Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



Pădurea Soarelui (3, 4)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pădurea Soarelui (3) 
  
Până la sosirea acelor umbre, totul fusese minunat pentru Mitru, care se convinsese până la urmă că nu îl visa pe Moş Crăciun. După ce curierul îi umpluse sania cu sacii mari, timp în care lăutarii şi câţiva curieri îşi duceau fiecare la îndeplinire sarcinile primite, şi după ce el se urcase pe sanie, apariţia umbrelor îl speriaseră şi-l făcură neputincios în faţa Moşului şi-al tuturor, văzându-i dintr-o dată nemişcaţi. Prima dată se agitară în aer câteva clipe, după care coborâră pe neaua albă. Când ajunseră jos, zăpada căpătă o culoare gri. Şi una după alta se transformară în nişte moşi negri, care erau îmbrăcaţi în acelaşi model de haine ca ale lui Moş Crăciun, dar de culoare neagră. Faţa şi barba le erau negre ca tăciunele, dar spre deosebire de Moş Crăciun şi de curierii săi, care aveau ochi albaştri şi senini, ochii acestora erau de diferite culori, care trădau răutatea şi duşmănia. 
  
Unul dintre moşii cei negri, părea să fie cel mai mare printre noii- veniţi. El şi prietenii săi erau cei care îi purtau sâmbetele lui Moş Crăciun. De aceea, cu o mie de ani în urmă, fuseseră prinşi de nişte îngeri-străjeri din slujba Binelui, care îi închiseseră într-o colivie uriaşă, unde erau închişi răufăcătorii. Aceasta era din fier şi uşa îi fusese încuiată cu trei lacăte mari. Colivia era la marginea Pădurii Soarelui, şi nu aşa departe de locul unde îşi avea lăcaşul Moş Crăciun şi curierii săi. 
  
Singurii lor tovarăşi erau munţii, vântul şi troienele viscolite, iarna. Vara, căldura toridă, ploile şi animalele sălbatice îi deranjau tot timpul, sau ploile şi vântul îi udau şi îi chinuiau. De ani şi ani de zile se chinuiau să spargă lacătele de Sărbători, cu intenţia de a-i face zile fripte Moşului şi de a nu-l lăsa să-şi ducă la îndeplinire sarcina sfântă de a trimite cadouri tuturor şi de-a aduce bucurie şi fericire în inimile oamenilor de Sărbători, prin Voia Fiului Domnului. 
  
În timp ce se chinuiau să spargă cele trei lacăte, dar zadarnic ca în fiecare an, de undeva din înaltul cerului apărură nişte cotane. Acestea erau nişte păsări mari şi colorate ca papagalii vorbitori, cu un cioc mare şi coroiat. Aveau nişte aripi lungi şi în zborul lor păreau nişte evantaie. Ghearele lor erau foarte mari, păroase ca şi aripile, încât nu se vedeau şi aveai impresia că nu au aşa ceva. Însă erau mai ascuţite ca lama de cuţit şi deşi erau bine ascunse, în clipa în care le foloseau, aceastea ieşeau afară neaşteptat, ca un briceag. Ochii lor mari şi rotunzi erau gri. În zborul lor scoteau un sunet strident: ,,cotaaaan, cootaaan!’’, ,,cootaaan, cotaaan!’’, de unde şi numele lor. Erau nişte păsări migratoare, deoarece erau leneşe şi nu le plăcea să muncească pentru a-şi face cuib. De câte ori ajungeau într-un loc care le plăcea, se apucau să-şi facă unul, dar renunţau dintr-un motiv sau altul, preferând să-şi ia zborul şi să lase în urma lor numai mizerie. Aveau abilitatea de a imita toate vietăţile Pământului şi de a vorbi cu oamenii sau cu orice vietate care le ieşea în cale, pentru că le plăcea să facă ce fac alţii. Era de ajuns să audă vreo două- trei vorbe şi zgomote sau să vadă nişte gesturi, că ele imediat imitau cu uşurinţă. 
  
