiţi-vă cât puteţi de mult, plecaţi-vă în faţa Omului şi să-i fiţi de trebuinţă, atât pentru hrană, cât şi pentru tot ce va crede el de cuviinţă, căci el o să vă pună nume fiecăreia dintre voi şi tot el o să vă fie superior în toate! 
  
Terminând cu creaţia Omului şi-a vieţuitoarelor, merse din nou la acel izvor de apă să-şi spele faţa şi mâinile, după care se ridică în sus câţiva metri. Scara cea albă şi curbată apăru din nou şi El începu să urce treptele mai lent decât atunci când ajunsese pe Pământ, pentru că obosise puţin. Tot urcând treptele, una câte una şi tot salutând aştrii cereşti, ajunse Sus la Poartă, unde Sfântul Petru Îl aştepta nerăbdător. Dar Domnul îi spuse: 
  
- Sfinţişorule, am creat acea vieţuitoare, OMUL, dar nu ştiu cât de bine am făcut că l-Am creat. El le va fi superior tuturor, dar mulţi dintre Oameni vor fi răi, vor greşi, vor păcătui, şi tot Eu va trebui să fac ceva să-i mântuiesc, dar mai este mult până atunci. Acum sunt obosit, Petrule dragă, intru pe Poartă şi mă duc să mă odihnesc puţin. 
  
Şi intră pe Poartă, fără să se mai uite la Sfântul Petru, care se pleca înaintea Lui şi se dădea la o parte din Calea Sa, pentru a putea intra în Casa Celestă. Se vedea bine că Domnul era mult mai preocupat decât atunci când plecase spre Poartă, să stea de vorbă cu Sfântul Petru. Fiind obosit din cauza drumului şi a creaţiei, ajunse înapoi în jilţul Său şi adormi un timp. Începu să vadă în vis oamenii care se iubeau şi făceau copii, cum îşi croiau îmbrăcăminte, vânau şi mâncau, cum îşi construiau case şi alte clădiri, se iubeau şi se urau, pace şi războaie, cum inventau şi ei la rândul lor, multe lucruri. Dar nu putu să viseze prea multe, fiindcă începură să se audă nişte zgomote ciudate. Timpul din spaţiu al Domnului trecea mai repede decât cel de pe Pământ, aşa că oamenii pe care El îi crease, se înmulţiră repede aşa cum îi fusese Voia. Dar în loc să vorbească, ei urlau mai tare decât vieţuitoarele mari şi fioroase. Cu cât trecea timpul mai repede, cu atât oamenii se înmulţeau din ce în ce mai mult şi gălăgia pe care o făceau, transformase Pământul într-un vacarm de nedescris, care se auzea tot mai des şi mai tare până sus la Domnul şi în Casa Celestă. Dându-şi seama că crease omul, dar uitase să-i dea şi cuvântul pentru a vorbi, se ridică iar din jilţul aurit şi plecă în fugă pe coridoarele lungi cu uşile argintii, gândind: 
  
,,Cum am putut să uit? Omul meu are nevoie de grai, de a vorbi, îi trebuie cuvintele. Acum merg să-l rog pe CUVÂNTUL, să-l trimit pe Pământ, pentru al învăţa pe OM să vorbească. Nu se poate aşa, să urle OMUL mai rău decât celelalte vieţuitoare, dacă este să le fie superior! Acum merg să vorbesc cu el, să-l trimit jos pe Pământ, la ei, o perioadă. Să-şi mai ia şi câţiva fraţi de-ai lui cu el, poate o avea nevoie să-i înveţe mai multe.'' 
  