Tot aşa şi acum, în zborul lor şi printre cotănelile lor zgomotoase, observară colivia imensă în care erau închişi moşii cei negri, în timp ce aceştea se chinuiau pe rând să desfacă cele trei lacăte mari. Se apropiară şi începură să zboare în jur. 
  
- Cotaaan! Cotaaan! 
  
Moşii se speriară, crezând că sfârşitul le este aproape. Dar unul din moşii cei negri prinse curaj şi le vorbi cotanelor: 
  
- Ei, cotanelor! Voi sunteţi salvarea noastră! 
  
- Daaa! Daaa, ajutaţi-neee să ieşim de-aici! strigară şi ceilalţi moşi. 
  
Auzindu-i vorbind, tăcură şi priviră câteva clipe cu atenţie colivia cea mare şi pe moşii cei negri. Apoi, începură să se rotească în jur, fâlfâind tare din aripi şi făcând vânt. Moşii se prinseră cu mâinile de zăbrelele groase şi se ţineau bine ca să nu cadă unii peste alţii. Văzând că păsările tăcuseră, atunci moşilor negri le mai trecu din frica ce pusese stăpânire pe ei, o dată cu apariţia lor. Şi moşul cel negru, care le vorbise, continuă mieros: 
  
- Ce frumoase sunteţi, cotane dragi! Şi ce frumos cântaţi! Dragele mele, avem mare nevoie de ajutorul vostru. Vă rugăm frumos, ne ajutaţi? 
  
- Şi cam ce fel de ajutor doriţi voi moşi negri şi urâţi, de la noi? răspunse una din cotane, că dacă sunteţi închişi aici, sigur aveţi voi, vreo mare greşeală sau mai multe. 
  
Auzind răspunsul suratei lor, celelalte începură să fâlfâie şi mai tare din aripi, după care începură să râdă. Râsul lor semăna cu nişte sughiţuri, şi amestecate cu fâlfâitul zgomotos de aripi, era o gălăgie de nedescris. Moşii se speriară din nou şi nu mai ziseră nimic, dar cotana care vorbise, îşi opri o clipă fâlfâitul aripilor şi întorcându-se spre suratele sale, spuse: 
  
- Gata, fetelor! Să vedem despre ce ajutor este vorba! Şi dacă stă în putinţa noastră să-i ajutăm pe moşi, îi vom ajuta. 
  
- Daaa, stăpână! Îi vom ajuta, dar merită oare, ajutorul nostru? Nu vezi unde şi cum sunt închişi? Cine ştie ce-or fi făcut de sunt aici prizonieri! spuse una din cotane, făcând pe deşteapta. 
  
Dar cea care părea stăpâna cotanelor, nu spuse nimic. Parcă picase pe gânduri, ca un om. Văzând ce gândea cotana despre ei şi că stăpâna lor tăcea, moşul cel negru care vorbise, prinse curaj din nou şi vorbi: 
  
- Cotanele noastre dragi, noi nu am făcut nimic rău. Şi suntem închişi aici din cauza lui Moş Crăciun, care le face cadou numai celor care vrea el. Noi suntem buni şi vă iubim. 
  
Auzindu-l, stăpâna cotanelor îi privi fix pe moşi şi spuse: 
  
- Nu zău, aşa de buni sunteţi voi, încât cineva a considerat de cuviinţă să vă închidă în colivia asta mare şi odioasă, urâţilor ce sunteţi voi! Eu şi sora mea, sigur avem dreptate când ne uităm unde şi cum sunteţi voi prizonieri. Aşa zic şi eu, şi toate credem la fel. Că cine ştie ce-aţi făcut voi, şi ce spui tu moşule despre acel Moş Crăciun, nu ştiu dacă o fi adevărat sau nu. Dar eu am luat o hotărâre, şi voi aveţi noroc. 
  
- Ba daaa, e adevărat ce-ţi spun! N-aş îndrăzni să mint cu aşa ceva, dar se vede treaba că nu crezi nici tu, nici surorile tale. Asta e! Dar, ai zis că avem noroc, şi nu ştiu care o fi, dacă nu mă credeţi, mai adăugă moşul cel negru. 
  
- Norocul vostru este acela că mie îmi place această colivie şi vreau să-mi fac cuib în ea, împreună cu surorile mele! De aceea o s-o deschidem, voi o să plecaţi unde vreţi voi şi noi vom avea cuibul nostru. 
  
- Ceee?! Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan! 
  
Cotanele nu se aşteptaseră la una ca asta şi de aceea reacţionară în acest fel. Dar moşii stătură de data asta liniştiţi şi aşteptară ca păsările să se potolească. La un moment dat, tăcură şi stăpâna lor le spuse: 
  
- Dragele mele, nouă nu prea ne-a plăcut pe niciunde să ne facem cuib, dar această colivie îmi place foarte mult. De aceea cred că ni-i s-ar potrivi nouă, nu acestor moşi negri. 
  
- Da, aşa este, spuse aceeaşi cotană care mai vorbise, dar să ne apucăm de cuib, pfui! Nuu, eu nu vreau. 
  
- Nuu, nici noi nu vrem! săriră şi celelalte cotane, ce? Noi să muncim pentru un cuib? Nuuu, nici vorbă, nici măcar nu vrem să auzim de aşa ceva! 
  
- Guraaa! strigă stăpâna lor, gura! Să nu vă mai aud, măi leneşelor ce sunteţi, să nu vă mai aud! Am hotărât că de data asta să ne facem şi noi un cuib al nostru, să nu mai fim nevoite să zburăm de colo-colo! Şi haideţi, apucaţi-vă de treabă! Si să nu o văd pe vreuna dintre voi că stă! Ne-am înţeles? 
  
- Da, stăpână! aprobară cotanele în cor. 
  
Şi zburând în jurul coliviei de câteva ori, se agăţară de ea şi o cuprinseră cu aripile strâns. Apoi îşi scoaseră ghearele ca un briceag şi începură să zgârâie zăbrelele şi lacătele. Imensa colivie începu să se clatine şi moşii se speriară din nou, dar tăceau din gură. Se bucurau că în sfârşit vor ieşi de acolo şi că se vor duce la Moş Crăciun, pentru a-i zădărnici misiunea sa sfântă. Păsările râcâiră cu ghearele şi cu ciocurile o perioadă de timp, până când, în sfârşit lacătele se sparseră şi uşa coliviei se deschise. 
  
Văzând că reuşiseră să desfacă acele lacăte pe care ei nu ar fi reuşit nicidată şi că uşa se deschisese până la urmă, moşii dădură să iasă afară bucuroşi, dar se loviră de năzdrăvanele cotane. În învălmăşeala care se formase de graba lor de a ieşi, moşii şi uriaşele păsări se ciocniră unii de alţii, doborând colivia în urlete şi în cotăneli. Gălăgia era un vacarm de nedescris şi până să se desprindă unii de alţii, moşii fură atacaţi de ghearele cotanelor şi se aleseseră cu nişte răni uşoare. Dar când scăpară de păsările uriaşe şi se văzură liberi, moşul care mai vorbise înainte, spuse: 
  
- Vă mulţumim, dragele noastre! În sfârşit suntem liberi, datorită vouă. Acum noi vom pleca şi voi veţi avea parte de această colivie, care, pentru noi a fost o puşcărie, atâta amar de vreme. 
  
- Da, sunteţi liberi să plecaţi cât mai repede de aici, spuse stăpâna cotanelor. Să nu vă mai văd. 
  
Auzind ce le spune, moşul se întoarse către moşii lui şi spuse: 
  
- Da fraţilor, haideţi! În sfârşit am scăpat de colivia asta, care a fost blestemul nostru! Haideţi să mergem în treaba noastră. Şi apoi vorbind ca pentru sine, continuă să spună, în sfârşit Moş Crăciun, ne vom întâlni şi vom sta de vorbă, aşa cum se cuvine. 
  
Şi apoi se transformară în umbre negre, se învârtiră câteva clipe în aer, după care se ridicară şi se-ndepărtară în zare, până dipărură, urmăriţi de privirile cotanelor. 
  