Îşi continuă paşii mari şi grăbiţi pe coridoarele imense, până când se opri în dreptul uneia din uşile gri cu cleanţa de fildeş. Pe uşă scria CUVÂNTUL. Din spatele uşii se auzeau vorbe şi muzică, era o adevărată plăcere să stai să asculţi. Intră uşor pe uşă, fără ca cineva din acea cameră să-L simtă. Privi o vreme cu drag ceea ce vedea şi auzea acolo. Camera era imensă, cu pereţii albi şi desenaţi. Desenele constau în litere şi cifre, în note muzicale şi în multe forme desenate. Erau acolo Cuvântul, Muzica, Instrumentul, Dansul şi Desenul. Toţi erau îngerii creaţiei. Erau înalţi, aveau aripi, erau îmbrăcaţi în straie albe şi strălucitoare, poleite cu dungi aurii pe alocuri. Părul îl aveau lung şi inelat, ochii albaştri, dar şugubeţi, o coroniţă albă pe cap şi o tolbă în spinare. La un moment dat, Cuvântul îL văzu pe Domnul şi tăcu, apoi spuse: 
  
- Hei, fraţilor! Faceţi linişte, că a venit Tatăl nostru! 
  
- Dragii mei îngeri, am mare nevoie de voi, mai ales de tine, Cuvântule. 
  
- Tată, nu-i nevoie decât să îmi spui despre ce e vorba, şi eu, repede fac! răspunse Cuvântul voios. 
  
- Şi noi facem la fel, Doamne, şi noi! exclamară şi ceilalţi îngeri în cor. 
  
- Dragii mei, am nevoie să mergeţi pe Pământ. De curând am creat o vieţuitoare superioară celorlalte care mai trăiesc acolo. Se numeşte Om, dar nu poate vorbi, ci zbiară ca celelalte. Şi Voinţa Mea este să cobori acolo la el, să-l înveţi să vorbească. Şi vreau să-ţi iei cu tine, şi fraţii ca să te ajute, pentru că omul trebuie să vorbească şi să facă de toate, să cânte, să danseze, să deseneze, să scrie şi multe altele. Şi el, la rândul lui va crea pe Pământ, dar are nevoie de voi. Şi mai vreau să mergeţi peste tot pe Pământ, să-i învăţaţi pe toţi oamenii să vorbească şi să facă tot ce ştiţi voi. 
  
- Bine, Tată, spuse Cuvântul, dar vor reuşi oare să înveţe? 
  
- Da, vor reuşi, pentru că Eu i-am creat, şi pentru că Eu Vreau să înveţe. 
  
- Bine, Doamne, bine, vom merge pe Pământ şi vom face tot ce putem să-i învăţăm pe oameni tot ce ştim noi. 
  
Zis şi făcut. Cuvântul şi ceilalţi îngeri îşi agăţară tolba mai bine în spinare şi plecară spre Poartă, unde Sfântul Petru îşi punea palmele la urechi, să nu mai audă gălăgia care o făceau oamenii. Domnul îi conduse până acolo. Sfântul, 
  
văzându-i prima dată pe îngeri îi luă la întrebări: 
  
- Hei, îngeraşilor, unde credeţi că mergeţi? 
  
- Pe Pământ, la oameni, Petrule dragă! îi răspunseră ei, în acelaşi timp. 
  
- Păi, cum aşa? Ce căutaţi voi acolo? 
  
- Lasă-i în plece, sfinţişorule, că Eu i-am trimis. 
  
Şi îngerii îşi luară zborul spre Pământ. 
  
- Cum, aşa? Ce să facă ei acolo, în gălăgia aia? întrebă mirat Sfântul Petru. 
  
- Să-i înveţe pe oameni să nu mai facă gălăgie, Petrule dragă. 
  
- Ceee? Stând puţin pe gânduri, continuă, adevărul e că urlă de mă dor urechile şi capul. Mare minune dacă vor ajunge vreodată să nu mai facă aşa, pentru că în felul ăsta, omul nu le va fi niciodată, superior celorlalte vieţuitoare. 
  
- Vor ajunge Petrule dragă, vor ajunge, dar nu le va face şi nu le va spune pe toate aşa cum trebuie, din păcate, îi răspunse Domnul cu tristeţe, vei vedea tu asta, aşa cum voi vedea şi Eu. 
  
- Cum, aşa? 
  
- Simplu, oamenii vor fi şi buni, şi răi. Dar gata, ţi-Am spus destule, sfinţişorule, acum mă întorc în Casă să mă odihnesc puţin, că nu am reuşit să fac asta. Ai grijă de Poartă şi să-i primeşti pe îngeri înapoi, când s-or întoarce. 
  
- Bine, Tată, voi face întocmai cum Spui Tu. 
  
Şi Domnul se întoarse gânditor, înapoi îm jilţul Său aurit, dar somnul nu-L mai fură. Cu ochii larg deschişi şi trişti privea în gol, gândindu-se la OM şi la tot ce crease până acum. 
  
Între timp, îngerii coborâră şi ei pe Pământ. Când ajunseră, Cuvântul le spuse celorlalţi îngeri: 
  
- Eu le voi vorbi oamenilor, tu, Desenule, să le dai litere, cifre şi toate desenelele tale, tu Muzică dragă să le cânţi duios cum numai tu ştii să cânţi, tu Instrumentule să-i înveţi să-şi facă instrumente la care să cânte şi tu, Dansule, să te mişti frumos şi cu graţie, ca oamenii să-nveţe să danseze. Eu cred că le vom atrage atenţia şi că vor învăţa aşa cum e Voia Tatălui nostru ceresc. 
  
- Bine, Cuvântule, facem cum spui tu, cântă Muzica. 
  
- Bine, facem aşa, spuse şi Desenul, în timp ce desenă un cerc pe un petic de pământ reavăn. Cercul pe care l-am desenat acum e forma planetei Pământ, unde locuiesc ei. Şi le voi desena litere, cifre, hieroglifele şi toate desenele pe care eu le ştiu, peste tot, pe copaci şi pe pământ. Oamenii vor veni în urma mea şi din curiozitate, vor începe să le copieze, şi aşa se vor învăţa să scrie, să socotească şi să deseneze. 
  
- Bine, şi eu voi cânta cât de frumos voi putea, oamenii mă vor asculta şi vor învăţa să cânte. Dar eu vreau şi pe unele zburătoare să le învăţ să cânte, nu doar pe oameni. 
  
- Bine Muzică dragă, învaţă pe cine vrei tu să cânte, numai să-nveţe frumos, să nu mai facă gălăgia asta, mare, îi răspunse Cuvântul, zâmbind. 
  
- Şi eu te voi acompania cât voi putea de bine, spuse şi Instrumentul, şi-i îi voi învăţa pe oameni să-şi facă instrumente cu mâinile lor. Voi începe cu frunza, fiindcă se poate fluiera în ea, apoi cu fluierul, îi voi învăţa să-şi facă instrumente din lemn, viori, cimpoaie, ţambale şi multe alte instrumente pe care eu le cunosc, şi pe care le va folosi în timp. Şi mamă-mamă, ce sunete vor scoate oamenii talentaţi din ele, atâta timp cât va trăi OMUL pe Pământ! 
  
- Iar eu voi dansa, le voi arăta oamenilor cele mai graţioase mişcări ale corpului meu, altfel nu mă mai cheamă Dansul, se lăudă acesta la urmă. 
  
- Bine, ne-am înţeles atunci, spuse Cuvântul. Hai să ne apucăm de treabă, că trebuie să facem asta în toate locurile de pe Pământ! Şi cred că ne va lua ceva timp să facem asta, fiindcă nu-i uşor deloc. 
  