Pădurea Soarelui (4) 
  
Şi se înălţară în înaltul cerului, fiind împinşi în toate direcţile de viscolul aspru. Privindu-i, cotanelor li se părea că erau nişte dâre de fum, care se făceau din ce în ce mai mici, până se făcură invizibile în îndepărtarea lor de ei. Zburară aşa mult timp, rătăcindu-se în aer şi întunecând locurile pe unde treceau. Cine ar fi văzut acele umbre, sigur s-ar fi speriat, dar cum era iarna şi toată lumea era în casă, ele zburau nestingherite, fără să fie văzute de cineva. 
  
La un moment dat, una din umbre se opri şi începu să se învârtă pe loc. În acel moment părea un nor mare de fum. Văzând-o, celelalte umbre îi urmară exemplul. Oprirea lor bruscă întunecă cerul. Pur şi simplu, parcă seara s-ar fi grăbit înainte de vreme şi ar fi învelit ziua în pătura ei. 
  
Dar umbra care se oprise prima în loc, se enervă din cauza faptului că se făcuse întuneric şi nu mai zărea nimic, deoarece stelele nu aveau cum să răsară ziua-n-amiaza-mare şi se auzi în aer un glas: 
  
- Băăi, proştilor, ce sunteţi voi! La ce v-aţi oprit? Că nu mai văd nimic! Eu m-am oprit să mă uit pe unde îşi are lăcaşul Moş Crăciun, dar voi? Că nu pot să mai văd nimic din cauza voastră! 
  
- Moş Gerilă, nu te enerva pe noi! îi spuse unul din moşi, că şi noi suntem în slujba dumitale, şi de-aceea ne-am oprit. Trebuie să ne oprim pentru a-ţi da ascultare şi pentru a ne supune ţie. 
  
- Mda, ai dreptate până la urmă. Mmm, se vede treaba că nu eşti chiar aşa de prost pe cât te credeam eu. Dar voi? Ce staţi aşa ca stanele de piatră? Da-ţi-vă la o parte să mă uit, că nu văd nimic! 
  
Umbrele se îndepărtară din loc pentru a-i îndeplini dorinţa. Uitându-se în jurul lui, Moş Gerilă nu văzu nimic. Aşadar îşi reluă zborul, îşi urmă tovarăşii, furios că nu reuşea să-l găsească pe Moş Crăciun. 
  
Moşii negri îşi continuară zborul când într-o parte, când în alta, agitându-se şi foşnind, provocând şi mai tare viscolul aspru. La un moment dat, Moş Gerilă se opri iar să se uite, dar de data asta, ceilalţi îşi continuară zborul, îndepărtându-se de el o distanţă destul de mare, încât el nu-i mai văzu şi începu iar să strige furios: 
  
- Băăi proştilor, unde sunteţi acum? Pentru ce v-aţi îndepărtat acum? Nu ziceaţi că sunteţi în slujba mea? Nu ziceaţi că trebuie să vă opriţi atunci când mă opresc eu, să-mi daţi ascultare şi să vă supuneţi mie? 
  
- Ba da, dar mai înainte când ne-am oprit, te-ai supărat, pentru că nu puteai să vezi nimic de noi! 
  
- Păi tot nişte proşti sunteţi, pentru că acum nu mai ştiu pe unde sunteţi! Şi viscolul ăsta, bată-l vina să-l bată! Că mă scoate din sărite, nu-l mai suport! 
  
Nu mai ce grăi aşa, că viscolul se înteţi şi mai tare, supărându-se: 
  
- Moş Gerilă, ai grijă, că dacă mă supăr, voi face în aşa fel, încât nu vei mai ajunge acolo unde îţi doreşti! Cu mine ce-ai? Că eu nu ţi-am făcut nimic, şi dacă stau bine să mă gândesc, Moş Crăciun, ce ţi-a făcut? El n-are nicio treabă cu tine, e şi el cu treaba lui, nu mai tu îţi închipui că este rău şi altele. 
  
- Măi Viscol, iartă-mi supărarea, că vorbesc şi eu fără să gândesc. Adevărul e că şi tu eşti aspru şi uite că nici nu pot să stau liniştit pe loc, din cauza ta. 
  
- Acesta este rolul meu iarna, aşa că nu te mai lua de mine! Dacă mai spui ceva despre mine, vă scutur, şi pe tine, şi pe moşii tăi, de nu vă vedeţi, ai auzit? 
  
- Am auzit, am auzit! Gata, nu mai zic nimic. 
  
În timpul ăsta, moşii se apropiaseră de Moş Gerilă şi ascultau discuţia sa cu viscolul. Dar Moşul se întoarse furios spre ei şi le spuse: 
  
- Vedeţi ce faceţi? Proştilor, ce sunteţi voi! Din cauza voastră mă cert cu viscolul, şi cine mai ştie? Poate că şi cu zăpada asta am să mă cert până la urmă, din cauza prostiilor voastre! 
  
- Nu din cauza noastră te cerţi cu Viscolul, ci din cauza ta Stăpâne, îi spuse acel moş negru care mai vorbise. Ce vină avem noi că te iei de el? 
  
- Moş Gerilă, are dreptate slujitorul tău, auzi dintr-odată vorba zăpezii. Pe mine şi pe ziuă ne faci negre pe unde treci, de Viscol nu ai loc, pe Moş Crăciun nu-l suferi, dar tu, ce vrei până la urmă? Din câte văd, cauţi nod în papură tuturor şi eşti pus nu mai pe rele. Vrei ca tu să te iei de toată lumea şi ea să stea drepţi în faţa ta? N-ai să vezi aşa ceva, niciodată! 
  
- Ei lasă, zăpădă imaculată, că după ce trec, culoarea ta îşi revine la loc, aşa că nu te mai plânge! îi răspunse îmbufnat Moş Gerilă. 
  
- Aaa! Dar tu nu ştii că pe mine, negreala ta mă necăjeşte, şi naturii nu-i place. 
  
- Bine, bine zăpadă, nu-mi mai filozofa tu atâta, că nici tu nu eşti mai bună decât mine. Că de multe ori, gerul te-ngheaţă şi oamenii alunecă şi-şi rup câte-o mână sau vreun picior. 
  
- Da, aşa este, dar eu nu fac rău intenţionat ca tine, eu fac rău din cauza neatenţiei oamenilor. 
  
- Bine, bine, hai că nu vreau să mă cert cu tine. Gata, tac şi eu, taci şi tu, bine? 
  
- Ehei, răutatea asta a ta îţi va aduce sfârşitul într-o zi, Moşule. Ascultă-mă bine, că aşa va fi, îi mai spuse zăpada. 
  
- Da, da, cum să nu, mai mormăi Moş Gerilă, dar zăpada nu-i mai zise nimic. Văzând că se făcuse linişte, vru s-o mai provoace încă o dată, şi continuă: 
  
- Nu mai zici nimic, ha? Gata, ai amuţit! 
  
Dar zăpada tăcu şi de data asta. Văzând că nu i se mai răspunde, continuă nervos: 
  
- Ei, voi proştilor ce sunteţi! Haideţi, să mergem să-l căutăm pe Moş Crăciun! Şi nu vă mai holbaţi la mine ca nişte proşti! 
  
Dar niciunul dintre moşii-umbre care-l însoţeau, nu mai spuse nimic. Văzând că toţi tăceau, se învârti câteva clipe pe loc, apoi o luă într-o direcţie oarecare prin aer, fiind urmat de tovarăşii săi. Şi bântuiră cerul mult timp de colo-colo, până seara. Norocul lor cu stelele şi cu bucăţica de lună care mai lumina din spatele norului ce nu se dădea la o parte din calea ei, că altfel, Moş Gerilă şi ai lui zăriră nişte luminiţe şi auziră colindele de Crăciun. 
  
- Ei, uite acolo! strigă Moş Gerilă, uite! În sfârşit l-am găsit pe Moş Crăciun! În sfârşit voi da ochii cu el! 
  
- Daaa! Uite! Aşa este Stăpâne! îi răspunse una din umbre. 
  