Zis şi făcut. Toţi îngerii începură fiecare pe limba lui. Cuvântul, pe unde mergea, le vorbea oamenilor, le spunea cuvinte frumoase, dar vorbind peste tot şi atât de mult, la un moment dat inventa alte cuvinte, dar cu acelaşi sens. Şi aşa, nu toţi oamenii de pe Pământ vorbesc azi, aceeaşi limbă. Desenul avu grijă la început să le deseneze tuturor oamenilor cifrele, dar când începu cu literele şi cu alte desene, se încurcă la fel. Şi toate formele de desen erau aşa de frumoase, ilustrau viaţa, oamenii şi absolut totul de pe Pământ, încât OMUL şi-a însuşit talentul desenului. Şi oamenii, fiind creativi, au inventat cu timpul şi sculptura, şi multe alte creaţii care s-au născut din arta desenului. Muzica începu şi ea să cânte cum îi venea mai frumos, când mai subţire, când moderat sau mai gros, ţinând pasul cu Instrumentul, care se apucase şi el să facă instrumentele pe care le pomenise şi multe altele, pe care le ştia sau le inventa pe moment. Dansul, ca să nu fie nici el mai prejos, începu şi el să se mişte cât putea de graţios, inventând tot felul de unduiri de trup şi de paşi săltăreţi, pe loc sau plimbăreţi, în funcţie de cum muzica şi instrumentele cântau. Şi într-adevăr, Muzica se ţinu de cuvânt în privinţa zburătoarelor, fiindcă multe dintre ele ascultară şi învăţară să cânte. Dar toţi îngerii, de atâta umblet şi oboseală pe planetă, uitau ce făcuseră într-un loc şi făceau altfel în alte părţi. 
  
Treaba asta le luă îngerilor mult timp. Cum am mai spus, timpul din spaţiu al Domnului trecea mult mai repede decât pe Pământ, aşa că îngerilor le luă câteva secole ca să-şi îndeplinească misiunea faţă de OM. Erau epuizaţi peste măsură. Cuvântul le spuse la urmă, fraţilor săi: 
  
- Eu nu ştiu cât de bună treabă am reuşit noi să facem, fiindcă nu am făcut la fel peste tot. 
  
- Nici noi nu ştim, dar ce-o fi, o fi! Acum, dacă ne va certa Domnul puţin, asta e, n-avem ce să facem! vorbiră Desenul, Muzica, Instrumentul şi Dansul, în acelaşi timp. 
  
- Ei, haideţi înapoi acum, hai acasă la noi, că mi-e dor de camera noastră, zău aşa! continuă să spună Muzica. 
  
- Da, haideţi, spuseră Instrumentul şi Dansul, hai să plecăm mai repede de-aci! 
  
- Nu ştiu, mie mi-a plăcut aici, foarte mult, eu aş mai sta pe Pământ, spuse şi Desenul. 
  
- Ceee?! exclamară ceilalţi în acelaşi timp, ai înnebunit? Şi Cuvântul continuă, măi Desenule, şi nouă ne-a plăcut aici, dar noi nu suntem pământeni, casa noastră nu-i aici, aşa că hai să mergem, nu mai stăm aici, niciun minut! 
  
Şi terminând vorba, îşi luă zborul, fără să le mai spună nimic, celorlalţi. Toţi, în afară de Desen, îl urmară în secunda următoare. Dar după câteva secunde, fără chef, îşi urmă şi el fraţii în zbor. Luna, Soarele şi toate stelele se dădeau la o parte din calea lor. După un timp, ajunseră la Poartă şi Sfântul Petru îi întâmpină: 
  
- Gata, măi îngerilor? V-aţi terminat treaba pe Pământ? 
  
- Gata, Petrule, gata! răspunseră aceştea. 
  
Dar când să-i mai întrebe ceva, Poarta se deschise şi Domnul le ură: 
  
- Bine aţi revenit, îngerii mei, dragi! 
  
- Bine Te-am regăsit, Tată drag! răspunseră ei, făcând plecăciune în faţa Lui. 
  
- Doamne, iartă-ne dacă am greşit cu ceva! Nu am reuşit să facvem peste tot la fel! îi spuse Cuvântul. 
  
Domnul care ştia temerea lor, răspunse: 
  
- Staţi liniştiţi, dragii mei, că nu am ce să vă iert. E bine cum aţi făcut, fiindcă Pământul este divers, nu este la fel peste tot. Şi din cauza climelor de pe planetă, toţi oamenii pe care i-aţi întâlnit pe planetă, sunt la fel cu primii doi pe care i-am creat eu? 
  