- Taci măi, taci! Că dacă nu vedeam eu, tu n-ai fi văzut nimic, măi prostule ce eşti! 
  
- Cum să nu văd? Că doar nu-s chior nici eu, şi nici ceilalţi care suntem în slujba dumitale! 
  
- Ei, n-am vrut să spun asta! se mai domoli Moş Gerilă, dându-şi seama că dacă tot le vorbea urât, s-ar putea s-o păţească rău de tot. Şi nu-i era de alta, dar poate că singur nu s-ar fi descurcat, avea nevoie de slujitorii lui. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, moşul care-i tot vorbea, îi spuse: 
  
- Stăpâne, ai putea să mai laşi garda jos din când în când, şi să nu ne mai faci proşti la fiecare cuvânt? Noi îţi suntem alături şi facem şi noi ce putem, dar te rog, nu ne mai jigni întruna. 
  
- Bine, bine! Dar ce sensibili sunteţi voi! Gata, nu vă mai fac proşti, dar fiţi şi voi mai atenţi la ce faceţi! 
  
Văzând că nimeni nu-i mai răspunde, Moş Gerilă se învârti în aer de bucurie că găsise în sfârşit lăcaşul lui Moş Crăciun. Celelalte umbre îi urmară isonul. Se învârtiră cu toţii preţ de câteva clipe, văzând de sus cum Moş Crăciun dădea noroc cu Mitru, apoi cum îl îmbrăţişa cu drag. 
  
În acel moment hotărâră să coboare. Până ajunseră jos, Mitru era deja pregătit să plece cu cadourile primite, alături de curier. Când fură văzuţi de Moş Crăciun, umbrele pătaseră zăpada şi întunecaseră destul acel loc. Se transformară în moşii negri care fuseseră eliberaţi de cotanele năzdrăvane. Moş Crăciun, curierii şi lăutarii rămaseră nemişcaţi o perioadă, fiind nedumeriţi cum de reuşiseră să scape din colivia uriaşă. 
  
Dar Moş Crăciun fu primul care îşi reveni şi vorbi: 
  
- Moş Gerilă, ce cauţi tu aici? Cum de-ai reuşit, tu şi ai tăi să scăpaţi din colivia aia mare şi bine-ncuiată? 
  
- Ei, cum! Doar ţi-am promis eu că voi scăpa şi te voi găsi, frăţioare Moş Crăciun. Sau ai uitat? 
  
- Nu, nu am uitat, şi nici frăţiorul tău nu sunt, auzi? îi răspunse Moş Crăciun, dar dacă tot ai reuşit să scapi, ce vrei? 
  
- Vreau ca tu să nu mai trimiţi cadouri, vreau ca Pădurea Soarelui să devină Pădurea Lunii şi a Stelelor, vreau ca tu să dispari. 
  
- Ei, ce vrei tu, nu se poate, să ştii! 
  
Dar Moş Crăciun nu mai putu să spună nimic, căci Moş Gerilă îi dădu o palmă zdravănă. Şi imediat, ceilalţi moşii negri şi urâţi îi atacară pe curieri şi pe lăutari. Până şi animalele fuseseră atacate şi majoritatea oamenilor de zăpadă căzură şi se transformară în bulgări mari, care se amestecară cu neaua. Lăcaşul fermecat al lui Moş Crăciun se transformă într-un loc infernal. Mitru se speriase şi încerca să se dea la o parte din calea tuturor. Gândurile lui zburară spre Veronica şi spre copiii lui. 
  
,,Doamnee! Cum mai ajung eu acasă? Nu mi-ar fi dac-aş ajunge cu mâna goală, nu mai s-ajung la ei! Şi Moş Gerilă ăsta şi cu urâţeniile astea de moşi, de unde-or fi apărut? Deci, sunt doi moşi, chiar există şi Moş Crăciun, şi Moş Gerilă?!’’ 
  
Apoi rosti în gândul său Tatăl nostru, după care îşi făcu semnul crucii. 
  
Referinţă Bibliografică:
Pădurea Soarelui (3, 4) / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1435, Anul IV, 05 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!