- Nuuu, nu sunt la fel! exclamară cu toţii în acelaşi timp. 
  
- Lăsaţi totul aşa cum este şi nu vă mai bateţi capul vostru frumos, lăsaţi restul pe seama Mea de acum in colo! Acum, mergeţi înăuntru şi odihniţi-vă, că ştiu că sunteţi obosiţi, şi când vă veţi simţi bine iarăşi, distraţi-vă aşa frumos, cum numai voi ştiţi s-o faceţi! 
  
Îngerii îi mulţumiră şi se plecară din nou în faţa Domnului. El le Făcu loc să intre pe Poartă şi aceştea intrară supuşi. După câţiva paşi o luară la fugă spre camera lor, de bucurie că intraseră în Casa Celestă, că ajunseseră acasă. În timp ce îngerii erau bucuroşi, Domnul mai rămase câteva clipe la Poartă. Sfântul întrebă curios, la un moment dat: 
  
- Tată, chiar Eşti mulţumit de ce-au făcut îngerii? 
  
- Da, sfinţişorule, sunt foarte mulţumit. Singurul lucru care nu-mi place e că Desenului i-a părut rău după Pământ, că i-ar fi plăcut să nu se mai întoarcă înapoi, spuse trist. Cred că a luat microbul trădării de la vreunul din oamenii de jos, de-acolo. 
  
- Ceee? Tată, ce tot spui acolo? Pe oameni i-Ai creat tu, nu altcineva, ei nu pot fi trădători sau mincinoşi, ei nu pot face rău! Aşa ceva, nu se poate! Iartă-mă, Tatăl meu, iartă-mă că Te întreb, dar de ce-Ţi veni să spui aşa ceva? 
  
- Ei, sfinţişorule, OMUL Mă mă va trăda, mă va uita şi mă va renega de multe ori. Vei vedea tu în viitor. Chiar şi unii sfinţi sau îngeri mă vor trăda în viitor, vei vedea tu, spuse foarte amărât Domnul. Şi oamenii se vor trăda, se vor urî, se vor război între ei. Viaţa oamenilor nu va fi uşoară din cauza asta, pe planeta Pământ. Vor fi bogaţi şi săraci, dar nici unii, nici alţii nu vor fi fericiţi, vreodată, aşa cum sunt îngerii noştri din Casa Celestă. Pur şi simplu, clipele lor de fericire vor fi foarte scurte, încât nici nu vor realiza vreodată ce este fericirea, nu vor crede în ea sau mai rău, nici nu vor crede în existenţa ei şi vor încerca să-i dea fel şi fel de definiţii filozofice, inventate de ei, pentru a-i ajuta să treacă peste momentele grele ale vieţii. 
  
Sfântul Petru rămase iarăşi mut de uimire şi Domnul, văzându-l, zâmbi trist. Îi puse mâna pe umăr şi continuă: 
  
- Ei, sfinţişorule drag, dacă ţi-aş spune mai multe desprte acest OM pe care Eu l-am creat, şi despre câte va face şi va spune prin cuvintele învăţate de la Cuvântul nostru şi prin tot ce-au învăţat de la fraţii lui, n-ai mai putea să stai în picioare, dragule. Dar nu pot să-ţi umplu mintea cu atât de multe, lasă-Mă pe mine cu Omul, Mă descurc Eu cumva cu el. Gata, ţi-Am spus destule, gata, acum plec în Casă, dragul Meu! 
  
Şi apoi intră în Casă. Sfântul Petru rămase o bucată de vreme stană de piatră, nevenindu-i să creadă ce auzise din gura Domnului despre OM, în timp ce El parcurse trist coridoarele imense până la jilţul Său aurit. După ce se aşeză, rămase cu privirea în gol un timp, gândind la viitorul Pământului şi-al oamenilor. La un moment dat, vorbi singur: 
  
- Eiii, OM am creat, OM am şi multe voi avea de tras cu el! 
  
Referinţă Bibliografică:
Dumnezeu şi Omul / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1982, Anul VI, 04 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!